Cum este posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale

1. Despre libertate și libertăți

Omul în individualitatea sa, respectiv în relațiile sociale, se raportează și la problema libertății. Este firesc să se întâmple așa deoarece libertatea este esențial legată de ființa umană, dar și de fenomenalitatea existențială a omului. Existența omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din individ persoană și creator de sensuri și semnificații. Importanța acestei realități existențiale constă și în faptul că omul este singura ființă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta el fiind nu numai o ființă naturală, dar și o ființă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferența dintre individ și persoană. Numai omul ca persoană este o ființă liberă, nu și individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalității abstracte și nedeterminate ce caracterizează orice structură existențială umană, bazată numai pe fenomenalitatea „eului”, nu și pe „sinele” mai adânc al ființei umane

 Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină și lumină, este o taină a luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este și o taină a libertății, deoarece prin această trăsătură a sa, de a fi liber, se diferențiază și se opune determinismul natural și temporar, necesității legilor repetitive ale naturii, transfigurează existența de la „ce este” la ce „trebuie să fie” adăugând acesteia valoare și sens. Prin libertatea ca dar a lui Dumnezeu se poate concepe și înțelege toată măreția și splendoarea existenței umane, atât în raport cu sine însuși, cât și în relație cu societatea, în relație cu Dumnezeu și cu întreg universul.

 O întrebare tulburătoare la care au încercat și încearcă să răspundă filosofi, moraliști, juriști și, nu în ultimul rând, teologi se referă la natura și înțelesurile libertății omului, formele acesteia, până unde se întinde libertatea, dacă are limite sau granițe, cum poate fi ocrotită și mai ales garantată juridic? Există două explicații.

 Prima, cea juridică, filosofică și morală potrivit căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, a valorilor morale sau culturale sau a normelor juridice, reprezintă surse ale libertății.

Cea de-a doua concepție, ortodoxă, înțelege libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea de orice fel a unui determinism natural și social sau juridic și nici exclusiv prin categorii raționale sau morale, ci prin aspecte de profunzime, de esență, care aparțin numai ființei și realității omului ca persoană creată liberă. Este vorba de libertate ca dar a lui Dumnezeu. Spre această explicație înțelegem să ne îndreptăm prin câteva modeste referiri.

 Libertatea ca dar al lui Dumnezeu este libertatea spiritului, libertatea originară a omului. În lumea spiritului libertatea nu este un termen recesiv față de necesitate, pentru simplu motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific aceste lumi nu se mai manifestă, a fost depășită și transfigurată de bogăția valorică de necuprins a spiritului. Libertatea ca deplinătate și împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limitele impuse de lege și nici condițiile specifice existențiale ale acestei lumi. Singura ordine compatibilă cu libertate spiritului este ordinea iubirii și a poruncilor lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este condiția libertății spiritului atunci când omul se așază statornic, existențial în bine și în adevăr. Faptele libertății spiritului chiar dacă definite și conturate sunt deschideri spre infinitatea adevărurilor spirituale. Libertatea spiritului nu este o libertate a legii este o libertate a harului, a împreună lucrării a omului și a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt libertatea spiritului este libertatea omului ca persoană care este în această lume, dar nu în granițele lumii. Omul este unic și unificator, este creat cu suflet nemuritor, este o ființă spirituală care are menirea de a se adânci în cunoașterea de Dumnezeu și care se spiritualizează pe sine însuși și tot universul. Mai trebuie subliniat că spiritul nu este rațiunea întotdeauna abstractă, limitată și impersonală, ci trăirea autentică prin simțirea înțelegătoare în adevăr și în viață. A spus Domnul Iisus: ”Eu sunt calea, adevărul și viața (Ioan, 14,6). A fi cu Dumnezeu, aceasta este libertatea spiritului ca împlinire, ca deplinătate, este libertatea existențială originară.

Adevărurile de credință, regăsite în toată gândirea teologică ortodoxă, afirmă și susțin că „omul a fost creat ca ființă liberă”. Este vorba de libertatea ontologică, inerentă ființei umane, și nu libertatea valorică a categoriilor raționale sau a normelor juridice.

Sensurile libertății ca dar a lui Dumnezeu, prin excelență o libertate a spiritului, sunt ilustrate în gândirea teologică ortodoxă. În lucrările sale Sfântul Augustin face distincția dintre așa numita libertate minoră iar pe de altă parte libertatea majoră a omului. Libertatea posedă două sensuri diferite: „Prin libertate se înțelege atât libertatea inițială, irațională, ce precedă binele și răul, determinând alegerea lor, cât și libertatea inteligentă, libertatea finală în bine și în adevăr” ^[1]. Este vorba de libertatea omului de a alege între bine și rău, între adevăr și minciună, între valoare și nonvaloare și, în final, de a alege între lumea supusă determinismului natural și biologic, cu toate precaritățile ei, iar pe de altă parte, viața adevărată și veșnică în Dumnezeu.

 Cea de-a doua formă a libertății originare a omului, dăruită de Dumnezeu exprimă un principiu spiritual suprem: libertatea adevărului și a binelui, ordinea firească în care omul ar trebui să fie. „Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Iar cunoașterea spirituală, cunoașterea lui Dumnezeu nu are granițele gândirii cum sublinia Părintele profesor dr. Galeriu.

Și tot Mântuitorul a spus : „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr„ (Ioan.8,36) Această libertate este cea conferită de Logosul întrupat, un dar al lui Dumnezeu și se regăsește în posibilitatea oferită omului prin lucrarea Duhului Sfânt de a cunoaște pe Dumnezeu, care este „calea, adevărul și viața”. Este libertatea spirituală absolută a vieții în comuniune de iubire cu Dumnezeu și, în același timp, a vieții încărcate de energiile necreate ale divinității. Sfântul Apostol Pavel spunea că „Unde este duhul Domului, acolo e libertatea” (II, Cor. 3,17).

 Gândirea teologică a analizat numeroase aspecte privind relația dintre cele două forme ale libertății respectiv: libertatea de a alege, care implică libertatea conștiinței umane, și discernământul de a deosebi binele de rău iar pe de altă parte libertatea supremă, ca scop final al existenței umane în această lume dar și în veșnicie, și anume acela de a trăi efectiv în bine și în adevăr.

S-a spus că acceptarea libertății de a alege, inclusiv de a alege rău, și a de a refuza binele dăruit de Dumnezeu este contrară naturii umane și ca urmare nu poate fi acceptată. Este concepția teologică promovată în deosebi de gândirea catolică și de unele forme ale protestantismului. Criticând această concepție, Nikolai Berdiaev observa că: „libertatea omenească nu e numai libertatea în Dumnezeu, ci și libertatea față de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în privința lui Dumnezeu, a lumii și a propriei naturi” ^[2]. Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine și rău, ca și determinare a ființei umane, este esențială pentru a explica comuniunea dintre om, ca persoană, și Dumnezeu. Această legătură între om și Dumnezeu nu este impusă, nu este un rezultat al unui determinism normativ inexorabil, sau a unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi așa, nu ar exista posibilitatea legăturii și, mai mult decât atât, a comuniunii de credință și iubire dintre om și Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el chiar și spiritual, și nu persoană liberă, înzestrată cu conștiință.

Același autor sublinia: „Dacă nu admitem decât libertatea dată prin adevăr, dată prin Dumnezeu, și respingem libertatea alegerii și primirii adevărului, noi suntem antrenați fatal spre tiranie și libertatea spiritului este înlocuită cu determinarea lui” ^[3]. De altfel, ideea unei libertăți singulare a ordinii binelui și adevărului a avut consecințe în planul gândirii filosofice și teologice. Este de fapt expresia unei libertăți care izvorăște din necesitatea, fie a unei ordini divine impusă omului sau a unei ordini sociale, de asemenea impusă, în ideea binelui și fericirii depline. Trebuie să observăm că orânduirea comunistă a dorit să impună omului propria sa ordine pe care o considera a binelui, a adevărului și a fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înțelege spiritul, prin constrângere și necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca și modalitate a libertății originare a omului înțeleasă ca dar a lui Dumnezeu. „Teocrația catolică și bizantină, ca și socialismul ateu, sunt înclinate firesc să nege libertatea omului, să constrângă și să organizeze viața umană în bine, adică să identifice libertatea, fie cu necesitatea unei organizări divine, fie cu necesitatea organizării sociale a vieții” ^[4]. Consecința este că omul devine un simplu element al determinismului natural în care conștiința sa este practic anihilată din dorința manifestată de a considera libertate numai în sfera binelui și adevărului și a exclude posibilitatea răului, ca alegere liberă a omului. Pe bună dreptate, același autor citat mai sus observa că „omul lipsit de libertatea răului nu ar fi decât un automat al binelui” ^[5].

 Libertății existențiale a omului ca dar a lui Dumnezeu, libertate a spiritului dar și a trupului constă în îmbinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege și, respectiv, libertatea de a trăi în bine și în adevăr care este împlinirea și deplinătatea libertății.

 Libertatea alegerii nu poate fi negată ca dimensiune specifică ființei umane, prin care omul poate să se desăvârșească. Cuvioșii Varsanufie și Ioan afirmau în acest sens: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Nu e de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește” (Rom. 9, 16). Dacă, deci, își apleacă omul inima spre bine și cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu, luând aminte la dorința lui cea bună, dăruiește putere lucrării lui. Și așa se întâlnesc amândouă; libertatea omului și puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlinește de către sfinții Lui. Și așa se slăvește Dumnezeu în toți și El îi slăvește pe ei” ^[6].

Acesta este explicația sintetică, dogmatică și rațională a unității libertății existențiale a omului, respectiv libertatea de a alege și libertatea de a trăi în bine și în adevăr. Este, de fapt, și explicația lucrării teandrice între om și Duhul Sfânt pentru a ajunge la trăirea libertății în adevăr. Înseamnă, totodată, caracterul dinamic al libertății care este în esență devenirea omului în Hristos, cu Hristos și spre Hristos. Această devenire mai implică un aspect important propriu libertății spiritului și pe care nu îl întâlnim în formele juridice ale libertății omului. Este eliberarea ca moment constitutiv a libertății existențiale. Este eliberarea de patimi, este tăierea voii proprii și supunerea necondiționată voii lui Dumnezeu, este eliberarea omului care a înlocuit gândurile proprii cu gândurile lui Dumnezeu. Eliberarea este sinonimă cu dobândirea virtuții, smereniei ca temelie pentru celelalte virtuți.

 Omul este și o ființă socială deoarece este condamnat să trăiască în societate, așa cum spunea un filosof. Existența socială a omului nu este un fapt prin natura lui peiorativ, contrar ființei sale, ci dimpotrivă este mediul firesc de afirmare a omului și personalității. Cultura și civilizația și chiar religia au fost și există ca forme ale existenței sociale a omului. Omul nu a fost creat să trăiască singur, ci în societate.

 Filosofi, precum J.J. Rousseau au explicat trecerea de la starea naturală la starea socială a omului. Am analizat în alte articole aceste aspecte de aceea nu dorim să intrăm în amănunte. J.J. Rousseau susținea în lucrarea sa fundamentală ’’Contractul Social’’ că starea naturală este preferabilă stării sociale a omului deoarece aceasta din urmă se bazează pe puterea constrângătoare a statului, pe ordinea juridică impusă care limitează, îngrădește libertatea naturală, originară a omului. În plus, în concepția ilustrului filosof starea socială are numeroase precarități, evoluții și involuții la fel și civilizația. Este o stare în care fericirea originară a omului izvorâtă din libertatea sa naturală, absolută se poate pierde. La prima vedere aceste afirmații susținute de Rousseau par contrare evoluției firești a omului, ca ființă socială, de la o stare naturală, primitivă, lipsită de cultură, la starea socială a existenței în cultură și civilizație, care ar conferi adevărata libertate omului. În opinia noastră considerăm că prin starea de natură, Rousseau nu înțelege primitivismul ca stadiu al istoriei umanității, ci natura omului creat de Dumnezeu ca ființă înzestrată cu libertatea absolută, neîngrădită.

 Libertatea existențială a omului în mediul social se manifestă în formele sale fenomenale, determinate, garantate dar și controlate de puterea statului, creatorul ordinii sociale prin legi. Este deci o libertate al cărui conținut se exprimă prin formele culturii și civilizației, o libertate creatoare, dar o libertate limitată, condiționată, posibil a fi supusă restricțiilor impuse de stat. Este o libertate a normei juridice. De aceea, în starea socială sau juridică a omului, nu mai operăm cu libertatea existențială, naturală a omului, ca dar a lui Dumnezeu, ci cu libertăți consacrate și garantate juridic.

 Pentru a fi legitime aceste libertăți și mai ales protecția sau ingerințele statului în ceea ce privește exercitarea lor, nu trebuie să fie contrare libertății omului ca dar a lui Dumnezeu.

 Există deosebiri fundamentale între libertatea originară existențială a omului și libertățile juridice. Temeiul libertăți omului ca dar a lui Dumnezeu este iubirea, care nu poate fi exprimată în concepte sau norme juridice. Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților. Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are drept componentă necesitatea ca ordine normativă. Libertățile omului consacrate de această ordine prezintă următoarele caracteristici:

1. Nu este consacrată libertatea existențială, imposibil de analizat prin norma juridică, ci numai libertățile construite de însăși norma juridică, ca expresie a voinței legiuitorului la un moment istoric determinat. În acest context este interesant să semnalăm totuși că prima Constituție a lumii, respectiv cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa inițială, nu consacra și, deci, nu exprima normativ niciuna dintre libertățile juridice. Doctrinarii spuneau la vremea respectivă că Legea Fundamentală nu poate să reglementeze libertăți pentru că ea însăși exprimă libertatea. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situație s-a schimbat și în ceea ce privește Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii. În sfera libertăților și drepturilor constituționale desigur libertatea individuală este cheia de boltă. Dacă studiem Constituția României, constatăm aceleași aspecte pe care le-am menționat mai sus, anume imposibilitatea definirii normative sau explicării raționale a libertății individuale. Art. 23 alin. (1) din Constituția României consacră libertatea individuală, siguranța persoanei și inviolabilitatea acestora: „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”. Inviolabilitatea rămâne totuși în sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăși norma juridică constrânge libertatea și, mai mult decât atât, exercitarea libertății individuale poate fi restrânsă prin mijloace statale;

2. Libertățile juridice care, spunem noi, își au sursa în libertatea existențială a omului, sunt caracterizate prin expresii negative, adică obligația generală a statului de a nu le îngrădi și, mai rar, prin obligațiile pozitive ale statului de a le promova. Mai sunt arătate uneori și situații concrete în care libertatea este îngrădită. Altfel spus situații legitime în care statul, în conformitate cu legea poate restrânge exercitarea unor drepturi sau libertăți.

3. Libertățile juridice sunt întotdeauna limitate și condiționate. Întreaga construcție a sistemului de libertăți juridice se bazează pe conceptul „coexistenței libertăților”, firesc pentru fenomenologia ordinii juridice și în același timp și sociale.

4. Libertățile juridice consacrate normativ sunt expresia demnității omului în cadrul societății organizate statal. Titularul lor, omul, sau „individul” cum se spune în doctrină, poate să opună aceste libertăți puterii statale, poate să ceară respectarea lor. Eficiența unei astfel de conduite specifice demnității umane în mediul social este condiționată de două aspecte majore : a) gradul de conștientizare a libertăților juridice de către titularul lor; b) eficiența mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăți.

5. Mai este un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaționale privind drepturile și libertățile omului, și anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile și libertățile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă pentru că evocă ideea de libertate existențială a omului, anterioară libertăților juridice și în raport de care drepturile și libertățile specifice stării juridice a omului își găsesc legitimitatea. „A recunoaște” înseamnă a admite că libertatea este un dar divin și nu numai o construcție juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condițiile voinței de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaște, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci a unei recunoașteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor inclusiv a celor creștine are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului.

7. Există totuși un aspect pe care concepțiile filosofice sau de altă natură despre libertate, nu au posibilitatea să îl realizeze și pe care libertatea unită cu norma juridică îl poate înfăptui. Este vorba de garantarea libertăților juridice, evident nu a libertății existențiale. Normele juridice, care consacră libertăți, împreună cu justiția, au această menire de a putea garanta libertățile individuale în fața ingerințelor sau abuzurilor de tot felul ce pot exista într-o societate organizată statal. Numai sistemul normativ și, în special, cel constituțional, poate să garanteze fiecărui om libertățile recunoscute sau consacrate de lege și că pot fi apărate în primul rând în fața puterii statului, care oricând poate deveni discreționară, dar și față de imixtiunile altor subiect de drept în sfera propriei libertăți. Garantarea libertăților individuale, prin norma juridică, este o cerință a statului de drept. Realitatea garanțiilor și eficiența mijloacelor juridice de apărare a drepturilor și libertăților subiective este o chestiune care ține de particularitățile fiecărui stat, sistemul de guvernământ, formele concrete de realizare a puterii statale, raporturile dintre stat și cetățeni și, nu în ultimul rând, eficiența actului de justiție.

 Biserica, mai presus de justiție sau norma juridică trebuie să apere și să cultive libertatea existențială a omului și prin aceasta implicit și libertățile sociale.

 8. Libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu pentru om nu poate fi restrânsă, condiționată sau limitată. Dumnezeu nu își ia darurile înapoi. ’’Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi’’, spune Sfântul Apostol Pavel ( Romani 11, 29). Tot omul primește daruri de la Dumnezeu, indiferent de credința sau necredința lui. "Ca și un nevrednic să ia harismă sau dar de la Dumnezeu nu este ceva extraordinar", spune Sfântul Vasile cel Mare. Diferența între cei mântuiți si cei osândiți nu este primirea sau neprimirea darurilor, ci modul în care acestea au fost primite și lucrate, adică, cu mulțumire, spre slava lui Dumnezeu, sau cu egoism, spre slava de sine. La fel se întâmplă și cu libertatea existențială pe care fiecare om o primește în dar de la Dumnezeu odată cu sufletul său. Omul a abuzat de libertatea sa existențială și a păcătuit față de Dumnezeu, căci păcatul este numai față de Dumnezeu și nu se confundă cu greșeala omenească. De aceea numai Dumnezeu poate să ierte păcatul dacă omul se pocăiește și se smerește.

 Spre deosebire, constituțiile consacră posibilitatea restrângerii exercitării drepturilor și libertăților juridice. Dar și în sfera juridicului există principiul că orice restrângere a unui drept fundamental nu poate să afecteze însăși substanța lui, nu îl poate desființa, ceea ce înseamnă că originea și temeiul libertăților juridice sunt exterioare dreptului, este libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Mai mult, doctrina, dar și practica judiciară consacră și recunosc drepturi naturale, esențiale pentru existența socială a omului a căror exercitare nu poate fi restrânsă sau condiționată. Avem în vedere printre altele dreptul la viață sau libertatea conștiinței.

În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendința de a avea propria sa autonomie funcțională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale și naturale. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existențială a omului, explicând-o, ordonând-o și condiționând-o. Este o situație contrară realității firești; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată, de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situație contrară firii, doar în voința și interesele guvernanților care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecințe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății existențiale, nu își mai conștientizează propria sa libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situație, ne-conștientizându-și propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăiește prin delegație, existența sa fiind determinată exterior de normativismul statal și juridic, abstract, impersonal și, de multe ori, lipsit de sens valoric.

 Concepțiile jus naturaliste consideră libertatea ca dat ontologic al ființei umane și încearcă să realizeze trecerea de la libertatea ca esență ontologică la libertățile ca fenomen social, specific stării juridice a omului și determinate normativ. [7] Spunem noi că niciuna dintre formele concepțiilor jus naturaliste nu reușește să facă pe deplin o asemenea trecere, iar încercarea de a păstra în cadrul libertăților juridice imuabilitatea și prestigiul libertății este de cele mai multe ori nereușită.

Reținem, în acest context ideatic, că libertățile juridice, ca element structural al stării juridice a omului, au ca temei metafizic principiul coexistenței libertăților, postulat de altfel și de jus naturalism, dar și de Declarația franceză a drepturilor omului din 1789. Este o expresie firească a existenței sociale a omului, înțeleasă prin limitele și nu prin absolutul libertății existențiale. Altfel spus, în acest plan fenomenal juridic, libertatea omului, ține până la limita libertății aproapelui său. Este vorba de distincția specifică dreptului dintre „al meu” și „al tău”, prin care libertatea juridică nu se constituie ca o deschidere spirituală, ci ca o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, axată pe ideea ontologică de libertate, ci numai omului ca individ, cuprins în structurile multiple ale eșafodajului social.

Evident că o asemenea realitate nu este prin ea însăși negativă, deoarece dimensiunea fenomenalității sociale a omului este o realitate prin care se manifestă esența umană iar afirmarea, recunoașterea, consacrarea normativă și garantarea drepturilor și libertăților fundamentate ale omului, fapt realizat relativ târziu în istorie, este un act remarcabil de cultură și civilizație, care situează omul aflat în individualitatea sa socială în relație de egalitate cu puterea statului și pune limite puterii absolute și discreționare a celor care exercită puterea statului. Consacrarea constituțională a libertăților și drepturilor omului, reprezintă faptul cel mai important în istoria contemporană a umanității, o reașezare a raportului dintre stat și om, în sensul că nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Dar și acesta este un dar al lui Dumnezeu. Din nefericire, în societatea contemporană această realitate fundamentală a juridicului este alterată și denaturată de manifestări abuzive ale puterii, care nu întotdeauna pot fi controlate și eliminate eficient prin mijloace juridice.

Momentul de început care marchează consacrarea juridică și implicit normativă a drepturilor omului îl reprezintă ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” adoptată la 26 august 1789. Este punctul de început al raționalismului iluminist în domeniul dreptului, raționalism care culminează în prezent prin a considera că puterile rațiunii umane sunt nelimitate, că omul este rezultatul evoluției naturale, iar drepturile și libertățile juridice au originea și temeiul în norma juridică și formează ceea ce s-a numit ”o nouă religie”. Acest raționalism exacerbat îl exclude pe Dumnezeu și legătura omului cu Dumnezeu, considerând eronat, dar cu consecințe dezastruoase pentru om și umanitate, că existența își are cauza și sensul în ea însăși.

 Articolul IV al Declarației exprimă celebrul principiu juridic al coexistenței libertăților: „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”

 Altfel spus, libertatea mea ține până unde începe libertatea altuia. Desigur, acest principiu este valoros deoarece consacră regula juridică potrivit căreia exercitarea libertății mele nu poate afecta libertatea similară a altora. În esență, coexistența libertăților, așa cum este concepută în doctrina juridică, este un principiu care divide și nu unește, deoarece este expresia aceleiași dihotomii fundamentale pentru drept și starea juridică a omului de care am amintit. Este un principiu rațional.

 Credem că principiul coexistenței libertăților, pentru a depăși dihotomia juridică amintită, pentru a cuprinde în sine adevărul fundamental că libertatea este un dar neprețuit de la Dumnezeu, iar darurile lui Dumnezeu sunt oferite omului din iubirea Sa nemărginită, care unește și nu divide, ar trebui să fie enunțat altfel: Eu sunt liber numai dacă și celălalt este liber; exercitarea libertății mele este condiționată de exercitarea libertății de către ceilalți oameni. O astfel de abordare, în opinia noastră ar schimba modul de consacrare și garantare juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, deoarece ar ține seama de libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu și orice interpretare juridică s-ar raporta direct sau indirect și la Dumnezeu. Deocamdată această perspectivă juridică este un simplu ideal, dar prin voia lui Dumnezeu ar putea deveni realitate.

 II. Limite, restrângeri și derogări privind exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale

Un autor român sublinia că libertatea are sens numai în condițiile existenței limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. “Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiția exercițiului ei.” ^[8]

Consacrarea și garantarea drepturilor omului prin reglementări interne și internaționale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existența unor drepturi necondiționate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituțional democratic. Absența limitelor și a condițiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituții sau instrumente juridice internaționale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferențierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art.4 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului: “exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membrii ai societății posibilitatea exercitării acestor drepturi.” De asemenea, doctrina juridică a reținut că în raporturile dintre titularii de drepturi “libertatea unuia se oprește acolo unde începe a celuilalt, deoarece condiția inerentă persoanei este relația ei cu alții.” ^[9]

Ordinea și stabilitatea socială presupun toleranță și respect reciproc între subiectele care participă la relațiile sociale. Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viața socială: coexistența libertăților și protecția socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.” ^[10] Dificultatea constă în a găsi soluțiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale și interesul public și să garanteze totodată drepturile și libertățile fundamentale în situațiile în care s-ar putea limita sau restrânge exercițiul acestora.

În relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale, sau preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele și ordinea socială. ^[11] Nici una dintre aceste soluții nu este justificată de imperativele unei autentice democrații și cerința realizării echilibrului și armoniei sociale. Reglementările constituționale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetățeni și autoritățile publice, apoi între autoritățile publice și desigur, cetățeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecție individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor și libertăților sale. ^[12] De aceea, limitele impuse drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecția societății, a ordinii sociale, economice și politice, a ordinii de drept, sau pentru protecția drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conținut drepturile însăși, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situații.

Existența unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecția constituțională sau de protecția prin instrumente juridice internaționale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autoritățile statale să limiteze discreționar și abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituțional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democrației sub pretextul apărării ei.

Principiul proporționalității, înțeles ca relație adecvată între măsurile prin care se limitează exercițiul drepturilor și libertăților omului, situația de fapt și scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar și o garanție a drepturilor consacrate constituțional. [13]

În doctrină, instrumente juridice și jurisprudență, limitele drepturilor și libertăților fundamentale au fost diferențiate după mai multe criterii. O primă distincție este aceea dintre limită și limitarea drepturilor fundamentale. ^[14] Astfel, limita este un element de conținut al dreptului și este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire, limitarea (restrângerea) îngrădește exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autoritățile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor ^[15] consideră că sunt limite impuse drepturilor și libertăților fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop “protecția societății, a ordinii ei social-economice și politice, precum și a ordinii de drept”. ^[16] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigențele vieții sociale, în toate situațiile pentru protecția valorilor esențiale ale statului și societății, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală și permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi și libertăți, fie numai într-un anumit timp sau într-o situație determinată, fie numai anumitor subiecte. ^[17]

 În opinia noastră putem distinge:

a) condiții de exercitare a drepturilor și libertăților care se regăsesc în chiar conținutul juridic și definiția constituțională a acestora;

b) restrângeri, derogări, suspendări, pierderea dreptului, care au un caracter de excepție și temporar, fiind măsuri dispuse de autoritățile statale în vederea protejării sau realizării unui scop legitim. Ingerința statului în exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale se poate realiza în principiu prin restrângerea și suspendarea exercițiului unor drepturi sau prin derogări. Aceste modalități sunt reglementate în constituții și instrumente juridice internaționale. Evitarea oricărui abuz al autorităților statului și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale în astfel de situații, impune reglementarea constituțională, dar și în instrumente juridice internaționale a condițiilor care justifică aplicarea unor astfel de măsuri.

 Există constituții care reglementează instituția restrângerii exercițiului unor drepturi în anumite situații ^[18], posibilitatea suspendării unor drepturi sau libertăți ^[19] sau cazurile în care datorită exercitării abuzive a unui drept se pierde exercițiul acestuia. ^[20] Constituția României impune condiții privind exercitarea unor drepturi sau libertăți. Astfel, libertatea de circulație se exercită în condițiile stabilite de lege (art.25, alin.(1)). Persoana fizică poate să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică, sau bunele moravuri (art.26, alin.(2)); dreptul persoanei de a avea acces la informații de interes public nu poate fi îngrădit, dar nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. (art.31 alin.(3)); dreptul la grevă poate fi exercitat numai în condițiile legii, care stabilește limitele acestuia (art.43, alin.(2)); conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (art.44, alin.(1)); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei sau dreptul la propria imagine (art.30, alin.(6)); întrunirile se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme (art.39).

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este reglementată de dispozițiile art.53 din Constituție. Acestea sunt dispoziții de principiu, care se referă la măsurile dispuse de stat prin lege sau ordonanțe de guvern, ce reprezintă ingerințe în exercitarea unor drepturi garantate constituțional. Pentru a nu aduce atingere substanței dreptului, aceste măsuri sunt temporare și de asemenea, pentru a fi constituționale, trebuie să respecte cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art.53. Există însă și dispoziții constituționale care restrâng exercițiul unor drepturi, restrângerile având un caracter permanent. Restrângerile sunt de regulă specifice conținutului juridic al dreptului consacrat constituțional. Astfel, exercitarea libertății individuale poate fi restrânsă prin percheziție, reținere sau arestare (art.23). Inviolabilitatea domiciliului poate fi restrânsă în condițiile prevăzute de art.27, alin.(2). Dispozițiile art.36, alin.(2), interzic unor categorii de persoane dreptul de vot. Dispozițiile art.40, alin.(3), interzic unor categorii profesionale dreptul de a face parte din partide politice.

Există diferențe între restrângeri, iar pe de altă parte derogări care pot viza exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Restrângerile sunt măsuri considerate necesare într-o societate democratică, aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile și libertățile altora. În acest sens, dispozițiile art.18 din Convenție, arată că: “restrângerile … nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

Cu toate aspectele particulare, rezultate din Constituție sau din instrumente juridice internaționale, pot fi identificate condiții comune pentru legitimitatea restrângerilor: să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să nu fie discriminatorii, să fie adecvate cel puțin unuia dintre scopurile prevăzute expres de lege precum și situației care le justifică. Respectarea acestor condiții trebuie realizată cumulativ. În acest fel drepturile fundamentale sunt garantate și se înlătură ingerința arbitrară a autorităților statale în exercitarea lor.

Derogările sunt îngrădiri mai ample ale drepturilor și libertăților fundamentale și pot fi dispuse de către state în situații excepționale. Restrângerile pot viza, în principiu, orice drept fundamental, spre deosebire de măsurile derogatorii care pot avea ca obiect numai unele drepturi ale omului, garantate de instrumente juridice internaționale. Din instrumentele juridice internaționale, în materie rezultă că derogările, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să respecte următoarele condiții: să fie aplicate numai în situații excepționale; să fie strict adecvate la situația de fapt; să fie compatibile cu celelalte obligații pe care statele părți le au potrivit dreptului internațional public; să nu fie discriminatorii; statele care fac uz de dreptul de derogare să anunțe forurile internaționale competente.

Există și drepturi garantate în mod absolut (drepturi absolute) în sensul că nu se admit restrângeri sau derogări. Evident, ne referim la dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii, nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Principiul proporționalității reprezintă o garanție în toate situațiile în care exercitarea unui drept sau a unei libertăți fundamentale este supusă unei condiții, restrângeri, suspendări sau derogări. Principiul proporționalității, aplicat în această materie are în vedere și realizarea unui just echilibru între interesele individuale și interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate și garantate constituțional.

Referitor la dispozițiile constituționale românești privind restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, în literatura de specialitate s-a făcut distincția între împrejurări comune de restrângere a exercițiului unor drepturi care formează obiectul de reglementare a dispozițiilor art.53 din Constituție, iar pe de altă parte împrejurări speciale, proprii unor drepturi și libertăți. Împrejurările comune de restrângere au un caracter temporal, sunt esențialmente fortuite, pe când împrejurările speciale au un caracter permanent ^[21]. Autorul citat subliniază că aceste împrejurări trebuie să fie consacrate expres “neputând să fie produsul convenționalismului” ^[22].

Deși aceste împrejurări sunt comune, ele pot justifica restrângerea ținând seama de natura dreptului sau libertății. Astfel, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exercițiului dreptului la viață sau a dreptului de a nu fi supus torturii.

Constituția României folosește un procedeu simplu și eficient pentru reglementarea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți (împrejurări comune), prin dispozițiile unui singur articol. Dispozițiile art.53 permit restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, dar numai condiționat. ^[23] Problematica interpretării și aplicării dispozițiilor art.53 prezintă o complexitate deosebită deoarece restrângerile pot viza exercițiul oricărui drept sau libertate fundamentală consacrate și garantate de Constituție, cu excepția celor considerate ca fiind absolute. Complexitatea este datorată și diversității situațiilor concrete care justifică restrângerea exercițiului unor drepturi.

Regulile instituite de dispozițiilor art.53 au valoarea unui principiu constituțional, deoarece sunt aplicabile tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În redactarea anterioară revizuirii Constituției, dispozițiilor art.49 arătau că restrângerile se pot înfăptui numai prin lege, dacă se impune, în considerarea următoarelor scopuri: “apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În același timp, restrângerea trebuia să nu afecteze existența dreptului sau a libertății și să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

În cazul unei analize comparative între dispozițiile constituționale românești și cele cuprinse în unele instrumente juridice internaționale, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, pot fi constatate unele diferențe. Pentru studiul nostru prezintă interes faptul că dispozițiilor art.53 alin.(2) din Constituție consacră expres proporționalitatea ca o condiție ce trebuie respectată în cazul restrângerii exercițiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaționale această condiție rezultă implicit din conținutul reglementărilor și este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudența instanțelor internaționale.

Curtea Constituțională și instanțele judecătorești sunt principalele instituții statale care au competența pentru a garanta respectarea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, pentru a verifica conformitatea actelor normative cu Legea Fundamentală și sub aspectul constituționalității limitelor, condițiilor și restrângerilor exercitării drepturilor și pentru a cenzura excesul de putere al Parlamentului și Guvernului atunci când adoptă măsuri restrictive.

În opinia noastră intervenția Curții Constituționale dar și a instanțelor judecătorești a contribuit semnificativ în anii democrației noastre originale pentru a tempera și stopa manifestările discreționare ale guvernanților și a impune acestora respectarea Constituției și a legii care consacră drepturi și libertățile omului.

 Nu intenționăm să realizăm o analiza a jurisprudenței Curții Constituționale în materie, ci numai să prezentăm câteva aspecte :

 Curtea Constituțională a reținut că prevederile art.53 au în vedere drepturile și libertățile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituție, nu și alte drepturi. ^[24] Instanța noastră constituțională, interpretând dispozițiilor art.53 prin raportare la dispozițiile art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a făcut distincția între pierderea și restrângerea unui drept. Ultima situație este avută în vedere de dispozițiile art.53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are incidență în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertății.” ^[25]

Totodată, instanța noastră constituțională a decis că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acționează cauzele ce au determinat-o și care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituție. ^[26]

În situația în care restrângerea exercițiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetățenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat. ^[27] Restrângerile aduse exercițiului dreptului nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanța acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privința obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale și economice generale. ^[28]

Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerință a statului în exercitarea acestor drepturi și libertăți, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităților statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanții asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituțională urmărită, aceea de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale, în situațiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporționalității este o astfel de garanție constituțională care permite sancționarea de către instanța constituțională a ingerințelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forță juridică legii, dar și legitime (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporționale cu situația care le determină și să nu afecteze substanța dreptului. Proporționalitatea și necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât și pentru judecător, a legitimității restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

Instanța noastră constituțională a invocat aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului privind constituționalitatea unor măsuri de restrângere a exercitării drepturilor fundamentale: măsurile restrictive sunt proporționale cu scopul legitim urmărit dacă sistemul legislativ și instituțional național, are garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor. ^[29] Există deosebire între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecățile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactității lor. ^[30] Prin urmare, respectarea condiției de proporționalitate a măsurilor restrictive aplicate libertății de exprimare este apreciată diferit în funcție de natura afirmațiilor. Proporționalitatea poate fi apreciată ca o adecvare strictă a măsurii restrictive la scopul propus, sau poate să existe o marjă mai mare de apreciere a autorităților atunci când scopul legitim urmărit este morala publică, de exemplu. ^[31]

Prin mai multe decizii, Curtea Constituțională a stabilit că are competența de a verifica respectarea condiției de proporționalitate în cazul restrângerii exercițiului unor drepturi. Instanța constituțională își asumă această competență numai dacă proporționalitatea este condiție de constituționalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului. “Incontestabil, că verificarea proporționalității intră în competența de control a Curții, cât timp proporționalitatea restrângerii cu situația care a determinat-o constituie o condiție de constituționalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului”. [32]

Această constatare a Curții Constituționale este importantă pentru mai multe aspecte: proporționalitatea este considerată ca o condiție de constituționalitate pe care legea, care a instituit restrângerea dreptului, trebuie să o respecte. În acest fel principiul proporționalității nu este numai o simplă stare de fapt, apropiată de oportunitate, ci este o condiție de drept care intră în competența de control a Curții. De asemenea, Curtea realizează o distincție între principiul general al proporționalității, proporționalitatea aplicată în alte ramuri de drept și principiul constituțional al proporționalității aplicat în materia restrângerii exercițiului unor drepturi. Competența instanței constituționale se referă numai la principiul constituțional al proporționalității, consacrat de dispozițiile art.53 alin.(2). Remarcăm și interpretarea instanței noastre constituționale privind conținutul principiului proporționalității aplicat în această materie: adecvarea restrângerii cu situația care a determinat-o.

Recent, Curtea Constituțională prin două decizii, Decizia nr 152/2020 și Decizia nr 152 din 13 mai 2020 a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului NR 1/1999 și respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situaților de Urgență, cu privire la acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de urgență privind restrângerea exercițiului unor drepturi.

Din nefericire aceste decizii sunt ignorate de guvernanți, deși ele sunt general obligatorii inclusiv sub aspectul motivării lor. Consecința este că, în prezent se restrâng prin diferite acte normative exercitarea unor drepturi și libertăți, inclusiv a libertății de conștiință și a libertății religioase cu toate că acestea sunt drepturi existențiale absolute a căror exercitare în plan social nu poate fi restrânsă. În opinia noastră unele dintre măsurile restrictive dispuse nu sunt adecvate scopului legitim urmărit, nu respectă demnitatea persoanei, ca valoare existențială dar și constituțională și totodată nu respectă principiul proporționalității de care am amintit.

Pentru a se conferi o protecție mai ridicată drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art. 53 din Constituție că: ‘’Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului.’’

În același scop ar fi util ca la articolul 1 din Constituție să se adauge un nou aliniat care să prevadă că: ”Exercitarea puterii statale trebuie să respecte valorile și tradițiile creștine ale poporului român, demnitatea omului, principiul proporționalității și să nu fie discriminatorii”.

Sancțiunile penale și contravenționale aplicate, prin natura și finalitatea lor restrâng exercitarea unor drepturi și libertăți. Ele sunt necesare pentru restabilirea ordinii sociale încălcate pentru apărarea unor valori sociale importante. Există teorii ample care explică natura și finalitatea sancțiunilor juridice. Nu doresc să insist asupra acestui aspect.

Ca judecător în materie penală, în cariera mea, prin hotărârile pronunțate am aplicat astfel de sancțiuni, în concret pedepse penale. În anii de început ai activității mele de magistrat, am fost intransigent față de inculpați și infracțiunile săvârșite de aceștia iar pedepsele pe care le aplicam au fost mai mari. La vremea respectivă această conduită a mea ere apreciată de comunitate și am primit aprecieri publice.

În anii târzii a carierei mele am constatat că nu atât fermitatea sau intransigența sunt importante în realizarea actului de justiție, cât mai ales înfăptuirea dreptății, care este mai mult decât abstractul normei juridice, decât caracterul formal și impersonal al legii. În consecință, prin hotărârile pronunțate am dorit să realizez această convingere de conștiință și să înfăptuiesc echilibrul juridic dintre părțile implicate, iar pedepsele aplicate să fie conforme nu numai legii dar și dreptății ca valoare ortodoxă și nu numai morală sau juridică. Uneori am reușit și atunci bucuria că am realizat un act de dreptate și nu numai unul formal, legal, a fost foarte mare.

 Cred că actul de justiție, mai ales când sunt restrânse drepturi și libertăți fundamentale ale omului trebuie să fie nu numai unul legal ci mai ales unul drept.

 În calitate de judecător, pentru a realiza acest deziderat am dorit ca în actul de judecată să nu judec niciodată omul, ci numai faptele lui, să respect demnitatea acestuia indiferent dacă era inculpat sau parte vătămată și mai ales să fiu un bun creștin, în sensul de a mă teme de Dumnezeu și a respecta omul. Nu am reușit întotdeauna să realizez acest deziderat, dar atunci când am avut convingerea de conștiință că prin activitatea mea și mai ales prin hotărârile pronunțate am îndeplinit sau m-am apropiat de o astfel de conduită a unui magistrat drept bucuria spirituală pe care am resimțit-o a fost incomparabil mai mare decât toate recunoașterile și aprecierile publice primite anterior.

Unele Concluzii

 Părintele dr. Dumitru Stăniloae afirma: „Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunța mai mult sau mai puțin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de ființa lui, lăsată să crească în ea însăși, ca și ființa lui, spre desăvârșire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat și omului demnitatea să se păstreze în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune „Eu sunt liber când vreau să fiu liber”. Dar poate fi liber prin voința de a fi liber pentru că are libertatea și ca dar legat de ființa lui (ontologic). Libertatea este și un dar, însă și o operă a lui. De aceea, oricând în viața pământească omul poate să-și piardă și să-și recâștige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu, ființele create nu o pot avea, menține și recâștiga decât în unire cu El” ^[33].

 Subliniem că orice formă a libertății umane își are sursa în libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Aceasta este concluzia noastră și pentru libertățile juridice ale omului, a căror legitimitate nu este însăși normativismul juridic care le consacră, ci libertatea existențială a omului a omului.

Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerente, cât de liberi suntem noi astăzi, chiar și în precaritățile libertății sociale?

Măsura libertății, în sens existențial, este dată de cultură și credință. Marin Voiculescu spunea că: „Robii culturii sunt fiii libertății”, iar părintele Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă, este un om liber”, și tot Părintele spunea: „Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor”. Trebuie să reținem ceea ce spune Sfântul Isaac Siriul: „Păzește-te de libertatea care duce la robia cea rea”. [34] Astfel vom putea afla cum suntem așezați în libertate, care este măsura libertății fiecăruia dintre noi.

Biserica ortodoxă are o misiune foarte importantă în a afirma și garanta libertatea existențială a omului dar și libertățile sociale. Pentru ca această misiune divină a Bisericii să fie îndeplinită și împlinită credem că este necesar printre altele să fie reașezate raporturile dintre Biserica Ortodoxă ca instituție și stat în sensul că Biserica să nu fie subordonată statului în cadrul unei autonomii limitate și dirijate, ci egală și în același timp loială statului. Iată ce spunea în acest sens vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului: ‘’Biserica Ortodoxă este loială pentru că așa ne-a poruncit Hristos: orice stăpânire este a lui Dumnezeu, așa zicea apostolul Pavel. Este loială dar nu aservită. Biserica Ortodoxă nu este niciodată aservită niciunui regim, niciunei puteri, față de niciun stat nu este aservită, ci loială, cinstită. Și aceasta mi s-a iertat, chiar dacă, de multe ori, în predici sau chiar în scris am publicat materiale de care mulți s-au mirat că au fost publicate. Era cuvânt cinstit, curat, nu de lingușeală sau de aservire față de timpurile în care trăiam’’. [35]

NOTE