Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 62

Cum este posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi într-o societate democratică? Aspecte teologice și constituționale

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate; Constitutia; lege; dreptate; responsabilitate; Marius Andreescu;

 

  1. Despre libertate și libertăţi

Omul în individualitatea sa, respectiv în relaţiile sociale, se raportează şi la problema libertăţii. Este firesc să se întâmple aşa deoarece libertatea este esenţial legată de fiinţa umană, dar şi de fenomenalitatea existenţială a omului. Existenţa omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din individ persoană şi creator de sensuri şi semnificaţii. Importanţa acestei realităţi existenţiale constă şi în faptul că omul este singura fiinţă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta el fiind nu numai o fiinţă naturală, dar şi o fiinţă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferenţa dintre individ şi persoană. Numai omul ca persoană este o fiinţă liberă, nu şi individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalităţii abstracte şi nedeterminate ce caracterizează orice structură existenţială umană, bazată numai pe fenomenalitatea „eului”, nu şi pe „sinele” mai adânc al fiinţei umane

 Părintele Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină şi lumină, este o taină a luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este şi o taină a libertăţii, deoarece prin această trăsătură a sa, de a fi liber, se diferenţiază şi se opune determinismul natural şi temporar, necesităţii legilor repetitive ale naturii, transfigurează existenţa de la „ce este” la ce „trebuie să fie” adăugând acesteia valoare şi sens. Prin libertatea ca dar a lui Dumnezeu se poate concepe şi înţelege toată măreţia şi splendoarea existenţei umane, atât în raport cu sine însuşi, cât și în relaţie cu societatea, în relație cu Dumnezeu şi cu întreg universul.

        O întrebare tulburătoare la care au încercat și încearcă să răspundă filosofi, moraliști, juriști și, nu în ultimul rând, teologi se referă la natura și înțelesurile libertății omului, formele acesteia, până unde se întinde libertatea, dacă are limite sau granițe, cum poate fi ocrotită și mai ales garantată juridic?  Există două explicaţii.

       Prima, cea juridică, filosofică și morală potrivit căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, a valorilor morale sau culturale sau a normelor juridice, reprezintă surse ale libertăţii.

Cea de-a doua concepţie, ortodoxă, înțelege libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea de orice fel a unui determinism natural şi social sau juridic și nici exclusiv prin categorii raționale sau morale, ci prin aspecte de profunzime, de esenţă, care aparţin numai fiinţei şi realităţii omului ca persoană creată liberă. Este vorba de libertate ca dar a lui Dumnezeu. Spre această explicaţie înţelegem să ne îndreptăm prin câteva modeste referiri.

 Libertatea ca dar al lui Dumnezeu este libertatea spiritului, libertatea originară a omului. În lumea spiritului libertatea nu este un termen recesiv faţă de necesitate, pentru simplu motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific aceste lumi nu se mai manifestă, a fost depăşită şi transfigurată de bogăţia valorică de necuprins a spiritului. Libertatea ca deplinătate şi împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limitele impuse de lege şi nici condiţiile specifice existenţiale ale acestei lumi. Singura ordine compatibilă cu libertate spiritului este ordinea iubirii şi a poruncilor lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este condiţia libertăţii spiritului atunci când omul se aşează statornic, existenţial în bine şi în adevăr. Faptele libertăţii spiritului chiar dacă definite şi conturate sunt deschideri spre infinitatea adevărurilor spirituale. Libertatea spiritului nu este o libertate a legii este o libertate a harului, a împreună lucrării a omului şi a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt libertatea spiritului este libertatea omului ca persoană care este în această lume, dar nu în graniţele lumii. Omul este unic și unificator, este creat cu suflet nemuritor, este o ființă spirituală care are menirea de a se adânci în cunoașterea de Dumnezeu și care se spiritualizează pe sine însuşi şi tot universul. Mai trebuie subliniat că spiritul nu este raţiunea întotdeauna abstractă, limitată şi impersonală, ci trăirea autentică prin simţirea înţelegătoare în adevăr şi în viață. A spus Domnul Iisus: ”Eu sunt calea,adevărul şi viaţa (Ioan, 14,6). A fi cu Dumnezeu, aceasta este libertatea spiritului ca împlinire, ca deplinătate, este libertatea existențială originară.

Adevărurile de credinţă, regăsite în toată gândirea teologică ortodoxă, afirmă şi susţin că „omul a fost creat ca fiinţă liberă”. Este vorba de libertatea ontologică, inerentă fiinţei umane, şi nu libertatea valorică a categoriilor raţionale sau a normelor juridice.

Sensurile libertăţii ca dar a lui Dumnezeu, prin excelență o libertate a spiritului, sunt ilustrate în gândirea teologică ortodoxă. În lucrările sale Sfântul Augustin face distincţia dintre aşa numita libertate minoră iar pe de altă parte libertatea majoră a omului. Libertatea posedă două sensuri diferite: „Prin libertate se înţelege atât libertatea iniţială, iraţională, ce precede binele şi răul, determinând alegerea lor, cât şi libertatea inteligentă, libertatea finală în bine şi în adevăr[1]. Este vorba de libertatea omului de a alege între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între valoare şi nonvaloare şi, în final, de a alege între lumea supusă determinismului natural şi biologic, cu toate precarităţile ei, iar pe de altă parte, viaţa adevărată şi veşnică în Dumnezeu.

 Cea de-a doua formă a libertăţii originare a omului, dăruită de Dumnezeu exprimă un principiu spiritual suprem: libertatea adevărului şi a binelui, ordinea firească în care omul ar trebui să fie. „Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32). Iar cunoaşterea spirituală, cunoaşterea lui Dumnezeu nu are graniţele gândirii cum sublinia Părintele profesor dr. Galeriu.

Şi tot Mântuitorul a spus : „Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr„ (Ioan.8,36) Această libertate este cea conferită de Logosul întrupat, un dar al lui Dumnezeu şi se regăsește în posibilitatea oferită omului prin lucrarea Duhului Sfânt de a cunoaşte pe Dumnezeu, care este „calea, adevărul şi viaţa”. Este libertatea spirituală absolută a vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi, în același timp, a vieţii încărcate de energiile necreate ale divinităţii. Sfântul Apostol Pavel spunea că „Unde este duhul Domului, acolo e libertatea” (II, Cor. 3,17).

 Gândirea teologică a analizat numeroase aspecte privind relaţia dintre cele două forme ale libertăţii respectiv: libertatea de a alege, care implică libertatea conştiinţei umane, şi discernământul de a deosebi binele de rău iar pe de altă parte libertatea supremă, ca scop final al existenţei umane în această lume dar și în veșnicie, şi anume acela de a trăi efectiv în bine şi în adevăr.

S-a spus că acceptarea libertăţii de a alege, inclusiv de a alege rău, şi a de a refuza binele dăruit de Dumnezeu este contrară naturii umane şi ca urmare nu poate fi acceptată. Este concepţia teologică promovată în deosebi de gândirea catolică şi de unele forme ale protestantismului. Criticând această concepţie, Nikolai Berdiaiev observa că: „libertatea omenească nu e numai libertatea în Dumnezeu, ci şi libertatea faţă de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în privinţa lui Dumnezeu, a lumii şi a propriei naturi”[2]. Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine şi rău, ca şi determinare a fiinţei umane, este esenţială pentru a explica comuniunea dintre om, ca persoană, şi Dumnezeu. Această legătură între om şi Dumnezeu nu este impusă, nu este un rezultat al unui determinism normativ inexorabil, sau a unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi aşa, nu ar exista posibilitatea legăturii şi, mai mult decât atât, a comuniunii de credinţă şi iubire dintre om şi Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el chiar şi spiritual, şi nu persoană liberă, înzestrată cu conştiinţă.

Acelaşi autor sublinia: „Dacă nu admitem decât libertatea dată prin adevăr, dată prin Dumnezeu, şi respingem libertatea alegerii şi primirii adevărului, noi suntem antrenaţi fatal spre tiranie şi libertatea spiritului este înlocuită cu determinarea lui”[3]. De altfel, ideea unei libertăţi singulare a ordinii binelui şi adevărului a avut consecinţe în planul gândirii filosofice şi teologice. Este de fapt expresia unei libertăți care izvorăşte din necesitatea, fie a unei ordini divine impusă omului sau a unei ordini sociale, de asemenea impusă, în ideea binelui şi fericirii depline. Trebuie să observăm că orânduirea comunistă a dorit să impună omului propria sa ordine pe care o considera a binelui, a adevărului şi a fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înţelege spiritul, prin constrângere şi necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca şi modalitate a libertății originare a omului înțeleasă ca dar a lui Dumnezeu. „Teocraţia catolică şi bizantină, ca şi socialismul ateu, sunt înclinate firesc să nege libertatea omului, să constrângă şi să organizeze viaţa umană în bine, adică să identifice libertatea, fie cu necesitatea unei organizări divine, fie cu necesitatea organizării sociale a vieţii[4]. Consecinţa este că omul devine un simplu element al determinismului natural în care conştiinţa sa este practic anihilată din dorinţa manifestată de a considera libertate numai în sfera binelui şi adevărului şi a exclude posibilitatea răului, ca alegere liberă a omului. Pe bună dreptate, acelaşi autor citat mai sus observa că „omul lipsit de libertatea răului nu ar fi decât un automat al binelui[5].

 Libertăţii existențiale a omului ca dar a lui Dumnezeu, libertate a spiritului dar și a trupului constă în îmbinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege şi, respectiv, libertatea de a trăi în bine şi în adevăr care este împlinirea şi deplinătatea libertăţii.

 Libertatea alegerii nu poate fi negată ca dimensiune specifică fiinţei umane, prin care omul poate să se desăvârşească. Cuvioşii Varsanufie şi Ioan afirmau în acest sens: „Dumnezeu a făcut pe om liber, ca să poată înclina spre bine. Dar înclinând spre bine, prin voie liberă, nu e în stare să-l împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Nu e de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte” (Rom. 9, 16). Dacă, deci, îşi apleacă omul inima spre bine şi cheamă pe Dumnezeu în ajutor, Dumnezeu, luând aminte la dorinţa lui cea bună, dăruieşte putere lucrării lui. Şi aşa se întâlnesc amândouă; libertatea omului şi puterea lui Dumnezeu. Căci binele vine de la Dumnezeu, dar se împlineşte de către sfinţii Lui. Şi aşa se slăveşte Dumnezeu în toţi şi El îi slăveşte pe ei”[6].

Acesta este explicaţia sintetică, dogmatică şi raţională a unităţii libertăţii existențiale a omului, respectiv libertatea de a alege şi libertatea de a trăi în bine şi în adevăr. Este, de fapt, şi explicaţia lucrării teandrice între om şi Duhul Sfânt pentru a ajunge la trăirea libertăţii în adevăr. Înseamnă, totodată, caracterul dinamic al libertăţii care este în esenţă devenirea omului în Hristos, cu Hristos şi spre Hristos. Această devenire mai implică un aspect important propriu libertăţii spiritului şi pe care nu îl întâlnim în formele juridice ale libertății omului omului. Este eliberarea ca moment constitutiv a libertăţii existențiale. Este eliberarea de patimi, este tăierea voii proprii şi supunerea necondiţionată voii lui Dumnezeu, este eliberarea omului care a înlocuit gândurile proprii cu gândurile lui Dumnezeu. Eliberarea este sinonimă cu dobândirea virtuţii, smereniei ca temelie pentru celelalte virtuţi.

 Omul este și o ființă socială deoarece este condamnat să trăiască în societate, așa cum spunea un filosof. Existența socială a omului nu este un fapt prin natura lui peiorativ, contrar ființei sale, ci dimpotrivă este mediul firesc de afirmare a omului și personalității. Cultura și civilizația și chiar religia au fost și există ca forme ale existenței sociale a omului. Omul nu a fost creat să trăiască singur, ci în societate.

 Filosofi, precum J.J. Rousseau au explicat trecerea de la starea naturală la starea socială a omului. Am analizat în alte articole aceste aspecte de aceea nu dorim să intrăm în amănunte. J.J. Rousseau susținea în lucrarea sa fundamentală ’’Contractul Social’’ că starea naturală este preferabilă stării sociale a omului deoarece aceasta din urmă se bazează pe puterea constrângătoare a statului, pe ordinea juridică impusă care limitează, îngrădește libertatea naturală, originară a omului. În plus, în concepția ilustrului filosof starea socială are numeroase precarități, evoluții și involuții la fel și civilizația. Este o stare în care fericirea originară a omului izvorâtă din libertatea sa naturală, absolută se poate pierde. La prima vedere aceste afirmații susținute de Rousseau par contrare evoluției firești a omului, ca ființă socială, de la o stare naturală, primitivă, lipsită de cultură, la starea socială a existenței în cultură și civilizație, care ar conferi adevărata libertate omului. În opinia noastră considerăm că prin starea de natură, Rousseau nu înțelege primitivismul ca stadiu al istoriei umanității, ci natura omului creat de Dumnezeu ca ființă înzestrată cu libertatea absolută, neîngrădită.

 Libertatea existențială a omului în mediul social se manifestă în formele sale fenomenale, determinate, garantate dar și controlate de puterea statului, creatorul ordinii sociale prin legi. Este deci o libertate al cărui conținut se exprimă prin formele culturii și civilizației, o libertate creatoare, dar o libertate limitată, condiționată, posibil a fi supusă restricțiilor impuse de stat. Este o libertate a normei juridice. De aceea, în starea socială sau juridică a omului, nu mai operăm cu libertatea existențială, naturală a omului, ca dar a lui Dumnezeu, ci cu libertăți consacrate și garantate juridic.

 Pentru a fi legitime aceste libertăți și mai ales protecția sau ingerințele statului în ceea ce privește exercitarea lor, nu trebuie să fie contrare libertății omului ca dar a lui Dumnezeu.

 Există deosebiri fundamentale între libertatea originară existențială a omului și libertățile juridice. Temeiul libertăți omului ca dar a lui Dumnezeu este iubirea, care nu poate fi exprimată în concepte sau norme juridice. Este o libertate care unește. Spre deosebire, starea socială și implicit juridică a omului se bazează pe distincția dintre al meu și al tău de care amintea și Kant, care divide, împarte și limitează. Așa a părut conceptul filosofic și juridic de coexistență a libertăților.  Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are drept componentă necesitatea ca ordine normativă. Libertăţile omului consacrate de această ordine prezintă următoarele caracteristici:

1. Nu este consacrată libertatea existenţială, imposibil de analizat prin norma juridică, ci numai libertăţile construite de însăşi norma juridică, ca expresie a voinţei legiuitorului la un moment istoric determinat. În acest context este interesant să semnalăm totuşi că prima Constituţie a lumii, respectiv cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa iniţială, nu consacra şi, deci, nu exprima normativ niciuna dintre libertăţile juridice. Doctrinarii spuneau la vremea respectivă că Legea Fundamentală nu poate să reglementeze libertăţi pentru că ea însăşi exprimă libertatea. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situaţie s-a schimbat şi în ceea ce priveşte Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii. În sfera libertăţilor şi drepturilor constituţionale desigur libertatea individuală este cheia de boltă. Dacă studiem Constituţia României, constatăm aceleaşi aspecte pe care le-am menţionat mai sus, anume imposibilitatea definirii normative sau explicării raţionale a libertăţii individuale. Art. 23 alin. (1) din Constituţia României consacră libertatea individuală, siguranţa persoanei şi inviolabilitatea acestora: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. Inviolabilitatea rămâne totuşi în sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăşi norma juridică constrânge libertatea şi, mai mult decât atât, exercitarea libertăţii individuale poate fi restrânsă prin mijloace statale;

2. Libertăţile juridice care, spunem noi, îşi au sursa în libertatea existențială a omului, sunt caracterizate prin expresii negative, adică obligaţia generală a statului de a nu le îngrădi şi, mai rar, prin obligaţiile pozitive ale statului de a le promova. Mai sunt arătate uneori şi situaţii concrete în care libertatea este îngrădită. Altfel spus situaţii legitime în care statul, în conformitate cu legea poate restrânge exercitarea unor drepturi sau libertăţi.

3. Libertăţile juridice sunt întotdeauna limitate şi condiţionate. Întreaga construcţie a sistemului de libertăţi juridice se bazează pe conceptul „coexistenţei libertăţilor”, firesc pentru fenomenologia ordinii juridice şi în acelaşi timp şi sociale.

4. Libertăţile juridice consacrate normativ sunt expresia demnităţii omului în cadrul societăţii organizate statal. Titularul lor, omul, sau „individul” cum se spune în doctrină, poate să opună aceste libertăţi puterii statale, poate să ceară respectarea lor. Eficienţa unei astfel de conduite specifice demnităţii umane în mediul social este condiţionată de două aspecte majore : a) gradul de conştientizare a libertăţilor juridice de către titularul lor; b) eficienţa mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăţi.

5. Mai este un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, şi anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile şi libertăţile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă pentru că evocă ideea de libertate existenţială a omului, anterioară libertăţilor juridice şi în raport de care drepturile şi libertăţile specifice stării juridice a omului îşi găsesc legitimitatea. „A recunoaşte” înseamnă a admite că libertatea este un dar divin şi nu numai o construcţie juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condiţiile voinţei de „normare juridică” pe care societatea contemporană o cunoaşte, se depărtează din ce în ce mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală şi impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci a unei recunoaşteri formale în cadrul sistemului normativ avut în vedere. Abandonarea valorilor inclusiv a celor creștine are drept consecință relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voinţa pură a legiuitorului.

7. Există totuşi un aspect pe care concepţiile filosofice sau de altă natură despre libertate, nu au posibilitatea să îl realizeze și pe care libertatea unită cu norma juridică îl poate înfăptui. Este vorba de garantarea libertăţilor juridice, evident nu a libertăţii existențiale. Normele juridice, care consacră libertăţi, împreună cu justiţia, au această menire de a putea garanta libertăţile individuale în faţa ingerinţelor sau abuzurilor de tot felul ce pot exista într-o societate organizată statal. Numai sistemul normativ şi, în special, cel constituțional, poate să garanteze fiecărui om libertăţile recunoscute sau consacrate de lege şi că pot fi apărate în primul rând în faţa puterii statului, care oricând poate deveni discreţionară, dar şi faţă de imixtiunile altor subiect de drept în sfera propriei libertăţi. Garantarea libertăţilor individuale, prin norma juridică, este o cerinţă a statului de drept. Realitatea garanţiilor şi eficienţa mijloacelor juridice de apărare a drepturilor şi libertăţilor subiective este o chestiune care ţine de particularităţile fiecărui stat, sistemul de guvernământ, formele concrete de realizare a puterii statale, raporturile dintre stat şi cetăţeni şi, nu în ultimul rând, eficienţa actului de justiţie.

 Biserica,mai presus de justiție sau norma juridică trebuie să apere și să cultive libertatea existențială a omului și prin aceasta implicit și libertățile sociale.

            8. Libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu pentru om nu poate fi restrânsă, condiționată sau limitată. Dumnezeu nu își ia darurile înapoi. ’’Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi’’, spune Sfântul Apostol Pavel ( Romani 11, 29). Tot omul primeste daruri de la Dumnezeu, indiferent de credinta sau necredinta lui. "Ca și un nevrednic să ia harismă sau dar de la Dumnezeu nu este ceva extraordinar", spune Sfantul Vasile cel Mare. Diferența între cei mântuiți si cei osândiți nu este primirea sau neprimirea darurilor, ci modul în care acestea au fost primite și lucrate, adică, cu mulțumire, spre slava lui Dumnezeu, sau cu egoism, spre slava de sine. La fel se întâmplă și cu libertatea existențială pe care fiecare om o primește în dar de la Dumnezeu odată cu sufletul său. Omul a abuzat de libertatea sa existențială și a păcătuit față de Dumnezeu, căci păcatul este numai față de Dumnezeu și nu se confundă cu greșeala omenească. De aceea numai Dumnezeu poate să ierte păcatul dacă omul se pocăiește și se smerește.

 Spre deosebire, constituțiile consacră posibilitatea restrângerii exercitării drepturilor și libertăților juridice. Dar și în sfera juridicului există principiul că orice restrângere a unui drept fundamental nu poate să afecteze însăși substanța lui, nu îl poate desființa, ceea ce înseamnă că originea și temeiul libertăților juridice sunt exterioare dreptului, este libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Mai mult, doctrina, dar și practica judiciară consacră și recunosc drepturi naturale, esențiale pentru existența socială a omului a căror exercitare nu poate fi restrânsă sau condiționată. Avem în vedere printre altele dreptul la viață sau libertatea conștiinței.

În ceea ce priveşte relaţia complexă dintre sistemul juridic normativ, iar pe de altă parte societate, se poate constata că în contemporaneitate sistemul juridic are tendinţa de a avea propria sa autonomie funcţională, în afara determinărilor obiective sau subiective pe care le transmite societatea. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică şi ideatică, într-una cu realitate proprie, cu puterea de a impune ordinea sa ordinii sociale şi naturale. În acest context, libertăţile juridice consacrate normativ încearcă să determine libertatea existenţială a omului, explicând-o, ordonând-o şi condiţionând-o. Este o situaţie contrară realităţii fireşti; fenomenologia juridicului trebuie să fie condiţionată, determinată, de existenţa omului, ca persoană, şi de particularităţile existenţei sociale şi nu invers. Este o expresie a dictaturii prin drept chiar şi în societăţile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice se află, într-o astfel de situaţie contrară firii, doar în voinţa şi interesele guvernanţilor care se exprimă, paradoxal, în numele poporului.

Realitatea mai sus descrisă, specifică societății contemporane, are consecinţe negative, în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertăţii existențiale, nu îşi mai conştientizează propria sa libertate şi aşteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiţia, să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o asemenea situaţie, ne-conştientizându-şi propria sa libertate, omul contemporan nu există autentic, ci trăieşte prin delegaţie, existenţa sa fiind determinată exterior de normativismul statal şi juridic, abstract, impersonal şi, de multe ori, lipsit de sens valoric.

 Concepţiile jus naturaliste consideră libertatea ca dat ontologic al fiinţei umane şi încearcă să realizeze trecerea de la libertatea ca esenţă ontologică la libertăţile ca fenomen social, specific stării juridice a omului şi determinate normativ.[7] Spunem noi că niciuna dintre formele concepţiilor jus naturaliste nu reuşeşte să facă pe deplin o asemenea trecere, iar încercarea de a păstra în cadrul libertăţilor juridice imuabilitatea şi prestigiul libertăţii este de cele mai multe ori nereuşită.

Reţinem, în acest context ideatic, că libertăţile juridice, ca element structural al stării juridice a omului, au ca temei metafizic principiul coexistenţei libertăţilor, postulat de altfel şi de jus naturalism, dar şi de Declaraţia franceză a drepturilor omului din 1789. Este o expresie firească a existenţei sociale a omului, înţeleasă prin limitele şi nu prin absolutul libertăţii existenţiale. Altfel spus, în acest plan fenomenal juridic, libertatea omului, ţine până la limita libertăţii aproapelui său. Este vorba de distincţia specifică dreptului dintre „al meu” şi „al tău”, prin care libertatea juridică nu se constituie ca o deschidere spirituală, ci ca o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, axată pe ideea ontologică de libertate, ci numai omului ca individ, cuprins în structurile multiple ale eşafodajului social.

Evident că o asemenea realitate nu este prin ea însăşi negativă, deoarece dimensiunea fenomenalităţii sociale a omului este o realitate prin care se manifestă esenţa umană iar afirmarea, recunoașterea, consacrarea normativă și garantarea drepturilor și libertăților fundamentate ale omului, fapt realizat relativ târziu în istorie, este un act remarcabil de cultură și civilizație, care situează omul aflat în individualitatea sa socială în relație de egalitate cu puterea statului și pune limite puterii absolute și discreționare a celor care exercită puterea statului. Consacrarea constituțională a libertăților și drepturilor omului, reprezintă faptul cel mai important în istoria contemporană a umanității, o reașezare a raportului dintre stat și om, în sensul că nu omul este pentru stat, ci statul pentru om. Dar și acesta este un dar al lui Dumnezeu. Din nefericire, în societatea contemporană această realitate fundamentală a juridicului este alterată și denaturată de manifestări abuzive ale puterii, care nu întotdeauna pot fi controlate și eliminate eficient prin mijloace juridice.

Momentul de început care marchează consacrarea juridică și implicit normativă a drepturilor omului îl reprezintă ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” adoptată la 26 august 1789. Este punctul de început al raționalismului iluminist în domeniul dreptului, raționalism care culminează în prezent prin a considera că puterile rațiunii umane sunt nelimitate, că omul este rezultatul evoluției naturale, iar drepturile și libertățile juridice au originea și temeiul în norma juridică și formează ceea ce s-a numit ”o nouă religie”. Acest raționalism exacerbat îl exclude pe Dumnezeu și legătura omului cu Dumnezeu, considerând eronat, dar cu consecințe dezastruoase pentru om și umanitate, că existența își are cauza și sensul în ea însăși.

 Articolul IV al Declarației exprimă celebrul principiu juridic al coexistenței libertăților: „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”

 Altfel spus, libertatea mea ține până unde începe libertatea altuia. Desigur, acest principiu este valoros deoarece consacră regula juridică potrivit căreia exercitarea libertății mele nu poate afecta libertatea similară a altora. În esență, coexistența libertăților, așa cum este concepută în doctrina juridică, este un principiu care divide și nu unește, deoarece este expresia aceleiași dihotomii fundamentale pentru drept și starea juridică a omului de care am amintit. Este un principiu rațional.

 Credem că principiul coexistenței libertăților, pentru a depăși dihotomia juridică amintită, pentru a cuprinde în sine adevărul fundamental că libertatea este un dar neprețuit de la Dumnezeu, iar darurile lui Dumnezeu sunt oferite omului din iubirea Sa nemărginită, care unește și nu divide, ar trebui să fie enunțat altfel: Eu sunt liber numai dacă și celălalt este liber; exercitarea libertății mele este condiționată de exercitarea libertății de către ceilalți oameni. O astfel de abordare, în opinia noastră ar schimba modul de consacrare și garantare juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, deoarece ar ține seama de libertatea existențială ca dar a lui Dumnezeu și orice interpretare juridică s-ar raporta direct sau indirect și la Dumnezeu. Deocamdată această perspectivă juridică este un simplu ideal, dar prin voia lui Dumnezeu ar putea deveni realitate.

 

 II. Limite, restrângeri şi derogări privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Un autor român sublinia că libertatea are sens numai în condiţiile existenţei limitei, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. “Libertatea umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exerciţiului ei.”[8]

Consacrarea şi garantarea drepturilor omului prin reglementări interne şi internaţionale nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existenţa unor drepturi necondiţionate, teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Absenţa limitelor şi a condiţiilor de exercitare, prevăzute de lege, constituţii sau instrumente juridice internaţionale poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferenţierea comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art.4 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului: “exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om, nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membrii ai societăţii posibilitatea exercitării acestor drepturi.” De asemenea, doctrina juridică a reţinut că în raporturile dintre titularii de drepturi “libertatea unuia se opreşte acolo unde începe a celuilalt, deoarece condiţia inerentă persoanei este relaţia ei cu alţii.”[9]

Ordinea şi stabilitatea socială presupun toleranţă şi respect reciproc între subiectele care participă la relaţiile sociale. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viaţa socială: coexistenţa libertăţilor şi protecţia socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.”[10] Dificultatea constă în a găsi soluţiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale şi interesul public şi să garanteze totodată drepturile şi libertăţile fundamentale în situaţiile în care s-ar putea limita sau restrânge exerciţiul acestora.

În relaţia dintre drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor şi libertăţilor în interesul ordinii sociale, sau preeminenţa drepturilor şi libertăţilor, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele şi ordinea socială.[11] Nici una dintre aceste soluţii nu este justificată de imperativele unei autentice democraţii şi cerinţa realizării echilibrului şi armoniei sociale. Reglementările constituţionale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetăţeni şi autorităţile publice, apoi între autorităţile publice şi desigur, cetăţeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecţie individului contra ingerinţelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale.[12] De aceea, limitele impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecţia societăţii, a ordinii sociale, economice şi politice, a ordinii de drept, sau pentru protecţia drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conţinut drepturile însăşi, ci să garanteze exercitarea acestora în asemenea situaţii.

Existenţa unor limite pentru exercitarea unor drepturi fundamentale este justificată de protecţia constituţională sau de protecţia prin instrumente juridice internaţionale a unor importante valori umane sau statale. Cu toate acestea, nu este admisibil ca în numele acestor valori autorităţile statale să limiteze discreţionar şi abuziv exercitarea drepturilor care la rândul lor sunt garantate constituţional. În acest caz s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei.

Principiul proporţionalităţii, înţeles ca relaţie adecvată între măsurile prin care se limitează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor omului, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit reprezintă un criteriu pentru determinarea acestor limite, evitarea excesului de putere, dar şi o garanţie a drepturilor consacrate constituţional.[13]

În doctrină, instrumente juridice şi jurisprudenţă, limitele drepturilor şi libertăţilor fundamentale au fost diferenţiate după mai multe criterii. O primă distincţie este aceea dintre limită şi limitarea drepturilor fundamentale.[14] Astfel, limita este un element de conţinut al dreptului şi este necesară pentru exercitarea sa. Spre deosebire, limitarea (restrângerea) îngrădeşte exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorităţile statale competente în vederea unui scop legitim. Un alt autor[15] consideră că sunt limite impuse drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru a facilita realizarea lor, iar pe de altă parte, limite care au ca scop “protecţia societăţii, a ordinii ei social-economice şi politice, precum şi a ordinii de drept”.[16] Limitele care derivă dintr-un astfel de scop pot fi absolute, impuse de exigenţele vieţii sociale, în toate situaţiile pentru protecţia valorilor esenţiale ale statului şi societăţii, iar pe de altă parte relative, cele care nu se aplică de o manieră generală şi permanentă, ci fie numai unora dintre drepturi şi libertăţi, fie numai într-un anumit timp sau într-o situaţie determinată, fie numai anumitor subiecte.[17]

 În opinia noastră putem distinge:

a) condiţii de exercitare a drepturilor şi libertăţilor care se regăsesc în chiar conţinutul juridic şi definiţia constituţională a acestora;

b) restrângeri, derogări, suspendări, pierderea dreptului, care au un caracter de excepţie şi temporar, fiind măsuri dispuse de autorităţile statale în vederea protejării sau realizării unui scop legitim. Ingerinţa statului în exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale se poate realiza în principiu prin restrângerea şi suspendarea exerciţiului unor drepturi sau prin derogări. Aceste modalităţi sunt reglementate în constituţii şi instrumente juridice internaţionale. Evitarea oricărui abuz al autorităţilor statului şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în astfel de situaţii, impune reglementarea constituţională, dar şi în instrumente juridice internaţionale a condiţiilor care justifică aplicarea unor astfel de măsuri.

 Există constituţii care reglementează instituţia restrângerii exerciţiului unor drepturi în anumite situaţii[18], posibilitatea suspendării unor drepturi sau libertăţi[19] sau cazurile în care datorită exercitării abuzive a unui drept se pierde exerciţiul acestuia.[20] Constituţia României impune condiţii privind exercitarea unor drepturi sau libertăţi. Astfel, libertatea de circulaţie se exercită în condiţiile stabilite de lege (art.25, alin.(1)). Persoana fizică poate să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică, sau bunele moravuri (art.26, alin.(2)); dreptul persoanei de a avea acces la informaţii de interes public nu poate fi îngrădit, dar nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. (art.31 alin.(3)); dreptul la grevă poate fi exercitat numai în condiţiile legii, care stabileşte limitele acestuia (art.43, alin.(2)); conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (art.44, alin.(1)); libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei sau dreptul la propria imagine (art.30, alin.(6)); întrunirile se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme (art.39).

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi este reglementată de dispoziţiile art.53 din Constituţie. Acestea sunt dispoziţii de principiu, care se referă la măsurile dispuse de stat prin lege sau ordonanţe de guvern, ce reprezintă ingerinţe în exercitarea unor drepturi garantate constituţional. Pentru a nu aduce atingere substanţei dreptului, aceste măsuri sunt temporare şi de asemenea, pentru a fi constituţionale, trebuie să respecte cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.53. Există însă şi dispoziţii constituţionale care restrâng exerciţiul unor drepturi, restrângerile având un caracter permanent. Restrângerile sunt de regulă specifice conţinutului juridic al dreptului consacrat constituţional. Astfel, exercitarea libertăţii individuale poate fi restrânsă prin percheziţie, reţinere sau arestare (art.23). Inviolabilitatea domiciliului poate fi restrânsă în condiţiile prevăzute de art.27, alin.(2). Dispoziţiile art.36, alin.(2), interzic unor categorii de persoane dreptul de vot. Dispoziţiile art.40, alin.(3), interzic unor categorii profesionale dreptul de a face parte din partide politice.

Există diferenţe între restrângeri, iar pe de altă parte derogări care pot viza exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Restrângerile sunt măsuri considerate necesare într-o societate democratică, aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora. În acest sens, dispoziţiile art.18 din Convenţie, arată că: “restrângerile … nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

Cu toate aspectele particulare, rezultate din Constituţie sau din instrumente juridice internaţionale, pot fi identificate condiţii comune pentru legitimitatea restrângerilor: să fie prevăzute de lege, să fie necesare într-o societate democratică, să nu fie discriminatorii, să fie adecvate cel puţin unuia dintre scopurile prevăzute expres de lege precum şi situaţiei care le justifică. Respectarea acestor condiţii trebuie realizată cumulativ. În acest fel drepturile fundamentale sunt garantate şi se înlătură ingerinţa arbitrară a autorităţilor statale în exercitarea lor.

Derogările sunt îngrădiri mai ample ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi pot fi dispuse de către state în situaţii excepţionale. Restrângerile pot viza, în principiu, orice drept fundamental, spre deosebire de măsurile derogatorii care pot avea ca obiect numai unele drepturi ale omului, garantate de instrumente juridice internaţionale. Din instrumentele juridice internaţionale, în materie rezultă că derogările, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie aplicate numai în situaţii excepţionale; să fie strict adecvate la situaţia de fapt; să fie compatibile cu celelalte obligaţii pe care statele părţi le au potrivit dreptului internaţional public; să nu fie discriminatorii; statele care fac uz de dreptul de derogare să anunţe forurile internaţionale competente.

Există şi drepturi garantate în mod absolut (drepturi absolute) în sensul că nu se admit restrângeri sau derogări. Evident, ne referim la dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii, nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Principiul proporţionalităţii reprezintă o garanţie în toate situaţiile în care exercitarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale este supusă unei condiţii, restrângeri, suspendări sau derogări. Principiul proporţionalităţii, aplicat în această materie are în vedere şi realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi interesul public sau între diferitele interese private care corespund drepturilor subiective fundamentale, consacrate şi garantate constituţional.

Referitor la dispoziţiile constituţionale româneşti privind restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în literatura de specialitate s-a făcut distincţia între împrejurări comune de restrângere a exerciţiului unor drepturi care formează obiectul de reglementare a dispoziţiilor art.53 din Constituţie, iar pe de altă parte împrejurări speciale, proprii unor drepturi şi libertăţi. Împrejurările comune de restrângere au un caracter temporal, sunt esenţialmente fortuite, pe când împrejurările speciale au un caracter permanent[21]. Autorul citat subliniază că aceste împrejurări trebuie să fie consacrate expres “neputând să fie produsul convenţionalismului”[22].

Deşi aceste împrejurări sunt comune, ele pot justifica restrângerea ţinând seama de natura dreptului sau libertăţii. Astfel, nici o împrejurare nu poate justifica restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă sau a dreptului de a nu fi supus torturii.

Constituţia României foloseşte un procedeu simplu şi eficient pentru reglementarea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi (împrejurări comune), prin dispoziţiile unui singur articol. Dispoziţiile art.53 permit restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar numai condiţionat.[23] Problematica interpretării şi aplicării dispoziţiilor art.53 prezintă o complexitate deosebită deoarece restrângerile pot viza exerciţiul oricărui drept sau libertate fundamentală consacrate şi garantate de Constituţie, cu excepţia celor considerate ca fiind absolute. Complexitatea este datorată şi diversităţii situaţiilor concrete care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi.

Regulile instituite de dispoziţiilor art.53 au valoarea unui principiu constituţional, deoarece sunt aplicabile tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În redactarea anterioară revizuirii Constituţiei, dispoziţiilor art.49 arătau că restrângerile se pot înfăptui numai prin lege, dacă se impune, în considerarea următoarelor scopuri: “apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav.” În acelaşi timp, restrângerea trebuia să nu afecteze existenţa dreptului sau a libertăţii şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

În cazul unei analize comparative între dispoziţiile constituţionale româneşti şi cele cuprinse în unele instrumente juridice internaţionale, care reglementează condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, pot fi constatate unele diferenţe. Pentru studiul nostru prezintă interes faptul că dispoziţiilor art.53 alin.(2) din Constituţie consacră expres proporţionalitatea ca o condiţie ce trebuie respectată în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi, pe când în majoritatea instrumentelor juridice internaţionale această condiţie rezultă implicit din conţinutul reglementărilor şi este dedusă, pe cale de interpretare, de jurisprudenţa instanţelor internaţionale.

Curtea Constituțională și instanțele judecătorești sunt principalele instituții statale care au competența pentru a garanta respectarea exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, pentru a verifica conformitatea actelor normative cu Legea Fundamentală și sub aspectul constituționalității limitelor, condițiilor și restrângerilor exercitării drepturilor și pentru a cenzura excesul de putere al Parlamentului și Guvernului atunci când adoptă măsuri restrictive.

În opinia noastră intervenția Curții Constituționale dar și a instanțelor judecătorești a contribuit semnificativ în anii democrației noastre originale pentru a tempera și stopa manifestările discreționare ale guvernanților și a impune acestora respectarea Constituției și a legii care consacră drepturi și libertățile omului.

 Nu intenționăm să realizăm o analiza a jurisprudenței Curții Constituționale în materie, ci numai să prezentăm câteva aspecte :

 Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art.53 au în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale incluse în Capitolul al II, Titlul I din Constituţie, nu şi alte drepturi.[24] Instanţa noastră constituţională, interpretând dispoziţiilor art.53 prin raportare la dispoziţiile art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a făcut distincţia între pierderea şi restrângerea unui drept. Ultima situaţie este avută în vedere de dispoziţiile art.53. “Curtea constă că invocarea prevederilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are incidenţă în cauză, deoarece aceste prevederi se aplică lipsirii de libertate iar nu restrângerii libertăţii.”[25]

Totodată, instanţa noastră constituţională a decis că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să aibă caracter temporar fiind instituită doar pentru o perioadă în care acţionează cauzele ce au determinat-o şi care sunt consacrate limitativ la alin.(1) din art.53 din Constituţie.[26]

În situaţia în care restrângerea exerciţiului unui drept se realizează în scopul apărării unor drepturi ale cetăţenilor, măsurile restrictive sunt legitime numai în considerarea unui anume drept, întrucât fără această restrângere dreptul respectiv ar fi afectat.[27] Restrângerile aduse exerciţiului dreptului nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Astfel, Curtea Constituţională a stabilit că prin lege pot fi dispuse anumite îngrădiri dreptului de proprietate, dar ele nu trebuie să atingă substanţa acestui drept. Aceste îngrădiri se pot stabili în privinţa obiectului dreptului sau a unor atribute ale dreptului, pentru apărarea unor drepturi ale unor persoane sau a intereselor sociale şi economice generale.[28]

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, prin lege, reprezintă o ingerinţă a statului în exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, justificată de realizarea unui scop legitim. Pentru evitarea arbitrariului sau a excesului de putere din partea autorităţilor statale care adoptă asemenea măsuri, este necesar să existe garanţii asigurate de stat, care să fie adecvate la finalitatea constituţională urmărită, aceea de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în situaţiile concrete în care li s-ar putea aduce atingere. Principiul proporţionalităţii este o astfel de garanţie constituţională care permite sancţionarea de către instanţa constituţională a ingerinţelor arbitrare ale Parlamentului sau Guvernului în exercitarea acestor drepturi Prin urmare, măsurile adoptate de stat prin care se restrânge exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru a nu fi abuzive trebuie să fie nu numai legale, adică dispuse prin lege, sau de un act normativ echivalent ca forţă juridică legii, dar şi legitime (juste), adică necesare într-o societate democratică, nediscriminatorii, proporţionale cu situaţia care le determină şi să nu afecteze substanţa dreptului. Proporţionalitatea şi necesitatea într-o societate democratică sunt criterii de apreciere, atât pentru legiuitor cât şi pentru judecător, a legitimităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Instanţa noastră constituţională a invocat aspecte din jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor omului privind constituționalitatea unor măsuri de restrângere a exercitării drepturilor fundamentale:măsurile restrictive sunt proporţionale cu scopul legitim urmărit dacă sistemul legislativ şi instituţional naţional, are garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.[29] Există deosebire între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecăţile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor.[30] Prin urmare, respectarea condiţiei de proporţionalitate a măsurilor restrictive aplicate libertăţii de exprimare este apreciată diferit în funcţie de natura afirmaţiilor. Proporţionalitatea poate fi apreciată ca o adecvare strictă a măsurii restrictive la scopul propus, sau poate să existe o marjă mai mare de apreciere a autorităţilor atunci când scopul legitim urmărit este morala publică, de exemplu.[31]

Prin mai multe decizii, Curtea Constituţională a stabilit că are competenţa de a verifica respectarea condiţiei de proporţionalitate în cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi. Instanţa constituţională îşi asumă această competenţă numai dacă proporţionalitatea este condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului. “Incontestabil, că verificarea proporţionalităţii intră în competenţa de control a Curţii, cât timp proporţionalitatea restrângerii cu situaţia care a determinat-o constituie o condiţie de constituţionalitate a legii care a instituit restrângerea dreptului”.[32]

Această constatare a Curţii Constituţionale este importantă pentru mai multe aspecte: proporţionalitatea este considerată ca o condiţie de constituţionalitate pe care legea, care a instituit restrângerea dreptului, trebuie să o respecte. În acest fel principiul proporţionalităţii nu este numai o simplă stare de fapt, apropiată de oportunitate, ci este o condiţie de drept care intră în competenţa de control a Curţii. De asemenea, Curtea realizează o distincţie între principiul general al proporţionalităţii, proporţionalitatea aplicată în alte ramuri de drept şi principiul constituţional al proporţionalităţii aplicat în materia restrângerii exerciţiului unor drepturi. Competenţa instanţei constituţionale se referă numai la principiul constituţional al proporţionalităţii, consacrat de dispoziţiile art.53 alin.(2). Remarcăm şi interpretarea instanţei noastre constituţionale privind conţinutul principiului proporţionalităţii aplicat în această materie: adecvarea restrângerii cu situaţia care a determinat-o.

Recent, Curtea Constituțională prin două decizii, Decizia nr 152/2020 și Decizia nr 152 din 13 mai 2020 a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului NR 1/1999 și respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situaților de Urgență, cu privire la acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de urgență privind restrângerea exercițiului unor drepturi.

Din nefericire aceste decizii sunt ignorate de guvernanți, deși ele sunt general obligatorii inclusiv sub aspectul motivării lor. Consecința este că, în prezent se restrâng prin diferite acte normative exercitarea unor drepturi și libertăți, inclusiv a libertății de conștiință și a libertății religioase cu toate că acestea sunt drepturi existențiale absolute a căror exercitare în plan social nu poate fi restrânsă. În opinia noastră unele dintre măsurile restrictive dispuse nu sunt adecvate scopului legitim urmărit, nu respectă demnitatea persoanei, ca valoare existențială dar și constituțională și totodată nu respectă principiul proporționalității de care am amintit.

Pentru a se conferi o protecție mai ridicată drepturilor și libertăților fundamentale consacrate constituțional și a da posibilitatea Curții Constituționale și instanțelor judecătorești să cenzureze măsurile discreționare ale guvernanților și care reprezintă exces de putere, ar trebui să se menționeze în art. 53 din Constituție că: ‘’Exercitarea dreptului la viață, a libertății de conștiință și a libertății de religie nu poate fi restrânsă. Orice măsură restrictivă nu poate afecta demnitatea omului.’’

În același scop ar fi util ca la articolul 1 din Constituție să se adauge un nou aliniat care să prevadă că: ”Exercitarea puterii statale trebuie să respecte valorile și tradițiile creștine ale poporului român, demnitatea omului, principiul proporționalității și să nu fie discriminatorii”.

Sancțiunile penale și contravenționale aplicate, prin natura și finalitatea lor restrâng exercitarea unor drepturi și libertăți. Ele sunt necesare pentru restabilirea ordinii sociale încălcate pentru apărarea unor valori sociale importante. Există teorii ample care explică natura și finalitatea sancțiunilor juridice. Nu doresc să insist asupra acestui aspect.

Ca judecător în materie penală, în cariera mea, prin hotărârile pronunțate am aplicat astfel de sancțiuni, în concret pedepse penale. În anii de început ai activității mele de magistrat, am fost intransigent față de inculpați și infracțiunile săvârșite de aceștia iar pedepsele pe care le aplicam au fost mai mari. La vremea respectivă această conduită a mea ere apreciată de comunitate și am primit aprecieri publice.

În anii târzii a carierei mele am constatat că nu atât fermitatea sau intransigența sunt importante în realizarea actului de justiție, cât mai ales înfăptuirea dreptății, care este mai mult decât abstractul normei juridice, decât caracterul formal și impersonal al legii. În consecință, prin hotărârile pronunțate am dorit să realizez această convingere de conștiință și să înfăptuiesc echilibrul juridic dintre părțile implicate, iar pedepsele aplicate să fie conforme nu numai legii dar și dreptății ca valoare ortodoxă și nu numai morală sau juridică. Uneori am reușit și atunci bucuria că am realizat un act de dreptate și nu numai unul formal, legal, a fost foarte mare.

 Cred că actul de justiție, mai ales când sunt restrânse drepturi și libertăți fundamentale ale omului trebuie să fie nu numai unul legal ci mai ales unul drept.

 În calitate de judecător, pentru a realiza acest deziderat am dorit ca în actul de judecată să nu judec niciodată omul, ci numai faptele lui, să respect demnitatea acestuia indiferent dacă era inculpat sau parte vătămată și mai ales să fiu un bun creștin, în sensul de a mă teme de Dumnezeu și a respecta omul. Nu am reușit întotdeauna să realizez acest deziderat, dar atunci când am avut convingerea de conștiință că prin activitatea mea și mai ales prin hotărârile pronunțate am îndeplinit sau m-am apropiat de o astfel de conduită a unui magistrat drept bucuria spirituală pe care am resimțit-o a fost incomparabil mai mare decât toate recunoașterile și aprecierile publice primite anterior.

 

Unele Concluzii

 Părintele dr. Dumitru Stăniloae afirma: „Căci omul are o libertate care se poate lăsa robită, care poate renunţa mai mult sau mai puţin la ea. Dumnezeu a dat omului o libertate legată de fiinţa lui, lăsată să crească în ea însăşi, ca şi fiinţa lui, spre desăvârşire sau spre unirea cu Dumnezeu. El a lăsat şi omului demnitatea să se păstreze în libertate, să se întărească în ea. Omul poate spune „Eu sunt liber când vreau să fiu liber”. Dar poate fi liber prin voinţa de a fi liber pentru că are libertatea şi ca dar legat de fiinţa lui (ontologic). Libertatea este şi un dar, însă şi o operă a lui. De aceea, oricând în viaţa pământească omul poate să-şi piardă şi să-şi recâştige libertatea. Însă pentru că libertatea absolută nu o are decât Dumnezeu, fiinţele create nu o pot avea, menţine şi recâştiga decât în unire cu El[33].

 Subliniem că orice formă a libertăţii umane îşi are sursa în libertatea existențială a omului ca dar a lui Dumnezeu. Aceasta este concluzia noastră şi pentru libertăţile juridice ale omului, a căror legitimitate nu este însăşi normativismul juridic care le consacră, ci libertatea existențială a omului a omului.

Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerente, cât de liberi suntem noi astăzi, chiar şi în precaritățile libertăţii sociale?

Măsura libertăţii, în sens existențial, este dată de cultură şi credinţă. Marin Voiculescu spunea că: „Robii culturii sunt fiii libertăţii”, iar părintele Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă, este un om liber”, şi tot Părintele spunea: „Creştinismul i-a făcut pe oameni conştienţi de libertatea lor”. Trebuie să reţinem ceea ce spune Sfântul Isaac Siriul: „Păzeşte-te de libertatea care duce la robia cea rea”.[34] Astfel vom putea afla cum suntem aşezaţi în libertate, care este măsura libertăţii fiecăruia dintre noi.

Biserica ortodoxă are o misiune foarte importantă în a afirma și garanta libertatea existențială a omului dar și libertățile sociale. Pentru ca această misiune divină a Bisericii să fie îndeplinită și împlinită credem că este necesar printre altele să fie reașezate raporturile dintre Biserica Ortodoxă ca instituție și stat în sensul că Biserica să nu fie subordonată statului în cadrul unei autonomii limitate și dirijate, ci egală și în același timp loială statului. Iată ce spunea în acest sens vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Justinian al Maramureșului și Sătmarului: ‘’Biserica Ortodoxă este loială pentru că așa ne-a poruncit Hristos: orice stăpânire este a lui Dumnezeu, așa zicea apostolul Pavel. Este loială dar nu aservită. Biserica Ortodoxă nu este niciodată aservită niciunui regim, niciunei puteri, față de niciun stat nu este aservită, ci loială, cinstită. Și aceasta mi s-a iertat, chiar dacă, de multe ori, în predici sau chiar în scris am publicat materiale de care mulți s-au mirat că au fost publicate. Era cuvânt cinstit, curat, nu de lingușeală sau de aservire față de timpurile în care trăiam’’.[35]

NOTE

[1] Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate. Încercare de filozofie creştină, Ed. Paideia, București, 2009, p.145
[2] Op. cit., p.147
[3] Op. cit., p.146
[4] Op. cit., p. 160
[5] Op. cit., p. 150
[6] Teodosie Paraschiv, Maxime şi cugetări filocalice, Ed. Adenium, 2013; Varsanufie şi Ioan, Scrieri duhovniceşti, p.281
[7] Pentru dezvoltări a se vedea: Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor Dan Claudiu Dănișor, Filosofia dreptului, Marile curente, Ed. All Beck, București,pp.97-129 și 152-203; Istoria Filosofiei Contemporane. Perioada contemporană, Vol 3, București,1938, pp 82-316, Marius Andreescu, Principiul proporționațității în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007, pp17-36
[8] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 11.
[9] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat,Arad,1998 vol.I, p. 269-270.
[10] Jean Rivero, Les Libertés publiques, P.U.F., (Ed.1973), p. 106.
[11] Ion Deleanu, op.cit. vol.I, p..205.
[12] Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Editura Lumina Lex,Bucureşti,1999, p. 16-17.
[13] Pentru dezvoltări a se vedea : Andreescu Marius,Principiul proporţionalităţii în dreptul constituţional,Editura CH.Beck,Bucureşti,2007 şi Andreescu Marius,Andra Puran, Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii constituţionale, Editura CH. Beck,Bucureşti,2016,pp 132-137
[14] Doina Micu, Garantarea drepturilor omului,Editura All Beck,Bucureşti,1998,. p. 141.
[15] Ion Deleanu, op.cit., vol.I, p.205.
[16] Ibidem, pg. 205.
[17] Ibidem, pg. 205. A se vedea şi Jean Rivero, op.cit., p. 171-175.
[18] Amintim în acest sens dispoziţiile art.18 din Constituţia Portugaliei; art.19, alin.1 şi 2 din Constituţia Germaniei şi dispoziţiile art.53 din Constituţia României.
[19] Art.55 din Constituţia Spaniei.
[20] Art.18 din Constituţia Germaniei.
[21] Ion Deleanu, op. cit, vol. II, p.123. Jurisprudenţa consacră şi ea această deosebire. A se vedea Decizia nr.13/ 1999 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.178/1999.
[22] Ion Deleanu, op.cit., vol.II, p.123.
[23] Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,Editura All Beck,Bucureşti,2003, vol.I, pp.174-176.; Marius Andreescu.Andra Puran,op cit pp.,254 -268
[24] Decizia nr.19/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.308
[25] Decizia nr.239/2001, publicată în M.Of. nr.838/2001.
[26] Decizia nr.83/1999, publicată în C.D.H., 1999, p.582.
[27] Decizia nr.139/1994, publicată C.D.H., 1994, p.84.
[28] Decizia nr.19/1993, publicată în C.D.H., 1992-1993; decizia nr.147/1997, publicată în C.D.H., 1998.
[29] A se vedea Cauza Leander versus Suedia.,1999
[30] Cauza Lingens versus Austria, 2002
[31] Cauza Wingrove versus Regatul Unit, 2001.
[32] Considerentul nr.3 din Decizia nr.71/ 1996, publicată în M.Of. nr.131/1996.
[33] Dumitru Stăniloae, Filocalia, Editura. Humanitas, Bucureşti, 2009, Vol. 11, p357
[34] Filocalia, Editura. Humanitas, București, 2008, Vol 10, p.78
[35] Bogdan Eduard, Justinian, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006, p.61
10-06-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu