Vechiul drept romanesc in opera Sfantului voievod Neagoe Basarab si a lui Matei Basarab

 

Credință și cultură.

Vechiul drept românesc în opera Sfântului voievod Neagoe Basarab și Matei Basarab

                                                   

 I.    Scurtă pledoarie pentru actualitatea şi importanţa istoriei dreptului românesc

În evoluţia contemporană a ştiinţelor se constată şi o tendinţă spre istorism și istoricitate. Mai toate ştiinţele într-o formă sau alta şi-au conceput propria lor istorie. Există o istorie a filosofiei, a  logicii, a artelor, a fizicii ş.a.m.d. Această realitate ştiinţifică denotă faptul că istoria nu poate fi redusă numai la desfăşurarea evenimentelor cu caracter social şi politic în funcţie de  criteriul temporar. Istoria ca ştiinţă are evident o dimensiune complexă reliefată şi prin diferitele ramuri ale sale, prin tendinţa firească a disciplinelor ştiinţifice de a-şi legitima existenţa pe însăşi evoluţia lor. Acest fapt exprimă legătura dialectică dintre continuitate şi discontinuitate în dezvoltarea cunoaşterii umane, în general în evoluţia spiritului omenesc.

Istoria diferitelor discipline ştiinţifice reprezintă astfel nu numai un fapt de cunoaştere, dar şi o necesitate ontologică pentru a concepe formele concrete de cunoaştere în dialectica lor, altfel spus, prezentul cercetării ştiinţifice şi realitatea ontologică a creaţiei umane se întemeiază pe trecutul acestora în condiţiile în care este vizat viitorul.

O astfel de raţiune a stat şi stă la baza apariţiei şi dezvoltării istoriei dreptului în general  dar şi a istoriei dreptului românesc ca discipline ştiinţifice şi implicit forme concrete de cunoaştere şi construcţie juridică. Nu dorim să aprofundăm problematica extrem de interesantă a formării şi evoluţiei istoriei dreptului ca disciplină ştiinţifică distinctă, dar dorim să subliniem necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a fenomenului juridic, pentru că numai în acest mod se poate înţelege esenţa dreptului, exprimată de dialectica sa în plan istoric. Fenomenului istoric în domeniul ştiinţelor juridice este concretizat şi de formarea unei interpretări istoriciste a dreptului de diferitele şcoli şi curente care s-au manifestat de-a lungul timpului.

Un alt argument pentru importanţa şi actualitatea istoriei dreptului îl reprezintă însuşi modul de construcţie şi legitimitatea normelor juridice. Abordările în spiritul pragmatismului şi utilitarismului juridic tind să explice sistemul normativ numai prin voinţa politică a legiuitorului sau prin scopul urmărit. Realitatea juridică este mult mai complexă şi nu poate fi redusă exclusiv la interpretările praxiologice ale dreptului. Normele juridice  au un conţinut  complex şi o determinare complexă, regăsite printre altele în însăşi evoluţia fenomenului juridic. Pragmatismul juridic poate evidenţia cel mult elementul de discontinuitate în evoluţia fenomenului juridic dar nu şi continuitatea acestuia care este un element component al însăşi legitimităţii dreptului unui popor întrun moment istoric determinat.

În această succintă pledoarie este necesar să subliniem şi un alt aspect. Fiinţa unei naţiuni şi a organizării sale statale este exprimată în primul rând în planul cunoaşterii de istorie. Istoria unui stat are evident un caracter unitar şi nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înţelegerea  corespunzătoare a realităţilor istorice în plan social şi politic ale unui stat este condiţionată şi de  surprinderea evoluţiei fenomenului juridic. Statul în evoluţia sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci şi prin  formele juridice determinate de elementele economice şi politice, dar care exprimă în acelaşi timp aceste realităţi. Unitatea istoriei unui stat este  astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens  Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conştiinţa existenţei statului în progresul acesteia întru libertate.

În acest context şi în România, mai ales în perioada interbelică s-a format şi dezvoltat o adevărată şcoală a istoriei dreptului românesc, al cărei conţinut şi importanţă nu este încă în suficientă măsură afirmată de ştiinţele juridice contemporane. Autori precum:  academicianul Nicolae Iorga , academicianul Andrei Rădulescu, profesorii  Valentin Georgescu, George Fotino, Paul  Gogeanu, Ioan Firoiu, Emil Cernea, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Ioan Ceterchi şi alţii, au adus o contribuţie deosebit de importantă la înţelegerea fenomenului istoric al dreptului românesc şi implicit la fundamentarea şcolii româneşti de istorie a dreptului. 

Efortul ştiinţific al unor asemenea personalităţi s-a orientat şi în direcţia explicării ştiinţifice a individualităţii poporului şi statului român de-a lungul istoriei sale inclusiv în plan juridic. Istoria dreptului românesc demonstrează existenţa statului românesc ca entitate şi subiect distinct în diverse perioade istorice, oricât de puternice au fost vicisitudinile sau dominaţiile la care acesta a fost supus. Realitatea incontestabilă a existenţei unui drept românesc în toate epocile istorice reprezintă un argument important al autonomiei existenţiale şi chiar statale a poporului român. Existenţa unor reguli juridic cutumiare cu caracter sistemic menţinute timp de sute de ani, unele existente şi în prezent reprezintă numai unul din numeroasele aspecte care evocă, prin intermediul istoriei dreptului, individualitatea şi permanenţa istorică a poporului român pe acest teritoriu, dar şi în statele învecinate.  

Încercăm în cele ce urmează să prezentăm unele din vechile instituţii şi izvoare ale dreptului românesc,în mod deosebit cele cuprinse în opera Sfântului voievod Neagoe Basarab și Matei Basarab,  pentru a aduce în acest fel un modest argument  la ideea continuităţii juridice a statului român, mai ales în perioadele în care  fiinţa statală a poporului român era ameninţată sau chiar pusă la îndoială.

 II.  Jus  Valachicum

Acest termen desemnează dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor), al cărui conţinut a fost sistemul de reglementare obişnuielnică, de obşte existent îndeosebi în Ţara Românească şi Moldova dar şi în Transilvania, precum şi în statele vecine în care existau comunităţi româneşti. Noţiunea de „jus Valachicum” este regăsită în documentele feudale străine şi se referă la sistemul de cutume (dreptul românilor) pe care  statul feudal străin, în faza lui de treptată consolidare l-a receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populaţii româneşti (valahe), băştinaşă sau durabil stabilită pe un intens teritoriu. Acest sistem juridic, a fost o formă de organizare particulară, impusă de  treapta de dezvoltare a statului respectiv şi de puternicele tendinţe de autonomie a aşezărilor valahe. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat, în cursul receptării cutumiare sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi menite să-i asigure o netă funcţiune feudală.

Dorim să subliniem că acest  sistem juridic, acolo unde a putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, spre un feudalism românesc, a constituit, sub o altă denumire şi cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea ţării, obiceiul pământului), al fiecăruia din cele două state româneşti, respectiv Ţara Românească şi Moldova.

Expresia de „ jus Valachicum” este rezultatul unei îndelungate dezvoltări în plan istoric. Atât românii autohtoni din Transilvania, de la cristalizarea lor etnică, precum şi populaţia aflată în Halici  şi sudul Poloniei, începând cu sfârşitul secolului al XII-lea au trăit după ,vechile lor obiceiuri, chiar înaintea consfinţirii formale a regimului de jus Valachicum.

Termenul de „valah” care apare în sintagma mai sus menţionată este de regulă în studiile de specialitate cu referire la elementele unei populaţii române, respectiv străromâne sau la poporul unui stat român organizat.

În Moldova o expresie asemănătoare cu aceea de jus Valachicum o întâlnim în documente din secolul al XV-lea. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1445 Ştefan al II-lea decide ca un rob tătar, în caz de iertare de robie să trăiască „ după legea valahă ( românească), iar nimeni  să nu îndrăznească să-i amintească de robie şi să nu-l poată lua”. Într-un alt document emis de Ştefan cel Mare la data de 8 februarie 1470 se aminteşte de un tătar dezrobit care urma să trăiască „aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi valahii (românii) după legea lor valahă românească.

În Ţara Românească  „legea valahă” este menţionată în documentul din 4 februarie 1629  aparţinând lui  Gavril Moghilă  şi într-un alt document emis la data de 26 martie 1623 de Matei Basarab. Documentele mai sus menţionate, în special cele din Moldova, relevă faptul că „legea valahă” este legea oamenilor liberi (nerobi), fără însă ca termenul de „valah”să se refere la toată populaţia liberă a ţării. Un dezrobit, de altfel, nici nu ar fi putut fi supus legii boierilor, de pildă.  Un document al lui Ştefan cel Mare din anul 1941 demonstrează că  „valahii” din punct de vedere juridic erau treapta de jos a populaţiei  spre deosebire de  boieri şi cneji.

În cele două ţări române au existat de la început sau vor apărea cu vremea, unele reglementări particulare  în raport cu criteriul personal sau material, sau chiar teritorial, denumite şi afirmate ca atare: legea românilor  (acolo unde se poate admite sigur că se limita la „vecini” ; legea  robilor (a tătarilor); legea sau pravila bisericii. În alte cazuri, fără o expresie tehnică, regula de drept în sistemul cutumiar era înfăţişată ca privind un drept al cnejilor, târgoveţilor sau boierilor.

În cadrul statului feudal ungar, liniile generale de dezvoltare ale lui „jus Valachicum” are unele particularităţi. Astfel, din documente emise în secolele XV şi XVI, rezultă că sistemul de drept cutumiar cu această denumire era specific organizării şi vieţuirii populaţiei româneşti, deosebită de populaţia maghiară şi avea ca obiect inclusiv probleme specifice proprietăţii, folosirii păşunilor, răscumpărării animalelor, respectarea termenelor stabilite şi reguli de soluţionare a pricinilor. Documentele ungare subliniază faptul că deşi acest sistem juridic era recunoscut el nu are „putinţa de a face ceva împotriva statutelor generale şi decretelor acestui regat al Ungariei”. În statul feudal ungar regimul juridic  „jus Valachicum” aplicabil populaţiei române autohtone s-a menţinut  câtă vreme interesele de populare a ţării şi a domeniilor feudale, de apărare a  cetăţilor şi frontierelor, impuneau respectarea lui. Mai trebuie amintit şi faptul că populaţia românească din Transilvania şi-a apărat cu dârzenie acest regim juridic care îi fundamenta şi identitatea naţională. Se poate spune că vârfurile înstărite ale populaţiei româneşti din Transilvania, inclusiv voievozii şi cnejii au susţinut în mare măsură perpetuarea regimului juridic  de „jus  Valachicum”.  În perioada istorică amintită numai o mică parte din nobilii români vor trece de partea clasei dominante intrând, prin înnobilare şi convertire la catolicism în rândurile nobilimii maghiare.

Spaţiul nu ne permite să intrăm în amânunte, însă noţiunea de drept românesc se regăseşte în secolele XII-XIV, ca sistem cutumiar de norme juridice, la aşezările valahe din Serbia, Croaţia sau Polonia.

Realităţile şi importanţa acestui sistem juridic ce a caracterizat poporul român în perioada formării sale şi a contribuit la menţinerea fiinţei naţionale a românilor în Transilvania şi alte state sunt puţin cercetate şi cunoscute şi de aceea  se impune un efort coerent de investigare  a documentelor din perioada istorică amintită ce sunt în măsură să releve forma şi conţinutul sistemului juridic de norme cutumiare „jus Valachicum”.

Se cuvine totuşi să amintim câteva aspecte ale obiectului de reglementare specific acestui vechi drept românesc: caracterul proprietăţii reale a turmelor, păşunilor şi  produselor pastorale, atât în păstoritul sedentar, cât şi în păstoritul transhumant; relaţiile sociale promovate de păstoritul sedentar şi cele promovate de păstoritul transhumant; organizarea ierarhică piramidală a satului devălmaş; reguli aplicabile pentru soluţionarea diferitelor pricini specifice unei existenţe devălmaşe.

III. Câteva izvoare scrise  ale dreptului românesc feudal

În orânduirea feudală  au existat în ţările române două izvoare formale: cutuma şi legea. Din cauza dezvoltării sociale lente dreptul a avut mai mult forma cutumiară. La început legile erau rare, ele devin mai numeroase în perioada de destrămare a feudalismului.

În Transilvania au existat şi s-au aplicat trei forme de drept, acestea formând sistemul unitar al dreptului statului feudal. Exista în primul rând un drept cutumiar românesc, cu străvechi rădăcini în perioada prefeudală şi cu reminiscenţe şi mai vechi din perioadele dacă şi romană. Totodată, exista şi „ dreptul populaţiei maghiare” un drept feudal cu reminiscente tribale, în cea mai mare măsură identic cu dreptul cutumiar din Ungaria. A treia formă era „dreptul populaţiei săseşti”, în majoritatea sa un drept orăşenesc care a suferit cu timpul  o puternică influenţă a dreptului român.

De menţionat că în perioada feudală termenul de „ drept” desemnează nu atât legea nescrisă, cutuma, ci mai ales echitatea sau morala feudală a timpului. În acest context istoric există şi izvoare scrise ale dreptului al căror conţinut continuă într-o formă sau alta vechiul drept obişnuielnic românesc.

S-a susţinut de unii cercetători că prima pravilă scrisă ar fi cea întocmită pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dimitrie Cantemir arată că acest domn, primind coroana regală de la Împăratul Constantinopolului a luat şi legile grecilor care erau cuprinse în Basilicale şi, făcând un extras din aceste vaste volume  a introdus acest drept de care acum se foloseşte Moldova. Este însă puţin probabil ca Basilicalele care încetaseră încă din secolul al XIV-lea să mai fie aplicate în Bizanţ, să fi fost aduse aspre aplicare în Moldova după 1400.

Primele legiuiri în româneşte sunt „ Pravila de ispravă” şi „ Pravila din Codex”. Prima legiure tipărită în româneşte a fost nomocanonul lui Ivan Pustnicul de la sfârşitul secolului al XVI-lea, din care s-au găsit fragmente în „ Pravila lui Coresi”. În 1640 Matei Basarab tipăreşte la Govora o legiuire intitulată „Pravila mică” cuprinzând: reguli privitoare la împărţirea moştenirii, respectul păstrat de copiii adoptivi şi neadoptivi faţă de părinţii lor, piedicile la căsătorie, înfrăţirea bisericească, sancţionarea unor infracţiuni şi altele.

O altă pravilă tipărită este aceea de la Iaşi intitulată „ Şapte taine ale bisericii” din anul 1644.  Autorul adaugă la fiecare taină extrase juridice scoase  din legislaţia bizantină şi canonică.  Această  pravilă a fost tradusă în limba slovenă de către Mitropolitul Varlaam

În anul 1646 domnul Moldovei – Vasile Lupu  scoate „ Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită la Iaşi la Mânăstirea Trei Ierarhi. Această pravilă este prima legiuire laică oficială română investită cu autoritate legală. Din prefaţa  pravilei rezultă că au fost extrase din scrierile latine şi cele greceşti percepte juridice care au fost aplicate specificului românesc al vremii.

În 1652 din porunca lui Matei Basarab se tipăreşte „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”. Cartea românească de învăţătură a Voievodului Vasile Lupu şi Pravila cea mare au acelaşi conţinut. Documentele cuprind reguli juridice cu privire la organizarea de stat, organizarea militară şi fiscală, dregătoriile locale şi centrale, organizarea judecătorească şi procedura de judecată, statutul persoanelor, inclusiv relaţiile de familie şi rudenie, dreptul de proprietate şi moştenire, precum şi dispoziţii cu privire la transmiterea bunurilor şi diferitelor forme de contracte. Nu în ultimul rând există reguli ce reglementează procedura de judecată.

Legiuirile feudale din Ţara Românească şi Moldova au fost inspirate de documentele Bizantului medieval. De altfel, în ţările române, pe lângă cutumiar şi dreptul scris s-au aplicat în anumite situaţii unele legiuiri bizantine în special „Bazilicalele” şi anumite texte din „Digeste”.

Izvoarele scrise ale dreptului feudal românesc au avut rolul de a consolida statul feudal şi de a păstra vechile reguli judiciare ale obştilor. În documentele mai sus amintite se regăsesc instituţii specifice dreptul nescris, cum ar fi „ Legea Talionului” sau posibilitatea de a recurge la o justiţie privată. Mult mai importante sunt reglementările care vizează proprietatea, dreptul de proprietate, în special referitor la obştile săteşti şi relaţiile de rudenie.

Pornind de la interpretarea şi utilizarea tradiţională a noţiunii de „drept” ca fiind echitatea, trebuie să amintim şi opera Voievodului Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii Monument din Curtea de Argeş. Ne referim la una din cele mai vechi capodopere ale literaturii, dar şi a dreptului  feudal „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creată în anii 1513 – 1521. În această monumentală operă, încă puţin valorificată se regăsesc nu numai principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma  moştenirea adevăratelor valori cele spirituale, dar şi principii de guvernare politică a statului, principii cu caracter juridic privind relaţiile de familie sau relaţiile de rudenie. Prin urmare, putem considera această operă atât un izvor deosebit de important al literaturii vechi româneşti, dar şi al vechiului drept românesc.

IV.    Cultura românească și Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă că a stat sub semnul „era să fie” sau şi mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu şi opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descripţio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă cu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul” altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul”, este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, a tehnicii, a artei şi nu în ultimul rând a filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare sau în Germania Göethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica, „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Eminescu („omul deplin al culturii româneşti, cum spunea Noica”), Brâncuşi și filosoful Lucian Blaga.

Exemplaritatea și unicitatea acestor mari personalități ale spiritualității românești constă în originalitatea creației, în faptele de cultură  săvârșite și pentru că au conferit  specificul  ortodox, sensibil și tradițional al spiritualității românești dimensiunea universalului valoric ce caracterizează  orice operă mare  din sfera culturii.

Nicio altă cultură  europeană  nu reușește să  îmbine atât de armonios  două  realități ontologice  fundamentale: dragostea pentru frumos ( filocalia) și  dragostea pentru înțelepciune (filosofia). Frumosul și Înțelepciunea ca absolut și desăvârșire sunt însuși Dumnezeu și de aceea creația culturală românească, a poporului, dar și a personalităților creatoare de valori  spirituale autentice și perene, nu poate  fi despărțită  de  dreapta credință ortodoxă. 

Mihail Sadoveanu a creat o frumoasa legenda în care Dumnezeu, însoțit ca totdeauna de Sfântul Petru, după ce a străbătut pământul romanesc și S-a bucurat de primirea făcută pretutindeni de locuitorii lui, vrând sa le facă un dar a cerut părerea însoțitorului sau, care i-a spus: "Doamne, fă ca oamenii aceștia să-și poată vedea sufletul!” Și atunci Dumnezeu a făcut să se nască Mihai Eminescu.

Noi am continua și am spune că Dumnezeu a dăruit românilor și pe celelalte personalități exemplare ale culturii românești: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Brâncuși și Lucian Blaga. Pentru că ce altceva este marea cultură autentică  întemeiată pe iubire și înțelepciune decât o privire asupra sufletului omenesc, o mărturisire despre sufletul nemuritor și prin aceasta o mărturisire a credinței ortodoxe.

Constantin Noica dorind  să arate ce este etern  și istoric în cultura noastră, alege trei momente culturale de culme reprezentate de tot atâtea personalități de excepție: primul este secolul al secolului al XVI-lea, marcat de  opera culturală a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, al doilea este  al secolului al  XVIII-lea, în care personalitatea exemplară a culturii române este Dimitrie Cantemir și al treilea, cel contemporan nouă, marcat de opera și personalitatea filosofului Lucian Blaga. Conștiința Sfântului Voievod Neagoe Basarab, afirmă Constantin Noica, este dominată de absolut unde precumpănește eternul. Spunem  noi  este  conștiința  orientată spre Dumnezeu și dominată de eternitatea adevărurilor de credință ortodoxe. ’’E în jurul lui Neagoe Basarab și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii care nu pare compatibil cu domnia pământească. Și totuși Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istoric ... Mai mult încă, Neagoe este însuflețit de cultură’’[1]

Creator al unei teologii politice unice prin intensitatea și expresivitatea afirmării și trăirii necesității apelului la rugăciune și ajutor ceresc pentru fapta pământească - și asta în zorii epocii moderne, când Cosimo de Medici lansa celebra lozincă premachiaveliană  "Nu cu rugăciuni de Tatăl nostru se țin în mână statele", Neagoe Basarab răspunde astăzi nevoilor unei lumi care și-a pierdut și calea spre acest ajutor, și credința în realitatea lui. Martin Heidegger a lăsat cuvintele testamentare, izvorâte din spaima pentru viitorul ce-l vedea așternut omenirii contemporane de Cavalerii Apocalipsei ajunși la cârma ei, spaimă cu care s-a dus în mormânt: "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva".

Dar alungarea lui Dumnezeu din înseși constituțiile unei Europe care vrea să rămână asemenea lui Adam cel de lut mai înainte de a-i sufla Dumnezeu Duhul Sau, echivalează cu o auto condamnare la moarte. Niciun document al Uniunii Europene  sau angajament față de acest  organism supranațional ateu nu ne obligă pe noi să le acceptăm și să renunțăm la dreapta credință ortodoxă a poporului român, la Dumnezeu, singurul care ne poate salva și garanta  existența statală liberă a poporului român.

Nimic nu ne obligă să acceptăm și să ne conformăm nici deciziilor aberante  ale propriilor guvernanți atei care vor să  restrângă până la eliminare libertatea cultului ortodox,  sau vor să ne ’’învețe’’ cum să ne rugăm în Sfânta Biserică, cum să ne împărtășim cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului și cum să ne închinăm la sfintele icoane și la sfintele moaște invocând ca pretext propria lor ignoranță și rea credință. 

Avem exemplul viu și peren al Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care într-o epocă de mare primejdie pentru ființa și libertatea poporului, în opera sa culturală și de conducere a statului,  l-a mărturisit pe Dumnezeu și s-a raportat la El.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 - 1521. În timpul domniei sale, viața spirituală și duhovnicească ortodoxă a cunoscut o perioadă de strălucită înflorire. Ctitor, printre altele, al sfintei Mânăstiri Curtea de Argeș , a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt la 8 iulie 2008. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie. După ce a ajuns pe tronul Țării Românești  la 23 ianuarie1512, Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici. În timpul domniei sale a fost construită Mânăstirea Curtea de Argeș, perlă a dreptei credințe ortodoxe și a arhitecturii religioase de la noi. În jurul mânăstirii  s-a țesut legenda Meșterului Manole. Sfântul Voievod este ctitor și al altor biserici și mânăstiri și a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani. Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”. Se pare că lucrarea a fost scrisă mai întâi în slavonă, apoi tradusă în românește, iar mai târziu și în grecește. Cea mai veche copie în limba română, atestată, datează din 1654.

Mitropolitul Antonie Plămădeala consideră că: "Prin Mânăstirea Curtea de Argeș si prin Învățăturile catre fiul sau Teodosie, Neagoe Voievod Basarab, și-a castigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor. Domn al culturii românești îndeosebi, a realizat în Învățături, ca și în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism și gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins și a concretizat, în forme scrise și zidite, trăsăturile esențiale și fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos și de bine, realist și echilibrat"[2].

 V.   Opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Tot ce a creat  Sfântul Voievod este la nivel de capodoperă.[3]

Joi, 15 august 2024, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, s-au împlinit 507  ani de la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, devenită celebră prin asocierea cu mitul creației reprezentat de celebra legendă a Meșterului Manole, necropolă domnească și mai apoi regală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești. Toți specialiști afirmă că Mânăstirea și tot ansamblul arhitectural constituie o capodoperă a artei medievale ortodoxe şi cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din țara noastră.

Orașul Curtea de Argeș are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Țării Românești. Vechile legende arată că aşezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munții Făgăraș. Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi orașul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediția regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul şi succesorul lui Basarab I.

În anul 1359 acesta a înființat, la Curtea de Argeș, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpați și Dunăre, dar și Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgovişte, fapt atestat într-un act al fiului şi asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar şi după acest moment, Curtea de Argeş a rămas un important centru religios și cultural. În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești, iar după trei ani, în 1515, decide începerea lucrărilor la Mânăstirea Curtea de Argeș. Sfântul Voievod a dorit să facă un cadou  Preasfintei de Dumnezeu Născătoare Pururea Feciorei Maria, dar și mamei sale, așa cum se poate citi în pisania Mânăstirii. A ales darul cel mai potrivit corespunzător credinței sale puternice în Dumnezeu și în Preasfânta Fecioară Maria. Este totodată un dar și pentru tot spațiul ortodox.

Măreția  și importanța  acestei creații monumentale trebuie gândită și apreciată în contextul epocii. Imperiul  Byzantin căzuse și toată creștinătatea suferea enorm. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a dorit să  exprime prin această monumentală construcție  că spiritualitatea și credința ortodoxă  nu au dispărut, ci sunt prezente și în acea epocă de  prigoană și asuprire  politică  a statelor  creștine. Este ceea ce  Nicolae Iorga  numea  ’’Byzanț după Byzanț’’. De menționat că în aceeași perioada la Roma se construia Catedrala San Pietro.

Ofensiva otomană a lui Soliman Magnificul  în sud-estul Europei este în plină desfășurare. Un stat  creștin, Ungaria  a fost cucerit și transformat  în pașalâc turcesc, iar ocupanții și-au impus acolo  obiceiurile și stilul de viață. Sfântul Voievod Neagoe Basarab  a mutat lupta antiotomană de pe câmpul de bătălie în planul credinței. Mânăstirea Curtea de Argeș este și expresia rezistenței față de expansiunea  turcilor. Ctitorul Mânăstirii a dorit să afirme că  poporul român rămâne aici  neclintit  prin  credința ortodoxă statornică și durabilă. Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Românești şi a vieții religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silințele şi toată bogăția însă şi le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

Biserica Mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517. Este impresionant faptul că Biserica a fost ridicată într-un timp foarte scurt, de  numai cinci ani. Efortul  pentru construcția ei a fost impresionant  și poate fi explicat numai  prin credința  vie și puternică a Domnitorului comanditar și a meșterilor constructori. Biserica Mânăstirii este materializarea gândirii arhitecturale a Sfântului Voievod care cu siguranța a conceput și coordonat lucrările de construcție. Piatra necesară construcției a fost transportată cu căruțele de la aproximativ 95 de km. Distanță din carierele  de la Albeștii de Muscel, iar marmura a fost adusă cu șlepurile pe Dunăre din Turcia și de acolo transportată în care până la Curtea de Argeș. 

Sfințirea acestui impresionant lăcaș a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu. La slujbă au fost prezenţi domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii şi boierii ţării, precum şi Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoţit de un sobor alcătuit din toţi arhimandriții şi egumenii mănăstirilor din Muntele Athos şi tot „clerosul” din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul țării, la sfințirea Mânăstirii Curtea de Argeș, a fost un prilej şi un mod de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

A doua zi după sfinţire, domnul Neagoe Basarab însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire.  Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif. Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară a bisericii, cu constribuția importantă a zugravului Dobromir. În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică şi din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii.

Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica şi a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe Basarab „strămoșul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a Mânăstirii. Au urmat războaiele dintre ruși și turci din perioadele 1769-1774 şi 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeș alte jefuiri şi stricăciuni. În anul 1793, Mânăstirea Curtea de Argeş a dobândit statutul de reședinţă episcopală, aici luând ființă Episcopia Argeșului. Personalitatea  complexă a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a creat   două monumente de o valoare excepţională: unul în domeniul arhitecturii – măreaţa Biserică Episcopală de la Curtea de Argeş, iar altul în domeniul literaturii: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii române vechi, scrisă în slavonă.

Prin condeiul său, Sfântul Voievod, în „învățăturile” sale către fiul său, așterne pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale. Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521. Așa cum am arătat mai sus, Neagoe Basarab și-a petrecut tinerețea în anturajul patriarhului Nifon și la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a strămoșilor săi Craiovești și acumulase o masivă cultură teologică. De asemenea, în tinerețea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaștere a limbii slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunțat caracter religios, a fi cult însemnând, în primul rând, a cunoaște cărțile fundamentale ale Bisericii, ca și unele lucrări aprocrife sau scrieri populare. O asemenea cultură posedă și autorul Învățăturilor, care folosește în opera sa literatura patristică cu deosebire lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca și unele cărți populare de mare circulație ca Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris și erau cunoscute de oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea. „Și această să nu le gândești că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi și ți le grăiesc ca să-ţi fie de certare și de învățătură și de toată trezvia și chibzuiala și bucuria ce va să fie. Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, și v-am adus aminte.”

Toate calitățile specifice unei vieți creștine virtuoase, etice, exprimate atât de concis și convingător de domnitorul român, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula și tratatul lui Nicolo Machiavelli, „Principele”, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar și „Orologiul Principilor”, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab…”, era o expresie a moralei creștine „în practica diplomatică”, ambele reținând „filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

 Una dintre ideile de bază ale voievodului este aceea a monarhiei de drept divin. „Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales și te-au unsu și a aceluia plăcere să faci”.[4] Învățăturile conțin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă țara, despre relațiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiției, primirea solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de guvernare a statului şi considerate prima lecție de diplomație medievală românească.

 „O, fătul mieu Theodosie și voi alţi domni și frați toți! Din cât am putut cunoaște cu firea și a pricépe de rândul solilor, cum să vor cinsti când vor veni să fie la sfat şi vor fi oameni mari şi de la domni creştini, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi preacuratei lui maici, aceștea soli carii vin la voi, unui vin ca să facă jurământu şi legătură, iar alții vin ca să facă pace, alții să vorovească niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea și pentru prietenia. Iar aorea vin alții cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învățătura și porunca de la domnii şi stăpânii lor. Că la domni mulți soli de în multe părți vin, și cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești réle, că așa să cade. Și să fie toți cinstiți de voi într-un chip și dăruiți. Că cu acea puținea cinste ce le veți face, iar ei mult vor lăuda numele vostru și-l vor înălța.”[5]

„A face dreptate săracului” este un laitmotiv al învățăturilor, o constantă aducere aminte a primei îndatoriri a celui care are puterea politică. Așadar, nu dobândirea puterii, nici amplificarea ei, ci exercitarea dreptății evanghelice este scopul guvernării.

„Iată că suntem datori, noi cei puternici, să ajutăm celor slabi să-i îndreptăm și să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului și săracului și a neputernicului, că așa zice marele Pavel.”

„Și de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu dați acelora cinstea şi boeriIa, în fățărnicie; ce să o dați aceluia mai sărac deaca iaste vrédnic şi harnic și-și va păzi dregătoria cu cinste. „

Domnul îşi povățuiește urmașii: „Să nu iubiți vremile de răzmeriță și să săriți la fapte de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorință de pace se reflectă în întreaga politică a domnului Țării Românești, în timpul domniei căruia țara a avut pace.

Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa și să asculte şi pe nevoiași, judecata dreaptă contribuind și ea la menținerea unui renume bun în lume. Aceste sfaturi își găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab, ceea ce dovedește că amintirea lăsată de el posterității a fost acea a unui domn drept[6].

Cât de actuale sunt și astăzi aceste  sfaturi și învățături pentru noi  dar mai ales  pentru guvernanți. Dar cine să ia seama la ele?

Aceste gândiri filosofice şi învățături înțelepte, care exprimă tulburătoare reflecții politice și morale, au făcut pe istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu să-l numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Țării Românești”, principe, artist și filosof.

Monumentala lucrare a „domnului cu apucături împărătești”, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri și cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat și ea la baza canonizării Voievodului de către Biserica Ortodoxă Română.

VI.   Matei Basarab și opera sa

Matei Basarab  a fost Domn al Țării Românești între anii 1632-1654.

Elogiat de Papa Inocențiu al X-lea pentru minunata sa bunătate sufletească, respectat de turci ca al doilea Mihai Vodă, considerat de Nicolae Iorga că adevărat „păstor și domn părinte”, caracterizat de istoricul C.C. Giurăscu drept un domn cu remarcabile însușiri („viteaz ostaș, ctitor desăvârșit și diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de țară”), Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, și-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Țara iubea pe Domn și Domnul pe Țară”.

În perioada domniei lui Matei Basarab cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al acesteia. În cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab s-a dovedit un bun gospodar și administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace. Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală și de închegare a unei școli artistice, fără de care „școala brâncovenească” nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat protector al culturii, dar și un puternic sprijin al Ortodoxiei, acționând energic pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe.

Matei Basarab a fost unul dintre cei mai mari ctitori ortodocși români.^[5] A ridicat din temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Şistov. Dacă Ștefan cel Mare și Sfânt  a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, așa cum îl califică marele istoric C.C.Giurescu[7].

Cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab este Mânăstirea Arnota, ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui sfânt lăcaș mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre.[8] Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.

O altă ctitorie monumentală a lui Matei Basarab este Mânăstirea Căldărușani construită între anii 1637-1638. Mănăstirea este situată în apropierea Bucureștiului, într-o poziție pitorească, fiind înconjurată din trei părți de lacuri. Matei Basarab a fost un sprijinitor al vieții spirituale a românilor, atât a celei religioase cât și a celei culturale. Împreună cu cumnatul său, marele logofăt Udriște Năsturel, a înființat două tipografii, una la Mânăstirea Govora  și cealaltă la Târgoviște.

La Târgovişte, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udrişte Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învăţământului, a tipăriturilor, a arhitecturii şi picturii. Comunitatea erudiţilor cărturari, educaţi în spirit umanist, determină fondarea unei şcoli de profil superior, cu limbile de predare greaca şi latina, dar şi înfiinţarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 şi 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcţiona alături de şcoala de slovenie, activă deja la Târgovişte, cu dascăli specializaţi în gramatică şi lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învăţătoare”, urmată de multe alte cărţi, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, şi „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă naţională.

Prima carte tipărită la Târgoviște a fost un Trebnic, în 1636, iar la Govora, Pravila Mică  din 1640. Udriște Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică medievală De imitațio Christi a lui Thomas de Kempis, tipărită la Mânăstirea Dealu  în 1647. De remarcat că în prefața adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei  se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină și română.

În timpul domniei lui Matei Basarab a fost introdusă limba română  în slujbele religioase, căci, după cum spunea voievodul: „Am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete, nu însă de pâine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”.[9] Tot în timpul lui Matei Basarab, s-a dezvoltat o cultură fertilă a artelor ce a fost fundamentală pentru apariția ulterioară a faimosului stil brâncovenesc. Matei Basarab , împreună cu Vasile Lupu în Moldova au fost și cei mai importanți  autori de coduri de legi din perioada Evului Mediu din Țara Românească  și respectiv Moldova.

Pravila de la Govora sau Pravila bisericească este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Îara Românească. Este tipărită  din porunca voievodului Matei Basarab la tipografia de la Mânăstirea Govora în anul 1640 în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida. Acest  document este o traducere a călugărului erudit de la Mânăstirea Bistrița, Mihail Moxa , a unui text slav, care redă un nomocanon bizantin, o culegere de norme juridice, are 164 de file  și este prima lucrare tipărită în limba română.

Pravila are un caracter preponderent bisericesc, dar cuprinde și elemente de drept laic. S-a tipărit în două edițiuni: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil  și alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului. Pravila de la Govora, denumită și Mica Pravilă, este totodată o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial. Credințele populare și pravila bisericească denotă convergențe și divergențe în modul în care sunt îndeplinite ritualurile existențiale: botezul, căsătoria și funeraliile.

Al doilea document  important  redactat și tipărit  la porunca și sub coordonarea voievodului Matei Basarab este Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. Este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor catolice și calvine. Pravila a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.  În esență cuprinde reglementarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, a problemelor referitoare la familie, căsătorie, la judecata bisericească, a chestiunilor teologice și liturgice dar și a cutumelor juridice specifice timpului istoric în care a apărut.[10]

VII. “Îndreptarea legii”, unul dintre primele coduri de legi

În opinia noastră, Pravila cea Mare este primul cod de legi, bisericești și laice, din Europa, într-o limbă națională. Îndreptarea Legii este alcătuită din două părţi distincte, după cum arată chiar titlul ei: prima, “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu carea are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti  şi mireneşti”, şi a doua “Pravila Sfinţilor Apostoli a ceale 7 săboare şi toate cele nameastnice. Lângă acestea şi ale sfinţilor dascăli ai lumii: Vasili Velichi, Timothei, Nichita. Theologia dumnezeieștilor bogoslovi”.

Este socotită a fi şi un îndreptar de credinţă, datorită conţinutului ei dogmatic şi cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influenţelor calvine şi catolice. Lucrarea tratează drepturilor şi obligaţiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.                   

Din titlul oficial al Pravilei rezultă că Domnitorul a intenționat să o aplice în practică, să determine o evoluție a relațiilor juridice în sensul prevederilor acestui document. Așa cum arată Pravila îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinele preoțești  și mirenești, își propune să reglementeze relațiile sociale  specifice clerului și societății civile.

În sfera relațiilor sociale civile sunt reglementate cele privind proprietatea și folosirea pământului. Semnificativ în acest sens sunt  dispozițiile prin care țăranii sunt legați de pământ, dreptul boierilor de a-i urmării pe țărani și de a-i readuce pe moșii, interdicția de a se primi țărani fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni. Mai multe texte se referă la paza bunurilor agricole și la pedepsele aplicate celor care sustrăgeau sau distrugeau asemenea bunuri. Existau reglementări în domeniul contractelor și al obligațiilor civile, precum și în domeniul succesiunilor. În partea a doua sunt reglementate pe larg, instituții de drept civil, penal și procesual. Există dispoziții care se referă la dobândirea proprietății asupra bunurilor imobile. Instituția uzucapiunii nu era cunoscută și prin urmare acțiunea în revendicare a unui bun putea fi formulată oricând.

Obrazele, adică persoanele puteau fi oameni liberi sau robi. Oamenii liberi erau împărțiți în boieri, țărani și săraci. Boierii împreună cu dregătorii, care exercitau  funcții  în stat era considerați ca fiind oameni domnești,  iar ceilalți aveau statutul de rudă aleasă, de nobili. Majoratul era fixat la 18 ani, dar răspunderea juridică începea cu vârsta de 18 ani. Existau reglementări privind dreptul familiei. Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez  este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

Căsătoria era precedată de logodnă, care producea anumite efecte juridice. Căsătoria și desfacerea căsătoriei se putea face numai de către preoți, în biserică, pe principiul simetriei de drept. Dispozițiile penale erau formulate pe baza unor principii moderne , specifice epocii inspirate din lucrarea lui Prosper Farinaccius, romanist italian Această sursă a folosit-o și Vasile Lupu în Pravila sa, așa cu arată  profesorul S.G.Longinescu.[11]

Infracțiunile erau numite  vini sau greșeli. Ele erau clasificate în vini mari și în vini mici. În clasificarea faptelor se avea în vedere gradul de vinovîție, intenție sau culpă, locul și timpul comiterii lor, precum și caracterul acestora, flagrant sau nu. Este remarcabil pentru acce perioadă istorică că se operează cu noțiuni care în dreptul penal modern sunt: concursul de infracțiuni, tentativa, complicitatea, recidiva.

În Pravilă erau prevăzute și mijloace de probă: jurământul, înscrisurile,martorii, cercetarea la fața locului. Sunt enumerate fapte sau stări care înlătura răspunderea penală: minoritatea, nebunia, legitima apărare, ordinal superiorului. Totodată sunt enumerate cauze care micșorează răspunderea penală: ignoranța, pasiunea, pasiunea, mânia, somnambulismul, greșeala fără înșelăciune. În raport cu aceste criterii pedepsele prevăzute în Pravilă erau specifice epocii feudale: decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în țeapă, arderea pe rug, mutilarea, sau pedepse privative de libertate: ocna, temnița, surghiunul la mânăstire. Existau reglementate pedepse care aveau ca scop expunerea celui vinovat oprobiului bisericii sau al societății: afurisenia, oprirea de la biserică, dar și amenzile.

Instanțele judecătorești erau bisericești sau laice și judecătorul avea o  marjă largă de apreciere. Activitatea de judecată era marcată de  coexistența atribuțiilor administrative cu cele judecătorești ale autoritățile statului, neexistând separația puterilor în stat și nici specializarea instanțelor. În partea finală a Pravilei sunt expuse aspecte de ordin cultural medicină, gramatică, filosofie, alături de aspecte canonice ale cultului ortodox și bisericii. De aici rezultă caracterul interdisciplinar al acestui monumental izvor al vechiului drept românesc dar și de cultură și civilizație românească.[12]

Unele concluzii  

Putem afirma că alături de izvoarele dreptului laic, dreptul canonic, a constituit o bază importantă a actualului sistem de drept român, iar aceste izvoare legislative, laice și bisericești,  ale vechiului drept românesc constituie una din cele mai importante surse de cultură juridică română și dau mărturie de gradul înalt al civilizației noastre  și în această epocă istorică. 

Este regretabil că în prezent preocupările ştiinţifice pentru dezvoltarea disciplinei istoriei dreptului românesc au scăzut în mod considerabil. La facultăţile de drept, de mai mult timp nu mai este inclusă în programă disciplina„Istoria generală a dreptului” iar timpul alocat pentru predarea „Istoriei statului şi dreptului românesc” s-a redus în mod considerabil, această din urmă disciplină având un caracter auxiliar în planul de învăţământ. La fel de regretabil este şi lipsa unor programe ştiinţifice de anvergură privind cercetarea şi înţelegerea instituţiilor dreptului românesc de-a lungul evoluţiei lor istorice.

Există tendinţa de a reduce dreptul numai la dimensiunea normativă actuală  în contextul unei preocupări mult prea accentuate pentru fenomenul globalizării juridice şi chiar subordonării sistemului juridic românesc, altor sisteme , cum este cel al Uniunii Europene.

Dorim să amintim că nu numai individualitatea dar chiar fiinţa statului şi dreptului unui popor, chiar esenţa existenţială  a naţiunii au legitimitate numai dacă  există  fundamente istorice solide care să justifice prezentul şi să permită deschiderea spre viitor în direcţia nu a unei simple integrări în alte realităţi sau sisteme sociale, juridice ori politice, ci prin  păstrarea, afirmarea individualităţii ca sistem statal şi juridic independent şi coerent.

 

     Dr. Marius Andreescu

       Cercetător științific

   Institutul de Cercetări Juridi

’’Andrei Rădulescu’’ al Academiei Române