Lungul drum al eului catre sine Partea a VI- a (Existenta si neexistența in lumea imanenta finita)

 

Dialectica existenței și neexistenței

În Metafizica, Aristotel consideră că putem defini „existența ca ceva adevărat prin opoziție cu neexistența, considerată ca egală cu falsul.”

Principiul fundamental care a dominat gândirea şcolii ioniene a fost acela că: „nimic nu se naște din nimic şi nimic nu se reduce la nimic”. La fel, cele două teze fundamentale ale eleaților afirmau: „Existența există iar neexistență nu există și Totul este unul”. Atunci când discută despre sofişti, Platon spune că aceștia se situează la nivelul neexistenței, idee preluată de Aristotel în Metafizica, unde afirmă că: „Discuţiile sofiştilor se învârtesc, în fond, aproape exclusiv în jurul accidentelor, de unde reiese în mod evident că acestea sunt, după felul lor, ceva înrudit cu neexistența.”

Pentru Aristotel nu există decât negaţia în propoziție, iar propoziția chiar negativă nu se referă la neexistență, ci la existență. Neexistența, dacă ar avea statut ontologic, ar aparține existenței. Aristotel, întreprinde o analiză logică a negației și stabilește când o negație reprezintă ceva chiar şi cînd nu reprezintă nimic: „Numele este un sunet vocal care posedă o anumită semnificație convențională… Non-om nu este un nume. Nu există, într-adevăr, niciun termen pentru o asemenea expresie, căci ea nu este nici vorbire, nici negaţie. Se poate admite că este numai un nume nedeterminat.”

Această concluzie a lui Aristotel, extinsă la orice negaţie, este eronată, deoarece în anumite cazuri negaţia unui nume poate fi o afirmaţie. Spre exemplu, dacă spun despre un animal că nu este raţional este sigur că el este iraţional, deci negaţia are un rezultat univoc şi pozitiv. Acest lucru este valabil şi în raport cu existenţa cu atât mai mult cu cât atunci când spunem nonexistenţă, neant, nu avem nici măcar un nume nedefinit, deoarece existenţa nu poate fi negată, nefiind un predicat, adică o proprietate a cuiva. Acestei confuzii i s-a datorat şi celebrul argument ontologic al lui Anselm, după care Dumnezeu fiind cea mai mare perfecţiune, el există, fiindcă altfel perfecţiunea lui ar fi ştirbită. Acest argument se găseşte într-o formă mai restrânsă decât cea dezvoltată de Anselm, la Fericitul Augustin şi la Boethius. Greşeala logică în acest caz a fost că s-a luat existenţa ca o proprietate, când în realitate ea nu este o categorie şi, prin urmare, nu este o proprietate, un predicat.

Problema a fost dezbătută variat de scolastici şi a căpătat o soluţie în şcolile thomiste. Concluzia la care s-a ajuns este următoarea: neexistenţa nu poate fi altul. Thoma din Aquino, care ajunge la această concluzie, conchide că a asimila neantul cu altul înseamnă a nu distinge negaţia absolută de termenul nedeterminat, după el, această confuzie înseamnă un nonsens metafizic. Thoma spune că neantul poate fi privit ca unul dintre termenii judecăţii, dar în sine el nu există. Ceea ce cade sub aprehensiune este existenţa, nu neexistenţa. Prin urmare și Thoma din Aquino identifică nonexistența cu neantul, la fel ca majoritatea gânditorilor antici sau moderni. Dar pentru om spune același filosof și teolog, „a înţelege este a trăi şi a fi”. De aceea, omul îşi înţelege existenţa nu gândind la cele ce nu există, la neant, ci raportîndu-se la existenţă.

Ideea de neexistenţă identică cu ne-ființa, cu neantul, nu a existat la grecii antici. Vagile încercări ale lui Platon s-au lovit de criticile, ulterioare însă necruţătoare, ale lui Aristotel care, deşi admitea alteritatea, nu era de acord că prin aceasta se poate concepe un ceva opus existenţei. Neantul capătă o determinare existenţială de sine stătătoare doar la Hegel. El consideră fiinţa ca pe o proprietate şi tot ca o proprietate negaţia ei, prin contradicţia lor născîndu-se neantul. În al doilea rînd, el are intenţia de a găsi o origine a fiinţei arătând din ce provine. Răspunsul este uluitor: ex nihilo, din nimic. Spre deosebire de dreapta credință ortodoxă, la Hegel, nimicul, neantul sunt proprietăți, sunt realități ontologice anterioare existenței.

Tot de la aceeaşi idee va porni şi Heidegger. Acesta se întreabă: De ce există mai curând fiinţa decât nefiinţa? Răspunsul este următorul: ’’în luminoasa noapte a neantului angoasei se iveşte deschiderea originară a fiinţării ca atare: ea este fiinţarea ca atare – nu neantul.” Astfel, ne putem explica de ce grecii arată că scopul oricărei filosofii este a răspunde la întrebarea’’ ce este ființa, existența?’’ Ei nu au reușit niciodată să răspundă la această întrebare, dar problema trebuia să fie pusă. Suntem de acord cu doctrina filosofilor amintiți în situația în care nonexistența înseamnă neantul ne-ființa. Non-existența face parte din existență, este principiul contradictoriu al existenței.  

În concepția noastră pe care o propunem ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii, nonexistența nu înseamnă neantul, nimicul absolut, neființa, care evident nu au statut ontologic. Spre deosebire de Aristotel, noi nu reducem nonexistența numai la o funcție semantică sau logică, nu înseamnă numai negație. De aceea, noi considerăm că nonexistența  în lumea imanentă are statut ontologic și reprezintă caracterul finit existențial al oricărei individualități sau universalități existențiale.

Fiecare sistem al existenței imanente trebuie să treacă în nonexistență. Tot ce ființează, fiecare sistem cuprinde în sine nonexistenta. Aceasta nu este nimicul, neantul care nu pot exista ontologic pentru că au ființă nefăcând parte din creația lui Dumnezeu. Sistemele existenței imanente sunt finite în timp și localizate spațial, dar finitudinea nu înseamnă dispariția în neant, în neființă. Nonexistența este principiul contradictoriu al mișcării, transformării și devenirii imanente a tot ceea ce ființează. De aceea caracterul finit temporar al individualităților existențiale în lumea imanentă, nonexistența nu infirmă indestructibilitatea creației lui Dumnezeu, ci indică mișcarea, trecerea, devenirea, inclusiv spre veșnicie, modalitatea transcendentă de a fi a întregii existențe imanente spiritualizate.

Permanența sistemelor existențiale în dialectica mișcării și transformării lor este dată de  ființa creată care nu se pierde și nu poate fi distrusă, nu cade în neant, deoarece este participantă la existența originară, transcendentă, dumnezeiască. Întruchipările ființei create, firea lucrurilor, viața, umanitatea sunt permanente în existența imanentă, în procesul dialectic al existenței și nonexistenței specific mișcării și transformărilor. Lumea  aceasta este finită. Sfârșitul actualei forme a existenței imanente se va produce la sfârșitul veacurilor, la a doua venirea a lui Hristos, care va marca sfârșitul timpului imanent, transfigurarea și spiritualizarea lumii create în existența veșnică. De aceea, ființa creată și întruchipările au ca și fapt contradictoriu nonexistența, dar nu în ceea ce sunt în ființa creată.   

Sufletul fiecărui om creat de Dumnezeu prin suflare de viață este de asemenea, o întruchipare a ființei create, este nu numai permanent față de schimbările ființiale ale fiecărui om, dar este și nemuritor, neavând finitudinea existențială a fiecărui existent creat. Pentru ființe create din nimic, cum suntem noi oamenii, existența trebuie să fie un fapt care miră. Existența oamenilor și a creației în general apare ca nefiind o necesitate. Dumnezeu este liber, chiar mai presus de libertate și în consecință, nu crează nimic din necesitate.

O asemenea mirare au mai avut-o și alții, Heidegger de exemplu, care scria că mai firească i se pare non-existența decât existența care îl mira, sau Nichita Stanescu care spunea că faptul de a fi este atat de uimitor și admirabil, încat poate fi asemănat mai degrabă întâmplării decât legilor. Deși mai distantat de filosofie, care pune totul în seama unor legi imuabile, poetul nostru e la fel de departe și el de învățătura revelată creștină. Pentru o filosofie ortodoxă însă, existența nu se datorează nici vreunei legi apriorice, nici unei întâmplări, ci numai bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Dar acest adevăr revelat nou și deci de necontestat nu-l împiedică chiar și pe un filosof ortodox să se mire, uimindu-se în sine de minunatul fapt de a există. 

Ne mirăm de faptul că existăm, dar nu putem concepe nici nimicul în sine decât concepându-l tot ca pe "ceva", ceea ce arată pe de altă parte pentru un creștin că omul este destinat de Creator veșniciei. Veșnicia aceasta, pe care omul nu o are în sine, este un dar al lui Dumnezeu. Nemurirea sufletului nu se datorează substanței Lui eterne (ar fi o viziune mai degrabă filosofică, panteistă), ci voinței lui Dumnezeu care vrea să mențină veșnic în existență orice făptură pe care a creat-o. Uimirea ca act de cunoaștere în fața creației lui Dumnezeu  înseamnă și acceptarea faptului că taina nu poate fi ispitită. În esența, dialectica dintre existență și nonexistență specifice lumii imanente finite  rămâne pentru noi, pentru  cunoașterea rațională, o taină dar care poate fi înțeleasă la măsurile umane prin dreapta credință. Acest lucru îl găsim şi la filosofii moderni, la Wittgenstein de pildă, care spunea: „Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii mele” şi îşi încheia celabra-i lucrare cu antologicele cuvinte: „Există, fireşte, inexprimabilul. Despre ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem.” Dialectica existenței și nonexistenței în existența imanentă este legea ființării în această lume creată.

Sfera ideală a existenței imanente

1.  Idealul este ontologic. Cuprinde   ideile  și valorile create de activitatea subiectivă a omului.

2. Spre deosebire de realitate este subiectivă. Se împarte în două subsisteme:

           - iubirea, trăirile, stările sufletești existențiale, emoțiile

           - ideile cuprinse în noțiuni, concepte, judecăți, raționamente, teorii.

Nu este o demarcație rigidă între cele două subsisteme existențiale. Totuși, iubirea trăirile, stările sufletești,emoțiile sunt spontane, provin din sinele mai adânc existențial al fiecărei ființe și răgăsesc în fenomenologia conștiinței, dar și a a atitudinilor comportamentale. Trăirea, emoțiile subiective sunt ființiale, dar inexprimabile în concepte și categorii existențiale.

      ’’Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă... Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!/ Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr./ Încercând ce este bineplăcut Domnului./ Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă./ Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos"./Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.’’( Sf. Apostol Pavel, Efeseni, 5,8-16)

’’Trăirea în Dumnezeu este ființarea întru ființă în această lume și ființarea spre fericita veșnicie. Pentru înălţimea morală la care trebuie să se păstreze cel ce voieşte cu tot dinadinsul să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţia aceasta se întinde numai cu greu în lume. Dar cel ce izbuteşte să devină cetăţean al ei atinge cea mai înaltă treaptă a trăirii: trăirea în Dumnezeu, scopul şi ţinta ultimă a oricărui suflet credincios. Cu adevărat, iubirea este calea cea mai scurtă și mai presus de orice cale spre desăvârşire; printr-însa avem înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor. Şi sunt multe chipuri de a intra în Împărăţia Cerurilor, dar numai o singură uşă: Iisus Hristos’’, ne spune Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop

3. Sfera ideală este rezultatul funcțiunilor nivelului noezic al conștiinței de sine a omului și constituie fenomenologia spiritului său. Are două  forme de existență fenomenologică

          - intelectul care cuprinde intuițiile sensibile,trăirile, stările sufletești, emoțiile

          - rațiunea, ce cuprinde, ideile elaborate, conceptele, categoriile, judecățile, raționamentele.

4. Sfera ideală, spiritul, poate influența sfera realului existențial, prin actele creatoare și valorizatoare ale omului, care are ca destin  conferit de Dumnezeu, spiritualizarea de sine și a întregii existențe.

Relația dintre sfera ideală și sfera reală, exprimă relația dintre raționalitatea ființei umane și temele existențiale ale realității sau astfel spus, relația dintre subiectivitatea noastră noezică și pe de altă parte obiectivitatea realității  naturale, a universului întreg. Această relație implică activitatea facultăților spirituale ale omului față de mediul natural care are ca scop, cunoașterea,  valorizarea, subiectivizarea și spiritualizarea  ontologicului exterior persoanei umane. Această relație poate fi activă sau contemplativă. Ambele forme sunt conținuturi de conștiință. Conștiința cuprinde diferite forme: conștiința dependenței de Dumnezeu, conștiință de sine, conștiință de altul, conștiința existenței în general, rațiunea, contemplația. Modalitatea activă  este  rațională, discursivă, cognitivă, prin intermediul  conceptelor, categoriilor, judecăților și raționamentelor.

Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt, de înțelepciune și înțelegere. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri și este o însușire sau un atribut al sufletului omenesc. Modalitatea contemplativă și intuitivă exclude relațiile de raționament  silogistice sau de altă formă și a trei din cele patru legi logice ale raționamentului, fiind aplicabilă  numai legea identității.

Subiectul uman, considerat în ființarea sa de ființă noezică, realizează un contact nemijlocit   existențial  cu realitatea imanentă și transcendentă, prin revelații, contemplare, intuiție, relații de asemănare și trăiri subiective.

Contemplaţia este ființarea fundamentală a spiritului uman individual alături de cunoaștere  şi acțiune. Specificul său constă în consonanţa dintre sufletul individual şi existenţa universală. Substratul psihic al contemplaţiei este afectivitatea. Esenţa spirituală a contemplaţiei este trăirea armoniei dintre fiinţa individuală şi lume ca întreg. Cogniţia aduce contribuţie parţială la contemplare prin apropierea cognitivă a sufletului de esenţe, dar nu este suficientă pentru realizarea ipostazei contemplative mai ales când apare ca o cunoaştere particulară, specializată. Acţiunea favorizează contemplaţia prin adecvarea lumii la fiinţa individuală. De asemenea, acţiunea este insuficientă pentru declanşarea contemplării mai ales când acţiunea este minoră. Punerea sufletului uman individual în armonie cu existenţa se realizează numai prin trăire. Contemplaţia este trăire existențială care pune în plan secund facultatea cognitivă şi acţională a omului suspendându-le. În contemplaţie, centrală rămâne rezonanţa omului cu absolutul, unificarea spirituală cu întregul lumii. Există forme relative, particulare ale contemplaţiei ca trăire a frumosului în diferite întruchipări naturale, sociale sau artistice, dar ele nu sunt pe linia esenţială a contemplării, ci ele pot constitui puncte de pornire pentru a ajunge la trăirea esenţială care este dincolo de toate existenţele.

’’Contemplaţia ar fi un exerciţiu prin care omul ia cunoştinţă de anumite realităţi dincolo de simţuri... Nu poţi scăpa de anumite  lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite  obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. Nu poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai renunţat, de care  te-ai eliberat, nu  prin detaşare de ele însele, ci prin detaşare de dorinţa fructelor lor.’’(Mircea Eliade)

Referitor la poporul român marele istoric al religiilor, Mircea Eliade spune: ’’Noi suntem, sau am fost, unul din puținele neamuri europene care am experimentat contemplația în suferinţă.’’             Contemplarea mistică a lui Dumnezeu este rodul unei iubiri personale, al unei întâlniri între persoane care se dăruiesc una alteia. Filantropiei dumnezeiești și revelării Sale prin Har îi răspunde adeziunea totală a omului la însuși izvorul vieții sale. Într-o lume marcată tocmai de uitarea lui Dumnezeu contemplația se ângrijește să promoveze o unire neâncetată cu Domnul, o "vedere" a lui Dumnezeu în toate.

Contemplația mistică creștină a lui Dumnezeu, a existenței transcendente, precum și contemplația persoanei umane, a creației este în esența ei manifesterea dreptei credințe lucrătoare în iubire. Temei al contemplației imanente și transcendente este iubirea de Dumnezeu și prin Dumnezeu iubirea de om și a toată firea creată.

’’Orice lucru are o latură văzută şi una nevăzută, una făptuitoare şi una contemplativă. Potrivit învăţăturii Sfântului Isaac Sirul, lucrul cu adevărat plăcut lui Dumnezeu este o îmbinare de contemplaţie şi făptuire. Contemplaţia alcătuieşte gânduri care îndeamnă şi călăuzesc în făptuire, iar făptuirea este lucrul săvârşit ca urmare a acestui proces. De pildă, împărţirea de milostenie este făptuire, iar vederea Domnului în sărac este contemplaţie; răbdarea jignirilor şi a clevetirilor este făptuire văzută, iar gândul care îl însufleţeşte pe om să rabde este contemplaţie; starea în biserică sau acasă înaintea icoanelor, facerea de metanii însoţită de semnul crucii, citirea şi ascultarea rugăciunilor sunt latura văzută a rugăciunii, iar starea minţii înaintea lui Dumnezeu în inimă cu frică şi cu cutremur este latura contemplativă. În canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul aceasta se numeşte “făptuire”, respectiv  “cunoştinţă”, pilda lor fiind arătată de Lia şi Rahila.

Unora li se pare că numai pustnicii trebuie să-şi facă de lucru cu contemplaţia, în timp ce ea este un lucru obligatoriu pentru toţi şi la orice pas. Făptuirea lipsită de contemplaţia potrivită ei este trup fără suflet, idol fără suflare, ce seamănă a făptură vie, dar viaţă n-are – iar contemplarea este preţioasă şi în sine: de pildă, cel ce n-are ce să dea nevoiaşului, însă are durere adevărată pentru nevoia lui; cel ciung şi olog, care nu poate să stea în picioare la rugăciune, dar cade neîncetat cu mintea la Dumnezeu, săvârşeşte pe de-a-ntregul lucrul lui Dumnezeu, aşa cum sunt datoraţi s-o facă în condiţiile lor. Pornind de la principiile acestea, se rezolvă de la sine problema felului în care se mântuiau fără fapte bune cei ce se însingurau în păduri şi se ascundeau în peşteri. Ei îşi aveau toate virtuţile în inimă şi prin urmare stăpâneau latura esenţială a facerii de bine – contemplarea.’’( Sfântul Teofan Zăvorâtul)

O formă particulară a contemplației este intuiția revelată, adică accesul la cunoaştere datorită inspiraţiei divine. Intuiția nu este numai  proprietate naturală a conștiinței umane  și o capacitate naturală de cunoaștere  așa cum este considerată de psihologi și filosofi, la care ne-am referit  pe scurt în cele arătate mai sus. Este mai mult decât atât. Intuiția poate fi și o harismă mai presus de firea umană, dăruită omului de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.

Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet. Ele sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în dreapta lucrare a creștinului. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului. Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, sunt numite harisme (facerea de minuni, darul înainte vederii, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni mai presus de fire, harismaticii aveau rolul de a aduce pe cei ce nu credeau la credință, de a face cunoscute realități mai presus de fire  Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date. Harisma înainte vederii, care este  intuiția revelată mai presus de fire există și astăzi la cei care s-au învrednicit de ea. Nu este posibilă o teorie  a acestei intuiții revelate. Ea este o taină pentru rațiunea și înțelegerea omenească, dar o realitate care s-a manifestat prin cei care s-au învrednicit să o primească,  în toate timpurile existenței umane. 

Aceste teme și reflecții propunem să fie dezvoltate  într-o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii.