Scurta istorie a relatiei dintre credinta si stiinta in cultura si civilizatie

Introducere

    Legătura dintre religie și știință a cunoscut de-a lungul timpului perioade diferite. Astăzi, nu mai este o excepție ca un cercetător să fie drept-credincios.

    Știința și religia urmăresc, în general, cunoașterea omului, a universului folosind metodologii diferite. Știința recunoaște cunoașterea sensibilă, rațională, dovezile, determinismul, demonstrația teoretică, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. Cu toate aceste diferențe, cele mai multe inovații științifice și tehnice, înainte de revoluția științifică, au fost realizate de către societăți organizate pe tradiții religioase.

     Relația dintre religie și știință a fost un subiect de studiu încă din antichitate, fiind abordată de către filosofi, teologi, oameni de știință etc. Perspectivele din diferite regiuni geografice, culturi și epoci istorice sunt diverse, unele caracterizând această relație ca fiind una de conflict, altele descriind-o ca una de armonie, în timp ce altele presupun doar o mică interacțiune dintre religie și știință. Măsura în care știința și religia pot încerca să înțeleagă și să descrie fenomene similare este una dintre problemele importante ale istoriei cunoașterii umane.

    În istorie, relația dintre știință și religie a fost complexă și variată, evoluând de-a lungul timpului și în funcție de cultură. Inițial, cele două erau strâns legate, știința fiind adesea considerată o formă de înțelegere a lumii prin prisma credințelor religioase. Cu timpul, mai ales odată cu Renașterea și Iluminismul, a apărut o distanțare, știința afirmându-și autonomia și dezvoltându-se pe baza observației și experimentului. Cu toate acestea, în multe părți ale lumii, interacțiunea dintre știință și religie continuă să fie una dinamică și uneori conflictuală.

    Până nu demult, un dialog constructiv și onest între teologie, filosofie și știință a fost dificil din cauza unor elemente care țin de ideologie, nu de actul științific. Ideologia, nu cercetarea științifică în sine, a generat o înțelegere deformată a raportului dintre teologie, filosofie și știință. Însă în contextul actual există premisele depășirii unor poziții reducționiste bazate pe autosuficiență și triumfalism. Un studiu din anul 2015, realizat în Marea Britanie, arată că doar 32% dintre oamenii de ştiinţă au caracterizat raportul dintre religie şi ştiinţă ca fiind de natură conflictuală. Fizicianul Werner Karl Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică afirma: „Prima gură din paharul de științe ale naturii te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” și părintele Radu Petre Mureșan, parohul Bisericii „Izvorul Tămăduirii” Mavrogheni, arată că: „Biserica a manifestat întotdeauna o deschidere în fața tainei vieții și a existenței cosmosului. Prin credință se poate ajunge la o cunoaștere divină, în timp ce prin știință se ajunge la cu­noaș­terea energiilor create. ”

    Din perspectiva Tradiției Bisericii, raționalitatea profundă a lumii întemeiată prin Logosul dumnezeiesc exprimă faptul că fundamentele realității universului sunt date, nu construite sau inventate de om. Cercetările fundamentale din matematică, din fizica teoretică, precum și din alte arii ale cercetării evidențiază fundamentele realității, observându-se simetrii ale unei ordini profunde a lumii, manifestate printr-o ierarhie a creației și a existenței, imposibil de cuprins şi de exprimat printr-o logică autonomă, imanentă, de tip analist.

    „A mărturisi Adevărul Evangheliei despre Univers şi despre vocaţia omului în societatea informațională de astăzi presupune curajul de a nu deveni prizonierii unor opinii impuse ideologic prin mediile tehnologice actuale, în care există riscul cultivării echivalenței dintre informație și cunoaștere”, afirmă Preafericitul Daniel Patriarhul Bisericii Române.

      Considerăm că raporturile dintre știință și religie pot fi analizate sub patru aspecte:

Coexistența religiei și științei în istoria civilizațiilor

    Relația dintre știință și religie în istorie este complexă, de armonie în unele perioade ale istoriei civilizațiilor, dar și de contradicție, mai ales în perioada contemporană și modernă, când din perspectivă ideologică a apărut teza de sorginte materialistă și ateistă a incompatibilității dintre știință și religie, în sensul că numai cunoașterea rațională și științifică este deținătoarea adevărului despre om, univers și existență în general. Incepând cu epoca iluminismului a apărut și s-a dezvoltat ideologia rațiunii umane fără limite de cunoaștere și a posibilității omului prin mijloacele de cunoaștere ale rațiunii, sensibilitate, judecățile și raționamentul de tip cauzal, determinist de a construi teorii științifice care să explice existența, să furnizeze progres culturii și civilizației, să răspundă, dacă nu acum, în viitor, la întrebările existențiale fundamentale De ce există ceva, mai degrabă decât nu există (Heidegger)? Cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm? Ce este existența, de unde provine, sensul și finalitatea ei?

    O astfel de ideologie s-a dovedit a fi eronată și majoritatea oamenilor de știință onești nu o împărtășesc, pornind chiar de la realitatea istorică de necontestat a coexistenței științei cu religia în mai toate epocile istoriei omenirii. Încercăm o scurtă prezentare a acestei realități.

    Inițial, știința și religia erau strâns legate, fiind adesea considerate părți complementare ale cunoașterii. Cu timpul, pe măsură ce știința a avansat, au apărut tensiuni, mai ales în domenii precum cosmologia sau biologia. Cu toate acestea, interacțiunea dintre ele continuă și astăzi, influențând cultura, politica și societatea.

     În Antichitate și Evul Mediu, știința era adesea practicată în cadrul instituțiilor religioase, iar cercetătorii erau adesea preoți sau călugări. De exemplu, mulți astronomi și matematicieni din antichitate, din evul mediu au fost activi în centrele de învățare religioase. De asemenea, ideile religioase au influențat conceptele științifice. Teologia naturală, de exemplu, încerca să explice existența lui Dumnezeu prin studiul naturii.

     În multe culturi antice, știința și religia erau strâns interconectate. Cosmologiile și explicațiile naturii erau adesea formulate în termeni religioși. Exemple pot fi găsite în civilizațiile greacă, egipteană, babiloniană și multe altele.

   Astfel, în Egiptul Antic, știința a fost strâns legată de necesitățile practice, dezvoltându-se în domenii precum matematica, astronomia și medicina. Deși nu existau concepte abstracte moderne, egiptenii antici au realizat progrese semnificative în aceste domenii, bazându-se pe observații și experiențe.

     Vechii egipteni au cunoscut, în bună măsură, toate domeniile științei, în unele aplicând doar elementele primitive ale științei respective, în altele însă au excelat aducând contribuții rămase secole de-a rândul în patrimoniul universal al antichității. Matematica și astronomia practicate de vechii egipteni erau elementare, dar modul de aplicare a lor în viața cotidiană, prin monumentele construite (piramide, temple etc), realizările artistice, dovedesc rigurozitatea cunoștințelor practice. În orice realizare există o tendință spre exactitate dusă până aproape de perfecțiune.

   Multe dintre aceste cunoștințe și realizări au avut un temei și un scop religios Ingineria este prezentă în construcția piramidelor și a canalelor de irigații. Arhitectura, ca știință era folosită la construcția templelor, piramidelor și a monumentelor impresionante.

    Informații despre medicina egipteană au apărut la scriitorii greci (Teophrast, Dioscoride, Galenus), care citează rețete pe care le dețineau de la medicii egipteni. Hipocrat, părintele medicinii antice, a studiat medicina la Memfis, în biblioteca marelui templu al lui Imhotep. Medicii egipteni erau funcționari de stat. După Herodot, Istorii, II, 84, „fiecare, medic trata o singură boală, nu mai multe”, ceea ce presupune o specializare a acestora. Asupra medicinii egiptene cele mai multe informații au fost oferite de papirusul Ebers, o compilație de circa 875 de rețete și vrăji. El se datează în mileniul al II-lea î. Hr. În papirusul amintit se păstrează un tratat asupra inimii: „Punct de plecare a secretului medicului: cunoașterea mersului inimii și cunoașterea inimii. ”Medicii din Egiptul antic cunoșteau efectele diferitelor plante și substanțe asupra organismului și au dezvoltat tratamente pentru diverse afecțiuni. Medicina a fost utilizată și în scop religios, pentru mumificarea celor decedați, ceea ce presupunea existența unor cunoștințe avansate de anatomie și chirurgie”. [1]

  Un alt exemplu al interconexiunii dintre știință și religie în Egiptul Antic îl constituie astronomia.

  Astronomia Egipteană începe în timpurile preistorice. Multe din cunoștințele despre astronomie ale vechilor egipteni provin din scrierile din morminte, papirusuri, temple sau unele manuscrise.

  În Egiptul Antic, cultul soarelui și astronomia erau strâns legate. Soarele, personificat de zeul Ra, era venerat ca o forță creatoare și dătătoare de viață, esențială pentru existența lumii. Această venerație se reflecta în arhitectură, ritualuri și credințe, cu temple construite pentru a onora mișcarea soarelui și temple aliniate cu constelații.

   Asemeni celorlalte popoare antice, aceștia se foloseau de configurațiile stelare pentru a explica anumite evenimente importante, îndeosebi renașterea spiritului uman și al faraonului în special. Egiptenii au acordat o mare importanță acestui proces prin care ei credeau că faraonul se va alătura zeilor după ce va învia și va urca la cer. Acest procedeu de înviere era strâns legat de steaua Sirius și de mișcarea acesteia pe cer.

    Clădirile egiptene au purtat un rol important în astronomia egipteană, multe dintre ele fiind aliniate după anumite stele sau constelații. Principalele constelații folosite pentru aliniere erau Orion și Carul Mare. Templele erau construite în așa fel încât razele Soarelui să lumineze un anumit zeu în timpul unor ceremonii, sau să marcheze o anumita stea care răsărea sau apunea la momentul începerii culesului recoltei. Acesta este cazul Marii Piramide, a cărei tunele indică spre constelația Orion, și care se presupune că era folosită în timpul ceremonialului de înălțare a faraonului și era strâns legată de ritualul mumificării.

   Observațiile astronomice au stat la baza calendarului egiptean, care era esențial pentru agricultură și predictibilitatea inundațiilor Nilului. Cerul era împărțit în 36 de constelații numite zeii-stelelor, iar fiecare astfel de grup răsărea anual la apus pe o perioadă de 10 zile dintr-o anumită zonă a cerului. Folosind aceste constelații, egiptenii au creat un sistem calendaristic de 365 zile ce purta denumirea de ceasuri-stelare, bazat pe poziția fiecărei constelații în parte la un moment dat, însă nu au luat în considerare că anul era mai scurt cu 6 ore decât cel normal. Astfel la fiecare 40 de ani trebuiau adăugate 10 zile (unele surse indică ca se adăugau 5 zile la sfârșitul fiecărui an. [2]

    În Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizații din lumea antică, precum sumerienii, akkadienii, babilonienii și asirienii. Știința și tehnologia în Sumer s-au dezvoltat pe mai multe planuri.

    Sumerienii au fost printre primii care au dezvoltat prelucrarea metalelor, fabricarea sticlei, țesutul textil, sistemele de irigații și de apărare împotriva inundațiilor. De asemenea, au fost printre primii utilizatori ai metalelor, folosind cuprul, bronzul și mai târziu fierul.

    Și în acest spațiu geografic și cultural știința și religia au coexistat. În Mesopotamia, știința și religia erau strâns legate și se influențau reciproc. Religia oferea cadrul conceptual pentru înțelegerea lumii, în timp ce știința, în sensul său antic, încerca să explice fenomenele naturale și să ofere soluții practice.

     Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Pentru vindecarea bolilor se apela nu numai la medici, ci și la zeița Gula, numită și Ninisina. Se considera că bolile au fost aduse de zeul malefic Pazazu, numit și Zu. Cele mai vechi texte medicale datează din perioada primei dinastii, undeva între secolele al XVIII-lea și al XV-lea înainte de Hristos. Cea mai reprezentativă lucrare este un Tratat asupra diagnosticării și prognozării, scrisă de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa, în timpul domniei regelui Adad-apla-iddina (1069 - 1046 înainte de Hristos).

    Medicii erau orientați către logic și rațional. Actul medical era bazat pe știință, evident la nivelul acelei epoci istorice, pe empirism dar și pe credință. Cunoașterea medicinii mesopotamiene a fost posibilă datorită descifrării tăblițelor de lut găsite în biblioteca regelui Asurbanipal. Din aceste scrieri rezultă că în Mesopotamia au existat medici vestiți care erau împărțiți în două categorii: cei care practicau o medicină magico-religioasă-ASIPU, si cei care practicau o medicină empirică-ASU. Cel mai vechi document medical a fost descoperit in orașul Nipur.

    Templele și zigguratele, construcții impresionante, necesitau cunoștințe avansate de matematică și inginerie, dar erau construite și ca locuri de cult, conectate cu divinitatea. Religia mesopotamiană oferea o viziune asupra creației lumii, plasând zeii în centrul evenimentelor cosmice. Această viziune cosmologică influența înțelegerea științifică a naturii.

    Mesopotamia a fost un leagăn al astronomiei și matematicii. Aceste domenii erau strâns legate de religie, deoarece calendarul, măsurarea timpului și observațiile astronomice erau esențiale pentru calendarul religios și ceremoniile religioase. Astronomii mesopotamieni, notau mișcările planetelor și stelelor, dar le interpretau și în termeni astrologici, ca indicii divine.

    În timp ce știința mesopotamiană se baza pe observație, experimentare (în sensul antic al termenului) și raționament logic, religia se baza pe credință și revelație. Știința căuta să înțeleagă și să explice lumea naturală, în timp ce religia avea un scop mai larg, incluzând explicații asupra originii, scopului vieții și a relației omului cu sacrul. Cu toate aceste diferențe, cele două domenii nu erau considerate separate, ci mai degrabă complementare. Cunoștințele științifice erau folosite pentru a înțelege și a acționa în lumea fizică, iar religia oferea un cadru moral și spiritual. În concluzie, știința și religia în Mesopotamia nu erau concepte antagonice, ci mai degrabă se suprapuneau și se influențau reciproc. În timp ce știința căuta să înțeleagă lumea naturală prin observație și raționament, religia oferea o viziune asupra creației, a ordinii cosmice și a locului omului în acest context. [3]

   În Grecia Antică, știința și religia erau strâns legate, deși nu întotdeauna în mod direct. Religia oferea un cadru conceptual pentru înțelegerea lumii, în timp ce știința căuta explicații raționale. Mitologia greacă oferea o viziune asupra originii universului și a fenomenelor naturale, iar filozofi precum Thales, considerat primul om de știință, au început să caute explicații naturale pentru aceste fenomene, punând bazele științei empirice.

    Thales a încercat să explice originea lumii prin apă, nu prin acțiunea zeilor. Anaximandru a propus teoria cosmosului, sugerând că universul este infinit și că există un echilibru între elemente. Pitagora a combinat matematica cu filosofia și religia, crezând că numerele sunt principiul fundamental al universului.

    Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale ("puteri dominante" sau "principii"), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Empedocle ananke (necesitate), concepută ca o esență a existenței.

  La Empedocle, materia și energia nu pot subzista separat. Materialist, Empedocle a căutat și în cercetările din alte domenii ale științei explicații raționale, a studiat apariția plantelor, animalelor, a omului, fiind considerat uneori un precursor al teoriilor biologice moderne. [4]

    Euclid a expus sistematic rezultatele geometrice cunoscute în vremea sa, datorate predecesorilor săi în dezvoltarea geometriei în tratatul Elementele. A expus și cercetări în domeniul opticii în tratatele Optica și Catoptrica. În cel dintâi prezenta noțiunea de rază de lumină enunțând pentru prima dată, legea propagării rectilinii a luminii: „Razele… se propagă în linie dreaptă și se duc la infinit”. În continuare Euclid a analizat probleme geometrice de aplicare a acestei legi: formarea umbrei, obținerea imaginilor cu ajutorul orificiilor mici, problema dimensiunilor aparente ale corpurilor și determinarea distanțelor până la ele. În Catoptrica Euclid a menționat că: „tot ce este vizibil se vede în direcție rectilinie”. În tratatul menționat e cercetată propagarea luminii de către corpuri.

    Arhimede din Siracuza (a fost un învățat al lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie, filosofie. Carl Friedich Gaus considera că Arhimede și Issac Newton au fost cei mai mari oameni de știință din întreaga istorie a civilizației umane. Printre altele a pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. I s-au atribuit proiectele unor noi invenții, inclusiv al unor mașini de asalt, precum și șurubul fără sfârșit. Arhimede a proiectat mașini capabile să scoată corăbiile din apă și să le dea foc folosind un sistem de oglinzi. Arhimede este în general considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai antichității și unul dintre cei mai mari ai tuturor timpurilor, fiind primul matematician universal. El a folosit metoda epuizării complete pentru a calcula aria unui arc de parabolă prin însumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al numărului π, constantă matematică fundamentală, definită ca raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri. De asemenea a definit spirala care-i poartă numele, formule de calcul a volumelor și al suprafețelor corpurilor de revoluție, precum și un sistem ingenios de exprimare a numerelor foarte mari. În prezent Două noțiuni științifice îi poartă numele: „Axioma lui Arhimede din matematică” și „legea lui Arhimede din hidrostatică”. A crezut în zei, se ruga și considera că puterea de a gândi și de a raționa pe care le avea sunt daruri ale zeilor, iar zeii sunt creatorii și susținătorii acestei lumi. ^[5]

    Un aspect al operei lui Aristotel este concentrarea sa asupra studiului naturii. Deși a scris cărți importante despre logică, etică, politică și artă, o mare parte din opera sa a fost în filosofia naturală (numită „fizică” — physike în greacă); aproximativ un sfert din toată lucrarea sa existentă tratează teme legate de ceea ce numim biologie. Se pare că nu a existat niciun aspect al lumii fizice despre care Aristotel n-a avut nimic de spus.        
   Unii filosofi nu consideră cercetările biologice ale lui Aristotel ca parte a filosofiei sale, văzându-le ca pe un alt tip de cercetare. Dar metodele și unele dintre ideile acestor cercetări s-au răspândit în alte domenii. A fost, de exemplu, studiul său asupra creaturilor vii și simțul său că organizarea lumii naturale nu a fost întâmplătoare, care l-a condus la ideea de telos — ideea că creaturile erau așa cum erau pentru un motiv sau scop.      
    Aristotel a explorat zoologia și biologia, colectând, observând și disecând diverse specimene. Acest lucru a dus la două cărți mari, dintre care doar Historia animalium (Cercetări despre animale) supraviețuiește. Descrie anatomia mamiferelor, păsărilor, reptilelor și în special a peștilor și a altor creaturi marine, sistemele lor de reproducere, hrana, habitatul și comportamentul. Aristotel a folosit aceste dovezi empirice pentru a concepe o ierarhie a formelor de viață de la materia „neînsuflețită” la Dumnezeu, prin plante, insecte, creaturi marine, reptile, păsări, mamifere și ființe umane. Schema sa de clasificare a reprezentat un avans conceptual imens față de cele anterioare și a oferit baza taxonomiei pentru următoarele două milenii — o dovadă a punctelor forte, dar și o frână pentru o cercetare mai independentă, pentru că Aristotel a fost luat ca autoritate necontestată, chiar dacă nu a avut întotdeauna dreptate și uneori a acceptat dovezile din auzite în mod necritic. Cu toate acestea, în colectarea, observarea și înregistrarea atât de extinsă, a descoperit un nou teren de o valoare imensă pentru dezvoltarea viitoare a științelor biologice aproape până în zilele noastre. [6]

    Natura, în concepția lui Aristotel expusă în opera sa Fizica are la bază o idee simplă, care privește faptul de a fi în altul. Pentru că toate lucrurile acestei lumi sunt în mișcare, în loc, în timp, dar și in imobila lor posibilitate de a fi în natură, ele devin obiectul științei. Fizica în concepția lui Aristotel descrie succesivele învelișuri care alcătuiesc natura. Lucrurile stau aici într-un univers finit și plin, grație naturii care le conține.

    În Fizica, Aristotel afirmă că obiectele cad cu o viteză proporțională cu greutatea lor și invers proporțională cu densitatea fluidului în care sunt cufundate. Aceasta este o aproximare corectă pentru obiectele din câmpul gravitațional al Pământului care se deplasează în aer sau apă. [7]

    Desigur spațiul nu ne permite să evidențiem complexitatea coexistenței religiei cu știința în Grecia antică. Grecii antici au început să se îndoiască de explicațiile mitologice și să caute explicații raționale. Această căutare a dus la apariția filosofiei și a științei empirice. Existau intersecții între cele două. Unele filosofii, cum ar fi stoicismul, aveau aspecte religioase. În același timp, unele ritualuri religioase includeau observații empirice, cum ar fi observațiile astronomice pentru prezicerea anotimpurilor.

    De-a lungul timpului, știința a evoluat, iar explicațiile raționale au devenit din ce în ce mai importante. Cu toate acestea, religia a continuat să joace un rol important în viața socială și culturală. În concluzie putem afirma că în Grecia Antică, știința și religia au coexistat și s-au influențat reciproc. Religia a oferit un cadru inițial de înțelegere, iar știința a evoluat ca o căutare de explicații raționale. Această interacțiune a contribuit la dezvoltarea atât a științei, cât și a filosofiei și a lăsat o moștenire importantă pentru lumea modernă.

     În Roma antică, știința și religia erau strâns legate și influențau profund viața socială, culturală și politică. Deși nu exista o separare clară între cele două, anumite aspecte ale cunoașterii și practicii științifice erau considerate sacre și integrate în ritualurile religioase, în timp ce religia oferea un cadru conceptual pentru înțelegerea lumii naturale. Religia romană oferea o viziune asupra originii universului și a locului omului în acesta, influențând percepția asupra fenomenelor naturale. Zeii erau considerați factori activi în crearea și menținerea ordinii cosmice.

    Ingineria și arhitectura, dezvoltate în mare parte pentru a construi temple și alte edificii religioase, erau considerate o manifestare a puterii divine. Diverse invenții și tehnici, cum ar fi cele folosite în agricultură sau în construcții, erau considerate daruri ale zeilor, adesea atribuite unor zeități specifice.

    Matematica și astronomia erau folosite pentru a stabili calendare, pentru a prezice evenimente astronomice și pentru a ghida ritualurile religioase. Astronomia, în special, era strâns legată de religie, deoarece astrele erau considerate simboluri ale zeilor.  

    În Roma Antică, au existat numeroși oameni de știință și intelectuali care au contribuit la diverse domenii ale cunoașterii. Printre cei mai importanți se numără: Arhimede, la care am făcut deja referire, matematician, fizician și inginer grec, cunoscut pentru lucrările sale în geometrie, mecanică și hidraulică; Galen, medic și filozof, ale cărui teorii au dominat medicina occidentală timp de secole; Ptolemeu, astronom, astrolog, geograf și matematician, autorul sistemului geocentric al universului; Vitruviu, arhitect și inginer, autorul tratatului "De architectura", o sursă importantă despre arhitectura romană; Lucretius, poet și filozof, autorul poemului "De rerum natura", care prezintă teoria atomică a lui Epicur; Plinius cel Bătrân, scriitor, om de știință și ofițer, autorul enciclopediei "Naturalis Historia".

    Acești oameni de știință, alături de mulți alții, au lăsat o moștenire importantă, influențând gândirea și practicile în diverse domenii, de la matematică și fizică până la medicină și inginerie. [8]

    Continuând periplu nostru istoric și geografic privind relația dintre știință și religie vom face o scurtă incursiune în cultura Indiei.

     În India, știința și religia coexistă adesea într-o manieră complexă, cu interacțiuni și tensiuni, dar și cu coexistență. Hinduismul, religia majoritară, , are o relație fluidă cu știința, unele aspecte fiind integrate cu conceptele științifice, în timp ce altele sunt considerate separate. Mai multe surse indică faptul că alte religii precum islamul, creștinismul, sikhismul, budismul și jainismul, deși cu un procent mai mic de aderenți, au, de asemenea, propriile interacțiuni cu știința. Hinduismul, principala religie din India, a avut o influență culturală și intelectuală profundă, iar multe aspecte ale științei indiene tradiționale, cum ar fi matematica, astronomia și medicina, au fost dezvoltate în contextul unor cadre religioase și filosofice. În același timp, știința modernă este primită și practicată pe scară largă, iar India are o industrie științifică și tehnologică înfloritoare.

      Știința este considerată ca o modalitate de a înțelege lumea naturală, iar religia conferă înțelegere a sensului existenței, înțelepciune, valorile morale. Majoritatea cercetătorilor consideră că în istoria Indiei nu există o contradicție între știință și religie, ci mai degrabă o abordare complementară. În concepția indiană știința se bazează pe dovezi empirice și rațiune, în timp ce religia se bazează adesea pe credință și revelație. Potrivit unor opinii, unele concepte religioase, cum ar fi reîncarnarea, pot fi interpretate în moduri care se potrivesc cu anumite teorii științifice. Religia poate influența direcția cercetării științifice, iar știința poate influența percepțiile religioase. De exemplu, dezvoltarea medicinei moderne a dus la schimbări în practicile religioase legate de boală și sănătate. ^[9]

     Filosofia indiană, care este adesea strâns legată de religie, oferă diverse perspective asupra lumii, inclusiv concepte care pot fi interpretate în termeni științifici sau metafizici. [10]

     Hinduismul are o bogată tradiție matematică și astronomică. Conceptul de zero, numerele negative și unele formule matematice au fost dezvoltate în contextul studiilor astronomice și religioase.

     Ayurveda, medicina tradițională indiană, se bazează pe cunoștințe medicale transmise prin tradiție și pe înțelegerea corpului uman din perspectiva religioasă și filosofică. Practicile de yoga și meditație, care au origini religioase, sunt studiate științific pentru efectele lor asupra sănătății.

      În concluzie, știința și religia în India au o istorie complexă de interacțiune. Hinduismul, ca religie dominantă, a influențat dezvoltarea științei tradiționale, în timp ce știința modernă este primită și practicată pe scară largă. Există o coexistență a ambelor, iar în unele cazuri, se poate observa o influență reciprocă. [11] 

      Coexistența științei cu religia este prezentă și la popoarele precolumbiene în mod deosebit la civilizația mayașă. Fără a insista, ne vom opri asupra acestei mari și enigmatice culturi și civilizații.

      Civilizația Maya este o civilizație misterioasă, despre care nu se știe nici de unde a apărut, și nici cum a dispărut. A atins apogeul în perioada 300-900 după Hristos. Mayașii au locuit în zona cuprinsă între Mexic și America de Sud, în teritoriile care astăzi se numesc: Belize, Honduras, Guatemala, El Salvador, Yucatan, Chiapas. Zonele locuite de mayași au fost și leagănul altor civilizații extrem de avansate, pre-mayașe: civilizația olmecă și cea teotihuacaneană. Se crede că mayașii sunt beneficiarii cunoștințelor preluate de la aceste puternice civilizații antecesoare. În legătură cu dispariția civilizației maya, s-au presupus mai multe variante – se bănuiesc: o invazie a barbarilor nordici, factori economici, asaltul junglei, o revoluție lentă a masei țărănești contra elitei religioase și aristocratice etc. Toate sunt însă doar presupuneri, dispariția civilizației mayașe continuând să rămână pentru noi un mister.

      Religia mayașilor era politeistă și se baza pe un sistem complex de mituri, ritualuri și credințe care guvernau viața lor socială, politică și spirituală. Nu există o singură religie mayașă, ci mai degrabă un ansamblu de credințe și practici care variau de la o regiune la alta și de-a lungul istoriei. Universul era conceput ca fiind format din trei niveluri: cerul (unde locuiau zeii), pământul (locul de trai al oamenilor) și lumea subterană (Xibalba, locul de trai al zeilor morții). Templele, piramidele și alte structuri mayașe erau decorate cu simboluri religioase și imagini ale zeilor. Arta mayașă, inclusiv sculptura, pictura și ceramica, reflecta credințele și miturile lor.

    Civilizația Maya este o civilizație foarte avansată, mai ales în domeniul matematicii, astronomiei și arhitecturii. Preoții mayași erau deținătorii cunoștințelor savante, religia fiind la acea dată strâns legată de astronomie și aritmetică. Mayașii prevedeau cu exactitate eclipsele și însemnau pe tabele deplasările planetei Venus cu o precizie care îi stupefiază și azi pe oamenii de știință. Sistemul mayaș de scriere se baza pe hieroglife.

    Mayașii foloseau baza 20 ca bază de numerație, și nu baza 10, pe care o folosim noi azi. Mayașii au folosit cifra zero cu mult înaintea altor civilizații. În ciuda preciziei uimitoare a calendarului mayaș, preoții mayași credeau că Pământul este plat ca un disc și nu și-au dat seama că el se învârte în jurul Soarelui.

      Civilizația maya, deși era extrem de avansată, nu a cunoscut invenții precum roata, sticla sau moneda. Deși posedau cunoștințe astronomice extrem de avansate, mayașii nu aveau decât unelte din piatră; nu au cunoscut aparatele optice, nici vreun instrument oarecare de precizie și nici nu aveau vreo unitate de timp minimală ca ora sau minutul; măsurătorile lor se bazau doar pe urmărirea cu ochii, pe calculele de triangulație și pe măsurarea umbrelor. Prin repetarea calculelor, prin “statistică”, prin transmiterea regulată a rezultatelor, mayașii corectau datele empirice scoase dintr-o geometrie a spațiului destul de sumară.

      Preocupările astronomice ale mayașilor, care le depășeau pe cele necesare pentru întocmirea unui calendar agrar, dezvăluie teama acestora față de scurgerea timpului, precum și obsesia lor față de infinit – spațial sau temporal. Pe lângă astronomie, un alt domeniu în care civilizația maya a excelat este arhitectura: arhitecții mayași sunt considerați astăzi ca cei mai mari decoratori și cei mai prolifici constructori de pe planeta noastră. Mayașii au ridicat mii de construcții care atrag și uimesc și azi prin: armonia formelor, simplicitatea planurilor, puritatea volumelor, ambiția și amploarea proiectelor și printr-o frumusețe de netăgăduit.

      Deși se folosește adeseori sintagma “calendarul mayaș“, mayașii au avut de fapt 4 calendare și, în funcție de nevoi, foloseau un calendar sau altul pentru a înregistra diferite evenimente: Primul calendar mayaș se numea Tzolkin, avea 260 de zile (repartizate în 13 luni de câte 20 de zile) și era un calendar sacru, rezervat ghicitului – și mayașii credeau, precum unii dintre oamenii de azi, că data nașterii unei persoane îi determină personalitatea. Al doilea calendar mayaș se numea Calendarul Haab, avea 365 de zile, era un calendar solar și agricol, și era foarte asemănător cu cel dacic și cu cel gregorian. Al treilea calendar mayaș se numea Calendarul Sferic și avea 18.980 de zile unice, adică 52 de ani, și a fost obținut prin corelarea primelor două calendare mayașe (care se intersectau o dată la 52 de ani). Al patrulea calendar mayaș se numea Marea Numărătoare, avea 5 mii și ceva de ani și fusese conceput pentru a “cartografia” timpul peste generații. Deși extraordinar de exact, calendarul mayaș se oprește brusc în 21 decembrie 2012; acest calendar se bazează pe cicluri, iar în 2012 începe un nou ciclu. [12]

      Islamul este una dintre marile civilizații și culturi ale lumii. Islamul este cea mai tânără dintre cele trei religii mondiale care a luat naștere în Orientul Mijlociu. Celelalte două religii întemeiate în Orientul Mijlociu sunt creștinismul și iudaismul. Asemenea evreilor și a creștinilor, musulmanii cred că există un singur Dumnezeu. Din acest motiv, se numesc religii monoteiste. Islamul este o religie care urmează o ordine a legii - legea islamică. Acest lucru înseamnă că există anumite reguli și legi care decid ceea este bine sau rău și ce trebuie să facă musulmanii.

      Islamul este a doua religie în lume ca mărime, după creștinism. Aproximativ 1,7 miliarde de oameni din lume sunt adepți ai islamului. Cei care sunt adepții islamului se numesc musulmani. Comunitatea musulmană poartă denumirea, în limba arabă, de umma. Umma poate fi împărțită în două categorii principale: musulmanii sunniți și șiiți. Profetul Mahomed a întemeiat islamul în jurul anului 610 după Hristos, în orașul său natal, Mecca. Orașul Mecca este situat în Arabia Saudită. Mahomed a murit în anul 632 după Hristos. Coranul este cea mai importantă carte sfântă a islamului. Coranul conține, conform islamului, revelațiile primite de profetul Mahomed de la Dumnezeu. Coranul a fost scris, inițial, în limba arabă.

      În islam, știința și religia nu sunt considerate opuse, ci mai degrabă complementare. Islamul încurajează căutarea cunoașterii și studiul lumii, considerând că aceasta este o modalitate de a înțelege mai bine creația lui Dumnezeu. Mulți savanți musulmani din trecut au adus contribuții semnificative în diverse domenii științifice, iar islamul are o istorie bogată de interacțiune cu știința.

   Coranul, cartea sfântă a islamului, subliniază importanța cunoașterii și încurajează oamenii să studieze lumea din jurul lor pentru a înțelege mai bine voia lui Dumnezeu. Islamul și știința reprezintă un subiect de discuție și dezbatere de mulți ani. Unii oameni cred că Coranul conține cunoștințe științifice care au fost înaintea timpului său, în timp ce alții susțin că descoperirile științifice au fost făcute independent de Coran. Există anumite versete din Coran care sunt adesea citate ca dovadă a cunoașterii științifice. De exemplu, Coranul se referă la procesul de dezvoltare embrionară și la etapele de creștere a fătului uman, ceea ce embriologia modernă a confirmat. În mod similar, Coranul menționează universul în expansiune, care este un concept care a fost descoperit de oamenii de știință abia în secolul XX.

     Cu toate acestea, există, de asemenea, unele versete din Coran care par să contrazică înțelegerea științifică modernă. De exemplu, Coranul descrie soarele ca "apunând" într-un anumit loc, ceea ce nu este în concordanță cu înțelegerea modernă a soarelui ca o stea staționară în jurul căreia orbitează Pământul.

    Este important de reținut: Coranul nu este un text științific, ci mai degrabă un text religios care oferă îndrumări și învățături morale. Deși în Coran se pot găsi unele cunoștințe științifice, Coranul nu se dorește a fi un ghid cuprinzător pentru descoperiri științifice. În schimb, depinde de indivizi să își folosească gândirea critică și metodele științifice pentru a explora lumea naturală și a face noi descoperiri.

      În general, nu există un conflict perceput între credința islamică și știință. Mulți musulmani văd știința ca o modalitate de a descoperi și înțelege mai bine creația lui Dumnezeu, nu ca o contradicție a credinței lor. Putem afirma că islamul nu are o doctrină care să interzică sau să considere știința ca fiind un dușman al credinței.

     Între secolele VIII și XIII, în lumea islamică a existat o perioadă de înflorire științifică și culturală. Savanții musulmani au adus contribuții majore în matematică, medicină, astronomie, chimie și alte domenii. În această perioadă au fost înființate universități și biblioteci care au contribuit la progresul cunoașterii. Casa Înțelepciunii din Bagdad a fost un exemplu important.

    Enumerăm câteva dintre contribuțiile științifice islamice: Au dezvoltat algebra, trigonometria și au introdus numerele arabe. În Medicină au adus contribuții semnificative, în chirurgie, farmacie și au contribuit la înființarea primelor spitale. În astronomie au dezvoltat instrumente astronomice și au făcut observații precise ale corpurilor cerești. În chimie au studiat proprietățile substanțelor chimice și au pus bazele chimiei moderne. În geografie au realizat hărți detaliate și au explorat noi teritorii.

    Știința islamică are o istorie bogată, cu multe nume importante care au contribuit în mod semnificativ la multe domenii. Iată câteva dintre cele mai importante nume:

    Al-Khwarizmi: "Părintele algebrei", deoarece a scris o carte numită "Al-Jabr", care a introdus conceptul de algebră și utilizarea cifrelor arabe. A fost, de asemenea, un erudit în astronomie și geografie.

    Ibn al-Haytham: Este cunoscut pentru lucrările sale în domeniul opticii și este adesea considerat părintele opticii moderne. A scris cartea "Kitab al-Manazir" (Cartea opticii), care a introdus conceptul de cameră obscură și a explicat modul în care ochiul percepe lumina.

    Al-Razi: Medic, filozof și alchimist care este adesea numit "părintele pediatriei". A scris numeroase texte medicale, printre care "The Comprehensive Book on Medicine", și a adus contribuții semnificative în domeniile chimiei și alchimiei.

    Ibn Sina (Avicenna): Medic și filozof care a scris cartea "Canonul de medicină", care a devenit un text medical standard în Europa timp de secole. De asemenea, a adus contribuții semnificative în domeniile astronomiei, filozofiei și matematicii.

     Al-Farabi: A fost un filozof și muzician care a scris despre o gamă largă de subiecte, inclusiv metafizică, etică și filozofie politică. A scris, de asemenea, o carte despre teoria muzicii intitulată "Kitab al-Musiqi al-Kabir".

     Al-Kindi: Filozof, matematician și om de știință care a scris despre o gamă largă de subiecte, inclusiv despre logică, metafizică și astronomie. A adus, de asemenea, contribuții semnificative în domeniul criptografiei.

     Ibn Rushd (Averroes): A fost un filozof și medic care a scris comentarii la operele lui Aristotel și a adus contribuții semnificative în domeniile logicii și metafizicii.

     Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele nume importante ale științei islamice, iar contribuțiile lor continuă să aibă un impact asupra înțelegerii lumii de astăzi. În concluzie, știința și religia în islam sunt considerate a fi două aspecte complementare ale cunoașterii și înțelegerii lumii, ambele contribuind la dezvoltarea spirituală și intelectuală a individului. [13] 

    Creștinismul și știința

    Relația dintre creștinism și știință este complexă și a fost subiectul multor discuții și dezbateri. Există puncte de vedere diferite, de la conflict și incompatibilitate până la complementaritate și coexistență pașnică. Unii creștini cred că există o separare clară între domeniile credinței și al rațiunii, în timp ce alții văd o legătură strânsă între cele două.

    Raportul dintre creștinism și știință din perspectivă ideologică și deci subiectivă a fost interpretată și înțeleasă în mod diferit de teologi, oameni de știință, filosofi și politicieni.

     Încercând o sinteză, se pot identifica câteva modalități alea acestei relații:

    Conflict. Unii văd știința și creștinismul ca fiind mutual exclusive. Ei argumentează că știința, bazată pe dovezi empirice, teorii demonstrate rațional, cunoaștere sensibilă și rațională, contestă credința revelată creștină exprimată în dogme ca: existența lui Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane, creația lumii de Dumnezeu din nimic prin necuprinsa Sa iubire, creația vieții, a omului de către Dumnezeu, mântuirea omului prin Întruparea Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu și om, prin jertfa Sa pe Cruce și prin Înviere, vocația omului de a se îndumnezei prin har și de a avea viață veșnică, transfigurarea lumii la a doua venire a Mântuitorului, judecata de apoi etc.   

     Susținătorii unei asemenea concepții ideologice consideră că lumea își are cauza în ea însăși, este supusă numai determinismului material și cauzal, este finită, iar rațiunea și știința pot cunoaște la infinit existența. Este ideologia specifică epocii moderne a postmodernismului și transumanismului, caracterizate prin secularizare, ateism și materialism.

      Conflictul dintre creștinism și știință s-a manifestat în unele epoci istorice și dinspre unele concepții teologice ale unor denominațiuni, secte și curente de factură creștină. În mod greșit s-a considerat că adevărurile științei nu pot fi acceptate, trebuie blamate, la fel și susținătorii lor, dacă se află în contradicție cu interpretarea strict literară a textelor evanghelice. Au existat asemenea perioade în istorie, în special în Evul Mediu, caracterizate prin obscurantism și îndepărtare de la dreapta credință revelată de Dumnezeu, cu consecințe dramatice pentru unii savanți.

      Separare. Această perspectivă susține că știința și credința abordează întrebări diferite. Știința răspunde la întrebările „cum” (despre procesele naturale), în timp ce religia răspunde la întrebările „de ce” (despre sensul vieții și scopul moral). Această este o ideologie proprie epocii iluministe, bazate pe încrederea absolută în puterea de cunoaștere a rațiunii umane și care a marcat separarea statului de Biserică. Credința creștină, ca de altfel orice concepție religioasă fiind considerate ca aspecte ale vieții private și sunt tolerate consacrându-se dreptul la libertate de conștiință și exprimare. Ideologia iluministă care se manifestă din plin și astăzi, atee prin natura ei, susține că numai cunoașterea științifică, prin puterea rațiunii umane exprimă adevăruri existențiale, demonstrabile și transpuse pragmatic în tehnologii, dar și în organizarea socială, în statutul social al omului, care, astfel din persoană liberă, devine un simplu individ, un sclav fericit supus statului și celor care dețin puterea, aruncat în masa socială. Se ajunge la ceea ce mulți filosofi, sociologi juriști de bună credință denumesc „democrația maselor”.

      Complementaritate. Există filosofi și oameni de știință care susțin  că știința și creștinismul pot coexista și chiar se pot completa. Ei văd știința ca pe o modalitate de a înțelege lumea naturală, în timp ce credința oferă un cadru etic și spiritual pentru a da sens vieții. De cele mai multe ori în istorie astfel de concepții au dus la panteism și deism, inclusiv în perioada contemporană.

      Interacțiune. Există și o perspectivă tot mai agreată de filosofi și de oameni de știință onești, care evidențiază interacțiunea dintre știință și credință. Unii oameni de știință creștini folosesc metode științifice pentru a explora probleme legate de creație și evoluție, în timp ce alții studiază implicațiile științei asupra credinței. În acest mod de a fi, singurul adevărat în dialectica raporturilor dintre creștinism și cunoașterea sensibilă și rațională a omului, oamenii de știință, știința, constată limitele cunoașterii raționale ale științei moderne și mărturisesc adevărurile revelate ale creștinismului. Sunt acceptate adevărurile fundamentale ale dreptei credințe creștine: existența lui Dumnezeu; lumea nu își are cauza în ea însăși fiind creată de Dumnezeu; omul este persoană înzestrat cu demnitate, rațiune, libertate, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; sensul și finalitatea existenței este veșnicia, transcendentul.

      În cele ce urmează prezentăm o succintă descriere a relației dintre creștinism și știință în diferite epoci istorice:

       Creștinismul a jucat un rol central în Evul Mediu, modelând viața politică, socială și culturală a Europei. Biserica Catolică, cu centrul său la Roma și Biserica Ortodoxă cu centrul la Constantinopol au devenit puteri importante, influențând monarhii și statele. În același timp, creștinismul a fost sursă de conflict, prin cruciade și inchiziție, dar și de artă și filosofie, prin operele marilor artiști și teologi ai vremii.

      Biserica creștină, în toate formele sale instituționale a contribuit la crearea primelor universități și la dezvoltarea artei și arhitecturii, inclusiv stilul gotic al catedralelor. Totodată, a stabilit standarde morale și etice pentru societate, influențând comportamentul oamenilor și modul în care se raportau la divinitate. În această epocă istorică au fost formulate dogmele creștinismului, cultul creștin, teologia s-a separat de filosofia antică, cu toate că acesta din urmă a continuat să influențeze gândirea și creația unor mari teologi și duhovnici, dar care au adaptat concepții filosofice la adevărurile de credință revelate. Tot acum sunt elaborate marile opere teologice ale creștinismului și sunt combătute ereziile și sectele vremii. Aceste opere sunt inspirate de Duhul Sfânt, cuprind adevăruri de credință nemuritoare. Desigur nu putem enumera pe toți acești mari duhovnici și teologi, dar ne referim în mod deosebit la cei care contribui decisiv la construcția și dezvoltarea dreptei credințe ortodoxe, sfinții părinți răsăriteni, dintre care amintim: Sfinții Părinți capadocieni, Sfinții Părinți filocalici, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Dionisie Areopagitul, Ioan Scărarul, Origen, Ioan Damaschin și mulți alții.  Dezvoltarea teologiei este prezentă și în Biserica Catolică, în special prin opera unor mari teologi. Unele învățături ale acestora privind hermeneutica textelor sfinte ale Bibliei sunt adevăruri valoroase pentru tot creștinismul. Printre acești mari teologi occidentali amintim pe: Fericitul Ieronim, Tertulian, Sfântul Toma d'Aquino, Fericitul Augustin și alții care a încercat să integreze credința cu rațiunea.

    Pictura, sculptura și arhitectura au fost puternic influențate de creștinism, cu exemple notabile, cum ar fi Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo și arhitectura gotică.

    În Evul Mediu, știința a continuat să fie studiată și dezvoltată în trei mari culturi și civilizații lingvistice: greacă (în Imperiul Bizantin), arabă (în lumea islamică) și latină. În perioada medievală, cunoștințele științifice din antichitate au fost conservate, transmise și, în unele cazuri, extinse. În Europa Occidentală, universitățile au devenit centre de studiu și cercetare, unde s-au dezbătut și s-au transmis cunoștințe științifice, dar și filosofice și teologice. Matematica a continuat să fie dezvoltată, inclusiv algebra și geometria, cu contribuții semnificative în special din partea învățaților lumii islamice. Medicina a fost studiată și practicată, cu accent pe anatomie, fiziologie și tratamente, deși accesul la corpurile umane pentru disecție era limitat. Chimia a fost studiată în contextul alchimiei, care căuta să transforme metalele și să descopere elixirul vieții. Astronomia a fost studiată pentru a înțelege mai bine mișcările corpurilor cerești și pentru a îmbunătăți sistemele de măsurare a timpului.

    Observațiile astronomice ale lui Copernic și Galileo Galilei au contestat viziunea geocentrică a lumii și au pus bazele concepției adevărate demonstrate științific asupra sistemului solar și a universului. Cronologia, ca știință auxiliară istoriei, a continuat să se dezvolte pentru a stabili cu precizie datarea evenimentelor istorice, folosind și metode matematice.

    În general, Evul Mediu a fost o perioadă de tranziție, în care știința clasică a fost păstrată, adaptată și, uneori, extinsă, pregătind terenul pentru Renașterea științifică ulterioară. În toată această perioada istorică știința în Europa a avut ca baza dar și ca finalitate credința creștină. Aproape toți marii artiști și savanți ai vremii au fost și mărturisitori ai adevărurilor de credință creștine, dar în modalități mai mult sau mai puțin apropiate de adevărurile dreptei credințe. Știința nu a contrazis creștinismul și mai mult decât atât, așa cum am arătat succint mai sus Biserica creștină a contribuit de cele mai multe ori la dezvoltarea științei.

    Tot în această perioadă au existat și conflicte puternice sub pretexte religioase care au avut un efect negativ asupra, vieții, culturii dar și a cunoașterii științifice. Ne referim la războaiele religioase între creștini, sau cu arabii, otomanii, la cruciade cu efecte dezastroase asupra culturii și civilizației bizantine, dar și la Inchiziție, instituție bisericească destinată să combată erezia și să-i pedepsească pe cei considerați eretici.

    Teologul italian Toma d'Aquino (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” („pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”), piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie era excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

   Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere. Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei. Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă fiind numai cazuri izolate. [14]

   Au existat și mari savanți care pe nedrept au fost acuzați de tribunalele inchiziției ca eretici și prin urmare au suferit sau au plătit cu viața pentru concepțiile lor științifice. Exemplificăm în mod special pe Galileo Galilei și Giordano Bruno. Acesta din urmă este arestat de Inchiziție, care îl extrădează la Roma. După șase ani de detenție, în care timp este supus la nesfârșite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, este adus în fața tribunalului inchizitorial. Refuzând să-și abjure convingerile, Giordano Bruno este condamnat pentru erezie și ars pe rug la17 februarie 1600, la Roma. Toate operele sale au fost interzise.

   Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-și abjura public în 1663 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice, ale obscurantismului și intoleranței religioase, ale îndepărtării de la dreapta credință creștină.

   La locul martiriului său, în piața "Campo dei Fiori", administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea marelui filosof și savant  a influențat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii. [15]

    În concluzie, creștinismul a modelat profund Evul Mediu, lăsând o moștenire complexă și diversă, marcată de puterea instituțională a Bisericii, dar și de conflicte, schimbări culturale și transformări sociale.

    Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană în perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVII-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat o metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și pe emoția umană în artă. Umaniști, au căutat în bibliotecile din mănăstirile europene textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în Occident. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică.

    Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut ca structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, Franța, Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent

    Umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale.

    Știința în Renaștere a însemnat o schimbare radicală față de Evul Mediu, caracterizată prin redescoperirea antichității și adoptarea unor noi metode de cercetare bazate pe observație, experiment și rațiune. Aceasta a marcat trecerea de la o viziune teocentrică spre una antropocentrică, punând accent pe om și pe explorarea lumii înconjurătoare.

     Interesul pentru scrierile filosofilor și oamenilor de știință din Grecia și Roma antică a dus la o revitalizare a cunoștințelor din diverse domenii, cum ar fi matematica, astronomia, medicina și filosofia. Observația, experimentul și rațiunea au devenit pilonii cercetării științifice, înlocuind treptat autoritatea dogmatică și acceptarea necondiționată a textelor vechi. Au fost înregistrate progrese semnificative în fizică, chimie, astronomie, matematică, medicină și geografie, deschizând calea pentru revoluția științifică ulterioară. Invenția tiparului a permis răspândirea rapidă a cunoștințelor și a facilitat colaborarea între cercetători, accelerând astfel progresul științific. Leonardo da Vinci a fost un adevărat geniu renascentist, cu contribuții importante în artă, anatomie, inginerie și alte domenii, demonstrând interdisciplinaritatea științei.

     Știința în Renaștere a fost o perioadă de tranziție, în care s-au pus bazele pentru dezvoltarea științei moderne, prin adoptarea unor metode științifice riguroase și redescoperirea valorilor antichității, punând accentul pe om și pe explorarea lumii înconjurătoare. Totuși, în perioada Renașterii, relația dintre știință și creștinism a fost una complexă, marcată de tensiuni și colaborări. Deși Biserica Catolică a fost un important patron al artelor și științelor, progresul științific a dus uneori la conflicte cu dogmele religioase stabilite.

   Biserica a jucat un rol important în conservarea și transmiterea cunoștințelor antice, finanțând traducerea și copierea textelor clasice. Mulți oameni de știință și artiști renascentiști au fost susținuți de Biserică, fie prin comenzi directe, fie prin oferirea de funcții și resurse. Universitățile, multe înființate sau patronate de Biserică, au fost centre importante de învățare și cercetare. Nu toți oamenii de știință renascentiști au fost în conflict cu Biserica. Mulți au căutat să reconcilieze știința cu credința, considerând că Dumnezeu a creat atât lumea naturală, cât și legile care o guvernează. Există o varietate de abordări în ceea ce privește relația dintre știință și religie în timpul Renașterii, reflectând diversitatea de opinii și credințe din acea perioadă.

   Au existat și tensiuni și conflicte între Biserică și savanții epocii Pe măsură ce știința a avansat, anumite descoperiri au contrazis învățăturile bisericești tradiționale, cum ar fi modelul heliocentric al sistemului solar propus de Copernic. Biserica vedea în ele o amenințare la autoritatea sa religioasă și la credința populară. Pe de o parte, Biserica a continuat să susțină și să finanțeze activitățile intelectuale, dar, pe de altă parte, progresul științific a dus la conflicte cu învățăturile religioase stabilite, marcând o schimbare de paradigmă în modul în care oamenii înțelegeau lumea. [16] 

    Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare intelectuală, filosofică, ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei și în America având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Această epocă în istoria culturii și a civilizației, rezultă din curentul umanist al Renașterii, este o replică la adresa Barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

    Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană”. Sapere aude - „îndrăznește să gândești”, este motto-ul Iluminismului ( Immanuel Kant)[17].

    Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Issac Newton, raționalismul lui Rene Descartes al lu Laibniz, Gottfried Wilhelm Leibniz, Immanuel Kant, Hegel, scepticismul lui Piere Bay, panteismul lui Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a secolelor XVIII-XIX.

    Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Aceștia aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în cunoașterea sensibilă și rațională care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea și să acționeze în baza acestora.

    Filosofii raționaliști, pe baza viziunii raționale, științifice cu privire la om, societate și existență în general au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism. Aceleași teze au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a romantismului. Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica Catolică își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în Evul Mediu. Concepțiile filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea, în mod deosebit cele rezultate din Enciclopedia lui Denis Diderot, au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism. Totodată, panteismul ca viziune creștină asupra realității a coexistat cu deismul.

     Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica, societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau explicațiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și adepții săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor.

      Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie, întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate". [18]

   Iată câteva trăsături generale ale științei în Epoca Luminilor: a combinat raționalismul (încrederea în puterea rațiunii) cu empirismul (importanța observației și experimentului); a fost promovată ideea că știința ar trebui să utilizeze o metodă sistematică pentru a obține cunoștințe valide, bazată pe observație, experiment și deducție logică; Iluminiștii credeau că știința poate aduce progresul social, economic și politic, prin îmbunătățirea condițiilor de viață și prin combaterea superstițiilor și ignoranței; creșterea numărului de publicații științifice și înființarea academiilor au contribuit la răspândirea cunoștințelor științifice în societate; Influența Iluminismului s-a reflectat și în artele și literatura, prin teme legate de rațiune, progres și natură; mulți dintre filosofii iluminiști au contestat dogmele religioase ale dreptei credințe și autoritatea Bisericii, promovând în schimb rațiunea și știința ca surse de cunoaștere și o viziune religioasă asupra lumii deistă și panteistă. Secularizarea societății și ateismul se conturează din ce în ce mai mult.

    Opera lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687), este considerată ca fiind prima mare lucrare iluministă. Incontestabil, Isaac Newton este unul dintre cei mai mari savanți din epoca iluministă și din toate timpurile, și nu a fost ateu. Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa domeniul opticii, matematicii și în special al fizicii. Newton a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calcului diferențial și a celui integral. Tot el a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. A demonstrat că lumina albă este o lumină compusă din radiații.

    Marele savant promovează concepția devenită emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul și spațiul absolute, adică substanțe independente de lucruri. Timpul și spațiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile. Pentru a determina în fizică distanța, viteza, timpul este nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura mișcarea unui corp dacă se mișcă și reperul în raport cu care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil, absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcție în raport cu un reper absolut trebuie să fie același pentru toate măsurătorile. Ca sistem de referință, timpul absolut este diferit de măsurile sau părțile mobile care formează succesiunea oră, zi, săptămână etc. , considerată a fi un timp relativ. Nu timpul și spațiul absolute se află în univers, ci universul este cuprins în timpul și spațiul absolute, cu care însă nu stabilește nicio relație.

   Newton a fost nu numai om de știință dar și filosof și teolog. A scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii sale în unitatea universului. Concepția lui Newton despre lumea fizică a oferit un model stabil al lumii naturale care ar consolida stabilitatea și armonia în lumea civică. Newton a văzut un Dumnezeu monoteist ca un creator a cărui existență nu putea fi negată în fața măreției întregii creații.

   La fel ca mulți savanți, inclusiv din epoca contemporană și modernă, Newton s-a îndepărtat de dreapta credință creștină și a promovat o concepție panteistă despre Dumnezeu.

   Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”. [19]

    Una dintre cele mai puternice controverse care a apărut în Iluminism și continuă până în prezent, marcând opoziția ideologică generată de filosofi și oameni de știință atei, este aceea dintre creaționism și evoluționism. În domeniul științei și teologiei, creaționismul și evoluționismul reprezintă două perspective fundamentale asupra originii vieții și universului.

     Creaționismul susține că viața și universul au fost create de o ființă supremă, în timp ce evoluționismul propune că viața a evoluat treptat de-a lungul timpului, prin procese naturale. Creaționismul se bazează pe credința în intervenția divină ca factor determinant în crearea lumii și a formelor de viață.

     Evoluționismul, pe de altă parte, este o teorie științifică care explică diversitatea vieții prin procese de selecție naturală, adaptare și modificare genetică de-a lungul generațiilor. Teoria evoluției, propusă de Charles Darwin, dar și de unii oameni de știință contemporani, susține că speciile se schimbă treptat ca răspuns la mediu și supraviețuirea celor mai adaptați, universul, viața, omul, conștiința omului sunt rezultatul legilor evoluției naturale, a determinismului cauzal, material al naturii.

    În acest context există diverse variante de creaționism. Creaționismul biblic: această viziune susține literalitatea textelor sacre, considerând că lumea a fost creată în șase zile, conform descrierii din cartea Genezei. Creaționismul progresiv: susține ideea că Dumnezeu a creat specii fundamentale, iar apoi acestea au evoluat în forme mai complexe. Creaționismul evoluționist (sau evoluționism teist): această perspectivă admite evoluția ca proces natural, dar atribuie crearea universului și a primelor forme de viață unei entități divine. [20]

    În concluzie putem spune că Iluminismul a reprezentat o perioadă de înflorire a științei, considerată motorul progresului uman. Rațiunea, observația și experimentul au fost valorile centrale ale acestei ere, iar rezultatele științifice au avut un impact profund asupra societății, artelor și literaturii. [21] Totodată a contribuit la secularizarea societății prin încrederea exacerbată în rațiunea umană, filosofii, savanții vremii nu au fost atei dar au promovat o concepție greșită despre Dumnezeu, panteistă sau deistă.

    Iluminismul în plan social și statal s-a manifestat prin documente politice și juridice privind noua ordine socială, a drepturilor omului bazată pe supremația Constituției și a legii, separarea statului de Biserică. Astfel religia, inclusiv cea creștină, este considerată ca realitate privată, expresie a libertății de conștiință a fiecărui om. Această concepție este actuală, consacrată și în constituțiile contemporane.

    Fără a intra în amănunte pe care le-am expus în alte lucrări, considerăm că o astfel de separare este de natură să favorizeze ateismul și secularizarea societății. Separarea instituțiilor statului de instituțiile Bisericii, până la un punct este utilă pentru a se consacra și garanta autonomia funcțională și organizatorică a Bisericii, a cultelor religioase, dar statul nu reprezintă numai puterea politică sau suma instituțiilor sale. Statul este și teritoriu, pe care se află populația sa. De aceea, Constituțiile României din perioada interbelică consacrau caracterul României de „Stat creștin și ortodox. ”[22]

    Creștinismul și știința în epoca postmodernismului și transumanismului

Creștinismul, una dintre cele mai răspândite religii la nivel mondial, continuă să fie o forță semnificativă în perioada actuală, deși confruntă provocări și transformări. Numărul de creștini este estimat la 2.4 miliarde, reprezentând aproximativ 31.54% - 33.2% din populația mondială.

   În prezent, creștinismul este caracterizat de o diversitate mare de denominațiuni, inclusiv catolicism, protestantism și ortodoxie, care au propriile practici și doctrine. În unele regiuni, creștinismul este în creștere, în timp ce în altele, se confruntă cu scăderea numărului de adepți, influențată de secularizare și de schimbările socio-economice

    În multe țări occidentale, secularizarea a condus la o scădere a numărului de practicanți, în timp ce în alte părți ale lumii, creștinismul continuă să prospere. Cu toate acestea creștinismul continuă să joace un rol în politica și societatea multor țări, adesea în legătură cu dezbateri etice și valori morale.

    În România, creștinismul este dominant, majoritatea populației identificându-se cu Biserica Ortodoxă. Există, de asemenea, comunități catolice și protestante, precum și alte culte creștine mai mici. Recensământul din 2011 indica faptul că 86, 5% din populație se identifica ca ortodoxi, în timp ce aproape 5% se declarau romano-catolici Conform recensământului efectuat de Guvernul României. Recensământul din 2022 arată o scădere a procentului de creștini ortodocși la 73, 86%.

    Epoca actuală în istoria omenirii se caracterizează și prin apariția unor ideologii care neagă valorile clasice ale culturii și civilizației, omul nu mai este considerat ca persoană liberă creat după chipul lui Dumnezeu, iar adevărurile de credință revelate de Dumnezeu ale creștinismului se încearcă a fi înlocuite cu idolii vremurile noastre creați de susținătorii postmodernismului și trans-umanismului, pentru că la aceste ideologii ne referim în principal.

     Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului științific și rațional, o etică și umanism juridic raționalizat și normativizat, toate cu valoare universală, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea acestor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. Jean-Francois Lyotard[23] a descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”; în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor concepții universale, monolitice, stabile privind omul și existența monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple, promovând relativismul valoric de natură științifică, artistică sau morală. Nimic nu are sens, de aceea totul este îngăduit. Existența este individuală, concretă, fără universali.

    Postmodernismul contemporan este o epocă de mari contradicții existențiale în istoria mântuirii omului și a lumii: credința coexistă cu necredința, valoarea cu nonvaloarea, progresul cu regresul. Tendința dominantă este recesivă, de abandonare a raportării omului la Dumnezeu, de disoluție a valorilor perene ale dreptei credințe și culturii, de transformarea omului în individ dominat de raționalismul tehnologic și de schimbarea statutului său existențial din scop al creației într-un simplu mijloc, de pervertirea libertății cu iluziile acumulării și consumismului.

    O trăsătură caracteristică postmodernismului este negativismul, „apoteoza lipsei de temei”[24] (L. Shestov). Tot ceea ce înainte de postmodernism era considerat stabilit, de încredere și sigur: om, minte, filozofie, cultură, știință, progres - totul a fost declarat instabil și nedefinit, totul s-a transformat în cuvinte, raționamente și texte care pot fi interpretate, înțelese și „deconstruite”, dar pe care nu se poate baza în cunoașterea, existența și activitatea umană.

    Transumanismul este o ideologie intelectuală și culturală internațională care sprijină folosirea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară. Gânditorii transumaniști studiază posibilitățile și consecințele dezvoltării și folosirii în aceste scopuri ale tehnicilor de îmbunătățire umană și ale altor tehnologii în curs de apariție. Pericolele și beneficiile posibile ale noilor tehnologii puternice care s-ar putea să schimbe radical condițiile vieții umane sunt, de asemenea, preocupări ale mișcării transumaniste.

      În cartea sa din 2002, „Viitorul nostru postuman” și într-un articol din 2004 din revista „Foreign Policy”, economistul politic și filosoful Francis Fukuyama desemnează transumanismul drept cea mai periculoasă idee din lume, deoarece consideră că acesta ar putea submina idealurile egalitare ale democrației (în general) și ale democrației liberale (în special). [25]

      Considerăm că societatea postmodernă poate fi caracterizată prin șase ideologii și în același timp realități ontologice:

• convergența sistemelor;
• creșterea economică zero;
• ideologia și practica globalizării;
• ideologia de gen;
• ideologia inteligenței artificiale;
• ideologia supraomului.

     Desigur, nu sunt singurele aspecte. De exemplu, o altă caracteristică a societății postmoderne este dominația tehnologiilor asupra omului și valorilor umaniste inclusiv cele creștine. [26]

      Totuși, creștinismul rămâne o forță majoră în lume, dar se confruntă cu provocări și transformări semnificative în perioada actuală. Potrivit unor studii, adaptarea la schimbările sociale și economice este esențială pentru viitorul creștinismului.

     Știința în epoca actuală este un domeniu vast și în continuă evoluție, caracterizat de o abordare riguroasă și sistematică a cunoașterii. Aceasta cuprinde o gamă largă de discipline, de la științele naturii și sociale, până la cele formale, fiecare având propriile metode și scopuri. În prezent, știința este strâns legată de cercetare, care se desfășoară în diverse instituții și are un impact semnificativ asupra vieții cotidiene, prin inovații în tehnologie, medicină și alte domenii.

      În acest context social și spiritual deosebit de complex există numeroși oameni de știință, mari savanți care mărturisesc limitele ontologice ale cunoașterii raționale și științifice ale omului și totodată faptul că cele mai avansate cercetări mai ales în domeniile fizicii cuantice, ale astronomiei, ale medicinii confirmă adevărurile revelate ale dreptei credințe creștine, în primul rând existența lui Dumnezeu unic în Ființă și întreit în Persoane, incognoscibil în ființa Sa, precum și creația lumii, a vieții, a omului de către Dumnezeu, din necuprinsa Sa iubire. Există numeroși mai savanți contemporani care mărturisesc adevărurile revelate ale dreptei credințe. Redăm câteva dintre aceste afirmații și convingeri

      Academician Leon Dănăilă declara: "Munca şi credinţa mi-au dat sens vieţii, mi-au modelat comportamentul şi mi-au conferit profunzime".

      Academician Nicolae Dabija constata următoarele: "Dacă a crede înseamnă a putea să muţi munţii din loc, o astfel de credinţă este aproape imposibilă unui om muritor. El mai degrabă vrea să creadă decât crede, omul se află mai curând în preajma credinţei decât în miezul ei; Dumnezeu cu care ar trebui să se confunde credinciosul în credinţa sa îi este inaccesibil acestuia din urmă, doar Iisus îi deschide portiţa către cele veşnice prin calitatea sa de om şi de Dumnezeu. "

    Werner Heisenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, a spus: "Prima sorbitură din paharul științei te va transforma în ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu". În esență, fraza sugerează că, la început, știința poate părea că contrazice credințele religioase, dar pe măsură ce cineva se adâncește în ea, poate descoperi o perspectivă mai profundă care reconciliază cele două.

    Ludwig Josef Johann Wittgenstein, filosof și om de știință a spus: „Lumea nu își are cauza în ea însăși. ”

    Max Plank, laureat al Premiului Nobel pentru fizică afirma:”Nu este o coincidență că cei mai mari gânditori din toate timpurile au suflete profund religioase”.

    Albert Einstein a avut viziuni complexe despre Dumnezeu, distanțându-se de concepțiile religioase tradiționale. El a afirmat că nu era ateu, dar nici panteist, preferând să creadă într-un "Dumnezeu al lui Spinoza", o forță care se manifestă în ordinea și armonia universului, mai degrabă decât într-o entitate personală implicată în acțiunile umane. Un citat celebru al său este: "Nu cred într-un Dumnezeu personal, care se ocupă de soarta și acțiunile ființelor umane". De asemenea, a spus: "Mă interesează numai ce gândește Dumnezeu despre mine. Restul sunt detalii". Einstein considera că problema lui Dumnezeu este una profundă și complexă, nu una care să poată fi rezolvată cu un simplu "da" sau "nu". El a recunoscut că mintea umană este limitată în a înțelege pe deplin această chestiune. În plus, a subliniat legătura dintre aspirația spre adevăr, specifică științei, și religie, afirmând că ambele izvorăsc din nevoia umană de a înțelege și de a găsi un scop. În celebra controversă a sa cu teoreticienii mecanicii cuantice, Albert Einstein a afirmat: „Crezi într-un Dumnezeu care joacă zaruri (către susținătorii mecanicii cuantice, n. n. ), iar eu în lege şi ordine completă care există într-un mod obiectiv şi care eu, într-o manieră extrem de speculativă, încerc să o înţeleg. Cred cu tărie, dar sper ca cineva va descoperi o cale mai realistă, sau o bază mai tangibilă decât am putut eu”.

     Desigur asemenea mărturii nu se opresc aici.

   În studiul următor vom analiza mărturii ale științei moderne despre adevărurile revelate ale dreptei credințe.

Unele concluzii

      Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite. Adevărurile de credință nu trebuie și nu pot fi demonstrate științific, dar descoperirile științifice de astăzi mărturisesc despre adevărurile de credință ale creștinismului. Cunoașterea prin credință nu este contrară cunoașterii științifice, ci o întregește cu adevărurile revelate, depășind limitele rațiunii umane.

      Sfântul Apostol Pavel constată limitele cunoașterii raționale și sensibile a omului privind pe Dumnezeu dar și natura creată: ”Dacă aceste realități sunt inaccesibile celor ce au ajuns la măsura Apostolului Pavel, cât de nemăsurată poate fi înfumurarea celor care pretind a cunoaște ființa lui Dumnezeu? Pe aceștia îi voi întreba bucuros să ne spună despre pământul pe care se află și de către care au fost născuți. Să ne înfățișeze care este ființa lui! Astfel încât dacă despre cele pământești și care se află sub picioarele noastre pot aceștia purta o discuție filosofică fără a putea fi contraziși, atunci îi vom crede când și când vor discuta și despre cele care sunt mai presus de orice concept. Care este așadar ființa pământului? Care este modul potrivit căruia putem să-l înțelegem? Să ne răspundă în ce fel se ajunge la aceasta, prin cunoaștere inteligibilă sau prin cunoaștere senzorială? Și dacă aceștia spun că are loc prin cunoaștere senzorială, prin care simț este îmbrățișată această cunoaștere?... Mai rămâne, așadar, că Logosul le-a descoperit ființa acestora. Dar care Logos? Unde se găsește în Scriptură? Care dintre sfinți L-a transmis?[27]

    Deși cunoașterea umană este vastă și în continuă expansiune, există limite ontologice care ne împiedică să înțelegem totul despre lume și despre noi înșine.

     Numai prin dreapta credință ortodoxă se pot depăși aceste limite, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd  (Evrei, 11, 1-3)

     Știința modernă dă mărturie despre adevărurile dreptei credințe creștine, iar cunoașterea prin credință nu contrazice cunoașterea științifică, ci oferă fundamentul epistemologic necesar, deschizând noi orizonturi cunoașterii și înțelegerii existenței inteligibile și sensibile create.

     În viitorul studiu vom analiza aceste aspecte.

NOTE