Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 923

TIMPUL (1)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: timp; Stiinta Si religie;

Ce este timpul și ce putem ști despre timp?

Argument

  Relația omului cu timpul reprezintă o contradicție existențială, generatoare fie de angoase și temeri, mai ales atunci când gândul la finitudinea acestei vieți devine dominant, sau poate fi „clipa cea repede”, cum spune Eminescu, aducătoare de bucurii ale acestei vieți, dar care inevitabil trece. Îmi amintesc de mărturisirea Sfântului Augustin (din Confesiuni): “Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” Timpul și eternitatea sunt în esența lor taine existențiale, dar asupra lor, omul, prin rațiune și credință, poate să reflecteze.

 Paradoxal, timpul este subiectiv și obiectiv. Contează mult percepția personală asupra timpului. Timpul este așa cum îl vede fiecare, dar este și așa cum nu-l vede, dar îl văd alții. Grație timpului, orice și totul are o identitate, adică prezent, trecut si viitor. De fapt, timpul e finit la fel ca și spațiul, fiind realități create. Noi trecem prin el ca indivizi sau îl trăim ca persoane libere. Timpul, spune părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae, este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului.

 Eternitatea reprezintă nesfârșirea timpului, independent față de orice contingență limitativă, dar este și afirmarea existenței prin negarea timpului. Este viața cea de după viață. Omul încă din această existență trăiește atât în timp cât și în eternitate. Dialectica timpului și a eternității este continuă.

  Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil.

  Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil” (alteori ciclic), față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”. În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un prezent continuu, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenției Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har. Din acest motiv, ritmul timpului creștin nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăției lui Dumnezeu.

 Suntem datori să răscumpărăm timpul pierdut prin credință, iubire, iertare și fapte bune, pentru a trăi bucuria timpului prezent și a veacului ce va să vie întru Hristos.

 Constantă a gândirii filosofice, teologice și științifice, reflecția asupra timpului și eternității a fost preocuparea de baza a multor gânditori din toate vremurile.

 

Ce putem ști despre timp?

 Una dintre temele perene ale filosofiei, cu care toți marii gânditori și-au încercat puterile reflexive, este problema timpului și a felului de a fi al acestei realități care, într-o formă sau alta, își lasă amprenta asupra tuturor lucrurilor.

  Ipostaziat încă din mitologia greacă sub formă de zeitate atotputernică (Cronos) care-și devorează copii, timpul a fost mereu o sursă de anxietate și de uimire pentru poeți și teologi, dar și un obiect de reflecție pentru filosofii din toate epocile. Întruchipat de către Heraclit ca un copil ce se joacă, gândit ca mișcare a corpurilor cerești de către Platon sau ca o creație a lui Dumnezeu și ca fenomen al conștiinței umane de către Augustin, timpul rămâne, și în zilele noastre, un mister.

  Pentru a înțelege însă de ce timpul este o problemă atât de importantă pentru filosofie, trebuie să ne întoarcem la gândirea lui Aristotel[1] și să ne întrebăm din nou, împreună cu el: Este timpul parte a naturii sau construcție a minții noastre? Ce relații există între timp, spațiu și mișcare? Care este natura clipei prezente în care trăim?

 Leibniz concepea timpul ca obiectiv, independent de conștiința omului. La fel și concepțiile filosofice materialiste. Pentru Kant, timpul este subiectiv, este o categorie a intelectului la fel ca și spațiul prin care organizăm în cunoaștere percepțiile senzoriale ale fenomenelor. Mai jos prezentăm succint câteva din concepțiile filosofice privind timpul.

 Timpul este o dimensiune a Universului, diferită de cea spațială, prin faptul că aceasta ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă.

  În înțelegerea simțului comun timpul este mișcarea orientată unidirecțional de la trecut la viitor (săgeata timpului), mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune, după toate constatările, ireversibilă, din trecut, prin prezent, spre viitor. Este omogen și curge uniform în orice punct al universului.

  Timpul este unul din conceptele fundamentale ale filosofiei și fizicii. Este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit. În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzut ca o măsură a schimbării. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) contestă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp În filosofia tradițională, cu deosebire materialist-dialectică, timpul este uneori definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură.

  Este punctul de referință pentru a determina și a gestiona schimbările, pentru a putea surprinde dinamica și în esență percepția asupra existenței. Dicționarul Oxford definește timpul ca fiind “procesul indefinit și continuu al existenței evenimentelor în trecut, prezent și viitor, privit ca o unitate”.

  Timpul a fost întotdeauna un subiect atrăgător și inepuizabil pentru filosofie, literatură, poezie, arta, astronomie și știință. A presupus o abordare diversificată și de aceea se poate vorbi despre timp cosmic (astronomic), timp fizic, biologic, uman (individual și social), timp real și timp psihic.

  De asemenea, timpul are o deosebită importanță din punct de vedere social, având valoare economică “timpul înseamnă bani” dar și o puternica valoare personală datorită timpului limitat de care dispunem. Constantă a gândirii filosofice, reflecția asupra timpului a fost preocuparea de bază a gânditorilor lumii. Pascal a încercat să dea o definiție timpului. A încercat, dar n-a reușit. Platon consideră că…”Timpul este creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternității’’

  Concepțiile filosofice asupra timpului diferă destul de mult. Prezentăm câteva dintre cele mai importante:

  Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) și adepții săi, timpul se situează în afara kosmos-ului, printre celelalte manifestări ale Nelimitatului, pe care kosmos-ul le „inhalează” și cărora le impune Limita. „Probabil că procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut, de dăinuire veșnică a timpului (dăinuirea veșnică e o trăsătură timpurie a apeiron-ului) prin reducerea lui la număr (arithmos), asociere ce avea să se perpetueze în toate discuțiile ulterioare despre timp”.[2] Pitagoricii au meritul de a fi introdus o distincție valoroasă în discuțiile privitoare la timp: un timp nelimitat, extracosmic și un timp numărabil, cosmic. Platon va prelua această distincție și îi va conferi noi și valoroase valențe, pentru a o suprapune teoriei celor două lumi.

  Conceptul de timp la Platon (429-347 î.Hr.) se găsește într-o strânsă legătură cu distincția operată de întemeietorul Academiei în registru ontologic: pe de o parte, planul esențelor imuabile și identice cu sine, universul inteligibil, pe de alta, planul reflecțiilor, al reproducerilor efemere ale acestor esențe, universul sensibil concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie semnul finitudinii și al permanentei deveniri ce caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparține întrutotul lumii sensibile (fiind opus eternității specifice lumii Ideilor) și își dobândește existența ca și celelalte copii (reproduceri) prin participarea la Ideile eterne. Într-o exprimare sintetică, timpul desemnează „copia mobilă a eternității”. Cum a luat ființă timpul? Răspunsul la această întrebare este situat de Platon în zona mitului, a verosimilului (dialogul Timaios): nașterea timpului se leagă de nașterea cerului. Cerul se caracterizează prin circularitatea perfectă a mișcărilor, găsindu-se astfel cel mai aproape de Ideea de eternitate. Timpul descinde din ideea de eternitate și cer, el este o formă degradată a eternității, simplă devenire, mișcare și transformare.

  Platon face o distincție ontologică între „ce este ființa veșnică ce nu are devenire și ce este devenirea veșnică ce nu are ființă”. Pornind de aici filosoful face și o distincție epistemologică între „Ceea ce este veșnic identic cu sine, poate fi cuprins în gândire printr-un discurs rațional, iar ceea ce devine și piere, neavând niciodată ființă cu adevărat este obiectul opiniei și al sensibilității iraționale”.[3]

  Timpul, în concepția lui Platon, este mișcarea ordonată, regulată, periodică a anumitor corpuri cerești pe care Demiurgul le-a făcut să ia naștere, construind copia eternității timpului. Platon înțelege prin timp, în dialogul său Timaios, ceea ce astăzi este denumit ’’timp newtonian’’, timp absolut, linear, continuu și ireversibil. Timpul pentru Platon este o copie a eternității.

  Cosmosul în concepția lui Aristotel (388-322 î.Hr.) este alcătuit din substanțe (ousiai) . Există, potrivit lucrării sale fundamentale Metafizica, trei feluri de substanțe:

- sensibile și perisabile (cum sunt plantele și animalele);

- sensibile și eterne (corpurile cerești);

- imobile (Primul Mișcător Nemișcat).

Locul clasic din opera lui Aristotel consacrat timpului este Fizica.

  Aristotel va prelua ideile platoniciene și le va dezvolta într-o manieră dialectică, depășind ceea ce asimilează. Dacă Platon identifica timpul cu mișcarea, Aristotel va refuza paradigma maestrului său, considerând că există un singur timp, dar mai multe mișcări: mișcarea este un fel de substrat al timpului, „aspectul numărabil al mișcării”. Pentru Aristotel, timpul este „numărul mișcării privitor la înainte și după, deoarece distingem surplusul și minusul prin număr, iar surplusul și minusul mișcării prin timp”. „Deoarece timpul este măsura mișcării, el este și măsura repausului; doar lucrurile care sunt fie în repaus, fie în mișcare (adică cele care se mișcă sau care se pot mișca) sunt în timp. (…) Timpul nu se va diminua niciodată, deoarece mișcarea nu se va diminua niciodată și fiecare clipă este prin natura sa atât începutul unui viitor, cât și sfârșitul unui trecut.”[4]

  În consecință, filosoful explică timpul în termenii mișcării, timpul depinde de mișcare. Domeniul mișcării este pentru Aristotel lumea naturală, fizică. Tot ce este natural este supus mișcării. Prin mișcare filosoful înțelege simpla deplasare, intervalul, dar și schimbarea cantitativă și calitativă a substanțelor, mai puțin Demiurgul care este „Mișcătorul Nemișcat”.

  Pentru filosofii stoici, timpul este conceput asemănător ca „interval al mișcării”.

  Plotin (205-270) va rezolva problema platoniciană a raportului dintre Unu (Idee) și Multiplu (lucruri sensibile) prin considerarea Lumii ca emanație a unui principiu absolut, etern și imuabil: Unul. Lucrurile nu mai participă la Idei, ci ele sunt descendente din Unu (etern și imuabil). Raportul dintre Unu și lume este mediat de speciile inteligente. Lucrurile nu sunt eterne, ci ele sunt finite, se schimbă, se transformă. Ceea ce supraviețuiește în mod etern sfârșitului regulat al lucrurilor este specia cărora i se subordonează (îi aparțin). Plotin recunoaște devenirea doar la nivelul lucrurilor (al particularului), însă devenirea nu există la nivelul speciilor inteligibile, care sunt mult mai apropiate ontologic de atributul eternității al Unului. Eternitatea nu se mai opune devenirii, ci o conține. Există un timp perisabil al particularului și o eternitate aparținând speciei. Cerul, mult mai aproape ontologic de Unu decât speciile, este etern în sens individual, etern în sine.

  Fericitul Augustin (354-430) mută problematica timpului în sfera conștiinței, a interiorității: timpul nu mai este un corelat al devenirii lumii exterioare, ci un corelat al devenirii interioare. Întrebarea la care își propune să răspundă autorul Confesiunilor este următoarea: ce este timpul, așa cum apare acesta conștiinței sau sufletului uman? Dacă până la Augustin timpul era definit în funcție de mișcările astrelor cerești (era matematizat, geometrizat, spațializat, divizat în clipe egale), odată cu acesta ceea ce interesează mai mult sunt dimensiunile temporale (trecut – prezent – viitor) dintr-o perspectivă eminamente umană. Timpul are un caracter paradoxal, mai exact, încercările de definire a acestui concept ne livrează perplexității: „De fapt ce este timpul? Cine ar putea să explice lucrul acesta simplu și pe scurt? Cine ar putea cuprinde fie și numai în cuget lucrul acesta, pentru a exprima un cuvânt despre el? (…) Așadar ce este timpul? Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, știu; dacă însă eu aș vrea să explic noțiunea cuiva care mă întreabă, nu știu.”[5]

  Dacă vrem să aplicăm grila măsurării timpului la cele trei dimensiuni temporale, ne confruntăm cu o situație aporetică (de la grecescul aporeia – dificultate, situație problematică, aparent fără ieșire): nu avem cui să-i aplicăm măsura întrucât: viitorul nu există încă, trecutul nu mai este iar prezentul nu se desfășoară în clipe, ci este un „acum” încremenit și totodată efemer: „Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul și viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, și nici viitorul nu există încă?”[6]

  Doar sufletul este singurul care include cele trei dimensiuni temporale sub forma impresiilor pe care le lasă lucrurile ce au fost, sunt și vor fi. Timpul dobândește astfel marca subiectivității/interiorității umane, care se va regăsi într-o modalitate emblematic teoretizată, mult mai târziu, în cuprinsul Criticii rațiunii pure, lucrarea monumentală a lui Immanuel Kant. Fiecărei dimensiuni temporale îi corespunde, la Augustin, o dimensiune a sufletului:

  • trecutului îi corespunde memoria,
  • prezentului îi corespunde atenția 
  • viitorului îi corespunde așteptarea.

Devenirea este interiorizată, regăsită numai prin analiza sufletului (conștiinței).

  Pentru Augustin, timpul real este numai prezentul. Din cele trei momente ale timpului, doar unul singur ne este dat realmente, unul singur poate fi trăit/experimentat efectiv: prezentul. Nu putem ieși niciodată din această dimensiune a temporalității. Ceea ce este real în viitor este doar faptul că acesta va fi la un moment dat prezent, iar ceea ce este real în trecut este faptul că a fost pentru o clipă prezent. „Așadar, cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt decât prezente (…) oricum s-ar manifesta prezența ascunsă a celor viitoare, este limpede că nu poate fi văzut decât ceea ce există.”[7] Pentru Augustin nu există decât prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente și prezentul din cele viitoare.

 Sir Isaac Newton (1642-1727) reprezintă concepția devenită emblematică în filosofia modernă cu privire la timpul și spațiul absolute, adică substanțe independente de lucruri. Timpul și spațiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă lucrurile. Pentru a determina în fizică distanța, viteza, timpul este nevoie de un reper. De exemplu, nu se poate măsura mișcarea unui corp dacă se mișcă și reperul în raport cu care are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie imuabil, absolut. Timpul prin care se măsoară orice funcție în raport cu un reper absolut trebuie să fie același pentru toate măsurătorile. Ca sistem de referință, timpul absolut este diferit de măsurile sau părțile mobile care formează succesiunea oră, zi, săptămână etc., considerată a fi un timp relativ. Nu timpul și spațiul absolute se află în univers, ci universul este cuprins în timpul și spațiul absolute, cu care însă nu stabilește nicio relație.

  Concepția despre spațiu și timp asumată de Immanuel Kant (1724-1804) se regăsește formulată în partea întâi a Criticii rațiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibilitatea are două forme a priori (independente de lumea experienței):

  • forma simțului extern: spațiul
  • forma simțului intern: timpul. 

Cu ajutorul spațiului, subiectul cunoscător își reprezintă obiectele ca fiind situate în afara lui (ele au o anumită configurație, mărime, între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului conștiința se intuiește pe ea însăși în stările ei succesive.

  În timp ce spațiul desemnează o ordine de coexistență, timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul celor două perspective de prezentare a conceptelor de spațiu și timp (expunerea metafizică și expunerea transcendentală), Kant argumentează în favoarea caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv, neconceptual al acestor două categorii puse în discuție.

  Timpul și spațiul nu dețin o existență reală, nu sunt obiective (sustrase întrutotul subiectului cunoscător, așa cum considera Newton), ele nu aparțin obiectelor, ci mai curând ele țin de „constituția subiectivă a simțirii noastre.”[8]

  Așadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu aparțin lucrurilor însele, ci aparțin sensibilității noastre. Iată de ce lumea pe care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume a fenomenelor, așa cum ne apar nouă, potrivit structurilor propriei noastre sensibilități. Fenomenul (opus lucrului-în-sine, esenței) nu trebuie confundat cu aparența, pentru că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas: lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creație subiectivă de ordinul producțiilor onirice (vise).

  Kant a intenționat să evite capcana acestui idealism subiectiv extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spațiul și timpul sunt intuiții pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilități, ele au atât o idealitate transcendentală, cât și o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experiență, condiționând orice percepție omenească. „Fără să aparțină lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiției omenești, spațiul și timpul au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia naștere prin mijlocirea lor, de pura aparență inconsistentă sau de simpla iluzie”.[9]

  Kant a realizat cu adevărat o „revoluție copernicană” și în ceea ce privește problematica timpului și a spațiului: de la obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător (perimetrul subiectivității). Problemele au fost redefinite prin perspectiva facultăților de cunoaștere proprii omului: sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectați de obiecte) și intelectul (facultatea cunoașterii care, prin intermediul categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor sensibile). Nu ’’ce cunoaștem’’, ci ’’cum cunoaștem’’ (limitele și sursele cunoașterii), reprezintă esența demersului kantian.

  Kant a transformat spațiul și timpul în cadre ale universului interior al subiectului, depășind astfel vechile teorii cu privire la cele două categorii filosofice.[10]

  Filosofia lui Bergson ( 1859-1941) este una dualistă – lumea acoperă două tendințe aflate în conflict – forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale împotriva acelei forțe. Ființele umane înțeleg materia prin intelectul lor, cu ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele științifice și privesc lucrurile ca entități independente în spațiu. În contrast cu intelectul se află intuiția, care provine din instinctul animalelor inferioare. Intuiția ne oferă o idee despre forța vieții care străbate toate ființele. Intuiția percepe realitatea timpului; durata este exprimată din punctul de vedere al vieții și nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin fenomenul memoriei.

  Bergson a susținut că timpul nu poate fi înțeles prin matematică și în general prin cunoașterea științifică. Filosoful a devenit conștient de faptul că în momentul în care s-ar încerca să se măsoare un moment, acesta va dispărea: se măsoară o linie imobilă, completă, în timp ce timpul este mobil și incomplet. Pentru individ, timpul poate accelera sau încetini, în timp ce, pentru știință, rămâne același. Prin urmare, Bergson a decis să exploreze viața interioară a omului, care este un fel de durată, nici o unitate, nici o cantitate, multiplicitate.

 ’’Durata’’ este inefabilă și poate fi afișată indirect numai prin imagini care nu pot dezvălui niciodată o imagine completă. Poate fi înțeleasă doar printr-o intuiție simplă a imaginației[11].

  Heidegger (1889-1976), în celebra sa operă ’’Ființă și timp’’ vorbește încă de la început despre "necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă". Demersul său este, așadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon și Aristotel. Numai că în centrul "ontologiei fundamentale" heideggeriene stă, de astă dată, " Dasein-ul’’ care s-ar putea traduce prin, a fi aici sau prezență, sau cu sensul de existență umană. Întrebarea privitoare la ființă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la ființa unei ființări determinate.

   Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile. Heidegger își pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenței, căzută în uitare și trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Filosoful constată că Aristotel prezintă în "Metafizica" sa o sistematizare a categoriilor ființei, totuși fără a tematiza sensul existenței, care ar putea să ducă la înțelegerea diversității ontologice. 

   Omul, în calitatea sa de ființă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existență, idee care poate fi asimilată cu cunoștința pe care o are asupra obiectelor. Această cunoștință este denumită "ontică", referindu-se la știință, fără a cerceta relațiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenței obiectelor este denumită "ontologică", în măsura în care se pune problema sensului existenței, ar putea fi denumită chiar "pre-ontologică".

  Intenția lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existența într-o formă neteoretică şi numai condiționați temporal.

  Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenței, pentru că existența este înțeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea ființei este determinată de înțelegerea temporalității. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: "Viitor", "Prezent" și "Trecut".[12]

 

 Timpul, în gândirea Sfinților Părinți ai dreptei credințe, este înțeles duhovnicește, prin învățăturile de credință, în mare măsură diferit față de diferitele concepții filosofice.

  Problema timpului este expusă de Sfinții Părinți în contextul teologiei creației. Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că Dumnezeu din bunătate a creat lumea, timpul spațiul din nimic. Sfântul Vasile cel Mare arată că o lume materială și finită nu poate să fie coeternă cu Dumnezeu, ci are un început. Așadar ființele create constau din materie, au un corp, există în spațiu și timp, sunt supuse mișcării și schimbării care implică timpul.

  Ortodoxia prezintă clar distincția dintre creat și necreat. Doctrina arienilor și panteismul, la fel și multe curente filosofice nu mai fac această distincție. În erezii și concepțiile unor secte există un interval temporal în care Tatăl nu născuse încă pe Fiul. Or, în Scriptură Hristos este făcătorul tuturor timpurilor și, astfel trebuie să fie înaintea oricărui fel de interval.

  Tocmai intervalul temporal marchează distincția dintre Creator și creaturi. Creaturile sunt făcute sub început - începutul apărând odată cu creația, care nu poate fi fără început - și au intervale între începuturile existenței lor. Iar acest început le-a fost dat prin creație din nimic de către Cel care era înainte de creație.[13]

  Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonimă cu timpul, care apare o dată cu existența temporală, deosebit de existența din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a diferenția cugetarea creștină de influențele gnostice, Părinții precizează și faptul că existența temporală nu este o emanație a existenței din eternitate, ci este creată de aceasta. Din această cauză vorbim de două planuri ale existenței: unul etern, care se referă la existența prin sine, și altul creat de existența eternă. Dacă ar fi doar forma divină a existenței, aceasta ar fi lipsită de atotputernicie și iubire, tot așa cum, dacă ar exista doar forma panteistă a lumii, supusă unor legi care nu duc prin libertate la o alta formă a existenței, la existența fericită și a tot fericită în eternitate, realitatea ar fi ar fi nedeplină si ilogică.

  Existența lui Dumnezeu este sinonimă cu plenitudinea actualizată. Nu se pot concepe momente mai târzii pentru apariția a ceea ce este dat în existența de veci. Deci, nu se poate identifica veșnicul cu temporalul. Intre ele există o deosebire ontologică, dar nu o înstrăinare totală.

  Temporalul si mișcarea au un început, și prin aceasta arată ca nu-și au existența prin ele însele. Pentru acest motiv, sesizăm pe de o parte insuficiența propriei noastre existențe sau limitele ei, iar pe de altă parte, trăim o aspirație continuă spre o existență desăvârșită. Deosebirea între aceste două planuri ale existenței și aducerea la ființă a planului temporal de către cel veșnic, nu prin emanație, ci prin creare, în vederea înaintării lui la unirea cu planul veșnic și prin aceasta la desăvârșire, constituie o constantă a gândirii patristice.[14]

  De exemplu, în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul (580-662), ridicarea existenței nedesăvârșite din această stare este echivalentă cu ridicarea din temporalitate și spațialitate, pentru că acestea sunt legate de mărginire, tot așa cum nemărginirea existenței este legată de veșnicie. Nemărginitul nu are nevoie de timp și de mișcare, pentru că include în structura sa plenitudinea existenței. Numai existența creată are nevoie de timp și de mișcare pentru a realiza desăvârșirea prin unirea cu nemărginitul, fără să înțelegem prin aceasta că timpul e menit să țină lumea într-o schimbare fără sfârșit. Timpul presupune un parcurs, iar acesta, fără o finalitate specifică, nu are sens. Nefolosirea timpului ca drum spre perfecțiunea veșnică face din el o continuă înlocuire a unor forme identice sau o continuă corupere a lor, fără logică și perspectivă, într-un traseu etern circular sau într-o "eternă reîntoarcere", cum spune Mircea Eliade.

 "Timpul e menit să confirme persistența identității persoanelor în el, cu toată îmbogățirea lor cu alte experiențe, dar și să ducă la stabilirea lor îmbogățită în veșnicie, dar nu o stabilitate în ele însele, ci în jurul Celui prin Sine infinit în existență, întrucât lumea creată nu poate ajunge prin sine la existența plenară proprie. Acest rost și l-a recâștigat timpul, după căderea în păcat, prin asumarea umanității create, de Dumnezeu Cel nemărginit"[15].

  Toate ființele create sensibile și în mișcare au un început și un sfârșit. Condițiile de bază pentru dezvoltare de la început până la sfârșit sunt locul sau spațiul și timpul. Toate ființele de acest gen au un unde și un când. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nimic nu poate exista, nici esență, nici cantitate, nici calitate, nici relație, nici acțiune, nici pasiune, nici mișcare, separat de unde și când.[16]

  Este o diferență de concepție între Aristotel și Sfântul Maxim Mărturisitorul. În timp ce Aristotel raportează toate stările categoriale , inclusiv timpul și spațiul la substanță (ousia), Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează spațiu și timpul ca bază pentru formele existenței create. Nici măcar substanța sensibilă nu poate exista dacă nu e dată în spațiu și timp. Spațiul și timpul sunt caracteristici fundamentale ale ființei sensibile create.

  ’’Timpul este veac (eon), când se oprește din mișcare și veacul sau eonul este timp, când purtat de mișcare, este măsurat. Astfel că se cuprind într-o definiție, veacul sau eonul este timp lipsit de mișcare, iar timpul un veac sau eon măsurat prin mișcare’’[17].

  Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, timpul și eternitatea sunt corespunzător caracterizate prin existența sau lipsa mișcării. Mișcarea și intervalul temporal, așa cum spune și Sfântul Grigorie de Nysa, sunt caracteristici de bază a ființelor create, și nu există nici un interval temporal în Dumnezeu sau în veșnicia divină. În pasajul citat mai sus, tocmai mișcarea este factorul decisiv care face diferența dintre timp și eternitate. Este remarcabilă concepția Sfântului Maxim Mărturisitorul privind interpătrunderea eternității cu timpul prin faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și transcendența omului din timp în eternitate prin lucrarea Duhului Sfânt.

   În mod solidar cu întreaga creație și în special cu omul, timpul devine sacru prin întruparea în istorie a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu prin Care s-au creat veacurile. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul veacurilor, deoarece Dumnezeu a împărțit veacurile în două, rânduind unele pentru coborârea Sa către oameni și altele pentru înălțarea oamenilor spre Dumnezeu[18]

 

  Teoriile științifice despre timp pot fi împărțite în două categorii, respectiv teoriile mecanicii clasice și teoria relativistă și a mecanicii cuantice. Ambele grupuri de teorii sunt corecte, în raport cu nivelul de existență la care se aplică și sunt demonstrate experimental.

 Prezentăm succint aceste concepții:

 Timpul în mecanica clasică, a cărei baze au fost puse de Sir Isaac Newton (1642- 1727),

 este înțeles ca fiind durata scursă între două evenimente, pe baza unei mișcări uniforme (de exemplu deplasarea luminii între două oglinzi paralele sau rotirea Pământului) sau și pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscilația unui pendul gravitațional, a unui pendul sau a unui circuit electric oscilant etc.). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spațiu în care este plasat instrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spațiu este necesar să se stabilească mai întâi noțiunea de „simultaneitate la distanță” — un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spațiu sunt simultane sau nu.

 În mecanica clasică se consideră „de la sine înțeles” că simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator și că ordinea cronologică și duratele fenomenelor sunt independente de observator sau experimentator. În acest fel, mulțimea momentelor de timp este izomorfă cu mulțimea punctelor de pe o dreaptă. Axiomele de bază sunt următoarele:

  • fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului,
  • pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar să fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convențional cu „0”) și să măsurăm durata dintre momentul respectiv și momentul „0”.

Timpul în mecanica clasică este omogen (se scurge permanent la fel de repede), nu este influențat de obiectele sau fenomenele ce au loc, și este independent de spațiu.[19]

     Timpul în teoria relativităţii. În teoria relativității elaborată de Albert Einstein (1879-1955), simultaneitatea, duratele și ordinea cronologică a evenimentelor depind de observator. Deci, timpul nu mai este uniform, obiectiv și independent de observator, nu mai este absolut ci relativ la un sistem de referință.

  Transformările Lorenz stabilesc (în teoria relativității restrânse) relația dintre duratele fenomenelor așa cum sunt percepute de observatori diferiți, în funcție de viteza cu care se deplasează aceștia față de fenomenele studiate. Viteza luminii este un etalon important pentru configurarea timpului.

  Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spațiu cvadridimensional, numit „spațiu-timp” astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spațiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spațiu-timp este văzut ca un punct având o anumită poziție în spațiu față de sistemul de referință al observatorului și un anumit moment în timpul observatorului. În teoria relativității restrânse, spațiu-timpul este modelat ca spațiu Minkowschi .

  Noțiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se păstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment (fiecărui punct din spațiu-timp) i se pot asocia:

  • un con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distanță (în spațiu) mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punct înmulțit cu viteza luminii în vid; cu alte cuvinte, mulțimea de puncte în care poate ajunge lumina emisă în punctul din spațiu-timp corespunzător evenimentului sau mai târziu;
  • precum și un con de lumină trecut constituit din punctele aflate la distanță mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmulțit cu viteza luminii în vid.

  Conurile de lumină trecut și viitor ale unui punct din spațiu-timp sunt independente de observator.

  Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor și a conului trecut apare față de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, față de alții ca fiind ulterior evenimentului și iarăși față de alții ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acțiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influența (cauzal) și nu pot fi influențate de acel eveniment.

  În teoria relativității generalizate, forma spațiu-timpului este influențată de prezența materiei, de intensitatea forței gravitaționale; ca urmare spațiu-timpul nu este o simplă „scenă” în care se desfășoară fenomenele fizice, ci este influențat de acestea. De exemplu spațiul și timpul se curbează în preajma găurilor negre și a marilor aglomerări de materie. [20]

  Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente când, la începutul secolului XX, a demonstrat că timpul este relativ și că depinde de mișcare și de gravitație. Teoria sa revoluționară a deschis calea către studiul Universului dar și a relației dintre timp și existență.

  Astăzi, la început de secol XXI, majoritatea fizicienilor sunt convinși ca accepția comuna a timpului care se scurge ireversibil, zi de zi, este valabilă numai pentru existența fizică imediată, perceptibilă senzorial și că timpul are o natură mult mai subtilă și mai complexă decât aceea pe care o cunoaștem prin percepția comună.

 Timpul este anonimul care ne alunecă printre degete, luând cu el întreaga noastră existență. Fiecare simte cum trece. La fel de adevărat este însă că aceasta trecere este perceputa diferit de către fiecare individ. Timpul psihologic nu este la fel ca timpul fizic. Albert Einstein spunea că „o oră petrecută în compania unei fete drăguțe trece mult mai repede decât o ora petrecută pe scaunul unui dentist“. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că nu ar exista doar continuu spațiu-timp ci și discontinuități temporare.

 Concepția relativistă despre timp face ca știința modernă, dar și filosofia și teologia să studieze nu numai timpul ca realitate ontologică, dar și relațiile complexe dintre timp și existență.

 

  Astfel, în această relație există mai multe forme de timp:

a. timpul continuu și omogen, obiectiv, cadru al existenței, independent de un sistem de referință. Este timpul istoriei Universului. Din perspectivă cosmologică începutul timpului nu poate fi definit. Legile fizice și ecuațiile matematice cunoscute nu pot fi aplicate la ceea ce fizicienii numesc singularitatea inițială care a generat Big Bang-ul și de la care a început istoria Universului acum aproximativ 13,8 miliarde de ani.

  Tradiția și teologia creștină exprimă realitatea săgeții timpului, faptul că Universul are o istorie. Ceea ce poate fi reprezentativ pentru dialogul dintre teologie și știință în contextul teoriilor cosmologice actuale, este faptul că inclusiv fizica și cosmologia științifică precizează caracterul finit în timp al Universului fizic, existența unui început al acestuia și faptul că Universul are o istorie.

  Esența concepției despre ’’săgeata timpului’’ constă în ireversibilitatea timpului și în faptul că fiecare eveniment este unic și irepetabil în succesiunea de secvențe temporale.

  Există oameni de știință care recunosc limitele cunoașterii raționale privind timpul și ireversibilitatea lui. Aceștia consideră că ireversibilitatea timpului nu poate fi explicată și epuizată strict în istoria universului accesibilă științei. Sursa ireversibilității timpului este dincolo de istorie și astfel ea poate fi relaționată cu teologia creației .

  Timpul și Universul presupun existența unui Creator, a lui Dumnezeu unic în ființă și întreit în persoane, care liber și din iubire a creat timpul și lumea.

  Oamenii de știință onești sunt convinși și afirmă că ireversibilitatea timpului conduce la faptul că nu poate fi cunoscută niciodată originea absolută a Universului, că există o limită structurală în acest sens. Se poate ajunge cel mult la vecinătatea singularității inițiale, aș cum demonstrează și constantele lui Plank din mecanica cuantică, dar niciodată știința nu poate afirma ceva despre ’’singularitatea efectivă’’ de unde a început istoria Universului. Este vorba de o limită absolută, structurală, obiectivă, nu contextuală, în raport cu stadiul actual al cunoașterii.

  Începutul Universului și a timpului sunt taine mai presus de rațiunea umană. Aceste taine nu pot fi explicate, dar le putem înțelege prin dogmele revelate ale dreptei credințe. În acest sens profesorul Alexei Nesteruk afirmă: ’’Problema ireversibilității timpului este recunoscută inclusiv de către oamenii de știință ca fiind o problemă teologică relaționată cu teologia creației. Știința însăși nu poate oferi o teorie consistentă și definitivă asupra ireversibilității timpului, așa cum nu poate oferi o explicație despre contingența lumii. Modelele de ireversibilitate din știință au implicații cu deschidere teologică, favorizându-se astfel o relație dintre teologie și știință’’[21].

  Există și concepții, inclusiv în fizică a timpului ciclic. De aceea concepția care afirmă ireversibilitatea timpului și respectiv concepțiile despre ciclicitate și reversibilitate a timpului nu trebuie considerate antagonice. Reversibilitatea timpului decurge din caracterul finit al Universului fizic care a avut un început și va avea un sfârșit. Sfârșitul Universului și al timpului sunt taine pe care nu le putem cunoaște , dar le putem înțelege prin dreapta credință revelată de Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos care a spus: ’’Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl’’. ( Marcu, 13,32)

b. În funcție de datele cunoașterii științifice, de sistemul de măsurare, având drept criteriu de definire relația dintre timp și existență, sunt concepute și forme concrete ale timpului continuu și ireversibil:

 - timpul terestru (TT), timpul perceput de un observator aflat pe suprafața geoidului terestru;

 - timpul atomic internațional (TAI), materializarea timpului terestru (TT) realizată prin corelarea unor ceasuri atomice;

 - timpul universal coordonat (UTC), definit pe baza TAI, dar cu o regrupare diferită a secundelor în minute pentru a-l menține în sincronism cu rotația Pământului;

 - timpul astronomic care la rândul lui poate fi timpul solar și respectiv sideral. În astronomie există câteva noțiuni de „timp”, numite colectiv timp astronomic. Acești „timpi” sunt definiți ca unghiuri între repere de pe Pământ și repere legate de alte corpuri cerești. Ei sunt echivalenți cu timpul (fizic) doar în măsura în care viteza de rotație a Pământului poate fi considerată constantă;

 - timpul universal, definit ca timpul civil al Observatorului din Greenwich; 

c. timpul relativist, valabil pentru macro-univers. Așa cum am arătat teoria a fost elaborată de Albert Einstein.

  Einstein a demonstrat că timpul este relativ, timpul are bucle, timpul trece diferit în funcție de locul unde ne aflăm. În teoria relativității, Einstein face unele afirmații contraintuitive, dar demonstrate științific: spațiul și timpul sunt strâns legate, de fapt ele sunt unite; gravitația care l-a intrigat atât de mult pe Newton nu mai este privită ca o simplă forță, ci înseamnă curbura spațiului și a timpului; timpul și spațiul sunt, de asemenea, relative; o masă de materie poate deforma continuum-ul spațiu-timp, cel care cauzează gravitaţia. Timpul este relativ față de viteză; el încetinește într-o rachetă care se apropie de viteza luminii.

  Timpul fizicii relativiste și al mecanicii-cuantice nu contrazice timpul continuu linear ireversibil și identic cu istoria Universului. Timpul relativist este caracteristic pentru o formă particulară a existenței.

d. timpul subiectiv, timpul care ni s-a dat de către Creator, timpul vieții fiecărui om. Acesta poate fi înțeles ca interval între naștere și sfârșitul fizic pământesc al fiecărui om. Dar, mai ales trebuie înțeles ca durata trăită a vieții, ca înmulțire sau nu a talanților pe care fiecare dintre noi i-am primit de la Dumnezeu. Din această perspectivă, relația dintre om și timpul său este extrem de complexă și o vom analiza în a doua parte a studiului nostru.

  Părintele Sofronie de la Essex ne atrage atenția:’’Nu uitați cuvintele acestea Dumnezeu v-a dat vreme spre a vă zidi veșnica mântuire. Să nu o risipiți!’’

  Iar Părintele Dumitru Stăniloae spune:’’Pentru a fi creștin înseamnă a trăi în două planuri în același timp prezentul și veșnicia’’.

  Reținem și cuvintele filosofului german Windeldelband:’’A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală a valorilor nemărginite, veșnice’’.

   Filosoful Constantin Noica ne avertizează: ’’Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe Pământ să duci începutul lui mai departe, să creezi, să dai sensuri. Vezi să nu-ți pierzi timpul!’’

  Prin urmare timpul subiectiv, teluric este o prefigurare a timpului eshatologic. Despre acest subiect vom expune mai multe în partea a doua a acestui studiu.

  Timpul subiectiv, alături de spațiu sunt totodată intuiții ale intelectului prin care datele cunoașterii sensibile și experimentale, privind existența fenomenală accesibilă rațiunii cunoscătoare sunt organizate și înțelese, așa cum a demonstra Immanuel Kant.

  Formele existenței temporale a omului, a relației sale cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu întreaga existență nu se opresc aici.

  Acesta este timpul profan în formele și categoriile sale, Este timpul creat, finit, unidirecțional, expresie a istoriei profane a Universului, a societății și a omului, care împreună cu spațiul reprezintă cadrele și coordonatele lumii create de Dumnezeu. Omul a resimțit și resimte apăsarea timpului profan, ca expresie a precarității și finitudinii existențiale a lui și a acestei lumi. De aici frica în fața morții și angoasele existențiale de care suferă generate de mișcare, schimbare și devenirea asociate cu timpul.

   Din zorii civilizației și a culturii, în toate religiile lumii, omul are conștiința și reprezintă timpul mai înainte de timp și mai presus de timp, timpul sacru, primordial, necreat, timpul unui prezent continuu, reversibil și fără de sfârșit. Miturile și religiile omenirii încearcă percepția și reprezentarea timpului sacru în timpul profan, prin cultul religios, tradiții, obiceiuri sărbători sacre, prin mituri. Conștiința realității timpului sacru și aspirația omului din totdeauna spre existența autentică nesupusă cadrelor spațiului și timpului profan, este ceea ce istoricii religiilor, și unii filosofi numesc ’’nostalgia Paradisului pierdut’’.

   Există un moment important transformator în diacronia timpului profan Întruparea Mântuitorului, eveniment care marchează coborârea sacrului în profan pentru a-l mântui și pentru a-l ridica la existența sacră. În existența profană, prin revelația supranaturală, timpul sacru are forma timpului liturgic al Bisericii.

   Părintele Constantin Galeriu ne arată că ’’Timpul lui Dumnezeu este astăzi, iar timpul omului este ieri, astăzi și mâine’’.

   Timpul sacru sau eshatologic nu poate fi explicat prin instrumentele raționale ale cunoașterii științifice, de aceea rămâne o taină, dar poate fi simțit și chiar trăit la nivelul conștiinței raționale și mai ales, omul poate transcende încă aflat în timpul profan, în timpul sacru și în creștinism în timpul liturgic, dacă împlinește poruncile Mântuitorului și prin lucrarea Duhului Sfânt.

  Există în interiorul cercetării științifice, o deschidere spre timpul sacru, către transcendență:

 ’’Ideea deschiderii timpului spre un eshaton transcendent istoriei are o semnificație importantă din perspectivă teologică. Deși fizica are dificultăți în acest punct, există o deschidere spre acest domeniu. Cu toate că există intuiții marcante în cercetarea științifică a acestor aspecte, fizica suferă de un deficit eshatologic. Ea trebuie să rămână așa tocmai pentru a-și păstra competențele sale specifice naturii științei’’.[22]

  Timpul sacru poate fi înțeles ca timp mitic, al religiilor pre-creștine și necreștine și timp liturgic, eshatologic al creștinismului.

  Timpul mitic (aflat în relație directă cu spațiul mitic) întruchipează elementul arhetipal prin care se construiește și definește orice reprezentare a existenței terestre. Acesta începe la crearea lumii și se încheie odată cu ea. Dacă în imaginația mito-poetică românească spațiul mitic era reprezentat de pământ (ca element cosmic fundamental), timpul mitic se constituie într-un timp al repetabilității, orientat către izvoarele creației spirituale, care îl fac pe om să retrăiască aievea puritatea genuină.

  În antiteză cu timpul istoric (ce vizează mai ales viitorul), timpul mitic presupune, așadar, o revenire la obârșii, o rememorare rituală a trecutului, o mișcare sacră ce se desfășoară paralel și independent de timpul istoric. Fără să fie anistoric sau antiistoric, timpul mitic presupune un proces de ”performare, formare și transformare a cosmosului”[23].

  Putem, în acest context, să interpretăm timpul mitic ca având o anumită ambivalență dată de orientarea duală și anume: contemplativ (îndreptat spre trecut) și anticipativ (privind spre viitor). Timpul mitic are o altă caracteristică importantă: se poate întrupa în diferite personaje mitice-divinități, eroi, demoni sau eroi eponimi – reprezentând metamorfozări ale viețuitoarelor terestre ori chiar fenomene transfigurate mitic. Timpul mitic poate avea efecte benefice asupra omului, ori dimpotrivă se ridică împotriva lui, schimbând destine individuale sau colective.

  Analizând concepția despre sacralitatea timpului la diferite religii, anterior Întrupării Mântuitorului, Mircea Eliade subliniază: ’’Nostalgia perfecțiunii începuturilor explică în mare parte întoarcerea periodică în illo tempore. S-ar putea spune în termeni creștini, că este vorba de o nostalgie a Paradisului, cu toate că, la nivelul culturilor primitive, contextul religios este cu totul altul decât al iudeo-creștinismului. Însă timpul mitic pe care omul se străduiește să-l reactualizeze periodic este un timp sanctificat de prezența divină și putem spune că dorința lui de a se afla în prezența zeilor și într-o lume desăvârșită (pentru că abia a luat naștere) corespunde nostalgiei stării paradisiace’’[24].

  Timpul liturgic este transfigurarea și transcenderea timpului creat caracterizat prin trecut , prezent și viitor într-un prezent continuu care pot fi perceput și trăit de drept credincioși cu deosebire în Biserică.

  Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morții și degradării vieții, ci spațiul sfințirii și al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care își devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul și a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin de speranță și de nădejde. Făgăduința Mântuitorului "Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor" (Mt. 28, 20) este concretizată în Biserică prin existența timpului liturgic sau bisericesc.

  Prin sărbătorile, pomenirile, prăznuirile care se succed zilnic și anual în Biserică, credincioșii reactualizează în viața lor evenimentele din istoria mântuirii, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe sfinții Săi. Aceste evenimente unifică trecutul și viitorul cu prezentul într-un timp sacru sau sfințit.

  Timpul bisericesc se opune timpului convențional, desacralizat, pentru că este expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, sfințenie și viața veșnică.

  Biserica nu este supusă timpului curgător. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenței Domnului pe Pământ, nu săvârșește aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăiește” în chip tainic aceste evenimente prăznuite.[25]

 

Unele concluzi

  Între știință , filosofie, iar pe de altă parte concepția teologică ortodoxă despre timp, nu există contradicții majore în măsura în care filosofia și știința converg, prin gândirea și creația filosofilor a oamenilor de știință spre dreapta învățătură de credință ortodoxă, și recunosc creației lumii, a timpului a spațiului de către Dumnezeu, unic în ființă și întreit în Persoane.

 Așa cum întreaga existență creată se caracterizează prin istorie și evoluție, la fel și concepțiile despre timp ale omenirii au propria lor istorie.

 Paradoxul fundamental al timpului din punct de vedere teologic constă în faptul că deși aparține creației, care a fost chemată la existență din nimic de Dumnezeu, el este compatibil cu necreatul, mai exact cu eternitatea divină. Timpul, ca și întreaga creație se întemeiază pe voința și puterea lui Dumnezeu concretizate în energiile divine necreate. Iată de ce, de la început timpul este destinat să-l primească pe Dumnezeu, desigur nu după ființă prin care este transcendent creației și timpului, ci mai întâi prin har, iar în chip culminant ca Persoană divină întrupată, Intrată în istorie.

  În acest context, Dumitru Stăniloae afirma: ’’Așa cum prima clipă temporară are la bază eternitatea, dar nu eternitatea unui substrat impersonal, ci voia lui Dumnezeu cel ce este în veci, așa și fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, care susține lumea în dezvoltarea ei și cheamă pe om continuu la un răspuns și prin aceasta face posibilă... legătura sa responsabilă cu eternitatea’’[26]

NOTE


[1] A se vedea , Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2007, p 193 și Aristotel, Fizica, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2018, pp. 263-265
[2] Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 53-54
[3] Platon, ]n dialogurile Parmenide, Legile ;I Cratylos, ]n Opere, București, 1993
[4] Pentru dezvoltări a se vedea, Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, București, 1998, p. 89
[5] Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, București, 1998, p. 405-406
[6] Ibidem, p. 406
[7] ibidem, p.410
[8] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI, București, 1998, p. 73 și următoarele
[9] Viorel Colţescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia critică, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 80
[10] Pentru dezvoltări privind concepțiile filosofice asupra timpului a se vedea și , Florin George Popovici ,Spaţiu și timp – abordări filosofice, studiu publicat în format on-line, https://floringeorgepopovici.wordpress.com › 2011/08/10
[11] Pentru dezvoltări a se vedea, Henri Bergson, Evoluția Creatoare, Ed. Institutul European, Iași, 1998
[12] Pentru dezvoltări a se vedea, Martin Heidegger, Ființă și timp, Ed. Humanitas, București, 2019
[13] A se vedea, Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, Ed. IBMBOR, 1998
[14] Pentru dezvoltări a se vedea și Sterea Tache, Creația și timpul în gândirea Sfinților Părinți, articol publict în, https://www.crestinortodox.ro › dogmatica › dogma ›
[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 112
[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, ,op. cit., pp 111 și următoarele
[17] Sf. Maxim Mărturisitorul ,op. cit, p. 115
[18] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol III, Ed. Humanitas, București, 1996
[19] Pentru dezvoltări a se vedea, Richard Muller, Fizica timpului, Ed. Humanitas, București și Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, Ed. Humanitas București, 2018
[20] Pentru dezvoltări a se vedea, Richard Muller, op. cit, Stephen Hawking, op.cit. și Albert Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor, Ed. Humanitas, București, 2016
[21] Citat de Adrian Lemenii , în Sensul eshatologic al timpului, în volumul colectiv, Vață și conștiință în orizontul temporalității, Ed. Basilica, București, 2015, p. 31
[22] Antie Jackelen, Time and Eternity, Templeton Fundation Press, Philadelphia, 2005.
[23] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei RSR, București 1985, p. 19
[24] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucure;ti, 2000, p. 63.
[25] Pentru dezvoltări a se vedea, Arhimadritul Epifanie Teodoropolos, Timpul liturgic este un veșnic prezent, în, Convorbiri după liturghie, Ed Sophia București 2019
[26] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMOR, București, 1978, p. 334
29-01-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu