TIMPUL (2)

Omul și timpul

Dimensiunile obiectivă și subiectivă ale timpului

  Există două mari orientări în filosofie și știința privind explicațiile date timpului. Una dintre aceste concepții consideră timpul ca fiind independent de om, o trăsătură a naturii, dependent de materie, în care și omul în existența sa individuală sau socială este integrat. Timpul obiectiv este exprimat prin caracterul său uni-direcțional, aceea săgeată a timpului orientată de la trecut, prin prezent, spre viitor. De aceea ireversibilitatea este o caracteristică a timpului obiectiv cu toate că teoria relativității admite cel puțin teoretic și reversibilitatea timpului. O astfel de concepție este susținută de iluștrii filosofi și fizicieni dintre care amintim pe Aristotel, Leibniz, Newton și Einstein.

  Sunt argumente raționale dar și științifice privind dimensiunea obiectivă a timpului. Cauzalitatea, relația dintre cauză și efect, cauza premerge efectului, dar poate fi și concomitentă cu acesta, teoria cea mai vehiculată a originii Universului, teoria Bing-Bang pentru care timpul este obiectiv și a început să curgă la apariția Universului, în urmă cu aproximativ 14 miliarde de ani. Teoriile evoluționiste privind natura și omul se bazează pe timpul obiectiv uni-direcțional și ireversibil.

  Entropia, degradarea energetică, termodinamică a Universului cu consecința scăderii gradului de stabilitate este o realitate demonstrată. Dacă definim entropia în termeni mai simpli, putem spune că este degradarea materiei și a energiei în univers până la o stare finală de uniformitate inertă. Această stare evolutivă dovedită a sistemelor termodinamice este o dovadă a timpului obiectiv și a săgeții timpului de la trecut spre viitor, dar și a ireversibilității temporare.

  Timpul obiectiv este caracteristic și existenței lumii vii inclusiv pentru om. Viața, pentru orice formă existențială vie are un început marcat de momentul când aceasta începe să viețuiască și unul final, moartea. Între naștere și moartea fiecărei ființe vii este un interval temporal obiectiv, evolutiv, biologic.

  Istoria omenirii este și ea, în concepția unora, supusă obiectivității timpului.

  În accepțiunea tradițională obiectivitatea timpului exclude orice posibilitate a omului de a ieși din săgeata unidirecțională și ireversibilă a temporalității care este marcată întotdeauna de un început și de un sfârșit. Omul poate cunoaște natura și dimensiunea obiectivă a timpului, dar fără să o poată influența.

  Caracterul obiectiv al timpului, cel mai ușor de sesizat la nivelul cunoașterii comune, a determinat din antichitate și până în prezent concepțiile tragice privitoare la om și la existența sa. Așa cum am arătat în studiul precedent, mitologia greacă a personificat timpul în zeul Cronos care își devora copiii. Pesimismul și scepticismul sunt forme particulare ale gândirii tragice care exprimă în esență timpul în dimensiunea sa obiectivă.

  Filosofia existențialistă reprezentată de filosofi importanți precum Nietzsche, Kierkegaard, Camus, Heidegger sau Sartre consideră că omul, aflat permanent sub spectrul timpului obiectiv și al morții inevitabile, este aruncat în lume și în timp, trăiește angoasa finitudinii sale, iar existența nu are niciun sens, este absurdă.

  Omul contemporan trăiește astăzi drama situării exclusive în timpul obiectiv pentru că trăiește aproape în exclusivitate în finitudinea lumii materiale, într-o agitație din ce în ce mai accentuată, considerând că lumea aceasta este singura realitate, iar scopul existenței se rezumă pentru mulți la a avea și a consuma, la a domina totul fiind marcat de exclusivism, individualism, dorința de putere și de a stăpâni. Omul nu numai că se situează în obiectivitatea timpului dar este și stăpânit de timp și de frica scurgerii lui. Tot mai des auzim astăzi expresia „nu-mi mai ajunge timpul”. Există și reversul medaliei omul plictisit, căzut în pesimism și chiar în deznădejde, care nu-și găsește niciun rost în această lume, omul pentru care dreapta credință nu are nicio semnificație, inactiv, într-un cuvânt dominat de scurgerea mult prea lentă, pentru el a timpului, apăsat de povara timpului obiectiv. Cel ce trăiește astfel caută „să-și omoare timpul”, viețuind fără rost.

  Aceste concepții sunt contrazise de dreapta credință ortodoxă de sfinții Părinți, dar și de știință și chiar de raționalismul ontologic filosofic.

  Dimensiunea obiectivă a timpului nu poate fi exclusă și nici ignorată. Timpul este creat, la fel ca și Universul, este finit, are un început și va avea un sfârșit, iar existența omului în această lume ale aceleași caracteristici ale finitudinii timpului marcat de curgerea ireversibilă, prin cele trei momente temporare, trecut, prezent și viitor. Omul măsoară timpul obiectiv cu diferite instrumente și în diferite feluri. Măsurarea timpului obiectiv și sistemele de măsurare au importanță vitală pentru ordinea vieții cotidiene a fiecărui om dar și pentru cunoașterea științifică, creația tehnologică sau artistică, pentru societate, pentru ordinea și armonia vieții în general. Există timpul economic, dar și timpul juridic de care vom discuta cu altă ocazie.

  Obiectivitatea timpului este legată și dovedită de mișcare, transformare, evoluție devenire. De fapt aceste caracteristici ale creației sunt constitutive pentru dimensiunea obiectivă a timpului.

  Timpul subiectiv este și el întâlnită în gândirea filosofică din antichitate și până în prezent. Platon vorbea de timpul trăit, kairos prin care omul poate să depășească tragismul curgerii timpului obiectiv. În epoca modernă concepția subiectivă asupra timpului este dezvoltată de mari filosofi precum Kant sau Bergson. Așa cum am văzut timpul și spațiul sunt categorii ale intelectului uman prin care sunt ordonate percepțiile senzoriale, iar cunoașterea, în forma ei senzorială și rațională, devine posibilă.

  Biologia și psihologia modernă aduc argumente importante asupra subiectivității și relativității timpului existenței umane și importanța stărilor de conștiință a trăirilor fiecărui om asupra curgerii timpului biologic.

  Timpul, care macină lumea, se găsește în majoritatea operelor literare, deoarece exercită o adevărată teroare asupra ființei, convertită în frica de îmbătrânire și de moarte. Fără a insista asupra acestor aspecte, menționăm că problema timpului este prezentă și în creația poetului național Eminescu. Motivul timpului apare și în poezia „Floare albastră”. Aici curgerea timpului nu-l mai poate reîntoarce în clipa care i-ar fi putut aduce fericirea și ea rămâne în veci pierdută („Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”). În poezia sa Scrisoarea I, Eminescu exprimă sensibil și concis trecerea timpului în veșnicie la sfârșitul veacurilor: „Timpul mort îș- 'ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep' eterna pace...”.

  Relația dintre timp, spațiu și lumină, precum și transpunerea acestei relații în trăirile omenești, sunt redate de poetul nostru național în poezia „La Steaua”: „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre... Tot astfel când al nostru dor/Pieri în noapte-adâncă,/Lumina stinsului amor/Ne urmăreşte încă”.

  Soluția pentru criza existențială a omului contemporan constă în schimbarea modului de viață în întoarcerea la Dumnezeu și la dreapta credință ortodoxă. Accentul existențial trebuia pus pe verbul „a fi”, persoană și nu individ, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt și a omului. Astfel existența tragică a timpului obiectiv finit și dominator, angoasa și grija pot fi înlăturate depășite, iar timpul poate fi transfigurat în timp subiectiv trăit, devenind astfel timp pozitiv pentru devenirea omului în această lume și desăvârșirea infinită în eternitate, cu Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Dar omul contemporan este mai mult pentru trup decât pentru suflet, mai mult pentru „a avea”, decât pentru „a fi” și astfel se desparte de Dumnezeu, deși Dumnezeu nu-l părăsește niciodată și, ca individ, rămâne prin propria lui alegere liberă sub teroarea și angoasa timpului finit din această lume, dominată de umbra morții, cum spune poetul.

  Criza existențială legată de dimensiunea finită a timpului poate fi înlăturată, spun sfinții Părinți, dacă omul crede și conștientizează că lumea creată în care trăiește nu este singura realitate și se raportează permanent, inclusiv prin timpul transfigurat subiectiv, la eternitate.

  În acest sens Părintele Sofronie de la Essex ne pune în vedere: „Nu uitați cuvintele acestea Dumnezeu v-a dat vreme spre a vă zidi veșnica mântuire. Să nu o risipiți! Pentru că a fi creștin înseamnă a trăi în două planuri în același timp: prezentul și veșnicia”.

  Viziunea eshatologică asupra timpului asumat ca istorie a mântuirii, raportarea timpului la eternitate impune o atitudine profundă, reflectată în modul cotidian de a fi, presupunând convertirea sau transfigurarea chronos-ului, a timpului obiectiv finit în timp subiectiv, în kairos, a cronologiei înțeleasă ca succesiune de secvențe temporale în timp al lucrării sfințitoare a Adevărului dumnezeiesc.

  Alexandru Mironescu afirmă: „Întreaga istorie, într-un fel, e această luptă lupta între feluritele chipuri de tăgăduire a realității, a creației și afirmarea substanțială a existenței, a lumii prin Hristos. Aceasta este toată Istoria și aceasta e orice istorie ... Ceea ce cred cu putere e ca va veni momentul când mai fiecare om se va întâlni cu problema vieții lui și va fi aproape obligat, de gravitatea situațiilor să ia o atitudine fermă, să opteze între o anarhie dezastruoasă împănată de minciuni, de un soi de negație care împinge spre neant, și calea Adevărului, a ordinii. Evident, asta nu înseamnă că istoria și omul vor înceta să fie în echivoc și în ambivalență, dar tot mai mulți vor dobândi conștiința că opțiunea, nu mai e o glumă, nici gargariseală intelectuală, ci aproape o problemă de viață și de moarte”[1].

  O veche zicală englezească ne arată cum putem transfigura timpul obiectiv în timp trăit și pozitiv, în existența noastră cotidiană:

  Scriitorul Bonnie Clearwater spune: „Învață din trecut. Fii atent să nu ajungi la capătul vieții și să constați că n-ai trăit. Căci mulți sunt aceia care, atunci când trebuie să părăsească viața asta, privind în urmă, abia atunci văd toată bucuria și încântarea pe care și le-au refuzat, din teama de a trăi”[2].

  Conștiința fiecăruia dintre noi este glasul tăcut al existenței noastre, în legătură permanentă cu Dumnezeu, dar și cu lumea și care nu trebuie să ne învinovățească de modul cum am trăit timpul care ni s-a dat în această existență, pentru a nu ajunge a constata la capătul acestei vieți, așa cum o face un personaj dintr-un film românesc: „Nu îmi pare rău că trebuie să mor, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc”.

Natura timpului și omul în relație cu timpul, conform dreptei credințe ortodoxe

  Pentru creștinism timpul și tot ce există sunt create de Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă. Timpul obiectiv este finit, dar are un sens pozitiv deoarece este legat de eternitate. Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că: „... dacă ținem seama că timpul este o succesiune de momente schimbătoare și ca atare este propriu existențelor schimbătoare, un timp care ar dura din veci și până în veci, dar care prin aceasta n-ar duce niciodată existențele schimbătoare la desăvârșire, n-ar avea niciun sens. Dacă lumea aceasta ar fi din veci, timpul ei, oricât de veșnic ar fi, nu ar face-o să-și depășească starea schimbătoare și insuficiențele, chiar dacă ar la dispoziție un timp etern, n-o scoate din ceea ce este ea prin fire: rămâne mereu schimbătoare, deci imperfectă. Aceasta înseamnă o nesocotire a sensului istoriei și a existenței la care a ajuns lumea în Vechiul Testament și, mai deplin, în Creștinism, și o recădere în mentalitatea arhaică a religiilor naturaliste, copiate de filosofiile panteiste.

  Timpul nu e dat lumii decât ca un interval trecător spre pregătirea ei pentru desăvârșirea și neschimbarea ei în viața eternă. Dar această situare a lumii în timp, sau dotarea ei cu schimbarea în vederea desăvârșirii, implică faptul că ea nu e din vreo esență fundamentală sau dintr-o altă esență, căci în acest caz n-ar putea înainta spre desăvârșire, ci e creată din nimic de un Creator personal din veci desăvârșit Care i-a sădit aspirația înaintării spre El prin desăvârșirea ei din puterea Lui, sau din tot mai sporită comuniune cu El.”[3].

  Mircea Eliade are meritul de a fi remarcat că religiile naturaliste dau importanță naturii care se repetă, pe când Vechiul și Noul Testament acordă atenție principală timpului și istoriei. După el „... creștinismul este credința omului modern și a omului istoric, a omului care a descoperit totodată libertatea personală și timpul continuu ( în locul celui ciclic)... pe când omul civilizațiilor arhaice suporta cu greu istoria și se silea să o desfacă în perioade. În acelea timpul e privit numai biologic, fără să devină istoric...

  Deosebirea principală între omul comunităților arhaice și omul comunităților moderne, cu o pecete accentuată a iudeo-creștinismului, constă în faptul că primul se simte legat indisolubil de cosmos, pe când ultimul se simte legat numai de istorie... Evrei sunt primii care au descoperit istoria ca manifestare a lui Dumnezeu, în așa fel încât cosmogonia îndreptățește mesianismul și apocalipsa, și acestea pun bazele unei filosofii a istoriei”[4].

  Cartea Facerii, tratând despre crearea lumii, relatează că: "La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Facerea I, 1). Acest început este interpretat de Sfinții Părinți și teologii ortodocși ca fiind nu numai începutul creației, ci, totodată, și începutul timpului. 

 Sfântul Vasile cel Mare exprima astfel această idee: "Precum începutul unui drum nu este încă un drum, nici cel al unei case nu este o casă, la fel începutul timpului nu este un timp, nu este din acesta nici cea mai mica parte"[5].

  Acest început, ca prim moment, nu poate fi gândit de noi. El nu este divizibil, nici chiar infinit de mic, ci este fără măsura după timp, este momentul ca limită, deci fără durată. Existența creată apare într-un "instantaneu" deodată, "etern" și temporal, la limita eternității cu timpul. „Începutul, analog noțiunii geometrice de limită între două planuri, este un fel de instantaneitate atemporală în sine, dar a cărei explozie creatoare naște timpul. Este punctul atingerii voinței divine cu ceea ce de acum înainte devine și durează. Originea însăși a creaturii este deci o schimbare, un început (începutul unei treceri de la neființă la ființă n.n.), și pentru aceasta timpul este o formă a existenței create, în vreme ce eternitatea aparține în mod propriu lui Dumnezeu"[6].

  De aceea, profund sesizează Fericitul Augustin: "lumea nu a fost creată în timp, ci cu timpul", iar înainte de a fi lumea, timp nu era"[7]. Cel prin care s-a făcut lumea (Ioan I, 1) este Acela prin care s-au făcut si veacurile (Evr. I, 2).

  „Dacă-i așa - afirmă Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae -, Dumnezeu hotărându-se prin voința Sa să creeze lumea și timpul, a putut să le cugete dinainte de a le crea, în baza puterii date de ființa Sa, dar nu a fost silit să le cugete și să le aducă la îndeplinire prin lucrare. Limba greacă a putut reda distincția dintre veșnicia ființei lui Dumnezeu și gândirea și voia Lui cu privire la lume și la timp înainte de veacuri folosind pentru cea dintâi termenul de eternitate iar pentru ultimele termenul de veșnicie. Lumea e gândită înainte de toți vecii... Această veșnicie implică o relație a lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, înainte de a fi lumea și timpul fără ca aceasta să-l scoată din eternitatea proprie exclusiv Lui, sau ființei Lui”[8].

  Nu trebuie să cugetăm vreun timp înainte de crearea lumii intercalând vreo distanță temporară între Dumnezeu și creație. Sfinții Apostoli afirmă că Dumnezeu întru El

(Hristos) ne-a ales înainte de veacuri ( Sf. Ap. Pavel, Efeseni 1,19-20). Acest înainte al cugetării nu introduce timpul în ființa lui Dumnezeu, cum nu-l introduce nici cugetarea Lui anterioară cu cele ce se petrec în lume după apariția ei. Dimpotrivă exclude evoluție, schimbarea, timpul din ființa și lucrarea lui Dumnezeu.

  Categoriile gândirii omului nu pot reda decât aproximativ și incomplet taina relației lui Dumnezeu cu lumea și cu timpul, în gândirea și în voia Sa înainte de existența lor reală. Ceea ce știm este că această relație este liberă, iar lumea și timpul create nu sunt o emanație din ființa lui Dumnezeu, ci expresia puterii și voinței Sale creatoare.

  Esența timpului rămâne o taină. Chiar dacă misterul nu poate fi epuizat, pot fi surprinse unele aspecte în legătură cu natura timpului. Începutul lumii fiind o trecere de la neființă la ființă, această mișcare e o trăsătura fundamentală a lumii create, în corelație cu devenirea, care a fost imprimată existenței create ca suport și posibilitate pentru progres, pentru o desăvârșire și mai mare, continuă.

  Fără a fi confundat cu mișcarea, transformarea, devenirea, categoria timpului, în concepția Sfinților Părinți este strâns legată de acestea.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul constată că: "tot ceea ce a primit existența din nimic e în mișcare, fiind purtat numaidecât spre o oarecare cauză"[9]. Mod de existenta al lumii create, timpul este inerent ei și indisolubil legat de ea. "Nici un timp nu poate fi fără creatură" - se exprima Fericitul Augustin[10]. Așa cum îl definea și Sfântul Vasile cel Mare, timpul este "semnul însuși al creaturii"...Există o afinitate naturală între aceasta lume, animalele și plantele care se găsesc în ea și cursul timpului, care totdeauna se grăbește și curge fără a slăbi vreodată elanul sau"[11].

  Timpul fiind modul de existență al lumii create, veșnicia este modul de existență al lui Dumnezeu, dar întruparea Mântuitorului, asumarea umanității de către El, jertfa sa pe Cruce și Învierea sa ne-a fost dăruită și nouă, oamenilor, aflați în această lume sub finitudinea existenței în timp, care prin natura lui este finit. Cele două moduri de existență sunt distincte, dar nu opuse. Ortodoxia n-a definit timpul și eternitatea ca diametral opuse, căci dacă în relație cu timpul, stă inevitabil mișcarea, schimbarea, trecerea de la o stare la alta, eternitatea este mișcarea stabilă, așa cum o caracterizează Sfântul Maxim Mărturisitorul.

  "În Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare" (Iacob I, 17) înțelegem că "Dumnezeirea e nemișcată, ca una ce este plinirea tuturor, e plenitudine de viață care nu mai are spre ce să tindă mai mult. Eternitatea lui Dumnezeu transcende modul nostru de existență și de gândire”[12].

  În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul relevă că: "Dumnezeu nici nu se mișcă, nici nu stă, fiind după fire mai presus de toată mișcarea și starea, și nu se supune în nici un sens modurilor noastre"[13].

  Pentru Ortodoxie, timpul si eternitatea, nefiind în relație de opoziție, deși distincte, ele pot comunica, iar aceasta constituie premisa pentru posibilitatea coborârii lui Dumnezeu în timp și a participării noastre la viața veșnică.

  Așadar timpul nu-L are pe Dumnezeu Cel veșnic numai ca origine și țintă a lui, ci Dumnezeu lucrează în timp. Dumnezeu Însuși Se coboară prin Fiul Său dar și prin Duhul Sfânt la o împreună-lucrarea cu omul în timp.

  Istoria nu este numai a omului, ci și operă a lui Dumnezeu care pune pecetea sa pe timp și pe istorie. Timpul este produsul lucrării lui Dumnezeu ca și lumea, și Dumnezeu pate da un caracter temporal lucrărilor, nu și ființei Sale. Căci pe acestea le poate activa sau opri dar nu și ființa Sa.[14]

  Timpul este legat indisolubil de om, este un dar al lui Dumnezeu pentru ca omul în existența sa individuală și istorică să înainteze în natură, în lumea creată, prin dreapta credință, rugăciune, virtuți, fapte bune, credința lucrătoare în iubire spre desăvârșire, necesară pentru veșnicia fericită. Timpul este dat lumii și omului ca un interval trecător pentru pregătirea lor, prin lucrarea omului și a Duhului Sfânt pentru desăvârșire și neschimbare în viața eternă.

  Omul e temporal și trăiește lumea ca temporală, pentru că e persoană conștientă responsabilă, fașă de el însuși, față de semenii lui față de natură și întreaga creație înaintea lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să fie atent la timp, la cerințele fiecărei clipe, să se roage lui Dumnezeu să-i dăruiască har și putere pentru a nu pierde vremea care i s-a dat, smerenia și fericita viață în veșnicie, așa cum spun Sfinții Părinți.

  Omul își propune mereu scopuri, este ființă istorică, temporală și este destinat prin voia lui Dumnezeu ca prin realizarea acestor scopuri să ajungă prin Hristos și prin har la îndumnezeirea sa acum și pentru eternitate.

  Istoria, așa cum spune și filosoful Hegel, rezultă din acorduri și dezacorduri între scopurile variate urmărite de mulțimea de oameni și de generațiile care se succed. Unii dintre ei vor să ajungă în eternitatea fericită a lor, alții nu cred în aceasta, dar urmăresc totuși alte scopuri. Așa cum subliniază Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae și faptele tuturor au o influență asupra timpului tuturor, sau asupra istoriei generale.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Deci până ce zidirea se află în lume, în chip temporal, este supusă mișcării transformatoare, din pricina stabilității mărginite a lumii și a coruperii prin alterare, în decursul timpului. Dar, ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns, o stabilitate pururea în mișcare și o identică mișcare stabilă, săvârșită etern în jurul Aceluiași Unul și Singur... Taina Cincizecimii este deci unire în care nu se mai arată nici timp, nici devenire”[15].

   Față de concepțiile filosofice și chiar simțul comun care consideră timpul în sens negativ, prin efectul său distructiv asupra vieții omului și asupra oricărei forme de existență, dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă consideră că timpul își pierde rostul său pozitiv numai când este considerat ca formă ultimă și exclusivă a realității, dar are sens pozitiv când e văzut și folosit ca drum spre Dumnezeu.

  Timpul are sens negativ și duce la angoasă, depresie, grijă exagerată pentru corp, pentru parvenire și acumulare de bunuri materiale, într-un cuvânt la existență fără sens, numai pentru acei oameni care în mod liber aleg să-l ignore pe Dumnezeu, să se despartă de Dumnezeu și consideră că aceasta este unică și ultima realitate. Toți cei care sunt adepții sectelor de tot felul sau a unor confesiuni religioase create de om și nu expresie a lucrării Duhului Sfânt, a transmiterii apostolice a harului de la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, ajung să trăiască o viață fără sens și fără un scop transcendent acestei lumi - veșnicia fericită în Împărăția lui Dumnezeu unic în ființă și întreit în Persoane.

  Faptul că timpul nu este folosit de toți oamenii numai spre înaintarea lor spre unirea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har, arată libertatea lor de a alege între Dumnezeu cu fericita viață în eternitate și lumea finită cu cele materiale. Totodată arată că nici crearea și conducerea lumii spre unirea cu Dumnezeu nu sunt impuse de o necesitate a ființei lui, ci sunt fapte ale voinței lui libere, care se cer acceptate cu o libertate corespunzătoare din partea oamenilor.

 Chiar și prin suferință, în care mulți văd sensul negativ, distructiv al timpului, omul poate să transfigureze acest timp al durerii, dacă și-l asumă conștient și liber și nu scade în dreapta credință, nu își pierde cele trei virtuți cardinale pe care le au toți drept măritorii creștini: credința, nădejdea și dragostea. Chiar și prin experiențele dureroase omul poate să crească spiritual în timp. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că timpul ne este de folos când suportăm mai degrabă necazurile legate de el, în loc să alergăm după plăcerile trecătoare pe care ni le poate prilejui. Prin răbdarea încercărilor câștigăm, în timp, eternitatea fericită.

 „Îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor, și a celor din timp și veac... Spre aceasta le era acum tot zborul sfinților, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care cum am zis Scriptura la numit „timp”), așa să fie și slăviți împreună cu El în veacul viitor, devenind într-un chip mai presus de fire, ai lui Dumnezeu după har”[16].

 Dar timpul înseamnă mai întâi de toate viață trăită în bucurie pentru că este drumul nostru spre eternitatea fericită, este „intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru”, așa cum spune Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae.

 Dreapta credință ortodoxă și teologia ortodoxă la care ne-am referit pe scurt leagă timpul de om. Într-o lume fără om timpul n-ar avea niciun rost sau nici o existență reală. Și însăși existența acestei lumi nu ar avea nici un sens. ”Căci un sens nesesizat de o conștiință este un sens acoperit de întuneric”[17].

 Lumea își actualizează în parte sensul prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt și aceasta se arată în folosul pe care-l aduce Universul oamenilor, ca ființe conștiente care înaintează în timp și cu ajutorul creației naturale dincolo de repetiția monotonă a unei existențe în care omul este un individ, ci nu o persoană liberă supus finitudinii timpului.

  Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul omului în înaintarea în timp, de la existența ce li s-a dat de Dumnezeu, la existența fericită în această lume prin credința lucrătoare prin iubire și fapte bune, în această lume, la existența veșnic fericită în eternitate.[18]

  Cele arătate sunt o expresie a principiului antropic, acceptat astăzi de teologi dar și de numeroși oameni de știință, pe care noi l-a prezentat într-un alt studiu.[19]

Răscumpărarea timpului. Regăsirea timpului pierdut

  Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil. Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.

 Timpul sacru poate deveni realitate pentru fiecare dintre noi, prin dreapta credință. Este timpul în care poate să se regăsească pe sine, să răscumpere timpul profan pierdut, să se înscrie în devenirea bună în timp, cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

  Regăsirea timpului pierdut în timpul sacru circular este la îndemâna noastră prin, fapte bune, pocăință, iubire și iertare.

  Timpul vieții prezente oferă, prin pocăință, mărturisire și părere de rău pentru păcatele săvârșite dar și ca negare și dezlipire de rău, posibilitatea "răscumpărării" timpului pierdut (Efes. V, 10). Timpul postului și al pocăinței este trăit în Ortodoxie ca o iconomie a iubirii lui Dumnezeu față de slăbiciunea firii umane alterată de păcat. Este timpul când credinciosul se depășește negând firea mai presus de fire, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, și regăsește valoarea sa de om creat după chipul lui Dumnezeu, potențele creatoare care așteaptă să fie actualizate în realizarea binelui.

  Timpul pocăinței devine timpul unei renașteri prin respingerea răului care s-a instituit. Clipa, ca parte inerentă a succesiunii și fracționării în trecerea timpului, poate constitui - când e vorba de timpul pocăinței - o limită între doua moduri de viețuire distincte, ca fiind sfârșitul unuia și începutul celuilalt. Este vorba de acel "început bun" pe care noi îl cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre. Dar acest început bun se multiplică și se intensifică în infinite ca număr "începuturi bune", care, de fapt, constituie treptele trecerii noastre în procesul desăvârșirii, infinit în eshatologie. Adâncul desăvârșirii este smerenia, spune Sfântul Isaac Siriul, iar smerenia include pocăința. În acest context, ne rugăm Domnului ca: "cealaltă vreme a vieții noastre să o petrecem în pace și întru pocăință".

  Iubirea milostivă pe care suntem datori a o împlini, fiind o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, răscumpără timpul pierdut, îl transformă într-un prezent sacru continuu. Iubirea de Dumnezeu, și prin Dumnezeu de aproapele și pentru toată creația, nu are limitele sau granițele acestei lumi. Filosoful Constantin Noica vorbea despre „înfrângerea umană a timpului”, clipa în care devii „contemporan cu cel pe care îl iubești”. Iar Părintele Teofil Părăian spunea că el este prieten și cu viii și cu morții, iubirea neîncetând dacă persoana iubită a trecut în veșnicie.

  Privind timpul din perspectiva mântuirii sufletului, sensul vieții noastre, clipa prezentă se umple de lumină: „Şi aceasta, fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Romani 13, 11).

  Anii nu se numără după trecerea timpului, ci se socotesc după viața noastră trăită în credință curată, purtând în inimă nădejdea mântuirii întru Hristos, împodobiți fiind cu roadele faptelor iubirii.

  Referitor la tendința noastră de a ne refugia în trecut, sau de a ne îndreptăți pe noi înșine, sau de a deplânge o așa-zisă viață „ratată”, Părintele Arsenie Papacioc spunea că cel care trăiește prezentul în comuniune cu Dumnezeu, nu ca un simplu „prezent istoric”, ci ca un timp liturgic, sub semnul harului, acela „repară trecutul şi cucereşte viitorul”.

  Ar fi „o mare greşeală să-ţi vezi poziţia ta în comparaţie cu ce-a fost sau cu ce visezi să fie. Trăieşte momentul care ţi-e dat, total pentru Dumnezeu”. În felul acesta, o singură clipă trăită împreună cu Domnul Iisus Hristos, prin deșertarea inimii de cele care ne împovărează, e suficientă pentru a șterge anii de întuneric, regretele și neîmplinirile noastre.

  Această clipă trăită împreună cu Dumnezeu înseamnă iubirea milostivă, fapta bună care nu poate fi amânată, chemarea lui Dumnezeu la care nu trebuie să întârziem a răspunde. Sfântul Apostol Pavel spune: „De aceea, precum zice Duhul Sfânt, dacă veți auzi astăzi glasul Lui/ Nu vă învârtoșați inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie” (Evrei, 3, 7,8).

  „După Simeon Metafrastul, oferta și porunca clipei de a face un bine în ea, e un apel al lui Dumnezeu, Care vrea să se valorifice orice clipă istorică. Dimpotrivă, gândul amânării este trimis de un demon, ca să facă pe om să se sustragă de sub chemarea lui Dumnezeu. Demonul face astfel pe om să se obișnuiască cu amânarea continuă a trecerii la faptă, paralizând până la urmă voința lui și făcându-l nesimțitor la apelurile lui Dumnezeu. Demonul îngăduie bune intenții, ca să-l amăgească pe om că nu e rău de tot. „Iadul e pavat cu intenții bune”.

  Despre neputința ce se introduce prin aceasta în suflet a vorbit și Kirkegaard... Acest demon te face să-ți scuzi și ratarea întregii vieți cu gândul „reîncarnărilor viitoare”. Gândul amânării este o ispită de a nu face acum efortul ce ți se cere. E o amăgire perfidă că nu refuzăm în principiu să facem un bine, dar îl vom face mâine, ca în fond să nu-l mai facem niciodată, dar să ne amăgim mereu că îl vom face. Nu numai binele ce ți se cere azi nu-l vei mai putea face mâine, căci mâine nu va mai fi în fața ta omul care avea lipsă de acel bine, ci te vei obișnui să amâni continuu săvârșirea oricărui bine. Simeon Metafrastul zice: „Domnul îți spune azi: de veți auzi glasul Meu, să nu învârtoșați inima voastră. De aceea sârguiește-te spre glasul Mântuitorului și să nu amâni pe mâine. Căci acestea ți le sfătuiește dușmanul, aflându-te ascultător”[20].

   Scriitorul William Penn afirmă: „Doar o singură dată voi trece prin viață. De aceea, dacă voi putea dărui puțină blândețe, ori să fac un bine cât de mic, unei ființe asemenea mie, promit să o fac acum, fără zăbavă, pentru că altă dată nu voi mai trece pe aici”.[21]

   „ Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.

  Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu – fiindcă în fapt, a răscumpăra înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărățești veşnic.

Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împărăţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar fi cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.

  Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să facă ceea ce poate în împrejurările date. Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el – în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru unii şa, iar pentru alţii călăreţi. Lumina lui Hristos să te lumineze”[22]!

  În acest caz, timpul devine o „teofanie”, un „moment oportun”, al întoarcerii inimii spre Dumnezeu și al intervenţiei Lui personale în viața noastră, un timp înnoitor și transfigurator, care poartă în sine promisiunea împlinirii omului prin har. Din acest motiv, „timpul creştin” nu mai este marcat de succesiunea unor evenimente trecătoare, plăcute ori neplăcute, ci este dat de Mântuitorul Iisus, care, prin întruparea Sa, a inaugurat un „timp nou”, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu, devenind El însuși „centrul” istoriei spre care toate „curg” ca împlinire.

   Prin participare la evenimentele din viaţa lui Hristos, trăite în spațiul Sfintei Biserici, pe parcursul unui an liturgic, creștinul înaintează, împreună cu Iisus, spre un viitor eshatologic care ni se descoperă ca o pregustare din bunătățile netrecătoare ale Împărăției Cerurilor.

  O scurtă sinteză

Trebuie să reflectăm la cuvintele Eclaziastului: Orice lucru îşi are timpul său

 „Pentru toate există o vreme,
 şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său:
un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
 un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
 un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
 un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
 un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
 un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
 un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
 un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
 un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
 un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
 un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
 un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
 un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
 un timp pentru război şi un timp pentru pace.( Eclaziastul, 3, 1-8)

  În loc de orice alte comentarii dorim să încheiem această modestă și insuficientă prezentare a relației dintre om și timp cu spusele Părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloae:

 „Cu cât e mai prezent trecutul, cu căința pentru greșelile din decursul lui, cu atât suntem mai preocupați de viitorul veșnic. Și cu cât e preocupat cineva mai puțin de viitorul eshatologic, cu atât se gândește la trecut cu mai puțină căință. Acela se închide în mare măsură în prezentul fără orizont, trăit în mod inconștient asemenea animalului. Acela nu adună tot timpul în prezent și nu e deschis veșniciei…

      Sfinții Părinți precizează ca scop al creării lumii și al conducerii ei spre Sine, dorința de a împărtășii lumii iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul Său, și ca ființele create conștient să-I răspundă cu iubirea lor filială, care le vine  din alipirea la Fiul Său Unul Născut  făcut om.
      Acesta este și rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul  întrupat făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El față de Tată, timpul n-ar avea niciun rost’’ .
       Dumnezeu să ne ajute să ne trăim viața și timpul spre fericita veșnicie după poruncile și învățăturile Mântuitorului, ale Sfinților Părinți !

NOTE