Lungul drum al eului către sine - Partea a III-a

Schiță pentru o filosofie ortodoxă a existenței și a cunoașterii         

Partea a treia

Ființa și existența

Constante existențiale și concepte deschise

Constantele existențiale fundamentale exprimă pentru existența creată, Adevărul ființial al Preasfintei Treimi unde nu este schimbare sau umbră de mutare: "Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea iubiţi: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui". ( Iacov,I, 16-18)

Filosofii din antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poarte în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae.

Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și totodată această lumea nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu - care este Duh și Spirit - făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune în sânul Scripturii de la literă la Duh iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi.” Constantele fundamentale existențiale nu sunt numai  concepte și categorii ale gândirii, ale cunoașterii, ci adevăruri obiective, ontologice  absolute.

Sunt două constante fundamentale ale existenței:

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar prin iubirea Sa. El este singura existență prin ea însăși și deplină, pe când întreaga creație are o existență participativă, nedeplină. Dumnezeu este Cel care susține lumea și armonia ei prin pronia și iubirea Sa. ”Pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de făpturile Sale (Ps. 32, 13; 14, 15; 103, 10-30; 135, 25; Is. 46, 4; Luca 12, 22; I Petru 5, 7). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de pronie şi de mai înainte înţelegere avem trebuinţă ca să se facă toate. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că a privit Domnul toate, mai înainte de facerea lor, fără de vreme înţelegându-se fiecare după înţelegerea cea fără de vreme voitoare a Sa”.

O constantă existențială fundamentală, un adevăr absolut este și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat și firea noastră, umanitatea și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a ales, din iubirea Sa de oameni, să moară pentru noi pe Cruce ca jertfă adusă Tatălui ceresc, pentru iertarea păcatelor noastre, a păcatului originar și prin Învierea Sa să învingă moartea pentru totdeauna, să dăruiască tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile sale viață veșnică și fericita viață în Împărăția Sa. Aceste constante, adevăruri fundamentale se deosebesc de toate celelalte constante ale naturii și ale istoriei și pentru faptul că fac legătura dintre imanent și transcendental, mai precis ridică imanentul la valoarea transcendentalului, conferă sens existenței în general și vieții omului în această lume.

Noi considerăm că pot fi conceptualizate și constante ale istoriei, care sunt existențiale și sunt adevărate oriunde și în orice timp și a căror evidență este conferită de lumea creată. Una dintre constantele lumii create a istoriei este trecerea și transformarea, evoluția universului dar și a omului, a societății. Constanta existențială a devenirii.

Dialectica stabilității și transformării existențiale, a statorniciei și trecerii, a creației și evoluției se bazează pe constante existențiale prin care stabilitatea este termenul dominant, iar schimbarea, trecerea, transformarea este termenul recesiv, este una dintre constantele existențiale și care interesează și tema acestui studiu. Stabilitatea este transcendentă acestei lumi create și finite supusă transformării, devenirii și trecerii. Tema este frecvent întâlnită în filosofie. Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine.

Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei. Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia Cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire la care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea” spune Sfântul Isaac Sirul.

Pe lângă constantele fundamentale revelate precizate mai sus, într-o  posibilă filosofie ortodoxă trebuie să fie prezente în orice temă următoarele constante existențiale:

               Ființa și existența

               Valoarea

               Eul și sinele

Prin procedeele și metodele obișnuite ale cunoașterii, constantele existențiale nu pot fi cunoscute în ceea ce sunt ele și nici explicate sau înțelese pe de-întregul. Din perspectiva cunoașterii esle reprezintă taina, misterul. Nu pot fi cunoscute și nici deduse sau analizate,  dar pot fi gândite  și exprimate prin ceea ce noi numim concepte deschise existențiale.

Conceptele deschise existențiale sunt reflectarea în gândire (dar nu în cunoaștere), a constantelor existențiale ca dat fundamental al oricărui existent. Conceptele deschise nu pot fi subsumate categoriilor cunoașterii și nici universalului, particularului sau individualului ca mijloace ale  exprimării raționale și în consecință nu pot intra în compunerea niciunui lanț deductiv sau inductiv. Ca atare ele sunt inexprimabile, deși se întâlnesc la nivelul fiecărui exprimabil  la fel ca și constantele existențiale. Dacă ceea ce numim concepte închise sunt  cunoașterea însăși, atât ca existență în sine, ca act pur, cât și ca reflectare, transpunere în cunoaștere a ceea ce esete cunoscut sau poate fi cunoscut, conceptele deschise exprimă manifestarea, ființarea datului ca esență.

Ele mai sunt și idealul, adică expresia în gândire a ființării și a plinătății ființării întru ființă, a devenirii imanente și transcendente a existenței și existențelor, individualități create. Spre deosebire de categoriile și conceptele închise ale  cunoașterii sensibile, intuitive sau raționale, întotdeauna în expresia lor plină de sens și semnificație nelimitate, poate mai puțin categoriile și principiile  cunoașterii, conceptele deschise  sunt limitate  corespunzând constantelor existențiale  ale imanenței și transcendenței la care am făcut referire mai sus. Ca natură ele cuprind necesarul, dar nu în sfera logicului, ci ca expresie a deschiderii lor spre permanentă cuprindere în gândire a constantelor existențiale. Nu este un necesar dat aprioric, ca în raționalismul kantian  specific pentru cunoaștere, ci necesarul care se construiește pe sine prin deschiderea conceptelor.

Viabilitatea categoriilor, principiilor și conceptelor gândirii este determinată de cuprinderea lor în conceptele deschise. O altă caracteristică a conceptelor deschise este dualismul acestora mai puțin pentru cele două concepte deschise care exprimă constantele existențiale ale  revelației dumnezeiești. Dualismul,  adică  cuprinderea în gândire a negației lor. Astfel noi putem gândi și exprima prin aceste concepte non-ființa, non-existentul, non-valoare, opoziția dintre sine și eu. Numai prin construcții raționale artificiale putem vorbi de non-spațiu, non-timp, non-materie, non-posibil, non-repaus, non mișcare, etc. Cuprinderea în gândire a negativului conceptelor deschise, contrar constantelor existențiale este expresia tragicului gândirii umane în nestatornicia sa și imposibilitatea determinată de voia liberă a omului de a rămâne în Adevăr. 

Dualismul conceptelor deschise este datul ca atare, în gândire a constantelor existențiale exprimând trei aspecte: 1. Limita ca veșnică trecere; 2. Definibilitatea conceptelor fără a fi definite vreodată; 3. Sensul lor,  ca dialectică a ființei care ființează.

Conceptele deschise ale gândirii sunt numai în dualitatea lor, ca opus ce se cuprinde pe sine în celălalt. Dialectica internă a lor și a gândirii este întotdeauna orientată, putându-se și desăvârși pe sine într-o singură dimensiune prin dispariția opusului, a negației. De exemplu conceptul deschis al ființei se desăvârșește pe sine prin eliminarea conceptului  ne-ființei etc. Într-o asemenea ipoteză gândirea ajunge la coincidența totală cu ceea ce reflectă, constantele existențiale  mai sus enumerate, este calmul existențial al gândului, dar nu și împlinirea sa care se poate realiza  numai prin trăirea în Dumnezeu și în dreapta credință, prin iubire milostivă și rațională.

Ființa și existența

Ce este ființa? Este o întrebare fără răspuns clar, deși în filosofie, teologie, științe sociale există numeroase încercări de a o explica și demonstra. Lipsa unei concepții univoce și clare privind ființa,  arată până la urmă  imposibilitatea pentru cunoașterea și rațiunea umană de a cunoaște de a ști și a explica ființa în ea însăși. Ființa este legată de existență, adică de manifestările acesteia care pot fi cunoscute, dar ea este altceva și mai mult decât manifestările ființiale și fenomenale. Parafrazând pe Blaise Pascal, ceea ce știm de spre ființă este că are centrul peste tot și marginile nicăieri.

Ființa în sine  nu poate fi cunoscută și nici ființa omului, a lucrurilor a oricărui  existent. Pentru cunoașterea umană și experiența umană de orice fel ființa rămâne un mister. Dar, omul are sădit în sine ca dar dumnezeiesc un sentiment și o trăire a ființei, deși necunoscută  poate fi gândită și exprimată  conferindu-i-se sensuri și semnificații. Omul poate gândi și exprima ființa chiar și în dualitatea ei prin conceptul ne-ființei al neantului fără a se pune problema realității ontologice a acestora. Mai mult, omul este liber să accepte să ființeze în ne-ființa construită de el, să accepte ispita neantului. Nici în acest caz existența omului  nu este total lipsită de ființă. Fără ființă, ontologic vorbind existența nu este.   

Încercând o sinteză a gândirii filosofice putem spune că ființa este un concept din filosofia greacă  și apoi întâlnit în  întreaga filosofie europeană până în prezent  desemnând realitatea absolută sau ceea ce rămâne neschimbat în manifestările realității fenomenale, ceea ce este dincolo de aparențele sensibile, căutarea ființei revenind ontologiei. În traducere exactă, ființa  înseamnă "ceea ce este", în limba greacă: to on. Traducerea este certificată și de filosofia germană: das Ding ist Sein (lucrul este ființă). Concepută ca o realitate inteligibilă și cauză din care emană toate existențele particulare, ființa este asociată cu Dumnezeu.

Odată cu critica kantiană a ontologiei, interesul raportării aparenței fenomenale la ființă se deplasează spre relația între un moment al devenirii și această devenire însăși luată în totalitatea ei așa cu o concepe Hegel. În sensul său vechi, termenul de ființă („Sein”) a fost preluat de Heidegger  care înțelege prin el ceea ce se manifestă și se dezvăluie prin "fiindurile" particulare („Seiendes”), considerate în diferența, particularitatea lor "ontică", ceea ce se dezvăluie dar rămâne în același timp, esențialmente retras în sine.

În filosofia ortodoxă concepția despre ființă și raportul cu existența sunt constante ontologice esențiale. Accepțiuni  ortodoxe ale ființei:

Ființa și existența necreată, este Ființa lui Dumnezeu. Sfânta Treime unică în Ființă și întreită în persoane. În Dumnezeu ființa și existența coincid și sunt mai presus de ființă și existență  în măsura în care noi  putem să le gândim. „Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce Se numește «Eu sunt» m-a trimis la voi.”(Exodul, 3,14).

Adevărul fundamental revelat nouă de Dumnezeu pe care se bazează teologia ortodoxă, filosofia ortodoxă și toată cunoașterea și lucrarea omului  este cuprins în aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: Ființa și existența  mai presus de ființă și de existență create sunt proprii lui Dumnezeu. Toată creația, lumea inteligibilă, omul participă în diferite grade la ființă și la existență. Prin urmare ființa și existența create nu sunt suficiente lor însele, ci își au cauza, temeiul, în actul creator al lui Dumnezeu care le aduce la ființă și existență din iubirea Lui necuprinsă și milostivă, din voia și puterea Sa, prin Fiul Său Logosul întrupat și prin lucrarea Sfântului Duh și le dăruiește ființă și existență.

„Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta.”( Antonie Plămădeală).

Într-adevăr, expresia „Eu sunt cel ce sunt” nu poate fi aplicată niciunei ființe, niciunui lucru, niciunei stări cuprinse în ansamblul existenței universale; nimic din ceea ce există nu își este suficient sieși și toate ființele și lucrurile sunt determinate de o multitudine de condiții, specifice stării de existență în care se manifestă, între care și durata, succesiunea, ceea ce face ca toate să aibă un început și un sfârșit, cu alte cuvinte, o existență efemeră, inevitabil limitată. Mai exact, existența este prin definiție limitată, efemeră, contingentă, determinată și condiționată, aspecte care sunt exprimate de semnificația originară a termenului; etimologic, „existență” provine din latinescul ’’existere”, adică „ex-stare”, desemnând ceea ce nu își este suficient sieși, ceea ce nu își are rațiunea în sine însuși, ci într-un principiu exterior. Iar acest Principiu este Dumnezeu, „Cel ce este”, Cel ce este prin Sine însuși și își este Sieși principiu. Astfel, „a fi” este propriu lui Dumnezeu și presupune subzistența de Sine și prin Sine, auto-determinarea. Iar „a exista” este propriu ființelor din lume și presupune modul condiționat, determinat, limitat, dependent de un Principiu superior. Este distincția dintre Ființă (care este întotdeauna Dumnezeu) și existența condiționată (cu ansamblul tuturor stărilor, ființelor și lucrurilor). Dumnezeu și lumea.

Așadar, formula revelată „Eu sunt cel ce sunt” face distincție între Dumnezeu și lume, între Ființă și existență, între Principiu (Cauză) și efect, între Absolut și relativ. Dar, în același timp, stabilește lipsa de comună măsură între cei doi termeni ai distincției. Astfel, Dumnezeu este prin Sine însuși dar lumea nu își este suficientă sieși, ci prin Dumnezeu subzistă, cu toate ființele și lucrurile din ea; Dumnezeu nu este determinat decât de Sine însuși, dar lumea și ființele din ea sunt determinate de Dumnezeu, care le este Principiu. În distincția făcută între Dumnezeu și lume trebuie încă o dată subliniat că acești doi termeni nu sunt corelativi, nu sunt echivalenți, nu se află într-o relație; dimpotrivă, este vorba tocmai de lipsa reciprocității de relație, de lipsa unei măsuri comune; în sensul că lumea nu ar putea să existe fără Dumnezeu, fără Principiul ei, în timp ce Dumnezeu este absolut independent de lume. Aceasta înseamnă transcendența lui Dumnezeu.

Afirmația primordială a unei religii este aceea privind transcendența lui Dumnezeu; prezența acestei concepții ne dă certitudinea că avem de a face cu o religie, cu o revelație dumnezeiască, cu o spiritualitate revelată; și, per a contrario, acolo unde ea lipsește știm că nu poate fi vorba decât despre pseudo-religie și despre o falsă spiritualitate. Corelativ, viața spirituală își are începutul în recunoașterea transcendenței lui Dumnezeu; cine nu se raportează la acest adevăr fundamental nu se poate apropia nici de cel mai mic adevăr spiritual și pentru el domeniul spiritual va rămâne iremediabil închis.

Ceea ce știm despre Dumnezeu este ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut despre El, prin revelațiile sau dezvăluirile dumnezeiești; adevărurile despre Dumnezeu sunt cuprinse în revelațiile Sale. Iar adevărul primordial cu privire la Dumnezeu, astfel cum El însuși îl dezvăluie, este acela cu privire la transcendența Sa. ( A se vedea, Malciu Denis Marian,’’ Eu sunt Cel ce sunt’’).

Ființa Dumnezeiască și existența lui Dumnezeu sunt mai presus de  ființă și de existență. De aceea noi oameni  avem  sentimentul și trăirea dumnezeirii, putem gândi misterul mai  presus de mister al Ființei și Existenței Sfintei Treimi, dar nu putem  cunoaște nimic  și nici exprima acest mister. Dar este mult mai potrivit să gândim despre ființa lui Dumnezeu făcând abstracție de toate existențele, caci Dumnezeu nu face parte din existențe. Asta nu înseamnă ca Dumnezeu nu există, ci ca el este mai presus de toate existențele și mai presus de însăși existență. Cunoștințele noastre, toată știința sunt în legătură cu existențele și de aici  urmează că ceea ce este mai presus de cunoștință va fi și mai presus de existență și ceea ce este mai presus de existență va fi și mai presus de cunoștință.

Spre deosebire de ființa și existența create, Ființa și Existența lui Dumnezeu coincid, adevăr  mărturisit și de Fericitul Augustin:’’Să existe oare vreun izvor udeva din care să se reverse spre noi ființarea și viața în afară de acela din care ne scoți la lumină Tu Doamne, Tu pentru care a ființa și a viețui nu sunt lucruri diferite deoarece Ființa supremă și Viața supremă sunt una și aceeași?. Tu ești mai presus de orice și nu Te schimbi.’’ 

Prin urmare, dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Și numai aceasta putem înțelege cu privire la ființa Sa, anume nemărginirea și incomprehensibilitatea Sa. Toate câte le spunem în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică ființa  Lui, ci cele în legătură cu ființa Sa. Chiar dacă vom spune că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înțelept, sau orice altceva, nu indicăm ființa  lui Dumnezeu, ci pe acelea în legătură cu ființa Lui. Sunt unele, însă, care se spun în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu, care au o putere de negație covârșitoare; de pilda când spunem că Dumnezeu este întuneric, nu înțelegem că Dumnezeu este întuneric, ci înțelegem că nu este lumina, ci  mai presus de lumină; si când zicem că este lumina, înțelegem că nu este întuneric.

Nu putem cunoaște ființa lui Dumnezeu nici pe calea firii, nici pe calea mai presus de fire. Ființa lui Dumnezeu este "ascunsul" tainic, la care nu ne putem ridica cu mintea și cu care nu putem intra în legătură. Ea e mai presus de orice nume cum spune Pseudo-Dionisie Areopagitul. Dar noi cunoaștem lucrările acelei ființe, care coboară la noi, cum zic Sfinții Părinți. Toate numele ce le dăm lui Dumnezeu, privesc aceste lucrări; înțelepciunea lui Dumnezeu, văzută în lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrări le mai numim și însușiri ale lui Dumnezeu. În cunoașterea firească aceste lucrări sau însușiri ale lui Dumnezeu le aflam prin analogie de la lucrările create; în cunoașterea mai presus de fire aveam o vedere, mai directa a lor. Dumnezeu a creat lumea și se revelează nouă prin iubirea necuprinsă, mai presus de iubire ca însușire a  firii create. "Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el." (Ioan 1, 4,16)

Ființa lui Dumnezeu este iubirea mai presus de iubire.

Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu ( Preot Constantin Sturzu). Dumnezeu  nu este iubirea la măsura fiirii omenești. Iubirea Sa se revelează, dar exse inexprimabilă în termeni omenești. Metafizica existenței are ca obieect fundamental de reflecție ființa, așa cum remarca și Constantin Noica, iar ființa este iubirea: ’’Problema ultimă a filosofiei este  ființa. Încercarea de a intra în ființă este mai peste tot… Ființa nu este până la urmă cea desăvârșită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubirea, de la dragostea între oameni și dragostea către copil, până la dragoastea către un gând și către un sens, peste tot este ființă. Când iubești nu te întrebi ce este pe lume.’’

Întruchipări ale Ființei dumnezeiești  în existența creată:

Dumnezeu este creatorul, proniatorul și sensul ființei și existenței create, adevăr exprimat și de Fericitul Augustin: ’’Aș spune deci că eu nu aș ființa, nu aș ființa deloc dacă Tu n-ai ființa în mine. Sau mai degrabă n-aș ființa dacă nu aș ființa în Tine, Cel de la care, prin care și întru care toate ființează.’’

-Energiile necreate dumnezeiești, lucrarea harului sfânt. Lumina necreată. Prin acestea ființa creată are subzistență ontologică. "Căci  nu există zid pentru har. Nu exită moarte pentru har. Și mort de ai fi, așa cum ne face păcatul, harul lui Dumnezeu te poate învia. De altfel așa vor învia la sfârșitul veacului toți. Va veni vremea când toți cei din morminte vor ieși, zice Scriptura, cei care au făcut cele bune  pentru învierea vieții, cei care au făcut rele pentru învierea judecății (pentru osândă). Nimic nu stă în calea harului, pentru că ceea ce suntem noi este făptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea ( ființa n.n.) lui Dumnezeu și puterea Lui infinită." (Părintele profesor dr. Constantin Galeriu)

Ortodoxia nu vede o graniță rigidă, absolută între imanent și transcendent, între natural și supranatural. Harul sfânt necreat ce izvorește din ființa dumnezeiască este mijlocitorul între cele două planuri ale existenței: necreat și  creat, imanent și transcendent, între timp și eternitate, între ființa dumnezeiască și ființa creată și întruchipările ființei create. Harul Duhului Sfânt, energiile dumnezeiești necreate sunt proniatoare, susțin și îndreaptă ființa omului și a lucrurilor, într-un cuvânt ființa existenței spre desăvârșire.

În viziunea Sfintei Evanghelii și a  Sfinților Părinți,  creația nu este  încheiată. "Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez"( Ioan,5,17). Scopul istoriei lumii create și ființei acesteia este de a ajunge prin pronia dumnezeiască, lucrarea harului Duhului Sfânt la deplinătatea ființării întru ființă, ceaa ce înseamnă transfigurarea chipului acestei lumi, desăvârșirea creației, fapt continuu și  existențial  în eshatologie. "Totuși, vocația noastră de creatură este de a depăși acest dat, de a urca până la o desăvârșire, care este în același timp împlinirea naturii noastre. Aceasta o găsim prin viața în  Hristos. Prin  harul Duhului dat celui ce crede în Hristos și încearcă să-și potrivească viața după poruncile Sale, ajungem la o anumită deplinătate umană care este realizarea aspirației naturii. Primind Duhul Sfânt, omul devine mai uman. Lucrarea Duhului Sfânt poate fi concepută ca o umanizare desăvârșită a omului." (Părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae). Prin urmare, ființa  creată a existenței create nu este încă împlinită, dar are vocația și este condusă spre starea de  deplinătate și desăvârșire prin lucrarea Duhului Sfânt.

Ființa individuală din sinele mai adânc al fiecărui om nu este un dat imuabil, încheiat, ci are vocația daruită de Dumnezeu, ca împreună cu ființarea fiecărei persoane să ajungă la deplinătate, să rămână  pe calea desăvârșirii și a îndumnezeirii prin har. Fiecare om este liber să conștientizeze sau nu această vocație, să aleagă sau nu să fie pe calea deplinătății ființării sale și a ființei sale, pe calea desăvârșirii  prin devenirea în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, calea îndumnezeirii prin har.

"Cel ce se împărtășește de energiile divine el însuși, într-un anume fel lumină; este unit cu lumina și vede pe deplin conștient tot ceea ce rămâne ascuns celor care nu au acest har; depășește astfel nu numai simțurile trupești, dar și tot ceea ce poate fi cunoscut cu mintea... cei curați îl văd pe Dumnezeu, Care, fiind lumină, locuiește în ei." (Sfântul Grigorie Palama)

Întruparea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, asumarea de către El și a firii omenești, asumarea din  negrăită iubire a jertfei  pe Cruce a Celui fără de păcat pentru iertatea păcatelor noastre, Învierea Sa, Înălțarea Sa la ceruri, păstrând firea omenească, și pogărârea Duhului Sfânt, conferă posibilitatea transfigurării ființei create zidite în om, îndumnezeirea ființei omului, a ființării omului.

Sfințenia omului este ființa în plenitudinea ființării.

’’Ai pus în noi și gândul veșniciei’’(Solomon).

’’Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.’’( Eclaziastul,3.11-12)

Chipul lui Dumnezeu din noi este ființa creată de Dumnezeu în adâncul sinelui nostru.

Adâncul din noi: ființa, sinele. Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.” (Psalmul 41, 9) Adâncul din mine, ființa din mine cheamă adâncul dumnezeiesc, ființa creată în mine, cheamă harul Ființei necreate dătător de viață veșnică. "E acel adevăr de care eu iau cunoștință, și anume că adâncul din mine caută și dorește acest necuprins, acest infinit în care simți că ai viață, ai setea de existență și de infinit." ( Părintele profesor universitar dr. Constantin Galeriu)

"Ultima adâncime din noi, descoperirea chipului lui Hristos. Ultima adâncime a sufletului meu poartă pecetea chipului Tău Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire (care este ființa din noi n.n.), căutare, dor, dar, dar mai adânc e chipul Cuiva. De aici a luat naștere icoana, fiindcă simți ființial nevoia să contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva în mine. Și când scânteiază acest gând, deodată se trezește în tine o răspundere negrăită: Doamne ce răspundere am pentru acest chip care este în mine!’’(Părintele profesor universitar dr. Constantin Galeriu)

Ființa și existența create. Ființa creată este altceva și mai mult decât existența creată

Existența cuprinde ființa, dar ființa este adâncul și temeiul existenței.

Ființa în existența creată

• Rațiunile plasticizate ale  existenței  ca universal și in fiecare existent  ca individual
• Iubirea 
• Viața
• Sufletul
• Firea omului, firea vietăților și firea lucrurilor
• Conștiința
• Libertatea.
• Mediul: ideile, specia, valorile, virtuțile, (prietenia)

Existența creată are dimensiunea universalului, nu numai a individualului sau ale determinațiilor acestuia. De aceea există și omul poate să gândească și ființa istoriei, a unei națiuni sau popor, ființa universului creat. Aceste modalități de existență a ființei create  trebuie analizate, la nivel conceptual, pentru că ce este ființa creată în esența ei omul nu va putea ști niciodată, împreună cu celelalte întruchipări ale ființei într-o posibilă filosofie ortodoxă.       Filosofia ortodoxă despre ființă se delimitează de concepțiile existențialiste pentru care "omul este aruncat în lume" și trăiește permanent în angoasa ne-ființării și a morții așa cum consideră de exemplu Martin Heidegger. Filosoful francez Jean-Paul Sartre, este profund sceptic față de orice măsură prin care umanitatea ar putea atinge o stare personală de împlinire comparabilă cu ipotetica „reîntâlnire cu Ființa”, propusă de Heidegger. În viziunea lui Sartre, omul este o creatură bântuită de o viziune a „împlinirii” adică „o ființă care se cauzează pe sine”, pe care multe religii și filozofi o identifică cu Dumnezeu. Născut în realitatea materială a propriului corp, într-un univers material, te regăsești inserat în ființă. Conform noțiunii lui Husserl că întotdeauna conștiința  poate exista doar ca și conștiință a ceva, Sartre dezvoltă ideea că nu poate exista nicio formă de sine „ascunsă” în interiorul conștiinței și nici sinele sau ființa.

Greșeala fundamentală a filosofilor existențialiști despre  ființă, om și lume este aceea de a nu crede în Dumnezeu, ca fiind creatorul și proniatorul lumii și nici în revelația supranaturală  prin care omul ca ființă liberă, creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, are vocația spre  deplinătatea ființării întru ființă care este îndumnezeirea prin har. Orice filosofie care nu ține seama de Dumnezeu  este limitată, chiar dacă  relevă  unele sensuri și semnificații ale existenței și cunoașterii, și nu poate ajunge la adevărul ontologic, considerând că această lume în finită este singura posibilă și își are cauza în ea însăși. 

Ființa creată rămâne o taină, un mister, lucrul în sine kantian. Rațiunea umană poate gândi și intui ființa și formele ei în existența creată, dar nu este posibilă cunoașterea sensibilă și rațională a lor, ci poate cunoaște numai fenomenalitatea manifestată existențial a ființei din lucruri, din  natură, din om, din universalele existențiale, ideile, specia, mediul, valorile  etc.

Putem  gândi, dar nu putem cunoaște ființa existenței create în ea însăși.  Ființa creată nu este desăvârșirea existențială pe care numai Dumnezeu o are, ci numai chipul, imaginea Ființei Sfintei Treimi mai presus de orice ființă, inexprimabilă și incognoscibilă.

Analizând primatul ființei în filosofia lui Aristotel, Constantin Noica  remarca: "Ființa privită dintr-un unghi sau din altul, în unul din modurile ei sau în altul, în una din părțile ei sau în alta – iată obiectul oricăror științe. Și numai științei prime, filosofiei, metafizicii, îi rămânea să mai găsească ființa ca ființă pur și simplu." Din perspectiva filosofiei ortodoxe știința primă care gândește ființa creată a existenței în ea însăși este teologia împreună cu metafizica întemeiată pe adevărurile de credință ortodoxe și pe constantele existențiale.

Pentru om, calea care îl duce de la simpla ființare în lume la ființarea în plinătatea ființării întru ființă, de la eul  fenomenal, prins în precaritățile existențiale, la sinele mai adânc al ființei sale unde îl întâlnește pe Dumnezeu și trece astfel de la existența în limitele imanenței la existența spirituală întru Duhul Sfânt, este marcată de următoarele momente existențiale: uitarea de sine și lepădarea de sine pe crucea existenței sale, regăsirea de sine și depășirea de sine prin jertfa pe Cruce și darurile Învierii lui Hristos. Acela care trăiește în Hristos conștientizează existența ființei în sinele său și, în această existență creată și finită, se află în lume și totdeauna mai presus de lume.

"Această experiență a uitării de sine însoțită de conștiința de sine este revelația persoanei. Se trece de la eul psihic, de la eul individual la ’eul’ ipostatic la sinele fundamental care trăiește în sine ’eul’ lui Dumnezeu, care este adâncit în eul Duhului. " (Părintele profesor univ. dr. academician Dumitru Stăniloae)

Adâncul din mine cheamă adâncul dumnezeiesc, ființa din mine creată cheamă Ființa necreată, dătătoare de viață veșnică.

Ne-ființa, neantul, nimicul, dar și negația - moment al devenirii și formă existențială.

’’Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea.’’ (Parmenide)

Ne-ființa în sens ontologic nu există și nu are ipostas. Moartea nu este căderea în ne-ființă, ci numai o trecere de la viața finită și de la precaritățile existențiale în lumea imanentă, la viața desăvârșită transcendentă, dar numai pentru aceia care cred și mărturisesc pe Iisus Hristos  ca fiind Dumnezeu și Mântuitor: ’’Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului.’’ ( Ioan. 5,24-27)

Ne-ființa, nimicul nu are realitate în sens ontologic, dar poate fi conceput, gândit chiar în sens filosofic. Există chiar și o ispită a neantului pentru omul secularizat și ateu, pentru omul omul căzut din dreapta credință.

Prin urmare este un non-sens, o contradicție în principii să concepi și să vorbești despre ne-ființă așa cum bine remarcă  în antichitate și filosoful Parmenide. Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea,  conștiința de sine aparține existenței fără început.”

- Ne-ființa, poate fi pentru  omul căzut  care prin modul în care a ales să ființeze, ’’întunericul cel din afară’’, în această lume și în eternitate. Acesta nu are ipostas în sens ontologic nefiind creat de Dumnezeu, există, numai prin aceia și pentru aceia care au căzut în întunericul cel din afară. Întunericul existențial este iadul, păcatul, ispita ne-ființei, în care omul, prin libera sa alegere poate să cadă și să se afle începând din această lume, dacă îl refuză pe Dumnezeu, refuză să se întoarcă la El, se depărtează de Biserică și de oameni, dacă trăiește  în patimile sale. Închinându-se idolilor vremurilor noastre, într-un cuvânt dacă refuză  să perimească și să trăiască în lumina dumnezeiască, necreată a harului sfânt. Dumnezeu este lumina vieții  și întunericul ne-ființei iadului și a celui rău  nu o poate cuprinde. ’’Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o... Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.’’ ( Ioan, 1-4, 5,9)

Întunericul cel din afară, al ne-ființei, al iadului este supremă suferință a celor care prin voia lor liberă și  faptelor s-au despărțit de Dumnezeu, refuză să trăiască în Lumină. Însuși Mântuitorul ne previne asupra  acestei suferințe, care este veșnică: ’’Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.’’    (Matei, 25,30)

Iadul celor care aleg să existe în ne-ființă este suferința absolută a neputinței de a-și mai satisfice patimile pe care le au, dar mai ales neputința de a mai iubi. Pentru că Dumnezeu este iubirea absolută, iar ființa lui Dumneze este tot iubire mai presus de orice sentiment al iubirii pe care omul îl poate cunoaște și îl poate avea. Dumnezeu ne-a creat pe noi și întreaga lume văzută și nevăzută prin iubirea Sa și a Fiului Său, Unul născut, întruchipată prin lumina necreată și lucrarea Duhului Sfânt. Iubirea este și întruchiparea în om a ființei create, pentru că și ființa creată este iubire din iubirea lui Dumnezeu, care a pus  ca legea a harului pentru om porunca iubirii, de a iubii pe Dumnezeu  și prin Dumnezeu pe toți semenii și toată firea create, nu cu iubire pătimașă, ci cu iubire milostivă, întru dreapta credință lucrătoare prin iubire.

Pentru Dostoievschi iadul este suferința maximă a celor care nu mai pot iubi. Aceasta este ne-ființa. ’’ Dostoievski a dedicat un mic capitol din Fraţii Karamazov iadului; pentru el iadul este momentul sau starea când omul îşi spune: „E târziu! Am trecut pe alături de toate... Singurul lucru ce trebuia făcut, pentru care merita să trăieşti, cu care merita să trăieşti, nu-l mai pot îndeplini; nu mai pot fi de folos nimănui. A fost o vreme când puteam iubi din cuget, din inimă, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta; am intrat în veşnicia unde dragostea se revarsă de la Dumnezeu; dragostea mea nu mai trebuie nimănui. Pe pământ, da — ea a fost necesară multora; pentru foarte mulţi era necesar să le acord atenţia, să-i pot privi cu ochi adânci şi pătrunzători; să pot să-mi plec urechea către ei şi să aud nu doar sunetele goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: strigătul, plânsul, bucuria sau frica sufletului viu faţă de viaţa sa...”. Imaginea ce ne-o oferă Dostoievski şi pe care am dezvoltat-o aici este reală: va exista momentul când vremea va fi trecută; momentul în care pentru a compătimi, a crea, a iubi activ va fi prea târziu... Iubirea, creativitatea, gândurile şi cuvintele noastre nu vor mai trebui nimănui, căci vom sta cu toţii în faţa dragostei Dumnezeieşti, a înţelepciunii Dumnezeieşti, şi a Dreptăţii Dumnezeieşti şi a Judecăţii Dumnzeieşti’.’(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Tot astfel mărturisește și Paul Evdokimov: ’’ Iadul nu e decât autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti, infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.’’

Părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae subliniază același aspect, iadul este  neputința supremă și suferința celor car nu mai pot iubi, nu mai au ființă și ființează, acum în ne-ființa eternității: ’’Chinul iadului, constând în despărțirea de Dumnezeu cel iubitor și iubit, nu poate consta și într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simțirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaștere teoretică a faptului că El e iubitor și merită să fie iubit, dar nu-L poți iubi. Neputința de a-L iubi în mod real și recunoașterea că El ar merita să fie iubit și că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputința de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputința lor de a simți iubirea Lui, neputință pe care și-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuși respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a așteptat-o. Nu Dumnezeu pedepsește pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înșiși, făcându-se neputincioși de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferința lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aici marea taină a libertății omului unită la unii de la o vreme cu neputința lor. Omul adevărat se revelează prin tărie și Dumnezeu îl vrea tare.’’

Prin urmare, din perspectiva  unei posibile filosofii ortodoxe, ne-ființa nu are substrat ontologic și nici ipostas. Nu este nici anterioară și nici ulterioară existenței întru ființă creată de Dumnezeu. De aceea nimicul nu este o substanță, un mod de a fi din care Dumnezeu a creat lumea. Nimicul nu este un concept rațional pentru a evidenția plinătatea și deplinătatea absolute ale  dumnezeirii, libertatea mai presus de libertate, ființa mai presus de ființă, iubirea mai presus de iubire prin care și nu din care Dumnezeu a creat existența, l-a creat pe om  dăruindu-i suflet nemuritor, dar și responsabilitatea de a transfigura creația prin credința lucrătoare în iubire, de a nu-și pierde sufletul lipsindu-l de ființă în întunericul cel din afară, ci de a-l păstra curat  ființând întru Ființă  în eternitate.

Ne-ființa este ființarea fără ființă a celor care au căzut în întunericul cel din afară, al acestei lumi, dar și a acelora care se vor afla pentru eternitate în iadul suferinței supreme a ființării fără putința de a iubi, de a avea ființă. Aceștia sunt numai umbre care ființează, dar nu în sensul de care vorbea Constantin Noica, ci umbre ale ființării în care nu se află ființa. În mitologia  Greciei antice, iadul este lumea ne-ființei, a morții a umbrelor, care ființează totuși. Hades este zeul Infernului, sălășluind în împărăția umbrelor, pe care o cârmuiește alături de soția sa, Persefona. Hades nu este tradițional considerat un zeu olimpian, deoarece nu stă pe Muntele Olimp, ci în tărâmul morților, care se numește de asemenea Hades.

Iată, deci că Dumnezeu a sădit în om conștiința ne-ființei a riscului de a ființa în întunericul cel din afară lipsit de ființă, și pe care oamenii au imaginat-o în mod diferit de-a lungul evoluției umanității. Încă  din această lume devin umbre cei căzuți în întunericul cel din afară  care aleg să ființeze fără ființă, refuzându-l pe Dumnezeu și iubirea Lui, nerecunoscându-și păcatele prin pocăină și taina spovedaniei, ființând numai în egoismul și individualismul ispitei neantului  și care nu vor și chiar nu se poate întoarce la Dumnezeu cât încă mai au vreme în acestă lume, pentru că dincolo nu o mai pot face. În veacul ce  va să vină sunt umbre cei din întunericul cel din afară, și au devenit astfel pentru că în acest veac s-au despărțit de Dumnezeu și de oameni și, în consecință în eternitate, viața veacului ce va să vie, vor ființa dar ființă , în întunericul neantului și ne-ființei proprii, pentru că nu mai pot iubi și nici să-și satisfacă patima care îi macină. Aceasta este suferința supremă și tragicul absolut.

În filosofia ortodoxă trebuie arătat că Dumnezeu nu-i părăsește nici pe cei căzuți în întuneric, în ispita ne-ființei, deși aceștia l-L-au părăsit. Dar  cei aflați în iad  nemai putând să iubească pe Dumnezeu  nici nu se pot mântui, au pierdut ființa sufletului, prin  proprie voință și libertate, încă din această lume, cu toate că sufletul  rămâne nemuritor și în întunericul cel din afară.

- Ne-ființa ca negație în existență. La Dumnezeu totul este ’’da’’, totul este afirmație pentru că el este Calea, Adevărul și Viața, El este Ființa pentru orice ființă creată și orice ființare care participă la existență, El a spus să fie și a fost El a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, nu din nimic ca un fel de  existent  anterior, ci prin iubirea Sa mai presus de iubire. De aceea negația, similară cu un moment al ne-ființei și al devenirii dar fără dimensiune  ontologică exist în  lumea creată pentru că aceasta este supusă finitudinii, limitelor, transformării, dar nu este compatibilă cu dumnezeirea, nu există la Dumnezeu.

Dumnezeu și Ființa Sa sunt mereu aceleași, neschimbate și fără de schimbare. Dumnezeu este mișcătorul nemișcat cum spune Aristotel. Ființa dumnezeiască este acum și pururea da și niciodată nu. Dumnezeu este absolutul și de aceea orice devenire care ar implica și negația nu poate fi gândită pentru Dumnezeu. Spre deosebire ființa creată a omului și a lucrurilor,  ființarea existenței create este schimbătoare, supusă transformării și devenirii dialectice, ce cuprinde  negația, expresie fenomenală a ne-ființei, dar numai ca moment dialectic fără substarat ontologic.

Omul este și’’da’’ și’’nu’’ deorece este schimbător, într-o permanentă fenomenalitate evolutivă dialectică orientată însă spre transcendent. Omul este și da și nu pentru  a putea spune  da binelui și nu răului. Din însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, urmează învăţătura despre chipul în care trebuie să fie cuvântul nostru, şi anume: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37), Mântuitorul adăugând avertismentul că „ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. 5, 37)

„Chiar plecând de la o înţelegere cât se poate de simplă a acestei învăţături, am putea ajunge la concluzia că se poate trăi, într-adevăr, doar cu aceste două cuvinte, suficiente pentru lucrurile esenţiale ale existenţei noastre. „Da” ar însemna acceptarea a ceva bun pentru noi, începând de la gânguritul satisfăcut al pruncului şi până la numeroasele şi diversele întruchipări lingvistice afirmative sau atitudinile şi semnele aprobative ce suplinesc, la nevoie, eventuale neputinţe lingvistice. Iar „nu” ar reprezenta orice refuz sau împotrivire la ceva rău pentru fiinţa noastră, iarăşi începând cu plânsul nemulţumit al nou-născutului când ceva îi dăunează sau lipseşte şi până la cuvintele şi atitudinile/semnele negative ale atâtor limbi şi culturi. Astfel, pe de o parte suntem înarmaţi cu putinţa de a exprima cele două cuvinte/atitudini încă de la venirea noastră în lume, iar pe de altă parte, aceste două cuvinte ne sunt relativ suficiente pentru continuarea vieţii noastre pe această lume”. (Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian)

Omul este o ființă și o ființare duale ontologic. Potrivit relatărilor Sfântului Grigorie de Nazianz, omul este o făptură duală creată de Dumnezeu, fiind alcătuit din două ele­mente distincte și opuse, din trup și suflet, sau din carne și duh. Prin suflet, omul este chip al lui Dumnezeu, în timp ce după trup, omul este amestecat cu țărâna pământului văzut. Atitudinea Sfântului Grigorie față de trup are ­două laturi, adică trupul este atât prieten, cât și dușman, prieten pentru că este tovarăș al sufletului, dușman pentru că îi stă în cale în nevoința ascetică spre nepătimire. Dimpotrivă, sufletul este ținut la mare cinste de Sfântul Grigorie de Nazianz, fiind de origine divină, fiind suflare a lui Dumnezeu, fiind o părticică ruptă din dumnezeirea nevăzută. De aceea și afirmația respectiv negația fac parte ontologic din ființa și ființarea umană. „Noi prin „da” şi/sau prin „nu” putem, în schimb, să fim părtaşi sau nu Cuvântului a toate creator, pe care îl primim sau îl refuzăm. Putem participa la viaţa plină de duh a întregii existenţe sau putem să ne pierdem în iluziile şi fantasmele pline de infatuare ale inamicului.” (Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian).

Omul secularizat al vremurilor noastre care prin voie liberă s-a despărțit de Dumnezeu și a căzut pradă propriilor lui idoli, a transformat ’’Cuvântul în cuvinte și cuvintele în vorbe’’, cum spune părintele Arsenie Boca, a maculat frumusețea chipului său și a ființei sale alegând liber să spună nu binelui și da răului. Fără dreapta credință nu poate exista discernământ valoric. ’’Altfel spus, a spune întotdeauna „da” din „ascultare” ar putea fi la fel de rău cu a spune întotdeauna „nu” din „neascultare”. Pentru că a spune mereu „da” ar putea însemna a accepta în egală măsură şi într-o mare confuzie şi răul, şi binele. Dar ce bine este acela amestecat cu răul? O formulă contemporană de limbă engleză vorbeşte de „yes-men”-i numindu-i astfel pe cei care spun mereu „da”, într-o totală depersonalizare în raport cu părerea unui superior. Altădată se numeau, mai simplu, „linguşitori” sau „lipsiţi de caracter”, aplicându-li-se şi alte apelative, mai puţin elegante… - fiindcă dacă „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13, 1), invocarea „ascultării” nu poate acoperi întotdeauna ceea ce se numeşte de fapt laşitate. Aşa că a rosti „da” şi/sau „nu” nu este chiar atât de simplu, ci ţine de adevărul fiinţei noastre. Aici este locul înalt şi eroic al martiririlor, al mărturisitorilor adevărului, a „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” (Mt. 5, 37)’’(Pr. profesor dr. Vasile Grăjdian).

Spre deosebire de ceea ce este dreapta credință, temeiul unei filosofii ortodoxe, filosofia existențialistă contemporană afirmă că ’’Dumnezeu a murit’’, iar negația este o formă ontologică a ne-ființei, a neantului. Din perspectiva fenomenologică a lui Sartre, neantul este o realitate experimentată și nu poate fi o simplă greșeală subiectivă. Absența unui prieten și absența banilor sugerează o ființă a neantului. Aceasta face parte din realitate. Sartre dezvoltă o teorie a neantului care este importantă pentru a explica, conform doctrinei sale filosofice, reaua-credință și libertatea. Pentru el, neantul nu este doar un concept mental care rezumă judecăți negative precum „Pierre nu este aici” și „Nu am bani”. Deși „este evident că neființa apare întotdeauna în limitele unei așteptări umane”, neantul concret diferă de simpla inexistență abstractă, cum ar fi cercul pătrat. Un neant concret, de exemplu, incapacitatea de a vedea, face parte dintr-o totalitate: viața orbului în această lume. Această totalitate este modificată de neantul care face parte din ea. Atitudinea umană de interogare, de a pune întrebări, îndepărtează conștiința de lume. Fiecare întrebare aduce posibilitatea unui răspuns negativ, a neființei, de exemplu, „Cine intră? Nimeni”. Pentru Sartre, acesta este modul în care neantul poate exista. Neființa nu poate fi parte din ființa-în-sine, nici ca un complement al acesteia. Ființa-pentru-sine este originea negației. Relația dintre ființa-pentru-sine și ființa-în-sine este una de interogare a celei din urmă. Aducând neantul în lume, conștiința nu anihilează ființa lucrurilor, ci îi schimbă relația cu aceasta, susține Sartre.

Principala critică pe care o aducem, din perspectiva unei filosofii ortodoxe la concepția existențialistă, inclusiv la cele susținute de Sartre în dialectica pe care o propune negației, este că neantul, ne-ființa există ontologic, fiind proprii existenței. A acorda negației expresie a neantului substrat ontologic echivalează cu a limita ființa și existența, a consideră că răul și păcatul sunt ontologice și justificate. Așa cum am arătat moartea este o realitate, dar nu una a ne-ființei.

Dialectica hegeliană, pentru ființa și existența create, și devenirea în imanență, din perspectiva unei filosofii ortodoxe, poate explica raportul dintre afirmației și negație. Negaţia trebuie, mai întâi, fixată în conceptul ei şi diferenţiată de alte accepţiuni ale conceptului de negaţie. În logica lui Hegel aceasta apare laolaltă cu determinările realităţii şi limitei. Negația este expresia limitei ontologice. În această situaţie, limita nu este decât negaţia care stabileşte calitatea lucrului. În conceptul limitei, însă, este conţinută atât natura obiectului dată ca negaţie (orice determinare a unui obiect, de pildă în ceea ce priveşte natura sa de cal, scaun, carte etc.), cât şi negarea acestei naturi (negarea negaţiei). Limita străbate întregul lucru al cărei limită este, şi îl determină atât ca fiind ceea ce este, cât şi ca nefiind ceea ce nu este. Determinarea lucrului ca atare se face prin fixarea lui ca fiind ceva, deci prin faptul că natura sa neagă ceea ce lucrul nu este sau, mai precis, neagă ceea ce lucrul este în mod nemijlocit, la nivelul identităţii. Hegel foloseşte aici, efectiv, tot structura logicii clasice, negaţia având rolul diferenţei specifice.

De pildă, un om este o vietate. Dar vietate este şi calul. Atunci determinaţia umanităţii este dată printr-o diferenţă specifică, de exemplu prin raţionalitate. Această determinaţie, sau negaţie a naturii nemijlocite a umanităţii, adică negaţia faptului că omul este doar vietate, „străbate” întregul concept al omului iar puterea ei fundamentală este tocmai aceea de a nega ceea ce omul nu este Prin urmare, negaţia este aceea care suprimă identitatea nemijlocită a speciilor în gen şi le diferenţiază pe acestea. Există, însă, un aspect care particularizează conceptul hegelian de negaţie: caracterul său pozitiv. Mai exact, natura nemijlocită a obiectului este negativă, abstractă, în vreme ce natura sa pozitivă este concretă. De pildă, în exempul dat mai sus, genul „vietate”, raportat la „om” şi „cal”, ar trebui considerat ca ţinând de identitate, de pozitivul celor două concepte. Pentru Hegel, „vietate” este abstract şi neagă natura determinată de „om” şi „cal”. Determinarea concretă a naturii de „om” se face tocmai prin negarea acestei negaţii iniţiale, adică prin negarea naturii de „vietate”, deci prin dubla negaţie.

Evoluţia  către raţionalitate impusă de utilizarea metodei dialectice – în Ştiinţa logicii a lui Hegel – este îndeplinită prin recursul la determinaţiile conceptuale care se dezvoltă unele din altele cu ajutorul negaţiei1 . Negaţia este, de fapt, propria limitare de sine a ideii care, în primă instanţă, ia forma limitării reciproce a fiinţei cu nimicul. În cadrul acestei prime triade, fiinţă-nimic-devenire, ideea este pusă mai întâi ca fiinţă, ca început absolut nedeterminat, abstract. Aceasta este gândirea pură, golită de orice conţinut determinat. Primul act al gândirii este acela de a se determina pe sine ca nimic, deci de a fi simplul nu. Dialectica imanentă a afirmației și negației, pentru o filosofie ortodoxă se oprește aici. Hegel  nu admitea  revelația supranaturală, iar Dumnezeu este în concepția sa o simplă idee panteistă, ci nu o realitate transcendentă, Unic în Ființă și întreit în Persoane. Pentru Hegel, ființa este dată ca nemijlocitul nedeterminat, o abstracție concepută numai spiritual lipsită de orice fel de diferență. Acesta este, de fapt, genul suprem al spiritului. Ființa este negativul susține Hegel, fapt ce contrazice realitatea. Aceasta deoarece Hegel a intuit faptul că, dacă ființa pură ar fi fost un pozitiv, el nu ar mai fi putut depăși poziția lui Parmenide. Din acest motiv, Hegel fixează ființa ca nedeterminat, ca negație a oricărei determinații, ca vid pur. Evident, o asemenea concepție nu este conformă unei filosofii ortodoxe pentru care ființa este plinătate și deplinătate pentru care ființarea și determinațiile sunt modul de exteriorizare. Nu pot fi despărțite după  criterii logice  ființa de ființare, chiar dacă ființarea nu o poate cuprinde.

Dar, pentru Hegel o astfel de construcție logică era necesară  sistemului său filosofic, în care  negația este prezentă, din nefericire, ca expresie ontologică a ne-ființei. Aceasta deoarece Hegel a intuit faptul că, dacă ființa pură ar fi fost un pozitiv, el nu ar mai fi putut depăși poziția lui Parmenide. Din acest motiv, Hegel fixează ființa ca nedeterminat, ca negație a oricărei determinații , ca vid pur. Concepția lui Parmenide este mai aproape de temeiurile unei filosofii ortodoxe deoarece pentru acest mare filosof eleat al antichității, așa cum am arătat ființa era plinătate, nu vid.

Cu toate acestea dialectica hegeliană a tezei și antitezei, a negației și a afirmației, în opinia noastră  poate explica evoluția, devenirea ființei și existenței create  la nivelul imanenței unde  totul este transformare, trecere și evoluție, expresie a finitudinii și a limitelor. ’’În spiritualitatea și cultura poporului român negația este prezentă, dar  cu un caracter relativ. Există și negația absolută, dar numai pentru ne-ființă și întruchiparea răului care este diavolul. Negația românească nu are caracter existențial. Ci esențial. Românul se opune întotdeauna  la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. Nu e deci negativist ci limitator. Aceasta explică, zice Mircea Vulcănescu, îngăduința excesivă -poate neasemănată- a românului pentru altul. Nimeni nu este, pentru român, absolut altul sau absolut altfel. A nu fi nu înseamnă a nu exista. Negația absolută și simplă (ba) este lăsată numai pentru diavol. Relativitatea negației este ilustrată și de apariția ei ca întărire pentru afirmație,-ba da-pune accentul pe afirmație, în loc să o tăgăduiască, iar -ba nu-dubla negație, nu semnifică afirmația așa cum se petrece în alte limbi.

Faptul că negația are în limba română aceste particularități, determină, consideră Mircea Vulcănescu, câteva atitudini fundamentale ale românului în fața existenței: nu există neființă, nu există imposibilitate absolută, nu există alternativă existențială, nu există imperativ, nu există iremediabil.’’ ( Academician dr. Alexandru Surdu). Pentru o filosofia ortodoxă românească este esențial să se  arate și să demonstreze bazele creștine, ortodoxe ale spiritualității și culturii poporului român, continuitatea spirituală în istoria sa pe aceste baze și compatibilitatea între adevărurile de credință ortodoxe și cultura noastră.

Existența și ființarea lumii create.

S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific. Existența și ființarea sunt fenomenalitatea și manifestarea ființei. De aceea nu există  contradicții între  ființa creată și fințare, dar există precarități ale ființării și chiar ne împliniri ale ființării. În orice precaritate existențială  ființa îți face încercarea, spune filosoful Constantin Noica. Toată ființarea și existența tinde spre ființa sa și întruchipările ființei. Ființa creată  rămâne totuși pentru om adâncul, lucrul în sine, pe care îl poate gândi și concepe, dar nu îl poate cunoaște  pentru că nu este înzestrat de creator  cu o astfel de cunoaștere.

Mai mult, ființa și existența create  tind, în dialectica existențială de la imanent la transcendent, la Dumnezeu Creatorul lor. Devenirea transcendentală, în Hristos, cu Hristos și prin Hristos, altfel spus îndumnezeirea prin har a omului și transfigurarea întregii creații este posibilă  numai prin tainele fundamentale: revelația supranaturală a întruchipării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind și-a sumat și firea omenească, dar fără de păcat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat într-o singură Persoană, precum și prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt și a omului. Această devenire a ființei și existenței create încep în această lume  și va continua în veacul ce va să vie, în eternitate.

Dumnezeu a creat existența și viața din nimic, din iubire și prin cuvântul său: „Să fie”. Creația lui Dumnezeu nu se poate întoarce în neant, în neființă. Sensul dialecticii existenței și al vieții este tot spre existență și spre viață. De altfel nici cunoașterea umană, inclusiv preocupările științelor nu sunt îndreptate spre cunoașterea neantului, a neființei (ar fi un nonsens), ci spre cunoașterea, explicarea și înțelegerea existenței și a vieții, a formelor de manifestare ale acestora și a modalităților în care realitatea există.

Existența este un concept fundamental cuprinzând totalitatea determinărilor sale. Existența ceată este o fenomenalitate dinamică primară aflată în mișcare, transformare și devenire. Existența în totalitatea sa și fiecare existent în parte  sunt delimitate și definite temporar și spațial. Existența sensibilă fi fiecare individual sun prin natura lor finite, dar  totodată, purtând în sine ontologic rațiunile  plasticizante ale Creatorului, energiile necreate  izvorâte din Ființa lui Dumnezeu, au vocația transfigurării spirituale  și a trecerii  de la imanent la transcendent, iar omul vocația îndumnezeirii prin har.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu suflet rațional care are capacitatea cunoașterii și  reprezentării minimale e  existenței sensibile și ideale prin simțuri și capacitatea de înțelege  existența  prin concepte raționale  dar și  capacitatea care este în fapt o poruncă dumnezeiască  de a da sensuri și semnificații existenței create, de a o transfigura spiritual prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt. Realitatea nemijlocită a percepției intră însă în starea conceptuală a existentei doar prin apariția limbajul semnificant care permite diferențierea și interpretarea precisă a obiectului existent. Doar conștiința face posibilă perceperea reflexivă a existenței și a formelor sale, prin raporturi de construcție și obiectivare a limbajului desemnând realitatea obiectivă.

În timp s-au disociat două ipoteze asupra 'existenței realității', una obiectivista sau materialista, care afirmă o realitate 'existentă autonom' față de subiect, și o ipoteză 'idealistă', a dependenței realității de cel care o percepe și o reprezintă. Desemnarea existenței ca fiind un produs al conștiinței individuale sau al imaginarului este punctul de vedere naiv al solipsismului, evident inacceptabil pentru o filosofie ortodoxă.

Existența creată cuprinde:

          A) lumea  sensibilă finită, supusă determinismului material și temporal, finite în imanență, dar spiritualizată în transcendență. Aceasta formează  sfera realității  obiective  pe care omul o poate cunoaște și folosi în anumite limite.

Existența sensibilă creată, (cuprinde și realitatea subiectivă sau sfera ideală), a ideilor și a valorilor. Deși ideile și valorile  se constituie ca un system  coherent și tind  spre obiectivitate, totuși existența lor este posibilă numai prin acțiunea creatoare și valorizare a omului, care astfel își îndreaptă  ființarea sa spre  plenitudinea ființării întru ființă  și spiritualizează  întreaga lume sensibilă. Omul este singura ființă creată care face parte și din realitatea obictivă și din sfera ideală, valorică, spirituală a lumii sensibile. Sensul evoluției lumii sensibile, a istoriei este  orientat prin om spre  subiectivizarea  realității obiective. Întreaga  cunoaștere și creație umană sunt expresie a spiritualizării și subiectivizării realității obiective. Părintele academician professor dr. Dumitru Stăniloae a argument amplu adevărul ortodox potrivit căruia: ’’Nu omul există pentru natură, ci natura pentru om.’’

             B) Lumea inteligibilă creată, a îngerilor, a ființelor  spirituale fără trup. Există în afara determinismului  spatial și temporar, are un  început, dar nu  are o limită temporară de existență. Aceasta pentru că ființele spirituale nu au trupuri, ci sunt create de Dumnezeu  în afară  modalităților existențuale, spațiale, temporale, cauzale, finite ce caracterizeză lumea sensibilă, în special realitatea obiectivă. Înainte de a crea lumea văzută, Dumnezeu a creat forţele spirituale şi pe cele cereşti - Îngerii care sunt intermediari între oameni şi Dumnezeu. În traducere din ebraică, înger înseamnă „trimis”, iar din greacă – „vestitor". Aceste fiinţe spirituale, fără trup fizic, sunt înzestrate cu raţiune supremă, voinţă liberă şi cu o mare putere. Ele stau întotdeauna în faţa tronului lui Dumnezeu, îl slujesc pe Dumnezeu şi îl proslăvesc, fiind trimise în serviciul omenirii, pentru salvarea, ajutorarea şi cunoaşterea Esenţei Existenţei. Marele iluminist şi învăţător francez Peter Deunov scria: „Cerul de deasupra noastră nu este bolta cea albastră, după care se pierde spaţiul lumii, unde noaptea sclipesc stelele. Cerul este organizat de fiinţe supreme, de suflete mari, de aceea el este măreţ în acţiunile sale. Îngerii care populează cerul sunt suflete mari şi inspirate, care trimit lumină în toată lumea. Energia gândurilor lor puternice şi curate se distribuie în întregul Univers şi, fiind o putere colectivă, mişcă totul în lume.”

Un alt criteriu dea  reprezenta din perspectiva unei filosofii ortodoxe ființa și existența create  este acele al posibilității  cunoașterii  acesteia de către om. Putem distinge  între existența creată accesibilă cunoașterii omenești, iar pe de altă parte  aceea care nu poate fi cunoscută prin capacitățile sensibile și raționale ale omului. Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, ’’Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite’’.

Posibilitatea de a cunoaște sensibil și rațional a fiecărui om este limitată la capacitățile native, la înzestrarea sa biologică de a cunoaște și de a înțelege, la propria sa experiență asupra existenței imanente și transcendente. Limitele sunt determinate și de nivelul de cultură și educație, de acumulările cognitive și de viață, de mediul natural, spiritual, și social în care trăiește. 

Încercarea noastră de a cunoaște sufletul ca substanță, lumea ca întreg și ființa originară este una sortită eșecului de la bun început, pentru că cunoașterea noastră este limitată de Kant prin distincția pe care acesta o face între fenomene și lucruri în sine. Noi, oamenii, cunoaștem numai fenomene, adică avem reprezentări ale fenomenelor , care ne sunt accesibile numai senzorial, în urma aplicării conceptelor pure ale intelectului asupra intuițiilor sensibilității. Astfel ne sunt înfățișate „lucrurile, nu cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar ele ca urmare a intervenției constitutive a unor structuri proprii facultăților noastre de cunoaștere” căci „toate cunoștințele noastre se constituie prin structurarea impresiilor produse de lucruri asupra simțurilor de către forme ale sensibilității și ale intelectului, care ne sunt date a priori, independent de contactul nostru cu lucrurile.”

Cunoașterea rațională este limită de mijloacele specifice pe care le utilizează, mijloace demonstrative, bazate pe experiență și construcții argumentative, pe forme logice. Mergând pe linie kantiană, trebuie să admitem, așa cum am arătat mai sus că obiectul cunoașterii nu este lucrul în sine, cum este el ca atare independent de noi, ci lucrul reprezentant, adică lucrul pe care ni-l reprezentăm noi în cunoaștere, în funcție de intuițiile noastre sensibile și de categoriile apriori ale intelectului și cele regulative ale rațiunii. Paradoxul este că însăși facultatea noastră de reprezentare are limite, inclusiv limite ale cunoașterii propriilor limite.

Limitele cunoașterii Universului, a macro și microcosmosului, sunt determinate și de mijloacele prin care putem cunoaște. Există un singur mijloc lumina, mai precis, ceea ce în fizică se numește radiația electromagnetică. Primul act al creației lui Dumnezeu a fost lumina.

În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10-43 sec.) se numește Epoca Planck. În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

Universul are în compunerea sa materia vizibilă (galaxii, stele, planete, asteroizi, praf) care reprezintă cca 10 % din masa totală a sa precum și materia întunecată și energia întunecată și care ar reprezenta cca 90% din masa universului. Mai puțin de o sutime din masa universului o reprezintă masa tuturor stelelor pe care le putem vedea în galaxia noastră și alte galaxii și care formează universul vizibil. Omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre materia întunecată și energia neagră din simplul motiv că nu are capacitatea sensibilă și rațională necesară având în vedere că aceste realități obiective ale existenței create nu emit lumină, radiații, singurele prin care cunoașterea realității obiective este posibilă.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut în același mod în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate fiind veșnic necuprins și nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și înțelegerii realității mai presus de fire, toate la măsurile omului ca ființă creată și finită. ’’Pentru cunoașterea apofatică atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci experiate întrucâtva direct. De exemplu, pentru ea infinitatea și atotputernicia, sau iubirea lui Dumnezeu nu sunt numai noțiuni intelectuale, ci o experiență directă. În actul cunoașterii apofatice subiectul uman trăiește în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui.’’( Dumitru Stăniloae).

Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui.

Viața, întruchipare a ființei create și omul sunt cununa existenței create.

Viața și omul  sunt  și rămân  taine pentru cunoașterea științifică, dar  taine care se deschid și care pot fi înțelese printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință.

Oamenii de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

Omul, cununa creației.  După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua“( Sfântul Macarie). El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ ( Dr. Iosif Olariu).

Prin urmare, omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat Universul pentru ca acesta să poată face posibilă existența omului. Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe. Este singura ființă creată  chemată la îndumnezeire prin har. Nici îngeri nu au această posibilitate.

Omul nu poate fi redus la individ. El este persoană spirituală, liberă creat de Dumnezeu după chipul Său și cu vocația de a dobândi prin har asemănarea cu Dumnezeu. Prin interioritatea sa abisală, rămâne intangibil, la fel de misterios ca şi Fiinţa. El decantează memoria întregii deveniri, făcând posibilă apariția conștiinței - imagine unică de sine a Creatorului. Se afirmă tranșant că el este creatura creatoare de la capătul creației. Dar reprezintă infinit mai mult! Rostirea mai corectă ar fi: “omul este demiurgul de la capătul autocunoașterii luciferice a fiinţei” ( Lucian Blaga). Prin el se produce detașarea de substrat, de materie, delimitarea de originaritate (temei), făcând posibilă manifestarea originalității sale creatoare

Omul  este măsura tuturor lucrurilor, spunea Protagoras. Lumea este frumoasă când vrem noi să o vedem așa. Miraculos nu este numai faptul că ființa omenească se străduiește să se adapteze la mediu pentru a supraviețui, dar și faptul că mediul însuși, de la adâncurile subatomice până la sistemele de organizare şi funcționare ale galaxiilor sunt adecvate existenței vieții și a omului. Există o finalitate obiectivă a creației care este omul. Dumnezeu a creat un univers atât de complex numai pentru a crea un mediu propice, potrivit și compatibil existenței umane.

În acest context înțelegem de ce în limba greacă  cuvântul ’’antropos’’  definește omul, pentru că acest termen  înseamnă  ’’acela care privește în sus,’’ la cer. Numai omul,  din toată lumea materială creată are această însușire de a dori să treacă de la imanent la transcendent,  pentru că spiritul sau nemuritor  îl atrage  spre lumea inteligibilă. Omul este totodată singura ființă creată înzestrată cu sensibilitate și rațiune capabile de cunoaștere. Dorința și vocația cunoașterii sunt temelia științelor, a artelor, a filosofiei, a moralei, a teologiei, sunt esența oricărei creații umane. Obiectul cunoașterii îl formează realitatea exterioară omului, iar pe de altă parte sinele propriu, cunoașterea de sine.

Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae afirmă că în actul cunoașterii omul este singurul subiect în timp ce existența la care se raportează devine obiect al cunoașterii. Progresul cunoașterii umane din cele mai vechi timpuri până în prezent este impresionant și determină schimbarea radicală a mediului în care omul există și chiar a ființei umane. Cunoașterea este sursa culturii și a civilizației și a oricărui act creator al omului. Cunoașterea și toată lucrarea omului, creația sa, sunt ontologice și au ca izvor Cuvântul lui Dumnezeu. ’’El deschide cuvânt, căci El este Cuvântul, Care îmi dă și mie cuvânt. Și totdeauna Dumnezeu deschide cuvântul, Dumnezeu dă sensul. Iar eu să fiu gata-Inima mea gata e,Dumnezeule- acesta e răspunsul omului. Să fie pregătit în orice clipă. Să ostenești, să lucrezi-după chipul lui Dumnezeu, care te-a zidit, ziditor și pe tine- să zidești și ti în numele Lui, ca și cum ai avea de lucru nesfârșit, dar să fi pregătit de a răspunde la chemarea Lui în orice clipă, ca și cum acum ai plecat.’’ - Părintele dr. Constantin Galeriu

Una dintre cele mai tulburătoare dileme existențiale ale omului și ale omenirii este întrebarea hamletiană: „a fi sau a nu fi”. Omul este singura formă de existență care are conștiința vieții și conștiința morții, conștiința de sine și conștiința existenței care îl înconjoară. Omul este, așa cum spune Mircea Eliade o ființă religioasă, este singura formă de existență care se raportează conștient la divinitate, are vocația și dorința transcendentului.

Cât privește conștiința vieții și conștiința morții, în om se manifestă, clar, distinct și puternic dorința de a trăi, conștiința vieții și nu aceea a neantului, a nimicului, a neființei, a morții așa cum încearcă să susțină unele secte religioase sau gândirea filozofică existențialistă. Ființa umană a fost creată pentru viață și nu pentru moarte. Părintele Teofil Părăian remarca cu profunzime că bătrânii nu se simt mai aproape de moarte decât cei tineri. Dorința lor de a trăi este la fel de mare ca și în tinerețe. Explicația o conferă chiar cuvintele Mântuitorului: „Cât despre Învierea morților, au n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Mat.29-32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și a morții și să ne împace cu Părintele Universului.

Pentru omul care alege liber și conștient, dar însuflețit și determinat de harul dumnezeiesc, de lucrarea Duhului Sfânt (pentru că nu ne dăm singuri credința), să trăiască în Hristos, împlinind poruncile Sale, devenirea  sa existențială, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, parcurge trei etape, după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: ’’existența; existența  bună; existența a tot bună, în veșnicie’’. Părintele Galeriu precizează: ’’Făptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar în suiș. Treapta întâi- existența, că existăm; a doua-existența în bine, în har lucrând binele și a treia existența veșnică, în veșnicie. Și pentru fiecare treaptă  ne-a dat Dumnezeu darul Lui. Existăm prin ființă, că avem ființă. A doua-existăm în bine prin voință. Ființă au toate, dar omul are și voință. Iar a treia -exităm în har. Și pentru ele lucrăm’’.

Din nefericire concepțiile ateiste actuale referitoare la om, societate, stat și guvernare au  denigrat  omul pe care îl consideră un simplu individ și nu o persoană a cărui libertate este îngrădită  oricând  arbitrar, transformându-l  într-un sclav care ar trebui să fie fericit  sub imperiul globalizării și al guvernărilor ateiste. Și mai grav este că mulți oameni se degradează din demnitate de om ca persoană prin  căderea în ateism, refuzând  iubirea milostivă și mântuirea  oferită de Dumnezeu,  închinându-se idolilor  vremurilor noastre și care se află încă din  această lume în întunericul cel din afară, ființează fără ființă, fiind  dominați de ispita ne-ființei. Dar, dumnezeu în necuprinsa Sa iubire milostivă nu-i părăsește  nici pe aceștia, ci ca un Tată iubitor îi așteaptă să se întoarcă ca pe orice fiu risipitor. De aceea, chiar și în condițiile  tragice ale societății contemporane chipul lui Dumnezeu din om nu a fost șters, ci numai s-a hașurat puțin.

’’Din teroarea istoriei și din absurdul vieții se poate ieși prin asumarea istoriei și transfigurarea ei... Creștinismul nu este religia morții și a neantului, ci a vieții’’, mărturisește și pentru noi, monahul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt.