Lungul drum al eului catre sine - Partea I

 

                 Motto

 

Cugetările, reflecțiile și notele care urmează sunt o premisă pentru un model filosofic antropologic și axiologic al existenței. Sunt meditații filosofice gândite prin adevărul dreptei credințe ortodoxe, asupra ființării și a devenirii ființării întru ființă a căilor pe care omul  fiind în lumescul  acestei lumi, cea mai bună dintre lumile posibile, cum spune filosoful Gottfried Wilhelm Leibniz, poate să ajungă la plenitudinea ființării întru ființă, la seninătate, la beatitudine. Aceste prolegomene se constituie ca argument al faptului că nu există contradicții între  dogmele și adevărurile revelate ale dreptei credințe, iar pe de altă parte între cunoașterea științifică onestă și meditația filosofică autentică întru adevăr, asupra omului, valorilor, moralei, artei, naturii a universului în general, într-un cuvânt asupra lumii create. Există însă o condiție: cunoașterea științifică și rațională, oamenii de știință,  gândirea și meditația filosofică, filosofii și moraliștii, să accepte și să înțeleagă bazându-se tocmai pe  ceea ce cunoaștem despre om și Univers și pe semnificațiile și sensurile evidente ale existenței, că această lume nu își are cauza în ea însăși, ci cauza primă, finală proniatoare și transcendentă este Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în persoane, sufletul este nemuritor, iar omul este creat după chipul lui Dumnezeu, persoană liberă, chemat la asemănare cu Dumnezeu și îndumnezeire prin har, iar existența nu se limitează la această lume finită și va continua ca existență spiritualizată în veșnicie, în transcendent. Prin harul lui Dumnezeu și asumarea  umanității de către Fiul lui Dumnezeu, jertfa și învierea Sa, omul este o ființă nemuritoare. De aceea plinătatea ființării întru ființa creată poate fi realizată de către om și în această lume finită, dar, de-plinătatea ființării, omul îndumnezeit prin har, poate fi atinsă în transcendent, în veacul ce va să fie. Totodată, sunt o replică la cele 12 teme principale  ale filosofiei existențialiste, pe care le redăm mai jos și la ideologiile contemporane ale: postmodernismului, inteligenței artificiale, a transumanismului, teme pe care le redăm  mai jos:

                    12 teme principale ale gândirii existențialiste

(după, Emmanuel Mounier,  Introduction aux existentialismes, Ed. Gallimard, Paris,1962)

Întâi sesizarea diversității lumii sensibile și transpunerea ei într-o diversitate conceptuală sau într-o bogăție infinită a trăirilor. Pe treapta următoare a drumului către Unitate și Adevăr, conștientizămcontradicția, sau mai bine spus contradicțiile ființării, care reduse la esență se manifestă prin veșnica întrebare hamletiană: ’’a fi sau a nu fi.’’ Prin contradicție, elementele lumii sensibile în diversitatea lor, nu mai sunt indiferente unele față de altele, ci se leagă în sisteme, devin structurate. Ca urmare cunoștințele nu mai rămân în sine, ci ele încearcă să se realizeze într-un univers conceptual continuu, să dobândească determinația pentru sine, în accepțiunea sa hegeliană, dar care sfârșesc prin a deveni o sumă aritmetică a diversității conceptuale și sensibile infinite. Infinitul astfel obținut nu este totalitate și nici Unul, ci este în fenomen, adică veșnica reproducere a ființei în existență, conceptualizată de conștiința cunoscătoare. La capătul acestei încercări întâlnim conceptul abstract, lipsit de determinațiuni concrete și valoarea fără conținut sensibil.

În acest punct poate interveni conștiința de sine, care nu este altceva decât spiritul cu potențial reflexiv ajuns în fața limitelor existențiale și conceptuale, pe care le-a interiorizat.Conștiința în genere, cum spune Kant, devine conștiință de sine, prin reflexie, adică prin raportarea la limite, la propria disoluție abstractă în concepte fără fond existențial și valori fără trăiri, care o îndeamnă să se întoarcă la sine, regăsind conceptul concret existențial și valoarea plină de conținut sensibil, depășind astfel contradicția. Transcendentalitatea conștiinței, care devine conștiință de sine, nu este altceva decât întoarcerea spiritului la sine, după marile contradicții pe care le-a cunoscut. Acesta este adevărul conceptual plin de valoare în bogăția infinită a determinațiilor sale, subiectivizarea obiectivului, adică ființarea ființei. Această treaptă este unitate, dar nu Unitatea, deoarece nu se realizează decât în determinările subiectului care a devenit subiect tocmai prin subiectivizarea obiectivului.

Setea spre realizarea Unului duce la următorul pas, dacă subiectul care poartă conștiința de sine a ființei este destul de puternic pentru a căuta esența propriei sale libertăți transpuse în sinele existențial și nu numai conceptual. Dorința de a realiza sinele existențial, libertatea, dincolo de orice diversitate cuprinsă în orice existență individuală este ceea ce călăuzește subiectul în drumul său existențial și îndeamnă la pasul următor.  

Acesta constă în ceea ce am putea numi golirea existențială, adică desprinderea de obiectivitate și determinațiile necesității naturale. În acest punct subiectul, omul, renunță nu numai la ceea ce nu este subiectiv, dar și la conținutul subiectivității sale și devine non-subiect. Acesta nu este Nimicul; non-subiectul este totuși subiectivul prin Sinele său, care a devenit Sine interiorizând golul absolut, neființa, nimicul. ’’Dar în acest om nu mai este decât rațiunea, care s-a dezbrăcat prin abundența virtuții, chiar și de iubirea și de afecțiunea cea mai nepătimașă, și totuși naturală față de trup. Căci duhul a biruit cu desăvârșire firea și a convins mintea să se odihnească până și de filosofia activității morale, când se întâlnește cu Rațiunea cea mai presus de ființă printr-o contemplație simplă și neîmpărțită. Pentru că dacă omul a reușit să ajungă la această stare, în care poate lepăda ușor cele ce curg în timp, nu este nimerit ca odată ce s-a dovedit slobod de cele sensibile și a trecut peste ele, să se împovăreze iarăși cu chipul făptuirii morale ca și cu un cojoc.’’(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Cum poate realiza subiectul plin de unitatea diversității ființiale acest pas? Printransformarea conștiinței de sine a existenței, într-o conștiință de sine a non-existenței, adică prin interiorizarea limitei absolute a oricărei ființări, a morții. Subiectul a devenit Sine și prin aceasta liber. Conștiința libertății care poate fi realizatănumai prin raportare la ne-ființă este tragicul absolut, o contradicție care nu se mai rezolvă prin reflexie, deoarece conștiința de sine a non-existenței nu este reflexivă. Tragicul este o contradicție a esenței și a permanenței, a conștiinței care s-a simțit plină de determinațiuni existențiale, dar care în același timp este absorbită de dorința nemărginită spre autentica libertate, ca suprem atribut al persoanei, regăsindu-se deci ca Sine în golul absolutal ne-ființei prin abolirea oricăror determinațiiexistențiale, care o țineau încătușată în sfera aspră a ființării.

În acest punct al devenirii ființării întru ființă se opresc filosofii existențialiști, ateii, adepții ideologiilor postmoderniste și postumaniste, cei care strigă împreună cu Nietzsche, ’’Dumnezeu a murit’’.

Devenirea ființării întru ființă nu se oprește aici. Moarteaeste o realitate la fel și finitudinea oricărui existent din lumea aceasta. Dar, conștientizarea acestei realități de către om este un fapt al smereniei existențiale, necesare pe drumul ființării întru ființă. Ne-ființa, neantul, moarteanu sunt realități ontologice care să se opună realitățiiexistenței, a ființării, a ființei, singurele create de Dumnezeu și care se manifeste prin individualități existențiale și ipostasuri. Domnul Iisus Hristos a spus: ’’Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.’’ (Ioan,11,25) și, ’’Știu că porunca Lui este viaţa veşnică’’( Ioan, 12,50).

Moartea și conștiința ei, a ne-ființei este expresia tragicului absolut pentru omul care consideră că viața, existența, ființa au marginile acestei lumi, iar Dumnezeu este cel mult o idee, sau mai rău o iluzie. Sfântul Ioan Gură de Aur se ridică deasupra tuturor filosofilor existențialiști, deasupra ateilor și gândirii omului contemporan despărțiti de Dumnezeusoluționând contradicția existențalădintre moarte, ne-ființă, iar pe de altă parte dorința de a fi, de a avea viață, contradicție care macină conștiința tragică a multor oameni care au trait, trăiesc și vor trăi:’’ Îngrozitoare este moartea și plină de multă frică; dar nu pentru cei care știu filosofia cea de sus, Căci cel care nu cunoaște nimic limpede despre cele viitoare, ci socotește că moartea este o stricare și un sfârșit al vieții, pe bună dreptate se îngrozește și se înfricoșează ca și cum ar trece în neființă. Dar noi, care cu harul lui Dumnezeu am aflat cele ascunse și tainice ale înțelepciunii Lui și care socotim că moartea este o plecare în alt loc, nu s-ar cuveni să tremurăm, ci chiar să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că lăsând această viață stricăcioasă, mergem spre o alta, mai bună, mai strălucitoare, fără sfârșit.’’

Ultimul pas nu mai aparține subiectului, deoarece acesta prin intermediul conștiinței de sine a ne-ființei se găsește aruncat în golul absolut al neantului indefinibil și fără ipostas. Experiența ne-ființei înseamnă libertate așa cum am văzut, dar este o libertate a neliniștii ce cuprinde tragicul. Ne-ființa este o determinare de conștiință, dar fără concept sau ipostas și deci fără adevăr și valoare. Ea este numai o limită pe care subiectul a interiorizat-o pentru a o experia prin conștiința non-existenței, prin expresia tragicului, ca o contradicție între Ființă și Neființă. Este negația absolută care sfârșește prin a se nega pe sine, golind subiectul nu numai de diversitatea conceptuală și valorică, dar și de ultimul element existențial al subiectivității, subiectivitatea sa sub forma Sinelui.

Obiectivitatea ca ființare și conceptualizare a dispărut. Astfel, ceea ce a fost subiect a devenit Eul fundamental, persoana care poartă ca unică determinație libertatea fără limite, tragicul fiind depășit și realizându-se prin aceasta Ființa ființării ca Unul, care la nivelul conștiinței, lipsite de determinații și precarități ființiale, de conținut, dar plină de sine, are expresia Seninătății. Totul se regăsește în Unul; ființa este neființa și neființa este ființa.’’Apoi fiindcă, după împlinirea lucrării Sale pentru noi S-a înălțat la Cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pământul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile și a arătat firea cea creată ca una, de la o extremitate la alta a părților ei, unificată în ea însăși prin virtute și prin cunoașterea primei Cauze. Astfel, prin toate câte a săvărșit tainic a arătat, cred, că rațiunea este legătura de unireîntre cele despărțite iar lipsa rațiunii înseamnă dezbinarea celor unite. Prin aceasta ne-a îndemnat să învățăm să ne însușim rațiunea prin făptuire, ca să ne unim nu numai cu Îngerii prin virtute, ci și cu Dumnezeu prin cunoștință, negând toate cele ce sunt.’’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Eul este subiectul ieșit din durată, din jocul neîntrerupt al interiorizărilor și al libertății neliniștii și angoasei, regăsit pe sine în identitatea cu sine și în indivizibil, în Singurul care există în Adevăr și Unul,  Persoana, întunericul mai profund decât întunericul, lumina mai presus de lumină, Ființa în ea însăși, dincolo de care nu se află decât tăcerea.

      ’’Tot ce există există întotdeauna. Nimic nu poate veni din nimic. Și ceva care există nu poate fi transformat în nimic.’’  - Parmenides din Elea

       ’’Ființa este adevăr. Pe cât de multă ființă are un lucru, pe atât are și adevăr.’’ -  Aristotel

În termeni teologici această stare este a omului îndumnezeit, devenit fiu al lui Dumnezeu după har.
 

    C.  ’’Mă îndoiesc de adevărul tuturor credinţelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aş putea îndoi. Iar întrucât mă îndoiesc,  cuget, nici aceasta n-aş putea-o nega. Şi de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca fiinţă cugetătoare sau gânditoare. Pot să mă îndoiesc de existenţa tuturor lucrurilor din natură. Pot să mă îndoiesc de existenţa propriului meu corp: de unde ştiu că nu este o simplă închipuire? Cât timp însă am această neîncredere, gândesc şi ca atare exist ca o fiinţă gânditoare, independentă de corpul material.’’( Rene Descartes)

Două sunt căile care pot să smulgă omul din determinațiunile infinite ale materiei și jocul fără margini al patimilor nevolniciei trăirilor false, impulsive: una este calea Logosului, a Rațiunii, identică cu ea Însăși, sau cum spune Aristotel a gândirii care se gândește pe sine; cealaltă e calea Iubirii, a realizării sinelui ca trăire prin identificarea cu valorile supreme, absolute, necondiționate, Adevărul, Binele și Frumosul.

"Îndoiește-te că stelele sunt în flăcări, îndoiește-te că soarele se rotește, îndoiește-te de adevăr când ești mincinos, dar nu te îndoi niciodată de iubire."( William Shakespeare)

Logosul, gândirea care se gândește pe sine și iubirea ca trăire pline de valoare reprezintă idealul ființării, sau astfel spus ființa individuală manifestată în Ideea și Puritatea ei.

Numai urmând aceste două căi fenomenalul existențial uman, ca diverisitate infinită, împrăștiat diacronic, dar și sincronic, în finitudinea sa temporală și spațială a manifestărilor existențiale umane este în stare să-și depășească starea sa de fenomen supus aleatoriului, dar și imperativului necesității-trebuie-, sau necesității empirice a datului, în care libertatea este tot o manifestare fenomenală, ca o simplă determinațiune a ființării structurate rigid. Și să transpună prin el, păstrându-se ca fenomen, o altă stare superioară, aceea a firii ființei umane în rostul ei, care nu mai este un element de structură ci unul structurant, al cărui mod de a fi originar este autentica libertate, plină de semnificații valorice și conceptuale ce realizează necesitatea, de data aceasta nu a unui imperativ moral abstract, ci necesitatea ca structură construită în plan valoric și conceptual, care dă sens vieții umane.

Această necesitate nu este sinonimă cu arbitrariul, nu înseamnă nici putere demiurgică nemărginită a ființei umane care se manifestă în Idealul ființării, ci reprezintă ființarea în cadrul firii umane create, prin libertatea plină de semnificație, adică prin fapte valorice, mărginite și finite în sine, dar care poartă în ele Ființa, necesitatea plină de iubire, valoare și rațiune. ’’Ruptura de ființă te face bolnav de tine însuți, încât este destul să pronunți cuvinte ca  uitare, nefericire,despărțire, pentru a te dizolva într-un fior mortal, și atunci ca să trăiești, riști imposibilul, accepți viața.’’ (Emil Cioran)
 

D. Omul poate să iasă din structura existențială unde este un simplu element și să devină o ființă structurantă de sensuri și valori. Omul este înzestrat de Creator cu posibilitatea de a cunoaște valoarea în dimensiunea ei conceptuală și să o interiorizeze prin trăirea autentică în complexitatea ei concretă. Astfel, ființa omului devine valorică, purtătoare în potență, de valoare, iar prin cunoștință și voință  impune valoare, dă sensuri structurilor materiale și ideatice, dezordonate, aleatorii, structurându-le sub o necesitate alta decât cea naturală, respectiv una valorică.

’’A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice.’’ - Wilhelm Windelband

    ’’Fără Dumnezeu nu există scop, valoare sau sens în lume.’’ - Jean-Paul Sartre

    Prin  această necesitate valorică, structurile materiale, afective și ideatice, care nu mai există, devin ființări semnificative, fiind înbogățite de acțiunea valorizatoare a omului cu semnificații și sens.

     ’’Valoarea timpului, ca posibilitate a ridicării din păcat şi restabilirii comuniunii cu Dumnezeu, ni se descoperă mai ales în iconomia mântuirii. Fiecare clipă care trece, şi noi n-am luat în ea decizia pentru realizarea sa în bine, este o clipă sau un timp pierdut. Clipa se prezintă astfel ca semn al unei posibile mântuiri, dar şi ca semn al unei posibile căderi sau pierderi. …’’ - Patriarhul Daniel
 

E. Valoarea nu există și nu se poate regăsi, decât în faptele valorice, sau altfel spus în acțiunea valorizatoare a omului.

Se realizează un cerc existential valoric. Omul, prin firea sa create este deschis valorii, dar care nu se realizează de la sine. Numai prin faptele valorice și în primul rând cele spirituale, omul conștientizează valoarea  din potență în act și o realizează. Dar pentru a săvârși fapte valorice omul trebuie să știe mai întâi ce este Valoarea, să conștientizeze conținutul acesteia, să o aibă ca determinație nu numai a firii sale, dar și a ființării. Mai întâi conținutul valoric este în stare de potență, ca deschidere a ființării, care se umple de conținut prin faptele valorice. În starea de potență, dar ca determinație a firii și ființări umane, valoarea nu este încă realitate, dar nu este nici un concept sau idee transcendentală. Neîmplinită prin fapte valorice, valoarea are existență în determinațiunile firii, dar încă nu s-a regăsit și împlinit pe sine. Urmează să se regăsească și să se împlinească pe sine, prin  manifestările valorice ființiale ale omului. Orice definiție care se vrea a fi exhaustivă a valorilor și în mod deosebit a celor fundamentale, Adevărul, Binele și Frumosul, a ființării umane în rostul ei, nu poate fi în esență decât simplă tautologie, mai mult sau mai puțin corectă din punct de vedere logic, dar nicidecum transcendentală și care nu poate să ilustreze  decât deschiderea ființării spre valoare, deschidere care urmează să se închidă și să se umple de conținut  prin fapte valorice. Sfântul Apostol Iacob ne spune, ’’Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este’’. (2,26). La fel, Valoarea existentă în sine, fără fapte vlorice moartă este. ’’Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios care stă în preajma valorilor permanente, este bun şi bogat.’’(Ernest Bernea) Deci, orice teorie a Valorii și a valorilor, este incompletă, nedeterminată, pentru că determinațiunile valorice sunt ale ființării, nu sunt nici transcendentale, sau date aprioric, ci își construiesc conținutul și prin aceasta devin realitate și nu numai existente, prin fapte valorice. De aceea, Valoarea  în potență, dar conștientizată, este un concept ce nu  se închide în conotații și denotații logice, ci un concept existențial deschis. Prin fapte valorice se realizează pe sine și omul purtător de valoare în rostul sau ființial valoric.

 

F. Starea de ființă umană în rostul ei valoric, idealul ființării și prin aceasta libertatea plină de semnificație, poate fi atinsă pe două căi: una este a rațiunii și cealaltă a iubirii. Întrebarea este dacă omul ca ființă determinată și determinabilă se poate smulge din copleșirea materiei și a patimilor sufletești impulsive urmând numai una din aceste două căi, sau pentru a ajunge la rostul sau de persoană care ființează în idealul ființării trebuie să le străbată pe amândouă deodată?

Răspunsul la întrebare este următorul: atât calea rațiunii cât și calea iubirii, fiecare în parte, pot realiza persoana umană în idealul său și în libertatea sa plină de semnificații. Dar numai acela care poate păși prin voința sa pe amândouă căile deodată își bucură sufletul la fiecare pas de plinătatea ființării, realizându-se treptat pe sine și se împlinește în idealul ființării care odată realizat însemnă nu numai seninătate, dar beatitudinea, feicirea.  ’’Iubirea cheamă iubire, nu este atât de importat ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa.’’ (Constantin Brâncuși)

 

Dacă destinul vieții îl face pe muritor să atingă idealul ființării atât prin iubire cât și prin rațiune, acest ideal își are temeiul în el însuși lipsit de orice tensiune esențială. În acest caz idealul ființării este Adevărul în nemișcarea Sa. Conștiința de sine existențială renunță la propriile determinații atât obiectiv cât și subiectiv și devine sine, fără să cunoască durerile determinate de conștiința ne-ființei, de golul absolut, pe care ar fi nevoită să le parcurgă dar ar păși numai pe una  dintre cele două căi. În acest caz contradicția nu va avea un aspect tragic, căci persoana în idealul ființării este un  concept viu care se realizează pe sine numai prin construcții valorice, regăsite în pașii existențiali parcurși atât pe calea rațiunii cât și pe calea iubirii. De aceea persoana umană în rostul ei este un concept ontologic deschis, dar nu în infinitul abstract, impersonal, pentru că acest fapt ar însemna  negarea  ființării și implicit a persoanei. Este un concept ontologic deschis, dar totodată limitat prin determinațiile faptelor valorice și plenitudinea ființării pe care o realizează întru libertate plină de semnificații, seninătatea, fericirea. Dar puțini sunt cei aleși să cunoască idealul ființării urmând atât calea rațiunii, cât și a iubirii. Oare Valoarea ca realitatea existențială și conceptele valorice sunt relative, dominate de un fel de factor aleatoriu logic a cărui dimensiune nu va putea fi niciodată știută și al cărui sens va fi o construcție tot atât de abstractă și întâmplătoare? Nicidecum. Valoarea și valorile fac parte din categoria conceptelor existențiale  al căror conținut nu este realizat și determinat abstract sau aleatoriu, ci realizabil, prin determinațiunile aduse de subiectul uman ca persoană liberă prin faptele valorice, inclusiv  asupra obiectivului existențial subiectivizat de acțiunea valorizatoare umană.

 

Acest drum este continuu pe cele două căi arătate mai sus, valoarea  ontologică  ca deschidere spre ființă, devenind  tot mai semnificativă, mai plină de conținut și determinată prin sensuri, până în momentul în care subiectivitatea ca persoană s-a regăsit pe sine complet, își este propriul sau temei și prin urmare nici ea ca subiectivitate  nu își mai are rațiunea de a fi întru determinații, sinele , ca expresie a libertății  semnificative umane, negându-se și  realizând prin aceasta, un salt calitativ cum ar fi spus Hegel, adică în conștiința de sine  determinată prin conținutul său valoric, care a interiorizat și a realizat  plenitudinea ființei umane în rostul său, devine sinele mai adânc decât sinele în manifestările sale fenomenologice, valoarea prin ea însăși, relativul în absolut, ființa ca ființă aflată și păstrată în infinitul existențial uman.

 

În astfel de încercări, omul prin conștiința sa, care devine  nu numai o conștiință a ființării, dar și a ființei în ființarea sa valorică, sau altfel spus  conștiință de sine, de obicei urmează numai una dintre cele două căi, fie a rațiunii, fie a iubirii. Aceasta se întâmplă deoarece rațiunea și iubirea, deși compatibile  în idealul ființării,  ca stări de fapt fenomenale sunt deosebite, aproape ireconciliabile, dar numai în  aspectul lor fenomenal. Trăirea și afecțiunea, evlavia, nu își găsesc expresia în rațiunea constructivă și generală și prin natura sa abstractă, după cum  logosul  ca rațiune umană nu își are corespondentul în manifestarea lui fenomenală în concretul indemonstrabil al trăirilor sensibile, a intuițiilor aferente lor, al contemplației. Numai în realitatea sinelui mai adânc, manifestată în ființa ființării, devin temeiuri constructive ale  idealului ființării. Ca atare, omul liber și valorizator este îndemnat în existența sa fenomenologică să urmeze cel puțin calea iubirii sau calea rațiunii, prin fapte valorice ale iubirii sau ale rațiunii, spre idealul ființării întru ființă. Într-un asemenea  fel de a fi, de a ființa, drumul nu mai regăsește în cuprinsul sau plinătatea ființei care ființează. Aceasta apare ca rezultat final când eul devine sine mai adânc  transcendental  ființării fenomenologice. Plinătatea ființei care ființează pentru ființa umană în rostul ei valoric, poate fi realizată numai prin îngemănarea, în fiecare moment temporal și spațial, din ce în ce mai mult și mai deplin a elementelor structural valorice ale ființării întru ființă, a bogăției infinite de semnificații ale sinelui mai adânc, prin  iubire și rațiune, gândirea care se gândește pe sine. Iată de ce părintele Arsenie Boca  ne spune că, ’’ne trebuie  mai multă inimă în minte și mai multă minte în inimă.’’

 

Atunci când fie rațiunea, fie iubirea, pline de semnificații valorice lipsesc, omul conștient de sine nu se poate smulge pe sine  din ființarea materială pătimașă, pasională, în care este aruncat, decât cunoscând chinurile neființei, ale ispitei neantului, ale contradicției tragice dintre  virtualitatea plinătății ființei sale  create, iar pe de altă parte golul care îl atrage, îl soarbe în ființarea haotică a lumescului material și pătimaș, a impulsurilor pasionale,  fie ele mistice sau  după caz, ancorate într-o raționalitate abstractă. Valoarea se împlinește pe sine în ființarea umană, prin fapte valorice umane, la fiecare  clipă a ființării, dar va ajunge la plinătate, iar omul la seninătate și plinătatea ființării întru ființă, abia prin voință, ca negare absolută a eului aruncat în lume, deci negarea atracției ființării în lumescul material și  pătimaș, lipsit de sesns și semnificații, realizând astfel sinele mai adânc, aflat în idealul ființării întru ființă. Fiecare  pas existențial, pe drumul realizării ființei umane  în rostul ei valoric și al firii create, este presărat de contradicții tragice, de ispite, dintre care cea mai puternică este ispita neantului a ne-ființei, la care nu poate rezista  decât numai omul  aflat  în conștiința de sine ființială a dreptei credințe și prin lucrarea teandrică a harului. De data aceasta locul beatitudinii îl ia nefericirea existențială, consecință a contradicției ființiale  permanente între  dorința firii create de a fi în iubire și rațiune, realizând astfel plenitudinea ființării întru ființă în această viață și în eshatologie, având  certitudinea conștientă a eternității ființiale, ca dar al lui Dumnezeu,  iar pe de altă parte  finitudinea  existențial fenomenologică în această lume.

 

Pe acest drum existențial întâlnim și conștiința nefericită a sufletelor alese, în încercarea de a se desprinde de precaritățile ființării fenomenale în lumescul acestei lumi și a purcede spre valoare, dar, care nu se pot desprinde de lumesc pentru că nu conștientizează sinele mai adânc al firii umane, deschiderea spre plenitudinea ființării întru ființă, ci rămân în închiderea care nu se deschide a eului, alegând libertatea acestei lumi, considerând greșit că aceasta este singura existență și lume posibilă, iar idealul ființării se poate realiza în finitudinea și materialitatea acesteia. Conștiința nefericită este starea pe care existențialiștii o consideră ca fiind angoasa omului aruncat în lume, frica  de  nimic determinat, a omului  care se teme  acolo unde nu este frică.

De fiecare dată calea lor spre ființa ființării și plenitudinea ființării este întreruptă de apăsarea conștiinței tragice a finitudinii existențiale, a limitelor  existențiale din această lume, de conștiința  ne-ființei și a morții, de faptul că eul nu se  poate transfigura în sinele mai adânc, nu-și poate depăși determinațiile care îl țin legat de materie, deși vocația  lui este una spirituală, și a atinge astfel plenitutinea ființării întru ființă, pe care o conștientizează, dar o refuză. Această stare existențială a conștiinței nefericite este o contradicție a subiectivității, deoarece omul este purtător de valoare, este existențial valoare, dar care rămâne în potență  și nu devine act prin fapte valorice, nu se realizează ca valoare ființială.  Sfântul Issac Siriul ne adresează un îndemn care ne poate feri  de conștiința nefericită: ’’Ferește-te de libertatea care duce la robia cea rea!’’

 

Devenind valoare, realizată prin fapte valorice obiectivitatea se subiectivizează, existând însă și riscul ca subiectivul să se considere suficient sieși pentru că nu se mai raportează la Obiectivitatea Transcendentă, mai presus de obiectivitatea acestei lumi, la Dumnezeu unic în ființă și întreit în ipostasuri. Este un alt aspect al conștiinței nefericite  care trăiește  prin raportare la idolii propriei subiectivități, în aparența idealului ființării, dar fără ființă și fără om, ceea ce este contra firii create. Subiectivitate ramâne subiectivitate în rostul valoric  dat de Dumnezeu, tocmai prin infinita raportare la Obiectivitatea Transcendentă, prin care și există. Există o relație permanentă  între subiectivitatea omului  ca persoană conștientă de sine și, pe de altă parte natura, mediul, obiectivitatea ca atare. Omul este creat de Dumnezeu și pentru a transfigura natura, obiectivitate, pentru a o spiritualiza prin fapte valorice, deoarece ființarea întru ființă și plenitudinea ființării  este spirituală, valorică și trebuie să cuprindă lumea creată. Părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae arată că, ’’Nu  omul este creat pentru natură, ci natura este pentru om’’, ceea ce înseamnă că obiectivitate naturii  trebuie să fie subiectivizată  prin acțiunea valorică transfiguratoare a omului. ’’Creaţia întreagă nu ajunge la unire cu Dumnezeu decât prin om.’’ - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

 

Prin faptele valorice, pe calea iubirii și pe calea rațiunii, subiectivitatea și obiectivitatea își transformă conținutul determinativ în semnificații spirituale, într-un neîncetat efort de realizare întru idealul ființării, efort în care omul își găsește treptat rostul său ca existență  plină de valoare. Parcurgerea acestui drum de către om, trecând prin contradicții tragice, inclusiv ispita neantului a ne-ființei, va putea  duce totuși le idealul ființării întru ființă și transfigurarea eului fenomenal al ființării în sinele mai adânc al ființei, care este de fapt omul aflat în rostul existenței sale  plină de sens și semnificații valorice. Idealul ființării întru ființă este  seninătatea și libertatea în sfera valorii realizate  nu numai conceptual dar și existential, suficient sie însuși, care își cunține propriile determinații ontologice. Tragicul generat de contradicțiile existențiale, de căderea omului în ispite și din rostul ființării sale întru ființă, nu va mai fi conștientizat de conștiința de sine, deoarece omul  devenit persoană în idealul ființării s-a împlinit pe sine în plinătatea ființării întru ființă.

 

Dar, seninătatea nu va fi beatitudine, calmul adevărului, mai presus de bucuriile și fericirile  efemere ale ființării în lume, ci va fi cuprinsă încă de tensiunea existențială a împlinirii  nu numai a ființării  ci și a ființei. Această dimensiune a împlinirii existenței umane, ființa  poate fi atinsă prin cele două elemente structural existențiale, iubirea și rațiunea. Atunci când existența ca valoare, ființarea întru ființă se realizează în lipsa unuia dintre cele două elemente structural existențiale, iubirea sau rațiunea, tinde să acopere lipsa celuilalt extinzându-și determinațiunile în structura ființării. În acest caz iubirea nu devine gândirea care se gândește pe sine și nici rațiunea nu devine iubire, ci ființa umană în rostul ei valoric  este orientată spre unul dintre cele două sensuri structurale care domină și care a realizat prin el însuși  ființarea, dar nu plenitudinea ființării întru ființă. Idealul ființării va fi astfel, idealul ființării întru iubire sau idealul ființării întru rațiune. Și într-un caz și în celălalt întâlnim tensiunea existențială din cadrul ființării, a omului care s-a realizat pe sine în deplinătatea sa valorică, dar numai  orientat, unilateral, având mereu în  sinele său mai adânc nostalgia, neîmplinirii în idealul ființării întru Ființă, plenitudinea ființării, care este starea de seninătate și beatitudine.

 

La sfârșitul drumului existential întâlnim Ființa. Pentru a atinge idealul ființării întru ființă, plenitudinea ființării, ne trebuie, așa cum spune Părintele Arsenie  Boca,’’Mai multă  minte în inimă și mai multă inimă în minte’’. ’’Problema ultimă a filosofiei este ființa, încercarea de a intra într-o ființă este mai peste tot... Ființa nu este până la urmă, pentru noi cei creați, Cea desăvârșită imposibil de cunoscut și intangibilă pentru noi; este numai iubirea ei. Oriunde este iubire, de la dragostea  între oameni și dragostea către copil, până la dragostea către un gând și către un sens, peste tot este și ființa. Când iubești nu te întrebi ce este pe lume. Dar iubirea este pentru un text nu pentru un context. Dar textele nu se văd; sunt ale celor ce au devenit din viață umbre. Cred că nu încape ordine în lume, în suflete și chiar în cunoaștere decât atunci când ne găsim fiecare textul devenind și văzând în jurul nostru bune umbre. De altfel, ce suntem cei în viață decât mijlocitori între umbrele care nu mai sunt și cele care nu sunt încă.’’  Această stare existențială  este o deschidere  spre  desăvârșire, spre transcendent, spre ființa ființării în înviere , altfel  spus spre idealul indumnezeirii omului prin  harul lui Dumnezeu și mântuirea sa. Această cale existențială a ființei și finalitatea ei sunt redate de Sfântul Maxim Mărturisitorul în trei momente:  ’’existența; existența bună; și existența în înviere.’’ Parcurgea acestui drum spre  ființa ființării în înviere  nu se poate realiza decât cu Hristos, prin Hristos și spre Hristos, care este “Calea, Adevărul și Viața’’( Ioan, 14,6) și totodată ’’Învierea și Viața’’, ’’Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.’’ ( Ioan,11.25), adică Ființa ființării.

 

  a. Ființa, concept care nu poate fi definit logic. Ființa este prezentă în existență și în gândire. Existența și gândirea sunt fenomenalul, iar ființa adâncul ontologic, necuprinsul care susține  existențialul fenomenal. Ființa este existența, dar reciproca nu este întotdeauna valabilă. Ființarea întru Ființă este existența bună. Ființa ființării este temeiul ei. Conștiința de sine, transfigurarea eului în sinele mai adânc, plenitudinea  prin fapte valorice a ființării întru ființă,  sunt stări existențiale la care omul trebuie să ajungă pentru a ști ce este ființa. ’’Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, Fiinţă şi Energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a Fiinţei şi Energiilor... Ființa Divină se cunoaște din dumnezeiasca lucrare că este, nu și ce este.’’ (Sfântul Grigorie Palama).

b. Finitul; a avea ființă. Ființa determinată, care se mărginește pe sine în nemărginirea sa prin determinările existențiale finite, ființări ale ființei, dar nu Ființa. Ființa care se manifestă în multitudine de ființări, dar care nu devin infinit abstracte, nici măcar în cugetare. Ființa se regăsește ca atare în fiecare finit care ființează fără să se confunde cu acesta. Ființa ca Unu și Adevăr nu se realizează în totalitatea existențelor finite, pentru ca aceasta este un general abstract, care poate fi gândit, dar fără realitate ontică, ci în fiecare individual finit. Pentru Aristotel, universalul există numai, în și prin individual. Aristotel determină patru semnificații principale ale ființei: „ființa prin accident” (κατα συμβεβεκος), „ființa ca actualizare sau posibilitate” (ως δυναμις και ενεργεια) „ființa după forma categoriilor” (κατα τα σκεματα της κατεγοριας), „ființa ca adevăr”(ως αληθες). „Aşadar, tot ce e nepieritor există în act; tot aşa nici un lucru necesar nu există în chip potenţial. Dar acest fel de lucruri sunt primordiale, căci, dacă n-ar exista ele, nu ar mai exista nimic”, spune Aristotel.

c. Infinitul. Există un înțeles comun, finitul depășit, sau mai general finitatea depășită și două sensuri existențiale: infinitul existențial, absolutul, ființa în ea însăși fără ființări, determinări, nemărginită și imposibil de definit și cunoscut și ca al doilea sens existențial, in-finitul, adică ființa care ființează în individualul și finitul existențial. Deci, finitudinea ființării care poartă ființa și prin acesta având vocația, chemarea depășiriiși transcenderii condiției sale fenomenale, realizând esența ființării, adică in-finitatea, sau ființarea în ființă, plenitudinea existențial valorică. Această din urmă stare existențială este proprie omului care devine liber în ființările sale fenomenale, dar care poartă în ele lucrarea ființei dumnezeiești și prin aceasta persoană  care păstrează în individualitatea sa chipul Creatorului, al Ființei și care se deschide in-finit spre desăvârșire și asemănarea cu Dumnezeu după har. Dar fiecare individual existențial al naturii, obiectivitatea opusă dar nu contradictorie subiectivității firii umane poartă în sine ca manifestare ființa  și prin acesta  participă la in – finit. Omul are vocația și menirea  primite de la Creator de a transfigura și spiritualiza subiectivizând  obiectivitatea naturală, conferindu-i sensuri și semnificații, actualizând astfel in-finitatea aflată ca potență în fiecare individual existențial. „Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea”. „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul”. (Constantin Noica – De Caelo).
H.  Existența-realitatea-idealul-valoarea

            Teme fundamentale

      a.   Existența care cuprinde tot ce este creat: lumea sensibilă și lumea inteligibilă, subiectivitatea și obiectivitatea, posibilitatea și realitatea, contingentul și necesarul, ființarea este numai efect, nu își are cauza ființării în ea însăși este numai fire, dar nu și ființă, participă însă la ființă, fără de care nu ar putea fi, este ființarea ființei.  De aceea este greșit  să gândim ființa ca fiind proprie existenței create. Deoarece într-o astfel de ipoteză  existența ar avea modul de a fi în ea însăși, s-ar autodetermina fapt care ar contrazice însăși ființarea  și existența, s-ar nega pe ea însăși. Dincolo de orice comentariu, propunem spre meditaţie cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Eu, când citesc această afirmaţie adevărată, spun că mama ştia lucrul acesta, deşi avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune aşa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc şi fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viaţă să descopere acest lucru simplu: că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să ştii lucrul acesta.” Creatorul, Dumnezeu  unic în Ființă, întreit în persoane este cauza primă și finală a existenței. Este Ființa care conferă ființare existenței și în care tot ce există își află  temeiul și rațiunea de a fi.

      Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!"

      Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: "Aşa să spui fiilor lui Israel: "Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" ( Ieșirea,3- 14,15)

Acest adevăr fundamental revelat de Dumnezeu omului nu poate fi înțeles ca fapt aprioric al rațiunii și nici construit sensibil și rațional, ci numai trăit, contemplat ca certitudine absolută, evidența mai presus de evidența la care poate ajunge gândirea umană care se gândește pe sine, ar trebui să fie temeiul pentru fiecare om al înțelegerii semnificațiilor și sensului, finalitatea ființării ca devenire in-finită întru  ființa mai presus de ființă, dumnezeiască, dar numai prin har. Aceasta este propoziția fundamentală care spunem noi trebuie să caracterizeze orie gândire și meditație filosofică, științifică artistică, a simțului comun asupra ființei și existenței. În caz contrar, așa cum dovedește realitate zilelor noastre, omul poate cădea în ispita neantului, a ne-ființei, și ființează în contradicțiile tragice ale unei conștiințe nefericite. Adevărurile existenţiale fundamentale presupun, pentru a ajunge la ele, simplitatea spiritului şi puritatea inimii.

Gândirea pervertită umană  poate conceptualiza și ne-ființa, numai în ipoteza în care consideră că existența are modul ei de a fi în ea însăși, este propria sa cauză. Mai grav. Existențial poate cădea în ispita neantului, în conștiința existențială nefericită, cu consecința închinării la idolii  vremurilor noastre. Pe care tot conștiința nefericită a omului i-a creat. Ne-ființa este ne-determinatul, non-existențialul opus ființării și totuși prezent în ființare fie ca unitate absolută, abstractă, idolii vremurilor noastre, fie ca multiplicitate absolută, diversitate fără ființare. Hosul, absurdul, non-sensul sunt prezente în ambele forme de gândire a non-ființei și implicit a non existenței, este răul ca atare creat de om dar care nu are ființă și nici ipostas.

b.  Existența este în același timp și unitară și diversă. Unitatea existenței își are temeiul în ființă. Ființa este unitate, dar ca ființă care ființează este unul în diversitatea individualului, a ipostasurilor ființiale. Unitatea este termenul dominant, iar diversitatea este termenul recesiv sau secundar. Non-existența, (nu cea absolută ca fapt de conștiință, gândire și trăire, care nu are realitate și nici ipostas, răul în sine), este alteritate, cea ce nu este un individual sau un ipostas al existenței, dar care se află în unitate dilectică cu acesta, poate fi în contradicție absolută, sau  posibilitate de a fi a celui care nu este încă.

Cunoașterea științifică, confirmă această interpretare metafizică a realității. Fizica a descoperit și demonstrat că antimateria există. Antimaterie este termenul folosit pentru definirea opusului materiei  formate din protoni, neutroni și electroni. În același fel în care termenul zi definește atât perioada de 12 ore de lumină, cât și perioada de 24 de ore care include noaptea, termenul materie este folosit pentru definirea atât a opusului antimateriei cât și totalitatea de materie și antimaterie existentă în univers. Antimateria este formată din antiparticule. Dacă atomii  din care se compun obiectele folosite de oameni sunt alcătuiți din protoni, electroni și neutroni, anti-atomii vor fi formați din antiprotoni, antielectroni (pozitroni) și antineutroni. Antiparticula diferă de particulă prin faptul că are o  sarcină electrică opusă particulei, dar are masa  egală cu aceasta. Dacă o particulă intră în coliziune cu antiparticula sa, cele doua se anihilează, emițând raze gama și fotoni de înaltă energie. În anul 1928, Paul Dirac a intuit existența antimateriei, în prezent existența ei este dovedită prin experimente științifice.

Conform oamenilor de știință, la formarea universului au fost create două cantități egale de materie și antimaterie. Ar fi trebuit, deci ca cele două cantități să se anihileze reciproc. Datorită unui fapt încă necunoscut, acest lucru nu s-a întâmplat, iar cantitatea de antimaterie în univers este în prezent foarte redusă. Este posibilă totuși o explicație la măsura puterii de înțelegere a omului. Materia este afirmativul și de aceea termenul  dominant al existenței create în univers. Spre deosebire, antimateria este alteritatea în raport cu existența, non-existența  exprimtă metafizic trebuie să fie termenul secundar și care are rolul de a contribui la mișcarea și transformările din univers, dar și la ființarea ființei în individual și diversitate. Acest raport  contradictoriu între afirmativul existențial și negativul ca alteritate  non-existențială este o realitate prin care se manifestă echilibrul și armonia universală, trecerea de la posibil la realitate, de la act la potență, de la virtual la individual care ființează întru ființă, de la existență la non-existență ca alteritate.

c. Existența se determină prin non-existență, ca altul al său, între acestea fiind supremul raport de unitate dialectică. Prin aceast raport existența nu este un unu sau un divers nemișcat, etern, imuabil, ci modul de a fi, al ființării întru ființă este transformarea, mișcarea, nașterea și dispariția ca individual și ipostas, dar  nu ca existență întru ființă care este mereu identică cu ea însăși. Acesta este un adevăr fundamental al lumii create exprimat pentru prima data de chimistul francez Antoine- Laurent Levoiser și confirmat de știința contemporană:’’ În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă’’. Existența, creația lui Dumnezeu nu poate fi anihilată, pentru că Dumnezeu nu își ia darurile înapoi, nici cele dăruite omului și nici cele ale naturii.

Omul este creat cu voință liberă. Dumnezeu hărăzește fiecărui om anumite daruri sufletești, încă de la naștere, pe care nu le mai ia înapoi, indiferent de starea sufleteasca a celui în cauză. Darurile se află în posesia omului, care le poate întrebuința spre slava Dăruitorului lor, ori spre slava de sine, având mintea întunecată de păcate. Se schimbă, se transformă numai chipul acestei lumi, conform proniei dumnezeiești și finalității  instituite de Creator, transfigurarea și spiritualizarea omului și a naturii.

d.  Existența-ființează, există.

           Non-existența ca aleritate și ca  posibilitate de a fi altul sau în altul- există.

           Non-existența absolută, nimicul, ne-ființă- nu există; non-existența poate fi gândită sau trăită de o conștiință nefericită.

 e.  Existența are două sfere sau dimensiuni care se interpătrund și intercondiționează:

              - realul (realitatea) care cuprinde lumea sensibilă și lumea inteligibilă – sfera ontologică.

              - idealitatea  (idealul) - sfera valorică, trăirile subiective, ideile, produsele creației omului.  

I.  Teme ale sferei ontologice

a.  Realitatea este tot ceea ce posedă o formă sensibilă, materială sau inteligibilă fiind opusă idealității, dar nu separată de  idealitate.. Există un raport dialectic recesiv între real și ideal, în sensul că realitatea este termenul dominant iar idealul termenul secundar. Realul și idealul sunt existența creată și care poartă în sine ființarea ființei.

Există două modalități de a fi ale realității:

- Realitatea obiectivă - tot ceea ce există creat în afara omului și a conștiinței sale, ceea ce se desemnează prin termenul de natură și societate asupra căreia omul se manifestă și prin care ființează.

Este necesar să spunem că în istoria evoluției cunoașterii omul a distins două variante ale realității, anume o realitate autonomă de toți oamenii și o realitate dependentă de omul care o conceptualizează și o modelează. Prima realitate a fost numită 'realitate obiectivă', sau lume autonomă, realitate în afara individului, cea de a doua 'realitate subiectivă', extrasă de mintea subiectului din mesajul fenomenal difuzat de realitatea obiectivă, de acea ipotetică mulțime de forme și procese care se presupunea că 'există' necondiționată modal de mintea subiectului. Obiectivitatea caracterizează o relație conceptuală calificantă de modalitate existențială, a realității reprezentate în subiect. Obiectivitatea privește mecanismele generante de realitate și tratarea obiectului cumva diferențiat de individ, ca diferit de o entitate obiect, independența de subiect, ca realitate obiectivă, existența 'în afara subiectului, în afara corpului său fizic, dar și în afara corpului său spiritual. Exterioritatea fizică a obiectelor este relativ ușor de conceptualizat, exterioritatea spirituală, informațională, definește existența unui obiect autonom de orice proces mental prin care sunt reprezentate cumva obiecte. Orice obiect din punct de vedere filozofic trebuie înțeles ca o 'existență duală', ca obiect în subiect, obiect construit modal de simțurile și mintea individului și ca 'obiect independent modal de subiect, ca sursă de mesaj care furnizează omului informația de modalitate, dar care obiect, este diferit de toate mesajele de modalitate pe care le difuzează și care sunt percepute și interpretate ca forme sau evenimente.

 

Omul  poate să cunoască și să modeleze  prin sensibilitate, experiment, concepte și categorii ale intelectului și rațiunii  numai  aspectul fenomenal ale  realității obiective nu și ceea ce este ea în sine, lucrul în sine noumenul.  "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a fenomenului, a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filosofie transcendentală", filosofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

 -  Realitatea  subiectivă - omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și care prin raportare la Dumnezeu, la oameni și obiectivitate prin iubire milostivă și lucrătoare, conștiința propriei sale meniri  și prin rațiunea  cugetătoare și cunoscătoare  devine persoană. În această sferă includem și creația umană.

Subiectivitatea este totodată și un concept filosofic central aflat în relație cu conștiința, personalitatea, realitatea obiectivă adevărul, valorile credinței, ale religiei ale rațiunii, moralei și artei  care a fost definit în mod diferit de surse. Trei definiții comune includ faptul că subiectivitatea este calitatea sau condiția a:

Importantă este și viziunea juridică  asupra subiectivității.

În raporturile sociale care prin aplicarea normelor legii devin raporturi juridice, omul este întotdeauna prezent ca subiect de drept, ca persoană fizică  care are capacitate juridică și al cărei conținut o formează  drepturile și obligațiile asumate. În drept distincția dintre  subiect și obiect  este rigidă deoarece  obiectul aparținând realității obiective nu exte niciodată subiect de drept. Relațiile juridice există numai între oameni, subiecte de drept, iar unele dintre aceste relații  se pot referi și la existențe (obiecte) ale realității obiective.  Omul are vocația, este chemat și are menirea de a subiectiviza  realitatea obiectivă, de a o spiritualiza și de a o transfigura, dar păstrând firea, determinațiile ființiale ale naturii și societății. De aceea  filosoful și poetul german Friedrich Wilhelm Joseph Schelling  afirma cu temei că Omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii. Nu realitatea subiectivă este creată pentru  cea obiectivă, susținem și noi, în spiritul concepției filosofului francez Blaise Pascal, dar mai ales a teologilor ortodocși (Dumitru Stăniloae), că  realitatea obiectivă este creată pentru ființarea întru plenitudinea ființării întru ființă a realității subiective, a omului.  ’’La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât din infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ceea ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. (…) Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.” (Blaise Pascal)

’’Demnitatea nu trebuie să mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduiala a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.”(Blaise Pascal).

Preluând concepția Părintelui Constantin Galeriu, afirmăm că  omul se află în raport cu el însuși  și cu natura în trei modalități:

 - Omul, față în față cu el însuși prin conștiința de sine și spiritul de conservare;

- Omul față în față cu natura, prin filosofie, artă, știință, moralitate, în general prin cunoaștere și propria sa creație, care conferă sensuri și semnificații naturii;

- Omul mai presus de natură prin raportare la Dumnezeu, la creatorul sau, prin dreapta credință, contemplație, rugăciune.

b.  Modul de a fi al realității obiective și subiective este mișcarea, transformarea  devenirea. 

Mișcarea realității, de o diversitate impresionantă este a individualului, a ipostasului, a universalului, a tot ceeste real, subiectiv și obiectiv și ființează întru ființă. Prin experiență cotidiană, prin cunoașterea sensibilă și rațională  conștientizăm  și teoretizăm  mai multe forme de mișcare: fizică, artistică, politică, socială etc. Elementul specific pentru definirea și înțelegerea mișcării de orice fel în realitatea obiectivă și subiectivă  este  modalitatea fizică de mișcare. În fizică, mișcarea este schimbarea poziției unui obiect în timp. Mișcarea este descrisă prin distanță, timp,viteză și accelerație. Mișcarea unui corp, mai general a unui sistem, este studiată prin alegerea unui sistem de referință  de către un observator și prin măsurarea  schimbării poziției acelui corp față de acel sistem de referință. Dacă poziția unui corp, a unei individualități sau a unui sistem nu se schimbă în raport cu un anumit sistem de referință, se spune că acesta se află în repaus ( întotdeauna relativ la un anumit sistem de referință și mărginit în timp), este nemișcat, imobil, staționar sau are o poziție constantă (invariantă). Mișcarea unui obiect nu se poate schimba decât prin acțiunea unei forțe și determinată cauzal. Deoarece în  existența creată nu există un sistem de referință absolut, mișcarea absolută nu poate fi determinată în ființarea acestei lumi. Astfel, în Univers  totul poate fi considerat a fi în mișcare. Termenul de mișcare, în general, semnifică o schimbare în timp a configurației unui sistemic politic, social, artistic și altele.

Legile mișcării fizice au fost formulate prima dată de Sir Isaac Newton  în lucrarea sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, publicată pentru prima oară pe 5 iulie 1687. În formularea inițială a lui Newton, cele trei legi sunt:

Legea I. Fiecare corp perseverează în starea sa de repaus, sau de mișcare uniformă în linie dreaptă, cu excepția cazului în care este obligat să schimbe acea stare de forțele imprimate pe el.

Legea II. Alterarea mișcării este întotdeauna proporțională cu forța motrice imprimată; și se face în direcția liniei drepte în care acea forță este imprimată.

Legea III. Fiecărei Acțiuni i se opune întotdeauna o reacție egală: sau acțiunile reciproce a două corpuri unul asupra celuilalt sunt întotdeauna egale și îndreptate către părți contrare.

Aceste legi  se aplică mișcării  oricărei forme și structuri ale realității obiective și subiective. Mecanica clasică a fost dezvoltată ulterior de Albert Einstein, prin teoria relativității restrânse și teoria relativității generale. Relativitatea restrânsă (sau specială) se referă la mișcarea obiectelor cu viteză ridicată, apropiată de viteza luminii. Relativitatea generală descrie mișcarea maselor mari (astronomice) sub acțiunea forței gravitației. Mișcarea cuantică descrie comportamentul particulelor elementare, a ceea ce se numește  microcosmos și care are ca fundamentat principiul indeterminării și al determinării ființiale a realității  microcosmosului prin interacțiunea dintre observator (realitatea subiectivă) și pe de altă parte sistemul macrocosmic studiat (realitatea obiectivă ).

 

Transformarea și devenirea sunt modalități  ale mișcării. Mișcarea realității care ființează nu este haotică, are un sens și o finalitate. Sensul mișcării oricărui individ sau sistem al realității, care ființează este exprimat de legea entropiei, a doua lege a termodinamicii.  Este o lege creată de Dumnezeu și inclusă în existența acestei lumi, a cărei  formă materială se degradează, pentru ca chipul lumii create să se schimbe, să se spiritualizeze, să fie transfigurat. Sensul entropic al mișcării este perceptibil la nivelul simțului comun. Probabil ca fiecare om și-a pus, cel puțin odată în viață, una din întrebările următoare:  De ce este mai ușor să strici un lucru, decât să-l faci? O casa trainică poate fi clădită în luni sau ani, în timp ce, pentru demolarea ei sunt suficiente doar câteva ore sau chiar câteva minute...  De ce un om, căruia i-au trebuit in jur de 20 de ani de îngrijire și de educație pentru a se maturiza, poate dispărea din această lume doar într-o singura clipă? De ce este mai ușor să faci dezordine, decât ordine? De cât timp avem nevoie pentru a aranja toate lucrurile la locul lor într-o casă și de cât timp avem nevoie pentru a le arunca în dezordine? O cultură, o civilizație se formează și evoluează  secole sau milenii, dar dispare într-un interval relativ scurt de timp sau chiar instantaneu prin cataclisme naturale. La fel o stea, un corp ceresc se formează în intervale de timp mari, astronomice, miliarde de ani, dar dispare într-un un  interval de timp mult mai scurt sau instantaneu, așa cum este cazul stelelor care devin super-nove. De ce toate acestea?

 

Știința  ne dă  răspunsul: Există o lege fundamentală care guvernează întreaga existenta creată-Legea entropiei. Nu există nicio excepție de la aceste legi fundamentale ale fizicii și toate experimentele, de la cele mai simple, pană la cele mai complexe, toate procesele din univers se supun acestor legi. Cea de-a doua lege a termodinamicii afirmă că toate sistemele fizice lăsate libere tind să devina dezordonate, săgeata timpului fiind îndreptată întotdeauna în jos. Această săgeată, numită și “evoluția timpului “ arată că , odată cu trecerea timpului, totul se deteriorează, moare, se consumă, se dezordonează, se strică echilibrul, se învechește, se uzează îmbătrânește, se degradează. Există în lume creșteri locale și temporare ale ordinii, contrar legii a doua a termodinamicii. Dar lucrul acesta se întâmplă numai acolo unde există inteligență (informație, plan, proiect ) și viață. Creșterea unei semințe pană la stadiul de copac, creșterea unui fetus pană la stadiul de animal adult, creșterea unei grămezi de cărămizi și a altor materiale de construcții până la stadiul de clădire etc. reprezintă scăderi ale entropiei. Cea mai puternică învingere temporară a legii entropiei este acțiunea creativă a omului  făuritoare de sensuri și semnificații valorice. Dacă avem în vedere nu numai sensul dar și finalitatea mișcării, legea entropiei este negată absolut prin vocația și scopul final al creației omului de Dumnezeu de a spiritualiza și transfigura realitatea începând cu el însuși. Trebuie însă specificat faptul ca orice scădere a entropiei este temporară, caci in final, organismele vii mor,  orice structură materială se degradează, orice  civilizație și cultură are un ciclu de viață și  o ființare finită etc.

 

Expansiunea universului  este o expresie a creșterii entropie realității materiale. Este creșterea distanței măsurate între două obiecte din Univers  pe măsură ce timpul  se schimbă. Este o expansiune intrinsecă prin care se modifică scara spațiului în sine. Universul nu se extinde „în” nimic și nu necesită spațiu pentru a exista „în afara” acestuia. Tehnic, nici spațiul, nici obiectele din spațiu nu se mișcă. În schimb, metricea care guvernează dimensiunea și geometria spațiu-timpului  propriu-zis este cea care se modifică la scară. Este ca și cum obiectele nu se mișcă de la sine, spațiul „crește” într-un fel oarecare între ele. Deși lumina și obiectele din spațiu nu pot circula mai repede decât viteza luminii, această limitare nu restricționează metrica în sine. Pentru un observator, apare că spațiul se extinde și toate galaxiile, cu excepția celor mai apropiate, se îndepărtează. Desigur, nimic nu se distruge definitiv, nici un atom nu dispare pentru totdeauna, ci totul se transforma, conform primei legi a termodinamicii, legea conservării energiei.

 

Există și o altă formă a mișcării mult mai profundă, spirituală, propriei omului  creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, Creatorul său și al existenței, a ființei create care ființează în rostul ei. Este mișcarea omului către Creatorul său, către Dumnezeu, mișcarea duhovnicească. ’’Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să se sfărâme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu. Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuți, cu care noi adesea, din neînțelegere, intrăm în relații de vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.’’(Arhimandritul Serafim Alexiev)

 

Sensul mișcării lumii create nu se confundă cu finalitatea acesteia, care este  spiritualizarea, transfigurarea. Schimbarea chipului  lumii create de Dumnezeu în eshatologie. Aceasta  sensul și finalitatea devenirii, nu a mișcării  în sine. Transformarea  este acea modificare de stare creată a unui sistem real, schimbarea  configurației inițiale a acestuia , dar cu păstrarea firii acestuia, a individualității create, într-un spațiu obiectual interactiv, printr-o acțiune configurantă dată. Specificitatea transformării depinde de caracteristica structurală și interactivă a spațiului și de particularitățile operante ale sistemului transformant. Marea majoritate a transformărilor sunt generate de om în spațiul real fenomenal, din ale cărui obiecte și proprietăți își derivă criteriile de supraviețuire. Transformările stărilor realității se realizează prin acțiune gestuală directă sau prin intermediul diferitelor unelte cu sau fără potențial energo interactiv propriu. Dar în realitate se produc sistematic transformări și fără intervenția umană, natura posedând enorme energii și direcții de aplicare, pentru a își modifica mereu alcătuirea și evoluția.

 

Omul se transformă pe sine însuși prin  lucrarea sa și lucrarea teandrică a harului: din ignorant prin educație se poate transforma în  înțelept, din om rău poate să se transforme  în om bun, sau din bun poate să se transforme în om mai bun  din  păcătos, prin credința lucrătoare în iubire poate deveni virtuos, din egoist se poate transforma în altruist în iubire milostivă etc.

Există însă și transformări negative, ale descreșterii, caderii ale dezordinii existențiale împotriva  sensului ființării întru ființă. Omul nu trebuie să-și schimbe firea, credința, ființarea întru Ființă spre plinătatea ființării, ci trebuie să își schimbe conduita, viețuirea contrare menirii sale și ființării întru ființă. Expresia cea mai profundă a acestei transformări  întru ființă a omului  este metanoia, pocăința. ’’Pocăința înseamnă rechemarea minții acolo de unde a căzut, înseamnă schimbarea minții, căința pentru păcatele săvârșite (transformare o omului ca persoană n.n.). Însușirea noastră ca făpturi presupune cu necesitate dependența noastră de Făcătorul și Proniatorul nostru, lucru care atrage după sine ascultarea de legile Lui și de poruncile Lui. Această dependență a fiecărei ființe de izvorul existenței ei, de pricina care a adus-o la existență, singura care poate să-l conducă la existența cea bună este starea ei fiziologică... Când omul se trezește cu harul și luminarea lui Dumnezeu și vrea să se întoarcă la Dumnezeu, care este starea cea după fire, acest lucru se numește pocăință. Pocăința, în înțelesul ei general, este întoarcerea omului plăsmuit la Dumnezeu și supunerea la voia Lui dumnezeiască. Omul a lepădat porunca lui Dumnezeu, prin urmare pocăința se învârte în jurul lucrării poruncilor Lui. Darul acesta al pocăinței l-a dat bunătatea nesfârșită a lui Dumnezeu firii noastre, și nu îngerilor’’. (Gheron Iosif Vatopedinul).

 

Nu numai omul, ci și orice individual sau universal al realității este supus transformării în cadrul firii și ființării sale. Astfel, evoluția înțeleasă ca ansamblu de transformări este parte componentă a creației lumii de Dumnezeu și a proniei dumnezeiești care călăuzește existența creată. Într-o astfel de înțelegere, singura adevărată,  teoriile evoluționiste nu mai sunt contrare dogmei creștine a creației, și sunt adevărate pentru tot ce este transformare în  realitate obiectivă și subiectivă.

 

În filosofie este asociată cu schimbarea și opusă ființei ca unul, imuabilă, nemișcată de ordinul esenței sau ideilor, singura care există. Devenirea este înțeleasă în gândirea filosofică ca fiind posibilitatea de schimbare a unui lucru care există. În studiul filosofic al ontologiei, conceptul devenirii își are originea în Grecia antică cu filozoful Heraclit din Efes, care în secolul al VI-lea î.e.n., spunea că nimic în această lume nu este constant în afară de schimbare și devenire (adică totul este impermanent). Această idee a fost subliniată de Heraclit cu celebrul citat „Nimeni nu pășește vreodată în același râu de două ori.” Teoria sa este în contrast direct cu ideea filosofică a ființei, argumentată pentru prima dată de Parmenide, un filosof grec din Magna Grecia italică, care credea că schimbarea sau „devenirea” pe care o percepem cu simțurile noastre este înșelătoare și că în spatele naturii există o ființă pură, perfectă și eternă, care este adevărul suprem al ființei. Acest punct a fost subliniat de Parmenide cu celebrul citat „ceea ce este-este”. Devenirea, împreună cu antiteza sa de a fi (ființa), sunt două dintre conceptele de bază ale ontologiei.

 

Savanții și filosofii au crezut în general că fie Parmenide îi răspundea lui Heraclit și are dreptate,  fie invers. Foarte greu au fost asociate devenirea și ființa în  concepțiile filozofice. Pentru atei, inclusiv filosofi sau oameni de știință, la fel și pentru  existențialiști, adepții ideologiilor postmodernismului sau postumanismului, ființa nu are  existență, este un concept al gândirii greșit, fără suport real. Cea ce există este mișcarea, devenirea întotdeauna haotică și fără finalitate sau sfârșind în moarte, în neființă De exemplu, filosoful german Friedrich Nietzsche unul dintre precursorii existențialismului și ideologiei postmoderniste, considera  că Heraclit „va rămâne veșnic drept cu afirmația sa că ființa este o ficțiune goală”. Nietzsche a dezvoltat viziunea unei lumi haotice în perpetuă schimbare și devenire. Starea de devenire nu produce entități fixe, cum ar fi ființa, subiectul, obiectul, substanța, lucrul. Aceste concepte false sunt greșelile necesare pe care conștiința și limbajul le folosesc pentru a interpreta haosul stării de devenire. Greșeala filozofilor greci a fost să falsifice mărturia simțurilor și să nege dovezile stării de devenire. Postulând ființa ca fiind realitatea de bază a lumii, ei au construit o „lume de apoi” confortabilă și liniștitoare în care oroarea procesului de devenire a fost uitată, iar abstracțiile goale ale rațiunii au apărut ca entități eterne. În gândirea modernă asupra existenței, devenirea a fost asociată cu ființa, ca spirit absolut de către filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care elaborat și mecanismul devenirii bazat pe contradicția dialectică.

 

Hegel, numește metoda sa cu termenul de dialectică sau cu expresia de  metodă speculativă și o opune metodei metafizice (metoda vechii metafizici). Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice. Dialectica nu este un concept care funcționează mecanic, ci se bazează pe  ideea unei Rațiuni Universale, ideea transcendentului, a Spiritului Absolut care determină realitatea istorică.  Dialectica hegeliană, cu cele trei momente - teză, antiteză, sinteză - nu este numai o metodă de gândire asupra existenței, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. Dialectica este însăși natura lucrurilor, filozofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea/completarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

 

Astfel, ontologia sau metafizica, pune problema ființei în sine a principiului. Dar ce este ființa în sine? Ea este ceea ce este, ea este și nu poate decât să fie. Dar aceasta afirmație - "ființa este ceea ce este" - este o judecată de tip analitic (în sens kantian). Prin această judecată este afirmată ființa pură,  fără determinații, fără proprietăți. Ea este o judecată tautologică. În această judecată cuprindeam ceea ce deja știm explicit; anume că este ceea ce este. Prin urmare, spunem că ființa este dar nu și cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra ființei în sine care trebuie să devină pentru sine.  A fi abstract sau concret depinde de felul în care conceptele se raportează  unele la altele în funcție de sfera și conținutul lor. Evident că cel mai abstract concept este "ființa", întrucât  le cuprinde pe toate celelalte concepte fără ca la rândul său să fie cuprins de un concept de o mai largă generalitate. Ființa se conține doar pe sine. Despre ființă  nu putem spune decât că este. Ființa nu este și ființa ființării, cum afirmăm noi.

 

În schimb, despre om, în calitate de concept concret, cu multe însușiri, putem spune extrem de multe lucruri: că este o ființă rațională, bipedă, că vorbește, râde etc, adică  cum am arătate noi ființează întru ființarea ființei. Când spunem că ființa este, dar nu și cum este, avem un concept abstract asupra ființei în sine. Dar noi trebuie să-i  deducem și alte proprietăți întrucât, în această ipostază "ființa pură și neantul pur sunt tot una" cum zice chiar Hegel. Deducem de aici că între ființă și neființă (neant) există o anumita tensiune lăuntrică. Trebuie să găsim un al treilea termen care să "descarce" tensiunea (relația logică de contradicție) dintre ființă și neființă. Acest al treilea termen este devenirea, fiind creat de Hegel plecând de la sugestia faptelor de experiență ale lumii. Toate lucrurile sunt și nu sunt în același timp. Toate devin ca altul prin mijlocirea cu sine - susține Hegel. Lucrurile nu au proprietăți veșnice. Ele apar și dispar, se nasc și mor, sunt și totodată  nu sunt, prin raportare la timp. ’’A fi’’, ființarea, este o succesiune de momente. 

 

Devenirea asigură legătura între afirmație și negație, între ființă și neființă, între ceea ce este și ceea ce nu este. Ea este o sinteză; caracteristicile ei posedă ceva din natura ființei dar și din cea a neființei. Ea face trecerea de la abstractul ființei la concretul lucrurilor. Abstract este începutul. Concretul este întregul, totalitatea. De aici se deduc și celelalte categorii hegeliene: ceva (calitatea), cât (cantitatea), multiplu, fenomen etc. Așa se explică de ce Hegel identifică ontologia cu logica. La el ontologia este logica minții noastre care descrie ființa în sine din abstractitatea ei până la ultimele determinații. Procesul acesta este veșnic. Existența  trebuie sa fie rațională, guvernată de ordine și necesitate, după cum și starea interioară, subiectivitatea, conștiința, trebuie sa fie guvernate de aceeași rațiune, de ordine și necesitate. Prin urmare, elementul comun care conferă realitate realității (interioare și exterioare) este unul rațional. Așadar, raționalitatea lumii, a existenței, este ceva dincolo de om, ceva ce transcende omul și realitatea (exterioară și interioară) a lumii, este o sinteză a ceea ce există obiectiv (exterior) și subiectiv (interior), este ceea ce anticii numeau principiu. Acest principiu este numit de Hegel, Spiritul absolut.

 

Pentru Hegel, adevărul este dialectica spiritului absolut și de aceea  el nu este un singurul moment existențial al unei epoci, civilizată, culturi, sau al gândirii umane ci este numai cu drum cu tot, în devenirea spiritului absolut și al  naturii. ’’Spiritul presupune natura, al cărei adevăr este, prin urmare, şi principiul ei absolut prim’’, iar ’’Istoria este progres în conștiința libertății’’, spune Hegel. Afirmăm că  este  diferență între mișcare, transformare și pe de altă parte devenire. Referitor la sfera ontologică, spre deosebire de mișcare și transformare, devenirea  și dialectica ei  bazată pe contradicții conține și calea ființării. Finalitatea ei imanentă, în această lume, dar și transcendentă ca plinătate a ființării întru ființă.

 

a.  Devenirea imanentă a realității obiective și subiective care ființează întru ființă poate fi concepută:

-   Devenirea și dialectica hegeliană a spiritului absolut. Este poate modelul cel mai complet  al devenirii în imanență, dar care rămâne la acest  nivel, deoarece pentru Hegel spiritul absolut este numai un concept, o idee care devine după un model dialectic. Nu este devenirea transcendentă în care Dumnezeu este unic în Ființă și întreit în Persoane, așa cum afirmă adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe, ci nu doar o idee panteistă sau deistă.

-  Dialectica materialistă. Existența este numai lumea materială iar spiritul și conștiința sunt produse ale lumii materiale, depind de ea. Evoluția este temeiul existenței lumii materiale, finită prin esență, iar contradicțiile sunt neantagoniste obiective și finalizată într-o sinteză materială, superioară.

- Devenirea întru devenire, Proprie naturii prin legile ei repetitive, dar dependende de  spirit, de ființă.

- Devenirea întru ființă.  Modelul ontologic elaborat de Constantin Noica. Filosoful porneşte de la ideea că atunci când se afirmă devenirea întru fiinţă, este implicat faptul că fiinţa nu contrazice devenirea, ieşind astfel din viziunea canonică fiinţă vs devenire, însă devenirea poate contrazice fiinta atunci când nu este întru ea.

Pentru a-şi expune teza devenirii întru fiinţă, porneşte de la studierea cercului în constiinta filosofică, pe care îl utilizează ca simbol generic al unei scheme a gândirii în sine. Astfel, dacă la greci se întâlnea cercul ca fiind reprezentativ pentru singura mişcare desvarsita existentă, de exemplu mişcarea astrelor, ajungând să recunoască în acest tip de mişcare o reflexie a perfecţiunii cu caracter de sophia. În schimb, în filosofia modernă nu se întâlnesc categorii ale căror scheme să fie cercul, ci se încadrează în schema unei cauzalităţi liniare şi evoluţioniste sau în bipolaritate.

În ceea ce priveşte cercul în dialectică, aflându-ne în domeniul filosofiei spiritului, Noica suprimă împărţirea dihotomică, nesustinand crearea filosofiei între două opoziţii, propunând un ethos al orientării, acesta fiind principiul motor care deterimina ieşirea din impasul ontologic. Noica modifică schema hegelina, propunând următoarea schemă filosofică pe care îşi va întemeia prototipul dialectic al devenirii întru fiinţă: tema – antitema –teza –tema. Această schemă corespunde configuraţiei: Fiinţă – Devenire – Devenire întru fiinţă – Fiinţă. Noica se referă la un argument ontologic, afirmând că dintre toate conceptele, cel de fiinţă este cel care implică neapărat şi Fiinţarea.

Devenirea întru ființă se opune devenirii întru devenire. Absoluitatea Fiinţei reiese din depăşirea diferenţierii subiect-obiect, având de-a face cu subiectul absolut. Şi diferenţierea raţiune – credinţa devine pentru Noica o distincţie caducă, deoarece tocmai pentru că este înzestrat cu conştiinţa devenirii întru fiinţă, omul avea în trecut setea religioasă de absolut, care în prezent nu este decât setea raţională a omului raţional de a atinge fiinţa. Înainte de apariţia fiinţei raţionale, realitatea era blocată, existenţă era neîmplinită, nu exista fiinţă. Noica afirma că devenirea întru ființă este, structura specifică umanului, aceea care tinde către absolut. Însă nici persoana, nici comunitatea, nici umanitatea ca întreg, nici chiar logos-ul proclamat de filosofie n-au răzbătut vreodată până la fiinţă⁸cu adevărat. E datoria filosofiei să integreze devenirea întru devenire în devenirea întru fiinţă. Fiinta însăşi este devenirea întru fiinţă reuşită.

 

b. Devenirea transcendentă a realității obiective și subiective.

- Devenirea în Hristos, cu Hristos spre Hristos, este proprie omului și prin om întregii creații.  

Este prezentă și în existența imanentă  prin lucrarea harului sfânt  care de fapt este lucrarea proniatoare a Sfintei Treimi. Este devenirea absolută omului și a existenței create care include orice  modalitate de devenire imanentă și o depășește deoarece  finalitate este îndumnezeirea prin har a omului, spiritualizarea existenței create, transfigurarea chipului acestei lumi în eshatologie. Este devenirea care înlătură contradicțiile existențiale, pentru că ne-ființa în sens absolut nu are ipostas și nu are realitate, la fel și răul, nu este un element contradictoriu ontologic față de bine care nu este numai un fapt moral dar și un element ontologic valoric al ființei care ființează. Ne-ființa în sens absolut, răul, neantul nu au dimensiune ontologică, nu au ipostas existențial, sunt incompatibile cu existența ființei care ființează. Răul este numai o stare a conștiinței pervertite a omului care îl acceptă și îl săvârșește  prin propria lui gândire și voință. Moartea este totuși o realitate cauzată de păcatul originar al proto-părinților noștri, de caracterul esențialmente finit al oricărui existent care ființează în lumea creată. Realitatea ontologică ontologică a morții este aceea de trecere de la imanent la transcendent, la viața de veci, pe calea devenirii transcendente ca moment al dialecticii ei. Prin urmare în devenirea transcendentă a omului și a toată creația, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, în dialectica acesteia, moartea  nu contrazice viața ci este trecerea de la viața imanentă la viața veșnică transcendentă după cuvintele Mântuitorului: ’’Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă’’.( Ioan, 5, 24) și,  ’’Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?’’( Ioan,11,25-26). 

 

De altfel Biblia ne spune că Dumnezeu i-a „hotărât mai dinainte (pe credincioși) să fie asemenea chipului Fiului Său" (Romani, 8,29). Să ne facă asemenea lui Cristos, îndumnezeirea prin har este lucrarea lui Dumnezeu, și El o va îndeplini până în final (Filipeni, 1,6). Sunt trei lucruri care contribuie la creșterea noastră în asemănarea cu Cristos: supunerea noastră față de Dumnezeu, libertatea față de păcat și creșterea noastră spirituală. Și sunt trei condiții pentru mântuirea noastră a devenirii în Hristos: dreapta credință în ființa noastră, credința lucrătoare în iubireș i fapte bune, a treia lucrarea harului sfânt. Devenirea în Hristos, cu Hristos spre Hristos este Calea Adevărul și Viața, după cum însuși Mântuitorul a spus: ’’Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine’’. (Ioan, 14,6) Dialectica devenirii transcendente, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, nu se bazează pe contradicții, ca în cazul devenirii imanente, dar  implică și o întoarcere a omului  conștient de sine de la eul fenomenal la sinele mai adânc al său, revenirea în sine, în firea sa creată de Dumnezeu. Astfel, fiul risipitor se întoarce la Tatăl iubitor și primitor, după ce și-a revenit în sine și s-a sculat din promiscuitatea și precaritate existenței după trup. (A se vedea, Luca, 15,11-32).

 

Însuși Mântuitorul lumii Domnul Iisus Hristos ne cere să ne  întoarcem din  existența precară contrară firii și să revenim la simplitatea și puritatea  sufletească, spirituală a conștiinței de sine, similară  cu a unui copil, pentru a intra în Împărăția Cerurilor, pentru a primii îndumnezeirea prin har, deoarece ’’nimic necurat nu  v-a intra în Împărăția Cerurilor’’,(Apocalipsa, 21,27): ’’Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor’’. ( Matei, 18,3) În același scop, pentru a înainta pe calea devenirii noastre transcendente, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să răscumpărăm timpul: Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos; Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,; Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt’’.( Efeseni 5, 14-16). În dialectica acestei deveniri, întoarcerea nu înseamnă revenire la ceea cea fost, regres, sau nostalgia vremurilor trecute ci, revenirea la fire, la ființarea întru ființă, pentru a atinge plenitudinea ființării, adâncirea  conștiinței în sinele mai adânc al  ființei omul, ca persoană și subiect al realității, angajindu-se în  urcușul, din putere în putere, spre a dobândi darul mântuirii a libertății harului și a îndumnezeirii  după har, al fericitei existențe întru înviere, așa cum însuși Mântuitorul ne învață:’’ Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.; Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu; Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea ; Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu’’(Luca, 9,59-62). Calea devenirii transcendente a omului nu este întotdeauna  un urcuș existențial al fericirii și beatitudinii. Cel care o urmează trebuie să se lepede de sine, de eul sau fenomenal, de precaritățile fenomenale ale existenței și să-și asume suferința, asceza, tragicul existențial al acestei lumi, să le conștientizeze, să le accepte, dar totodată  să le depășească, după exemplul și îndemnul Mântuitorului: ’’Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie’’(Luca, 9,23).

Timpul este cel mai prețios dar pe care omul l-a primit de le Dumnezeu  pentru că marchează calea și dialectica  devenirii transcendente în Hristos. Părintele profesor dr, academician Dumitru Stăniloae îl definește ca fiind, ’’intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului’’.

 

Modalitățile dialectice ale devenirii nu trebuie înțelese în succesiune, mai întâi formele devenirii imanente și apoi devenirea transcendentă. Devenirea în Hristos prin Hristos spre Hristos este prioritară, dă sens și semnificații formelor devenirii imanente le pătrunde pe acestea. Transcendentul nu este separat rigid de imanent. Revelația supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu  și apoi asumarea de bunăvoie a umanității, a jertfei Sale pe Cruce pentru răscumpărarea firii umane și a fiecărui om ca persoană, Învierea și Înălțarea Sa la cer ramânând Dumnezeu adevărat și om adevărat, a facut posibilă nu numai prezența transcendentului în lumea creată, ceea ce este un dat permanent, dar și cunoașterea transcendentului în primul rând prin credință, a revelarea acestuia omului și mai mult decât atât ridicarea  imanentului, a realității subiective și obiective care ființează în transscendent, la ființarea întru ființă, la idealul ființării, îndumnezeireara omului prin har, și prin lucrarea teandrică a omului și a harului sfânt, la spiritualizarea  întregii creații. Mântuitorul ne îndeamnă sprea o astfel de înțelegere și modalitate de ființare în care transcendentul este cel care dă sesns și semnificații, ființare întru ființă imanentului:’’Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă’’(Matei,6,33). Esența devenirii transcendente a omului în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, o regăsim în ideile și cuvintele părintelui profesor univ. dr. academician Dumitru Stăniloae:  „Creatorul a dat omului prin creație o valoare și o capacitate atât de mari de a se face Frate cu omul, de a vorbi și lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuși Fiul al Omului, dar ne-coborând total în granițele omenești – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând și Dumnezeu, mai presus de granițele omenescului. Nașterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât și mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelență, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu”.

 

Devenirea transcendentă a omului și prin om a toată lumea create, calea spre îndumnezeirea prin har a omului transfigurarea chipului acestei lumi, sunt redate și de Sfântul Ioan Gură de Aur: ’’Astfel, dacă vom vrea să practicăm filosofia, vom ști bine că cele omenești sunt nimic. Așadar, să aflăm defectele noastre și cercetându-le, să săvârșim cu timpul îndreptarea lor, unul luna prezentă, altul luna viitoare și din nou un altul să-l stabilim pentru luna următoare, ca să ne îndreptăm pe noi înșine. Și astfel, urcând ca pe niște trepte, să ne grăbim spre cer, pe scara lui Iacov. Căci și scara aceea mi se pare că. prin acea vedenie, lasă de înțeles tocmai acest lucru, anume urcușul pas cu pas prin virtute, prin care e cu putință să urcăm de pe pământ la cer, nu folosindu-ne de niște trepte supuse simțurilor, ci prin înbunătățirea și îndreptarea purtărilor. Să pornim, dar, în această plecare și în acest urcuș, ca dobândind cerurile, să ne bucurăm și de toate bunătățile de-acolo, cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în veci vecilor. Amin.’’