Credinta si drept in opera sfantului Voievod Neagoe Basarab si Matei Basarab

Scurtă pledoarie pentru actualitatea și importanța istoriei dreptului românesc

      În evoluția contemporană a științelor se constată și o tendință spre istorism

și istoricitate. Mai toate științele într-o formă sau alta și-au conceput propria lor istorie. Există o istorie a filosofiei, a logicii, a artelor, a fizicii ș.a.m.d. Această realitate științifică denotă faptul că istoria nu poate fi redusă numai la desfășurarea evenimentelor cu caracter social și politic în funcție de criteriul temporar. Istoria ca știință are evident o dimensiune complexă reliefată și prin diferitele ramuri ale sale, prin tendința firească a disciplinelor științifice de a-și legitima existența pe însăși evoluția lor. Acest fapt exprimă legătura dialectică dintre continuitate și discontinuitate în dezvoltarea cunoașterii umane, în general în evoluția spiritului omenesc.

            Istoria diferitelor discipline științifice reprezintă astfel nu numai un fapt de cunoaștere, dar și o necesitate ontologică pentru a concepe formele concrete de cunoaștere în dialectica lor, altfel spus, prezentul cercetării științifice și realitatea ontologică a creației umane se întemeiază pe trecutul acestora în condițiile în care este vizat viitorul.

            O astfel de rațiune a stat și stă la baza apariției și dezvoltării istoriei dreptului în general dar și a istoriei dreptului românesc ca discipline științifice și implicit forme concrete de cunoaștere și construcție juridică. Nu dorim să aprofundăm problematica extrem de interesantă a formării și evoluției istoriei dreptului ca disciplină științifică distinctă, dar dorim să subliniem necesitatea unei abordări din perspectivă istorică a fenomenului juridic, pentru că numai în acest mod se poate înțelege esența dreptului, exprimată de dialectica sa în plan istoric. Fenomenului istoric în domeniul științelor juridice este concretizat și de formarea unei interpretări istoriciste a dreptului de diferitele școli și curente care s-au manifestat  de-a lungul timpului.

            Un alt argument pentru importanța și actualitatea istoriei dreptului îl reprezintă însăși modul de construcție și legitimitatea normelor juridice. Abordările în spiritul pragmatismului și utilitarismului juridic tind să explice sistemul normativ numai prin voința politică a legiuitorului sau prin scopul urmărit. Realitatea juridică este mult mai complexă și nu poate fi redusă exclusiv la interpretările praxiologice ale dreptului. Normele juridice au un conținut complex și o determinare complexă, regăsite printre altele în însăși evoluția fenomenului juridic. Pragmatismul juridic poate evidenția cel mult elementul de discontinuitate în evoluția fenomenului juridic dar nu și continuitatea acestuia care este un element component al însăși legitimității dreptului unui popor într-un moment istoric determinat.

            În această succintă pledoarie este necesar să subliniem și un alt aspect. Ființa unei națiuni și a organizării sale statale este exprimată în primul rând în planul cunoașterii de istorie. Istoria unui stat are evident un caracter unitar și nu poate fi disociată de fenomenul juridic. Prin urmare, înțelegerea corespunzătoare a realităților istorice în plan social și politic ale unui stat este condiționată și de surprinderea evoluției fenomenului juridic. Statul în evoluția sa istorică nu poate fi conceput numai prin fapte politice sau sociale, ci și prin formele juridice determinate de elementele economice și politice dar care exprimă în același timp aceste realități. Unitatea istoriei unui stat este astfel în mod firesc întregită prin istoria dreptului său. În acest sens Hegel afirma că raportarea la istorie înseamnă de fapt conștiința existenței statului în progresul acesteia întru libertate.

            În acest context și în România, mai ales în perioada interbelică s-a format și dezvoltat o adevărată școală a istoriei dreptului românesc, a cărui conținut și importanță nu este încă în suficientă măsură afirmată de științele juridice contemporane. Autori precum: academician Nicolae Iorga, academician Andrei Rădulescu, profesorii Valentin Georgescu, George Fotino, Paul Gogeanu, Ioan Firoiu, Emil Cernea, Vladimir Hanga, Alexandru Herlea, Ioan Ceterchi și alții, au adus o contribuție deosebit de importantă la înțelegerea fenomenului istoric al dreptului românesc și implicit la fundamentarea școlii românești de istorie a dreptului.

            Efortul științific al unor asemenea personalități s-a orientat și în direcția explicării științifice a individualității poporului și statului român de-a lungul istoriei sale inclusiv în plan juridic. Istoriei dreptului românesc demonstrează existența statului românesc ca entitate și subiect distinct în diverse perioade istorice, oricât de puternice au fost vicisitudinile sau dominațiile la care acesta a fost supus. Realitatea incontestabilă a existenței unui drept românesc în toate epocile istorice reprezintă un argument important al autonomiei existențiale și chiar statale a poporului român. Existența unor reguli juridic cutumiare cu caracter sistemic menținute timp de sute de ani, unele existente și în prezent reprezintă numai unul din numeroasele aspecte care evocă, prin intermediul istoriei dreptului, individualitatea și permanența istorică a poporului român pe acest teritoriu, dar și în statele învecinate. 

     Încercăm în cele ce urmează să prezentăm unele din vechile instituții și izvoare ale dreptului românesc, în mod deosebit cele cuprinse în opera Sfântului voievod Neagoe Basarab și Matei Basarab, pentru a aduce în acest fel un modest argument la ideea continuității juridice a statului român, mai ales în perioadele în care ființa statală a poporului român era amenințată sau chiar pusă la îndoială.

 Jus Valachicum

       Acest termen desemnează dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) al cărui conținut a fost sistemul de reglementare obișnuielnică, de obște existent îndeosebi în Ţara Românească și Moldova dar și în Transilvania, precum și în statele vecine în care existau comunități românești. Noțiunea de „jus Valachicum” este regăsită în documentele feudale străine și se referă la sistemul de cutume (dreptul românilor) pe care statul feudal străin, în faza lui de treptată consolidare l-a receptat, recunoscându-i aplicarea în rândurile unei populații românești (valahe), băștinașă sau durabil stabilită pe un intens teritoriu. Acest sistem juridic, a fost o formă de organizare particulară, impusă de treapta de dezvoltare a statului respectiv și de puternicele tendințe de autonomie a așezărilor valahe. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat, în cursul receptării cutumiare sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziții și obiceiuri noi menite să-i asigure o netă funcțiune feudală.

            Dorim să subliniem că acest sistem juridic, acolo unde a putut avea o dezvoltare organică neîntreruptă, spre un feudalism românesc, a constituit, sub o altă denumire și cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea țării, obiceiul pământului), al fiecăruia din cele două state românești, respectiv Ţara Românească și Moldova.

            Expresia de „jus valachicum” este rezultatul unei îndelungate dezvoltări în plan istoric. Atât românii autohtoni din Transilvania, de la cristalizarea lor etnică, precum și populația aflată în Halici și sudul Poloniei, începând cu sfârșitul secolului al XII-lea au trăit după vechile lor obiceiuri, chiar înaintea consfințirii formale a regimului de jus Valachicum.

            Termenul de „valah” care apare în sintagma mai sus menționată este de regulă în studiile de specialitate cu referire la elementele unei populații române, respectiv străromâne sau la poporul unui stat român organizat.

            În Moldova o expresie asemănătoare cu aceea de jus Valachicum o întâlnim în documente din secolul al XV-lea. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1445 Ștefan al II-lea decide ca un rob tătar, în caz de iertare de robie să trăiască „după legea valahă (românească), iar nimeni să nu îndrăznească să-i amintească de robie și să nu-l poată lua”. Într-un alt document emis de Ștefan cel Mare la data de 8 februarie 1470 se amintește de un tătar dezrobit care urma să trăiască „ așa cum stau și trăiesc în țara noastră toți valahii (românii) după legea lor valahă românească.

            În Ţara Românească „legea valahă” este menționată în documentul din 4 februarie 1629 aparținând lui Gavril Moghilă și într-un alt document emis la data de 26 martie 1623 de Matei Basarab.          

            Documentele mai sus menționate, în special cele din Moldova, relevă faptul că „legea valahă” este legea oamenilor liberi (nerobi), fără însă ca termenul de „valah” să se refere la toată populația liberă a țării. Un dezrobit, de altfel, nici nu ar fi putut fi supus legii boierilor, de pildă. Un document al lui Ștefan cel Mare din anul 1941 demonstrează că „valahii” din punct de vedere juridic erau treapta de jos a populației spre deosebire de boierii și cneji.

            În cele două țări române au existat de la început sau vor apărea cu vremea, unele reglementări particulare în raport cu criteriul personal sau material, sau chiar teritorial, denumite și afirmate ca atare: legea românilor (acolo unde se poate admite sigur că se limita la „vecini”; legea robilor (a tătarilor); legea sau pravila bisericii. În alte cazuri, fără o expresie tehnică, regula de drept în sistemul cutumiar era înfățișată ca privind un drept al cnejilor, târgoveților sau boierilor.

            În cadrul statului feudal ungar, liniile generale de dezvoltare ale lui „jus valachicum” are unele particularități. Astfel, din documente emise în secolele XV și XVI, rezultă că sistemul de drept cutumiar cu această denumire era specific organizării și viețuirii populației românești, deosebită de populația maghiară și avea ca obiect inclusiv probleme specifice proprietății, folosirii pășunilor, răscumpărării animalelor, respectarea termenelor stabilite și reguli de soluționare a pricinilor. Documentele ungare subliniază faptul că deși acest sistem juridic era recunoscut el nu are „putința de a face ceva împotriva statutelor generale și decretelor acestui regat al Ungariei”. În statul feudal ungar regimul juridic „jus Valachicum” aplicabil populației române autohtone s-a menținut câtă vreme interesele de populare a țării și a domeniilor feudale, de apărare a cetăților și frontierelor, impuneau respectarea lui. Mai trebuie amintit și faptul că populația românească din Transilvania și-a apărat cu dârzenie acest regim juridic care îi fundamenta și identitatea națională. Se poate spune că vârfurile înstărite ale populației românești din Transilvania, inclusiv voievozii și cnejii au susținut în mare măsură perpetuarea regimului juridic de „jus Valachicum”. În perioada istorică amintită numai o mică parte din nobilii români vor trece de partea clasei dominante intrând, prin înnobilare și convertire la catolicism în rândurile nobilimii maghiare.

     Spațiul nu ne permite să intrăm în amănunte însă noțiunea de drept românesc se regăsește în secolele XII-XIV, ca sistem cutumiar de norme juridice, la așezările valahe din Serbia, Croația sau Polonia.

             Realitățile și importanța acestui sistem juridic ce a caracterizat poporul român în perioada formării sale și a contribuit la menținerea ființei naționale a românilor în Transilvania și alte state sunt puțin cercetate și cunoscute și de aceea se impune un efort coerent de investigare a documentelor din perioada istorică amintită ce sunt în măsură să releve forma și conținutul sistemului juridic de norme cutumiare „jus Valachicum”.

             Se cuvine totuși să amintim câteva aspecte ale obiectului de reglementare specific acestui vechi drept românesc: caracterul proprietății reale a turmelor, pășunilor și produselor pastorale, atât în păstoritul sedentar, cât și în păstoritul transhumant; relațiile sociale promovate de păstoritul sedentar și cele promovate de păstoritul transhumant; organizarea ierarhică piramidală a satului devălmaș; reguli aplicabile pentru soluționarea diferitelor pricini specifice unei existențe devălmașe.

Câteva izvoare scrise ale dreptului românesc feudal

            În orânduirea feudală au existat în țările române două izvoare formale: cutuma și legea. Din cauza dezvoltării sociale lente dreptul a avut mai mult forma cutumiară. La început legile erau rare, ele devin mai numeroase în perioada de destrămare a feudalismului.

            În Transilvania au existat și s-au aplicat trei forme de drept, acestea formând sistemul unitar al dreptului statului feudal. Exista în primul rând un drept cutumiar românesc, cu străvechi rădăcini în perioada prefeudală și cu reminiscențe și mai vechi din perioadele dacă și romană. Totodată, exista și „ dreptul populației maghiare” un drept feudal cui reminiscente tribale, în cea mai mare măsură identic cu dreptul cutumiar din Ungaria. a treia formă era „dreptul populației săsești”, în majoritatea sa un drept orășenesc care a suferit cu timpul o puternică influență a dreptului român.

            De menționat că în perioada feudală termenul de „drept” desemnează nu atât legea nescrisă, cutuma, ci mai ales echitatea sau morala feudală a timpului. În acest context istoric există și izvoare scrise ale dreptului al căror conținut continuă într-o formă sau alta vechiul drept obișnuielnic românesc.

            S-a susținut de unii cercetători că prima pravilă scrisă ar fi cea întocmită pe vremea lui Alexandru cel Bun. Dimitrie Cantemir arată că acest domn „primind coroana regală de la Împăratul Constantinopolului a luat și legile grecilor care erau cuprinse în Basilicale și, făcând un extras din aceste vaste volume a introdus acest drept de care acum se folosește Moldova. Este însă puțin probabil ca Basilicalele care încetaseră încă din secolul al XIV-lea să mai fie aplicate în Bizanț, să fi fost aduse aspre aplicare în Moldova după 1400.

            Primele legiuiri în românește sunt „Pravila de ispravă” și „Pravila din Codex”. Prima legiure tipărită în românește a fost nomocanonul lui Ivan Pustnicul de la sfârșitul secolului al XVI-lea, din care s-au găsit fragmente în „Pravila lui Coresi”. În 1640 Matei Basarab tipărește la Govora o legiuire intitulată „Pravila mică” cuprinzând: reguli privitoare la împărțirea moștenirii, respectul păstrat de copii adoptivi și neadoptivi față de părinții lor, piedicile la căsătorie, înfrățirea bisericească, sancționarea unor infracțiuni și altele.

            O altă pravilă tipărită este aceea de la Iași intitulată „Șapte taine ale bisericii” din anul 1644. Autorul adaugă la fiecare taină extrase juridice scoase din legislația bizantină și canonică. Această pravilă a fost tradusă în limba slovenă de către Mitropolitul Varlaam

            În anul 1646 domnul Moldovei – Vasile Lupu scoate „Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită la Iași la Mânăstirea Trei Ierarhi. Această pravilă este prima legiuire laică oficială română investită cu autoritate legală. Din prefața pravilei rezultă că au fost extrase din scrierile latine și cele grecești percepte juridice care au fost aplicate specificului românesc al vremii.

      În 1652 din porunca lui Matei Basarab se tipărește „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”. Cartea românească de învățătură a Voievodului Vasile Lupu și Pravila cea mare au același conținut. Documentele cuprind reguli juridice cu privire la organizarea de stat, organizarea militară și fiscală, dregătoriile locale și centrale, organizarea judecătorească și procedura de judecată, statutul persoanelor, inclusiv relațiile de familie și rudenie, dreptul de proprietate și moștenire, precum și dispoziții cu privire la transmiterea bunurilor și diferitelor forme de contracte. Nu în ultimul rând există reguli ce reglementează procedura de judecată.

     Legiuirile feudale din Ţara Românească și Moldova au fost inspirate de documentele Bizantului medieval. De altfel, în țările române, pe lângă cutumiar și dreptul scris s-au aplicat în anumite situații unele legiuiri bizantine în special „Bazilicalele” și anumite texte din „Digeste”.

     Izvoarele scrise ale dreptului feudal românesc a avut rolul de a consolida statul feudal și de a păstra vechile reguli judiciare ale obștilor. În documentele mai sus amintite se regăsesc instituții specifice dreptul nescris, cum ar fi „Legea Talionului” sau posibilitatea de a recurge la o justiție privată. Mult mai importante sunt reglementările care vizează proprietatea, dreptul de proprietate, în special referitor la obștile sătești și relațiile de rudenie.

    Pornind de la interpretarea și utilizarea tradițională a noțiunii de „drept” ca fiind echitatea, trebuie să amintim și opera Voievodului Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii Monument din Curtea de Argeș. Ne referim la una din cele mai vechi capodopere ale literaturii, dar și a dreptului feudal „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, creată în anii 1513 – 1521. În această monumentală operă, încă puțin valorificată se regăsesc nu numai principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori cele spirituale, dar și principii de guvernare politică a statului, principii cu caracter juridic privind relațiile de familie sau relațiile de rudenie. Prin urmare, putem considera această operă atât un izvor deosebit de important al literaturii vechi românești, dar și al vechiului drept românesc.

Cultura românească și Sfântul Voievod Neagoe Basarab

Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei ființei și a devenirii întru ființă că a stat sub semnul „era să fie” sau și mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem și spiritualitatea ontologică în spațiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate și prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca și beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puțin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu și opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoașterea Imperiului Otoman și prin „Descripțio”). Caracteristic e cazul Hașdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucerește, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simțirii românești și al sentimentului românesc al ființei regăsit cu predilecție în cuvintele limbii române, dar și în creația populară, iar pe de altă parte „istoricul” altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură științifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii și care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existențial ontologică și nu numai a încercărilor prin fapte culturale trebuie să aibă dimensiunea universalității sau cel puțin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmația lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă și în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valența universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările științelor, a tehnicii, a artei și nu în ultimul rând a filosofiei.

În spațiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenței individuale, adică a personalităților culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăși un aspect minimalizator la adresa creației culturale și spirituale românești și cu atât mai puțin unul denigrator.

Se întâmplă în acest spațiu mioritic ca ființa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creațiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanența și au putut defini un întreg spațiu geografic ca fiind și unul cultural, deși nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă și pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală și în plan universal, există la nivelul unor individualități care și-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spațiul și obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost și rămâne Shakespeare sau în Germania Göethe.

Pornind de la constatările unor celebri gânditori români și ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost și rămân: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Eminescu („omul deplin al culturii românești, cum spunea Noica”), Brâncuși și filosoful Lucian Blaga.

Exemplaritatea și unicitatea acestor mari personalități a spiritualității românești constă  în originalitatea creației, în faptele de cultură săvârșite și pentru că au conferit specificul ortodox, sensibil și tradițional al spiritualității românești dimensiunea universalului valoric ce caracterizează orice operă mare din sfera culturii.

Nici o altă cultură europeană nu reușește să îmbine atât de armonios două realități ontologice fundamentale: dragostea pentru frumos (filocalia) și dragostea pentru înțelepciune (filosofia). Frumosul și Înțelepciunea ca absolut și desăvârșire sunt însuși Dumnezeu și de aceea creația culturală românească, a poporului dar și a personalităților creatoare de valori spirituale autentice și perene  nu poate fi despărțită de dreapta credință ortodoxă.

     Mihail Sadoveanu a creat o frumoasă legendă în care Dumnezeu, însoțit ca totdeauna de Sfântul Petru, după ce a străbătut pământul românesc și S-a bucurat de primirea făcută pretutindeni de locuitorii lui, vrând să le facă un dar, a cerut părerea însoțitorului său, care i-a spus: "Doamne, fă ca oamenii aceștia să-și poată vedea sufletul!” și atunci Dumnezeu a făcut să se nască Mihai Eminescu.

      Noi am continua și am spune că Dumnezeu a dăruit românilor și pe celelalte personalități exemplare ale culturii românești: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Brâncuși și Lucian Blaga. Pentru că ce altceva este marea cultură autentică întemeiată pe iubire și înțelepciune decât o privire asupra sufletului omenesc, o mărturisire despre sufletul nemuritor și prin aceasta o mărturisire a credinței ortodoxe.

      Constantin Noica dorind să arate ce este etern și istoric în cultura noastră, alege trei momente culturale de culme reprezentate de tot atâtea personalități de excepție: primul este secolul al secolului al XVI-lea, marcat de opera culturală a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, al doilea este al secolului al XVIII-lea, în care personalitatea exemplară a culturii române este Dimitrie Cantemir și al treilea, cel contemporan nouă marcat de opera și personalitatea filosofului Lucian Blaga. Conștiința Sfântului Voievod Neagoe Basarab, afirmă Constantin Noica este dominată de absolut unde precumpănește eternul. Spunem noi este conștiința unui om orientată spre Dumnezeu și dominată de eternitatea adevărurilor de credință ortodoxe. ’’E în jurul lui Neagoe Basarab și chiar în inima lui o atmosferă de refuz al lumii care nu pare compatibil cu domnia pământească. Și totuși Neagoe este un domn: iată de la început contrastul dintre etern și istoric ... Mai mult încă, Neagoe este însuflețit de cultură’’[1]

     Creator al unei teologii politice unice prin intensitatea și expresivitatea afirmării și trăirii necesității apelului la rugăciune și ajutor ceresc pentru fapta pământească - și asta în zorii epocii moderne când Cosimo de Medici lansa celebra lozincă premachiaveliană "Nu cu rugăciuni de Tatăl nostru se țin în mână statele", Neagoe Basarab răspunde, astăzi, nevoilor unei lumi care

și-a pierdut și calea spre acest ajutor, și credința în realitatea lui. Martin Heidegger a lăsat cuvintele testamentare, izvorâte din spaima pentru viitorul ce-l vedea așternut omenirii contemporane de Cavalerii Apocalipsului ajunși la cârma ei, spaimă cu care s-a dus în mormânt: "Numai un Dumnezeu ne mai poate salva".

     Dar alungarea lui Dumnezeu din însăși constituțiile unei Europe care vrea să rămână asemenea lui Adam cel de lut mai înainte de a-i sufla Dumnezeu Duhul Sau, echivalează cu o auto-condamnare la moarte. Nici un document al Uniunii Europene sau angajament față de acest organism supranațional ateu nu ne obligă pe noi să le acceptăm și să renunțăm la dreapta credință ortodoxă a poporului român, la Dumnezeu, singurul care ne poate salva și garanta existența statală liberă a poporului român.

     Nimic nu ne obligă să acceptăm și să ne conform nici deciziilor aberante ale propriilor guvernanți atei care vor să restrângă până la eliminare libertatea cultului ortodox sau vor să ne ’’învețe’’ cum să ne rugăm în Sfânta Biserică, cum să ne împărtășim cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului și cum să ne închinăm la sfintele icoane și la sfintele moaște invocând ca pretext propria lor ignoranță și rea credință.

     Avem exemplul viu și peren al Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care într-o epocă de mare primejdie pentru ființa și libertatea poporului, în opera sa culturală și de conducere a statului la mărturisit pe Dumnezeu și s-a raportat la El.

   Sfântul Voievod Neagoe Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1512 - 1521. În timpul domniei sale, viața spirituală și duhovnicească ortodoxă a cunoscut o perioadă de strălucită înflorire. Ctitor, printre altele, al sfintei Mânăstiri Curtea de Argeș, a rămas în istorie ca „Domn al culturii, spiritualității și Prinț al Păcii”. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt la 8 iulie 2008. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie.

   După ce a ajuns pe tronul Țării Românești la 23 ianuarie1512, Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. A încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici.

   În timpul domniei sale a fost construită Mânăstirea Curtea de Argeș, perlă a dreptei credințe ortodoxe și a arhitecturii religioase de la noi. În jurul Mânăstiri s-a țesut legenda Meșterului Manole. Sfântul Voievod este ctitorul și a altor biserici și mânăstiri și a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe din Țara Românească și din toate țările din Balcani.

   Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Se pare că lucrarea a fost scrisă mai întâi în slavonă, apoi tradusă în românește, iar mai târziu și în grecește. Cea mai veche copie în limba română, atestată, datează din 1654.

    Mitropolitul Antonie Plămădeala consideră că: "Prin Mânăstirea Curtea de Argeș și prin Învățăturile către fiul sau Teodosie, Neagoe Voievod Basarab, și-a câștigat un loc veșnic viu în istoria, cultura, civilizația și conștiința românilor. Domn al culturii românești îndeosebi, a realizat în Învățături, ca și în Catedrală, o sinteză românească originală, între umanism și gândirea religioasă a vremii, sinteză care a surprins și a concretizat, în forme scrise și zidite, trăsăturile esențiale și fundamentale ale sufletului românesc, iubitor de frumos și de bine, realist și echilibrat"[2].

   Opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab

     Tot ce a creat Sfântul Voievod este la nivel de capodoperă.[3]

     Joi, 15 august anul acesta, în zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, s-au împlinit 507 ani de la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș, devenită celebră prin asocierea cu mitul creației reprezentat de celebra legendă a Meșterului Manole, necropolă domnească și mai apoi regală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești . Toți specialiști afirmă că Mânăstirea și tot ansamblul arhitectural constituie o capodoperă a artei medievale ortodoxe și cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericești din țara noastră.

      Orașul Curtea de Argeș are o istorie îndelungată, strâns legată de începuturile organizării statale a Țării Românești. Vechile legende arată că așezarea a fost întemeiată în anul 1290, de către Negru Vodă, după ce a coborât din munții Făgăraș. Documente ulterioare arată că aici s-a aflat curtea lui Basarab I Întemeietorul, apoi orașul a fost distrus, în anul 1330, după atacul maghiar – expediția regelui Carol-Robert de Anjou, încheiată cu înfrângerea de la Posada. Curtea voievodală a fost mutată, apoi, temporar, la Câmpulung-Muscel, revenind aici în perioada domniei lui Nicolae Alexandru (1352 – 1364), fiul și succesorul lui Basarab I.

      În anul 1359 acesta a înființat, la Curtea de Argeș, Mitropolia Ungro-Vlahiei, în această perioadă fiind ridicată Biserica Sfântul Nicolae (Biserica Domnească), prima necropolă a domnitorilor români dintre Carpați și Dunăre, dar și Biserica Sân-Nicoară, sau Biserica Sfântul Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de mama voievodului, Doamna Margareta.

      În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească este mutată la Târgoviște, fapt atestat într-un act al fiului și asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, însă chiar și după acest moment, Curtea de Argeș a rămas un important centru religios și cultural.

      În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Țării Românești, iar după trei ani, în 1515, decide începerea lucrărilor la Mânăstirea Curtea de Argeș. Sfântul Voievod a dorit să facă un cadou Preasfintei de Dumnezeu Născătoare Pururea Feciorei Maria dar și mamei sale, așa cum se poate citi în pisania Mânăstirii. A ales darul cel mai potrivit corespunzător credinței sale puternice în Dumnezeu și în Preasfânta Fecioară Maria . Este totodată un dar și pentru tot spațiul ortodox.

       Măreția și importanța acestei creații monumentale trebuie gândită și apreciată în contextul epocii. Imperiul Byzantin căzuse și toată creștinătatea suferea enorm . Sfântul Voievod Neagoe Basarab a dorit să exprime prin această monumentală construcție că spiritualitatea și credința ortodoxă nu au dispărut ci sunt prezente și în aceea epocă de prigoană și asuprire politică a statelor creștine. Este ceea ce Nicolae Iorga numea ’’Byzanț după Byzanț’’. De menționat că în aceeași perioada la Roma se construia Catedrala San Pietro.

       Ofensiva otomană a lui Soliman Magnificul în sud-estul Europei este în plină desfășurare. Un stat creștin, Ungaria a fost cucerit și transformat în pașalâc turcesc, iar ocupanții și-au impus acolo obiceiurile și stilul de viață. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a mutat lupta antiotomană de pe câmpul de bătălie în planul credinței. Mânăstirea Curtea de Argeș este și expresia rezistenței față de expansiunea turcilor. Ctitorul Mânăstirii a dorit să afirme că poporul român rămâne aici neclintit prin credința ortodoxă statornică și durabilă.

         Despre acest moment, Nicolae Iorga arăta, în „Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor” apărută la Tipografia „Neamul Românesc”, la Vălenii de Munte, în 1908, că „Toate silințele și toată bogăția însă și le cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn (care totuși stătea uneori și la Argeș, aproape de sprijinitorii săi ardeleni), cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământul românesc”.

       Biserica Mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517. Este impresionant faptul că Biserica a fost ridicată într-un timp foarte scurt, de numai cinci ani. Efortul pentru construcția ei a fost impresionant și poate fi explicat numai prin credința vie și puternică a Domnitorului comanditar și a meșterilor constructori. Biserica Mânăstirii este materializarea gândirii arhitecturale a Sfântului Voievod care cu siguranța a conceput și coordonat lucrările de construcție . Piatra necesară construcției a fost transportată cu căruțele de la aproximativ 95 de km. Distanță din carierele de la Albeștii de Muscel iar marmura a fost adusă cu șlepurile pe Dunăre din Turcia și de acolo transportată în care până la Curtea de Argeș.

      Sfințirea acestui impresionant lăcaș a avut loc la 15 august 1517, chiar de Adormirea Maicii Domnului, care a dat hramul sfântului edificiu. La slujbă au fost prezenți domnul Neagoe Basarab, familia sa, curtenii și boierii țării, precum și Teolipt – Patriarhul Constantinopolului – însoțit de un sobor alcătuit din toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Muntele Athos și tot „clerosul” din Țara Românească, în frunte cu Mitropolitul Macarie. Mărturiile vremii arată că participarea Patriarhului de Constantinopol, alături de mitropolitul țării, la sfințirea Mânăstirii Curtea de Argeș, a fost un prilej și un mod de afirmare a unității Ortodoxiei, cum nu se mai văzuse până atunci.

      A doua zi după sfințire, domnul Neagoe Basarab însuși a așezat la locurile lor icoanele scumpe pe care le-a dăruit bisericii, apoi Patriarhul a oficiat slujba cea mare a liturghiei de după târnosire. Primul egumen al mănăstirii a fost Iosif. Însă abia în anul 1526 aveau să se încheie lucrările la pictura interioară bisericii, cu contribuția importantă a zugravului Dobromir. În anul 1611, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, au jefuit din biserică și din morminte tot ce era prețios, luând și acoperișul de plumb și cositor al bisericii, lăsând-o astfel expusă la intemperii. Apoi, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut biserica și a înzestrat-o, iar mai târziu domnitorul Șerban Cantacuzino (1678-1688), care îl numește pe Neagoe Basarab „strămoșul domniei mele”, a realizat de asemenea lucrări de restaurare a Mânăstirii.

      Au urmat războaiele dintre ruși și turci din perioadele 1769-1774 și 1787-1791, care au adus Mănăstirii Curtea de Argeș alte jefuiri și stricăciuni.

      În anul 1793, Mânăstirea Curtea de Argeș a dobândit statutul de reședință episcopală, aici luând ființă Episcopia Argeșului.

      Dreapta credință și principii ale dreptului în opera, ’’Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie’’

      Personalitatea complexă a Sfântului Voievod Neagoe Basarab a creat  două monumente de o valoare excepțională: unul în domeniul arhitecturii – măreața Biserică Episcopală de la Curtea de Argeș, iar altul în domeniul literaturii: Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, una dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii române vechi, scrisă în slavonă.

      Prin condeiul său, Sfântul Voievod, în „învățăturile” sale către fiul său, așterne pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci și principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moștenirea adevăratelor valori, cele spirituale.

     Aceasta monumentală lucrare a fost creată între anii 1513-1521.  Așa cum am arătat mai sus, Neagoe Basarab și-a petrecut tinerețea în anturajul patriarhului Nifon și la Mânăstirea Bistrița, ctitorie a strămoșilor săi Craiovești și acumulase o masivă cultură teologică. De asemenea, în tinerețea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaștere a limbii slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunțat caracter religios, a fi cult însemnând, în primul rând, a cunoaște cărțile fundamentale ale Bisericii, ca și unele lucrări apocrife sau scrieri populare. O asemenea cultură posedă și autorul Învățăturilor, care folosește în opera sa literatura patristică cu deosebire lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca și unele cărți populare de mare circulație ca Alexandria și Varlaam și Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris și erau cunoscute de oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea.

  „Și această să nu le gândești că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi și ți le grăiesc ca să-ți fie de certare și de învățătură și de toată trezvia și chibzuiala și bucuria ce va să fie. Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, și v-am adus aminte.”

    Toate calitățile specifice unei vieți creștine virtuoase, etice, exprimate atât de concis și convingător de domnitorul român, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula și tratatul lui Nicolo Machiavelli, „Principele”, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar și „Orologiul Principilor”, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab…”, era o expresie a moralei creștine „în practica diplomatică”, ambele reținând „filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

    Una dintre ideile de bază ale voievodului este aceea a monarhiei de drept divin.

„Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales și te-au unsu și a aceluia plăcere să faci”.[4]

     Învățăturile conțin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă țara, despre relațiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiției, primirea solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de guvernare a statului și considerate prima lecție de diplomație medievală românească.

    „O, fătul mieu Theodosie și voi alți domni și frați toți! Din cât am putut cunoaște cu firea și a pricépe de rândul solilor, cum să vor cinsti când vor veni să fie la sfat și vor fi oameni mari și de la domni creștini, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos și preacuratei lui maici, aceștea soli carii vin la voi, unui vin ca să facă jurământu și legătură, iar alții vin ca să facă pace, alții să vorovească niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea și pentru prietenia. Iar aorea vin alții cu cuvinte aspre și de vrajbă, cum le iaste învățătura și porunca de la domnii și stăpânii lor. Că la domni mulți soli de în multe părți vin, și cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești réle, că așa să cade. Și să fie toți cinstiți de voi într-un chip și dăruiți. Că cu acea puținea cinste ce le veți face, iar ei mult vor lăuda numele vostru și-l vor înălța.”[5]

    „A face dreptate săracului” este un leitmotiv al învățăturilor, o constantă aducere aminte a primei îndatoriri a celui care are puterea politică. Așadar, nu dobândirea puterii, nici amplificarea ei, ci exercitarea dreptății evanghelice este scopul guvernării.

    „Iată că suntem datori, noi cei puternici, să ajutăm celor slabi să-i îndreptăm și să nu facem atâta în voia noastră, cât în voia vecinului și săracului și a neputernicului, că așa zice marele Pavel.”

    „Și de va fi mai harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu dați acelora cinstea și boeriIa, în fățărnicie; ce să o dați aceluia mai sărac deaca iaste vrédnic și harnic și-și va păzi dregătoria cu cinste. „

     Domnul își povățuiește urmașii: „Să nu iubiți vremile de răzmeriță și să săriți la fapte de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorință de pace se reflectă în întreaga politică a domnului Țării Românești, în timpul domniei căruia țara a avut pace.

       Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa și să asculte și pe nevoiași, judecata dreaptă contribuind și ea la menținerea unui renume bun în lume. Aceste sfaturi își găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab, ceea ce dovedește că amintirea lăsată de el posterității a fost acea a unui domn drept[6].

       Cât de actuale sunt și astăzi aceste sfaturi și învățături pentru noi dar mai ales pentru guvernanți. Dar cine să ia seama la ele?

       Aceste gândiri filosofice și învățături înțelepte, care exprimă tulburătoare reflecții politice și morale, au făcut pe istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu să-l numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Țării Românești”, principe, artist și filosof.

       Monumentala lucrare a „domnului cu apucături împărătești”, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri și cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat și ea la baza canonizării Voievodului de către Biserica Ortodoxă Română.

         Matei Basarab și opera sa

   Matei Basarab a fost Domn al Țării Românești între anii 1632-1654.

   Elogiat de Papa Inocențiu al X-lea pentru minunata sa bunătate sufletească, respectat de turci ca al doilea Mihai Vodă, considerat de Nicolae Iorga că adevărat „păstor și domn părinte”, caracterizat de istoricul C.C. Giurăscu drept un domn cu remarcabile însușiri („viteaz ostaș, ctitor desăvârșit și diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de țară”),  Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, și-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Țara iubea pe Domn și Domnul pe Țară”.

    În perioada domniei lui Matei Basarab cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al acesteia. În cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab s-a dovedit un bun gospodar și administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

   Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală și de închegare a unei școli artistice, fără de care „școala brâncovenească” nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat protector al culturii, dar și un puternic sprijin al ortodoxiei, acționând energic pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe.

   Matei Basarab a fost unul dintre cei mai mari ctitori ortodocși români.^[5] A ridicat din temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, așa cum îl califică marele istoric C.C.Giurescu[7].

  Cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab este Mânăstirea Arnota, ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui sfânt lăcaș mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre.[8] Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.

  O altă ctitorie monumentală a lui Matei Basarab este Mânăstirea Căldărușani construită între anii 1637-1638. Mănăstirea este situată în apropierea Bucureștiului, într-o poziție pitorească, fiind înconjurată din trei părți de lacuri.

   Matei Basarab a fost un sprijinitor al vieții spirituale a românilor, atât a celei religioase cât și a celei culturale. Împreună cu cumnatul său, marele logofăt Udriște Năsturel, a înființat două tipografii, una la Mânăstirea Govora și cealaltă la Târgoviște.

   La Târgoviște, prin strângerea mai multor oameni de cultură în jurul lui Udriște Năsturel, s-a creat un mediu cultural elevat, care a contribuit la dezvoltarea învățământului, a tipăriturilor, a arhitecturii și picturii. Comunitatea erudiților cărturari, educați în spirit umanist, determină fondarea unei școli de profil superior, cu limbile de predare greaca și latina, dar și înființarea unei noi tipografii, pentru editarea de lucrări în limba română. Noul colegiu, Schola graeca et latina, activ între 1646 și 1652, era organizat după modelul institutelor similare din Occident. El funcționa alături de școala de slovenie, activă deja la Târgoviște, cu dascăli specializați în gramatică și lexicografie slavo-română. În tipografia adusă la mănăstirea Dealu a fost tipărită, în 1644, „Evanghelia învățătoare”, urmată de multe alte cărți, între care „Răspuns împotriva catehismului calvinesc” (1645), lucrare teologică originală, și „Îndreptarea legii” (1652), importantă operă juridică a vremii-unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă națională.

    Prima carte tipărită la Târgoviște a fost un Trebnic, în 1636, iar la Govora, Pravila Mică din 1640. Udriște Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică medievală De imitațio Christi a lui Thomas de Kempis, tipărită la Mânăstirea Dealu în 1647. De remarcat că în prefața adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină și română.

   În timpul domniei lui Matei Basarab a fost introdusă limba română în slujbele religioase, căci, după cum spunea voievodul: „Am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete, nu însă de pâine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”.[9]

   Tot în timpul lui Matei Basarab, s-a dezvoltat o cultură fertilă a artelor ce a fost fundamentală pentru apariția ulterioară a faimosului stil brâncovenesc.

   Matei Basarab, împreună cu Vasile Lupu în Moldova au fost și cei mai importanți autori de coduri de legi din perioada Evului Mediu din Țara Românească și respectiv Moldova.

    Pravila de la Govora sau Pravila bisericească este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Este tipărită din porunca voievodului Matei Basarab la tipografia de la Mânăstirea Govora în anul 1640 în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida.

    Acest document este o traducere a călugărului erudit de la Mânăstirea Bistrița, Mihail Moxa, a unui text slav, care redă un nomocanon bizantin, o culegere de norme juridice, are 164 de file și este prima lucrare tipărită în limba română.

   Pravila are un caracter preponderent bisericesc, dar cuprinde și elemente de drept laic. S-a tipărit în două edițiuni: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil și alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului.

    Pravila de la Govora, denumită și Mica Pravilă, este totodată o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial. Credințele populare și pravila bisericească denotă convergențe și divergențe în modul în care sunt îndeplinite ritualurile existențiale: botezul, căsătoria și funeraliile.

    Al doilea document important redactat și tipărit la porunca și sub coordonarea voievodului Matei Basarab este Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. Este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor catolice și calvine. Pravila a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.

   În esență cuprinde reglementarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, a problemelor referitoare la familie, căsătorie, la judecata bisericească, a chestiunilor teologice și liturgice dar și a cutumelor juridice specifice timpului istoric în care a apărut.[10]

  Este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice. Lucrarea tratează drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept.         

    Din titlul oficial al Pravilei rezultă că Domnitorul a intenționat să o aplice în practică, să determine o evoluție a relațiilor juridice în sensul prevederilor acestui document. Așa cum arată Pravila îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinele preoțești și mirenești, își propune să reglementeze relațiile sociale specifice clerului și societății civile.

    În sfera relațiilor sociale civile sunt reglementate cele privind proprietatea și folosirea pământului. Semnificativ în acest sens sunt dispozițiile prin care țăranii sunt legați de pământ, dreptul boierilor de a-i urmării pe țărani și de a-i readuce pe moșii, interdicția de a se primi țărani fugari pe domeniile feudale, precum și obligația de a-i preda adevăraților stăpâni.

    Mai multe texte se referă la paza bunurilor agricole și la pedepsele aplicate celor care sustrăgeau sau distrugeau asemenea bunuri. Existau reglementări în domeniul contractelor și al obligațiilor civile, precum și în domeniul succesiunilor.

    În partea a doua sunt reglementate pe larg, instituții de drept civil, penal și procesual.

Există dispoziții care se referă la dobândirea proprietății asupra bunurilor imobile. Instituția uzucapiunii nu era cunoscută și prin urmare acțiunea în revendicare a unui bun putea fi formulată oricând.

    Obrazele, adică persoanele puteau fi oameni liberi sau robi. Oamenii liberi erau împărțiți în boieri, țărani și săraci. Boierii împreună cu dregătorii, care exercitau funcții în stat era considerați ca fiind oameni domnești, iar ceilalți aveau statutul de rudă aleasă, de nobili.

     Majoratul era fixat la 18 ani, dar răspunderea juridică începea cu vârsta de 18 ani.

Existau reglementări privind dreptul familiei. Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.

     Căsătoria era precedată de logodnă, care producea anumite efecte juridice. Căsătoria și desfacerea căsătoriei se putea face numai de către preoți, în biserică, pe principiul simetriei de drept.

     Dispozițiile penale erau formulate pe baza unor principii moderne, specifice epocii inspirate din lucrarea lui Prosper Farinaccius, romanist italian Această sursă a folosit-o și Vasile Lupu în Pravila sa, așa cu arată profesorul S.G.Longinescu.[11]

     Infracțiunile erau numite vini sau greșeli. Ele erau clasificate în vini mari și în vini mici. În clasificarea faptelor se avea în vedere gradul de vinovăție, intenție sau culpă, locul și timpul comiterii lor, precum și caracterul acestora, flagrant sau nu. Este remarcabil pentru acea perioadă istorică că se operează cu noțiuni care în dreptul penal modern sunt: concursul de infracțiuni, tentativa, complicitatea, recidiva.

     În Pravilă erau prevăzute și mijloace de probă: jurământul, înscrisurile, martorii, cercetarea la fața locului. Sunt enumerate fapte sau stări care înlătura răspunderea penală: minoritatea, nebunia, legitima apărare, ordinal superiorului. Totodată sunt enumerate cauze care micșorează răspunderea penală: ignoranța, pasiunea, pasiunea, mânia, somnambulismul, greșeala fără înșelăciune.

      În raport cu aceste criterii pedepsele prevăzute în Pravilă erau specifice epocii feudale: decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în țeapă, arderea pe rug, mutilarea, sau pedepse privative de libertate: ocna, temnița, surghiunul la mânăstire. Existau reglementate pedepse care aveau ca scop expunerea celui vinovat oprobiului bisericii sau al societății: afurisenia, oprirea de la biserică, dar și amenzile.

       Instanțele judecătorești erau bisericești sau laice și judecătorul avea o marjă largă de apreciere. Activitatea de judecată era marcată de coexistența atribuțiilor administrative cu cele judecătorești ale autoritățile statului, neexistând separația puterilor în stat și nici specializarea instanțelor.

      În partea finală a Pravilei sunt expuse aspecte de ordin cultural medicină, gramatică, filosofie, alături de aspecte canonice ale cultului ortodox și bisericii. De aici rezultă caracterul interdisciplinar al acestui monumental izvor al vechiului drept românesc dar și de cultură și civilizație românească.[12]

       Unele concluzii

    Putem afirma că alături de izvoarele dreptului laic, dreptul canonic, a constituit o bază importantă a actualului sistem de drept român, iar aceste izvoare legislative, laice și bisericești, ale vechiului drept românesc constituie una din cele mai importante surse de cultură juridică română și dau mărturie de gradul înalt al civilizației noastre și în această epocă istorică.

    Este regretabil că în prezent preocupările științifice pentru dezvoltarea disciplinei istoriei dreptului românesc au scăzut în mod considerabil. La facultățile de drept, de mai mult timp nu mai este inclusă în programă disciplina „Istoria generală a dreptului” iar timpul alocat pentru predarea „Istoriei statului și dreptului românesc” s-a redus în mod considerabil, această din urmă disciplină având un caracter auxiliar în planul de învățământ. La fel de regretabil este și lipsa unor programe științifice de anvergură privind cercetarea și înțelegerea instituțiilor dreptului românesc de-a lungul evoluției lor istorice.

    Există tendința de a reduce dreptul numai la dimensiunea normativă actuală în contextul unei preocupări mult prea accentuate pentru fenomenul globalizării juridice și chiar subordonării sistemului juridic românesc, altor sisteme, cum este cel al Uniunii Europene.

    Dorim să amintim că nu numai individualitatea dar chiar ființa statului și dreptului unui popor, chiar esența existențială a națiunii au legitimitate numai dacă există fundamente istorice solide care să justifice prezentul și să permită deschiderea spre viitor în direcția nu a unei simple integrări în alte realități sau sisteme sociale, juridice ori politice, ci prin păstrarea, afirmarea individualității ca sistem statal și juridic independent și coerent.