Intru dreapta credinta, pentru libertate, popor si tara. Insemnarile unui veteran de razboi, Nicolae Andreescu

  Virtuțile creștine sunt existențiale și prin aceasta obiective, create de Dumnezeu și pe care Acesta le dăruiește omului. Omul este liber să și le însușească sau nu. Omul a fost creat de Dumnezeu cu puterea de a discerne dintre bine și rău. Dar prin virtuți, valori transcendentale fiecare om își depășește fenomenalitatea existențială a păcatului, egoismului, înstrăinării, dorința de a avea și nu de a fi, devine conștient de sinele său mai adânc în care se întâlnește cu Dumnezeu și, prin Dumnezeu, în comuniune de iubire cu toți oamenii și universul întreg, se realizează că om adevărat, creat de Dumnezeu după chipul Său și cu vocația unei infinite asemănări după har cu Creatorul Sau, în lumea imanentă și în veșnicie, iar ființarea sa este întru ființa creată.

 „Virtuțile sunt forma umană a însușirilor divine„ ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Virtuţile au fost date omului în chip firesc de Dumnezeu. Contrar patimilor, care nu au o fiinţă sau ipostas, fiinţa virtuţii este Dumnezeu, Care ne solicită şi aşteaptă de la noi să devenim în această viaţă lucrători ai virtuţii şi aceasta, spre fericirea noastră în lumea şi viaţa aceasta trecătoare, dar şi în împărăţia Lui cea cerească.

 „Ce a dăruit Dumnezeu sufletului, conștiinței, inimii noastre: valorile divine – iubirea divină, lumina divină. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credința. Și celelalte virtuți: nădejdea, dragostea, bunătatea, pacea, îndelunga răbdare, blândețea. Și fiecare a fost înzestrat cu o harismă proprie, ca unul să devină slujitor al lui Dumnezeu, în felul lui: unul, ca medic, vindecând (cum Mântuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia gârbovă și a înalțat-o, ridicându-i privirea), altul să devina învățător (și Mântuitorul S-a numit Învățător, și toată lumea așa I se adresa: “Învățătorule!”), altul iconomist (a pus pe om să fie ca un iconom al Lui, peste daruri; și cum să împartă bunătățile zidirii lui Dumnezeu pentru toți semenii lui, cei în lipsă, în suferință) s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, așa să lucreze.”( Părintele Constantin Galeriu )

  Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu, se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință. Sfântul Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

  Prin aceste gânduri și cuvinte de început vreau să subliniez importanța existențială pentru fiecare om a dreptei credințe în Dumnezeu, a conștiinței curate și a virtuților.

  Tatăl meu Nicolae Andreescu a fost și el un purtător al multor virtuți creștine pe care le-a afirmat în viața sa prin dreapta credință lucrătoare în iubire, prin fapte bune pentru mulți, prin smerenie. A știut să se dăruiască pe sine pentru alții și să împlinească astfel poruncile Mântuitorului, începând cu Porunca Iubirii, necondiționat și jertfelnic pentru toți oamenii pe care i-a întâlnit, a fost un răspânditor de bucurie pentru mulți, de nădejde și iubire pentru cei întristați și aflați în suferință.

 A cunoscut din plin și suferința, în mai toate etapele vieții sale, suferință pe care și-a asumat-o și a depășit-o prin curaj, lepădare de sine și credință în Hristos, în Maica Domnului. De aceea eu, din copilărie și până un ultimile clipe ale vieții sale nu l-am văzut întristat, supărat, necăjit, posomorât, ci întotdeauna blând și bine voitor. Cu toate că se afla în cruntă suferință, în cele din urmă zile ale vieții sale pământești, pe un petec de hârtie a scris o rugăciune scurtă, dar profundă și tulburătoare către Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare Pururea Fecioară Maria: „Sfântă Maica a lui Dumnezeu, Roagă-te pentru noi!”. A cerut Maicii Domnului să se roage nu numai pentru el, aflat la hotarul dintre viață și veșnicie, dar și pentru toți oamenii, pentru toată creația Domnului. Mare a fost credința și iubirea tatălui meu. Această rugăciune îl însoțește în veșnicie și sunt convins că este ascultată de Dumnezeu și Maica Domnului.

 Părinții mei, Nicolae și Elena sunt sfinți pentru mine, îi port mereu în inima, sufletul, conștiința și rugăciunile mele cu tot neamul lor cel adormit.

  Și-a iubit întotdeauna aproapele în cel mai profund sens Biblic și în egală măsură, neamul și țara. O mărturie în acest sens este și suferința și jertfa sa pentru neam și țară prin participarea pe front, la cel de al doilea război mondial. În arhiva personală am găsit un document cu însemnări ale tatălui meu cu privire la participarea și suferințele îndurate pe front. Redau mai jos acest document, scris de tatăl meu cu un an înainte de a trece la Domnul, în memoria Tatălui meu și pentru a fi de folos tuturor celor care le vor citi, pentru ca izvorul tuturor patimilor, „nepăsarea, uitarea și neștiința” să nu pună stăpânire pe conștiința și ființa lor, mai ales a celor tineri și a-i întări în dreapta credință și dragoste pentru neam și țară:

 

 

   Regimentul nostru a fost amplasat pe linia I, în zona Castelul Roznăvaru și Rediu lui Tătar. Între timp aflăm că pe 4 aprilie 1944 Piteștiul a fost bombardat foarte tare și nu știam nimic ce s-a întâmplat cu tatăl meu în vârstă de 78 de ani și soția mea (Elena, mama mea, n.n.) care-l îngrija îngrija și locuiau tocmai în zona podurilor (de pe peste Argeș, n.n.) unde a fost cel mai tare bombardament efectuat de americani și englezi și unde au murit mii de persoane.

   În luna aprilie, pe 26-29 și 30, au fost pe front lupte grele. Inamicul atacă din nou la Movila lui Samoilă și la Bogonaș, Avioane române bombardează mai multe locuri incendiare. Trupele noastre stăpânesc Movila și dealul Toplari, unde au căzut mulți ostași ai Diviziei eroice a III-a Infanterie, Pitești, iar Regimentul 4 Dorobanți a avut foarte multe pierderi atunci. Cotropitorul (rușii și ucrainieni) începe să se retragă spre baza de plecare.

   Această linie a frontului a rămas stabilă până la 20 august 1944. Totuși, acțiuni și bombardamente au fost mereu în această perioadă. Un exemplu pe 6-7 iunie 1944, când am fost bombardați de avioane americane care pe timp de noapte lansau parașute luminoase, vedeam cum cădeau din avioane bombele spre pământ. Am scăpat ca prin minune adăpostit într-un șanț (tranșee) cu alți ostași. Atunci au fost distrugeri mari și în Iași (case și spitale) și alte obiective civile. Dimineața se observau și pomii distruși de schije, până și păsări, vrăbii erau moarte pe jos. Compania noastră a 4-a pușcași a avut pierderi în oameni, printre care și un bun camarad, pe numele lui Băltașu, care în fiecare noapte, pe la ora 2 ne aducea cu căruța cu cai mâncarea în spatele liniei I-a pentru că ziua nu era posibil. În acea noapte el și caii au fost uciși de bombardament, când se întorcea de pe linia I-a la trenul regimentar unde era bucătăria.

  Au mai fost și alte acțiuni pe linia I-a. La data de 20 august, în urma unor atacuri puternice a început retragerea noastră pe baza ordinilor primite. De-a lungul traseului regimentul nostru de infanterie a avut probleme în retragere pentru că rușii bombardau șoselele, însă noi am mers alături de drumurile principale.

  După 10-12 zile de mers numai pe jos, obosiți și fără hrană am ajuns la cazarma Regimentului 4 Dorobanți Pitești, din care făceam parte unde am găsit condiții foarte proaste de hrană (așa zisă ciorbă de pește sărat), care era cu viermi și dormitoarele pline de ploșnițe (păduchi de lemn) unde nu era posibil să dormi. De reținut că și la Tecuci ne-am retras în condiții grele, deoarece cu toate că nu opuneam rezistență ei (rușii n.n.) ne tratau în continuare ca dușmani, distrugând și luând prizonieri. La Pitești am găsit casa părintească bombardată, iar tatăl meu și soția care îl îngrijea, scăpând ca prin minune de bombardament, se refugiaseră la țară și nu știam nimic despre ei.

 

 

   P.S. Tatăl meu a fost de profesie croitor.

   După război a fost un om de acțiune, devotat familiei și comunității locale. S-a implicat în organizarea și dezvoltarea Cooperației Meșteșugărești, inițial în regiunea Argeș și apoi în județul Argeș. A muncit foarte mult, a avut importante funcții de conducere în Cooperația Meșteșugărească, a activat și pentru interesele comunității locale. A fost recompensat cu importante distincții și medalii, înainte de 1990 dar și după acest an.

   A ajutat în diferite feluri pe mulți oameni.

   Întotdeauna, în orice împrejurare și-a păstrat dreapta credință în Dumnezeu, smerenia, blândețea, bucuria voința, optimismul. Nu s-a temut de greutăți și încercări și mai târziu de suferințele trupești. Nu l-am văzut niciodată trist sau deprimat, cu excepția zilei în care mama mea Elena, cu care a conviețuit în armonie și pace mai mult de 50 de ani, a trecut la Domnul. Avea mare bucurie să fim împreună, familia și apropiații de sărbători și practic în orice împrejurare.

   După pensionare, a continuat să fie foarte activ. Din pasiune, pentru mine și apropiați și-a reluat meseria de croitor, pe care nu a uitat-o. După ce mama mea a trecu la cele veșnice, tatăl meu și el la o vârstă înaintată, s-a apropiat și mai mult de Dumnezeu, de Maica Domnului, Sfinții Părinți, de Biserică, a continuat să fie activ în gospodăria proprie, a fost deosebit de activ în Asociația Veteranilor de Război și a ajutat pe mulți veterani și urmașii lor să primească drepturile (puține) cuvenite după legile în vigoare. Întotdeauna a venerat memoria ostașilor români căzuți în al doilea război mondial și pe toți eroii neamului românesc.

   A trecut la Domnul la 4 august 2004.

   Mă bucur foarte mult când și acum mă întâlnesc cu oameni care l-au cunoscut și își aduc aminte cu recunoștință de tatăl meu.

   A fost și rămâne un model pentru mine. La fel și mama mea. Niciodată nu voi putea atinge înălțimea sufletească și morală a părinților, dar îi port în inima, gândurile și rugăciunile mele.

   Închei, încercând să-l parafrazez pe poetul Ovidiu spunând:

- Dacă ați iubit vreodată, rugați-vă și pentru tatăl meu Nicolae, pentru toți eroii neamului românesc.