Marturii ale stiintei despre adevarurile de credinta ale crestinismului

I. Introducere

     Din perspectiva Tradiției Bisericii, raționalitatea profundă a lumii întemeiată prin Logosul dumnezeiesc exprimă faptul că fundamentele realității universului sunt date, nu construite sau inventate de om. Cercetările fundamentale din matematică, din fizica teoretică, precum și din alte arii ale cercetării evidențiază fundamentele realității, observându-se simetrii ale unei ordini profunde a lumii, manifestate printr-o ierarhie a creației și a existenței, imposibil de cuprins şi de exprimat printr-o logică autonomă, imanentă, de tip analist.

    „A mărturisi Adevărul Evangheliei despre Univers şi despre vocaţia omului în societatea informațională de astăzi presupune curajul de a nu deveni prizonierii unor opinii impuse ideologic prin mediile tehnologice actuale, în care există riscul cultivării echivalenței dintre informație și cunoaștere”, afirmă Preafericitul Daniel Patriarhul Bisericii Române.

    Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului: Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite. Adevărurile de credință nu trebuie și nu pot fi demonstrate științific, dar descoperirile științifice de astăzi mărturisesc despre adevărurile de credință ale creștinismului. Cunoașterea prin credință nu este contrară cunoașterii științifice, ci o întregește cu adevărurile revelate, depășind limitele rațiunii umane.

    Știința și Ortodoxia nu sunt neapărat în conflict, ci pot coexista, spiritualitatea ortodoxă având o viziune mai deschisă către sensul științei decât unele abordări teologice occidentale, favorizând o apropiere culturală în contextul actual, bazată pe o înțelegere comună a căutării adevărului.

   Spre deosebire de alte tradiții creștine occidentale, istoria Ortodoxiei nu cunoaște o prigoană instituționalizată împotriva științei (de exemplu, un echivalent al cazului Galileo Galilei). Biserica Ortodoxă a lăsat, în general, știința să-și urmeze cursul, conștientă fiind că paradigmele științifice sunt în continuă evoluție.

    Ortodoxia nu respinge știința, ci o vede ca pe o cale de a înțelege creația lui Dumnezeu, iar anumite aspecte ale spiritualității ortodoxe (precum căutarea realității profunde, nu doar a celei vizibile) se aliniază mai ușor cu spiritul științific.

    În timp ce știința se concentrează pe cum funcționează lumea (mecanisme), Ortodoxia se concentrează pe de ce (scop, sens, relația cu divinul), dar ambele pot explora aceleași fenomene din perspective complementare.

    Spiritul ortodox, prin accentul pus pe mister și pe experiența directă (nu doar pe dogmatismul moralistic), se potrivește mai bine cu spiritul critic și investigativ al științei moderne decât cu rigiditatea unor interpretări teologice mai vechi.

   Știința se ocupă de lumea materială, de legile fizice și de cunoașterea empirică, folosind metode raționale și logice. Credința ortodoxă se ocupă de realitățile spirituale, de sensul existenței, de mântuire și de relația omului cu Dumnezeu prin revelație supranaturală.

     Din perspectiva ortodoxă, adevărul științific și Adevărul revelat (prin Scriptură și Tradiție) nu sunt contradictorii, deoarece ambele provin de la Dumnezeu, Creatorul lumii. Cunoașterea științifică poate întări, în viziunea unor teologi, dogmele ortodoxe, oferind o mai bună înțelegere a măreției creației.

     Numeroși oameni de știință de-a lungul istoriei și în prezent au fost și sunt creștini ortodocși practicanți, un exemplu notabil fiind Sfântul Luca al Crimeei, care a fost un chirurg renumit și, în același timp, arhiepiscop.

     În esență, Ortodoxia consideră că știința este un instrument valid pentru explorarea creației, atâta timp cât nu se transformă într-o ideologie naturalistă exclusivă (scientism) care neagă realitățile spirituale.

II. Cunoașterea sensibilă și rațională, știința și limitele lor

    În filosofia modernă a științei, epistemologia se împarte în cunoaștere sensibilă (prin simțuri) și rațională (prin intelect), iar știința, deși se bazează pe ambele, are limite specifice, implicând o permanentă depășire a cunoașterii sensibile și experimentale și o utilizare riguroasă a logicii, dar se lovește de misterul conștiinței, a ființei, de limitele observației (vezi fizica cuantică) și de întrebările metafizice, explorând realitatea concretă, dar lăsând nedeslușite aspecte ontologice esențiale: ce este existența, realitatea, de ce există ceva mai degrabă decât nimic?; care este originea universului?; ce este viața și cum a apărut?; ce este omul și cum a apărut?; care este sensul existenței, al omului? și alte asemenea aspecte ontologice, ce nu pot fi cunoscute, înțelese nici sensibil, experimental sau exprimate prin construcții logice, matematice și orice fel de demonstrație rațională.

  Cunoașterea obținută direct prin simțuri, percepții, oferă experiențe concrete despre lumea fizică, dovedite experimental Această formă a cunoașterii epistemologice este baza pentru înțelegerea lumii imediate, de la culori la texturi. Obiectivitatea sa e relativă și nu poate ajunge la esența lucrurilor sau la universalitate.

   Cunoașterea obținută prin rațiune, logică, concepte, principii, demonstrații este independentă de experiența directă, de concretul existențial, dar confirmată relativ prin experiment și aplicabilă procedeelor tehnologice. Riscă să devină pur speculativă dacă nu se fundează pe realitate, limitată de capacitatea de abstractizare umană.

   Metoda cunoașterii științifice constă în utilizarea a două procedee: observă sensibilul (experimente) și îl explică rațional (teorii), creând modele matematice și conceptuale. Testează ipotezele, căutând universalitatea și predictibilitatea, validând cunoașterea prin metode riguroase, considerate ca fiind metode științifice. Utilizează noțiuni, judecăți și raționamente. Este abstractă, generală și vizează structura internă, cauzalitatea și legile de funcționare a realității. Scopul epistemologiei este trecerea de la cunoașterea comună (subiectivă) la cea riguroasă, obiectivă și verificabilă.

    Orice adevăr rezultat din cunoașterea științifică este relativ. Certitudinile științei sunt analitice și nu sintetice. Fiecare teorie științifică poate fi revizuită sau înlocuită, știința e un proces, nu un depozit de adevăruri absolute. Oricâte cazuri particulare am observa, nu putem fi 100% siguri că următoarea observație nu va contrazice legea stabilită (Karl Popper).

     Cunoașterea științifică este dialectică, dar indiscutabil pe o linie ascendentă constând în faptul că realitatea este cunoscută tot mai mult, dar numai în diversitatea ei fenomenală.

     În esență, cunoașterea sensibilă ne dă date, rațiunea le organizează, iar știința le validează, dar ambele, împreună, nu acoperă toate aspectele existenței, lăsând loc filozofiei, artei și spiritualității adevărurilor dogmatice revelate ale dreptei credințe ortodoxe.

     Sfântul Arsenie Boca vedea știința ca o posibilitate de cunoaștere de la Dumnezeu, dar și ca o mare ispită ce poate duce la mândrie, trufie și uitarea lui Dumnezeu, subliniind că adevărată știință se îmbină cu credința, care înseamnă nu numai acumulare de cunoștințe, ci mai ales înțelepciune, iar cunoașterea științifică fără dreapta credință devine fără sens și chiar contrară binelui existențial, folosirea științei pentru perfecționarea armelor dovedind din plin acest fapt.

      Sfântul Arsenie de la Prislop insistă pe unitatea care trebuie să existe între cunoașterea științifică și dreapta credință. A abordat relația dintre știință și credință dintr-o perspectivă integratoare, considerând că ambele provin de la aceeași sursă divină, dar avertizând asupra limitărilor și pericolelor mândriei intelectuale. De aceea considera știința ca pe o creație a lui Dumnezeu, un dar al lui Dumnezeu pentru om, o cale prin care putem înțelege mai bine lumea creată de El, dar nu ca scop în sine.

  A avertizat că există o ispită a științei. Știința, de una singură, poate "umfla" mintea, hrănind mândria și trufia, transformându-se într-un idol o capcană a diavolului. Părintele afirma că „știința purcede și ea de la Dumnezeu”, însă poate deveni o „mare capcană” atunci când hrănește trufia omului. El sublinia că inteligența fără smerenie poate îndepărta omul de adevărul spiritual.

   A observat că separarea brutală a științei de credință, apărută mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, a dus la o criză spirituală și la o concepție de viață care exclude prezența lui Dumnezeu din univers, din viața omului.

  Din nefericire pentru om acest avertisment este astăzi o realitate, în epoca postmodernismului, a transumanismului și a inteliginței artificiale, când mulți refuză să-l primească pe Dumnezeul adevărat, unic în ființă și întreit în Persoane, preferând să se închine idolilor vremurilor noastre.

  Credința ca „asceză a rațiunii”: Sfântul Arsenie Boca descria credința nu ca pe o negare a rațiunii, ci ca pe o disciplinare a acesteia. În viziunea sa, rațiunea trebuie să recunoască propriile limite pentru a putea primi lumina divină. A utilizat adesea concepte din genetică și medicină pentru a explica legile duhovnicești. De exemplu, susținea că transmiterea ereditară a defectelor și păcatelor poate fi corectată printr-o viață morală înaltă, integrând astfel biologia în iconomia mântuirii.

    Teologia sa a anticipat concepte moderne, precum neuroplasticitatea cerebrală, sugerând că rugăciunea și viața spirituală pot modifica structura interioară a omului.

    Sfântul Arsenie de la Prislop afirma cu temei că dreapta credința este fundamentul, iar știința (în sensul larg de cunoaștere) ar trebui să o mărturisească, nu să o contrazică, ajungând la Adevărul suprem, care este Dumnezeu. Îndemna la un echilibru, unde omul de știință să fie și om de credință, folosind cunoașterea pentru bine, nu pentru a-L respinge pe Creator. În esență, pentru sfântul Arsenie Boca, știința și credința nu erau antagonice, ci trebuiau să lucreze împreună, credința oferind sensul și scopul, iar știința, instrumentul prin care se poate ajunge la o cunoaștere mai profundă a realității. [1]

    Există însă și deosebiri de esență între cunoașterea științifică și cunoașterea prin credință: ’’Sfântul are alte mijloace de aflarea adevărului. Lui i se revelează i se descoperă o lume mai mare, temelia lumii acesteia. În conștiința lui nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viața lui. Sfântul nu cercetează. Viața lui curată este mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.’’[2]

    În acest context, considerăm că o importantă mărturie a științei despre adevărurile dreptei credințe ortodoxe este chiar recunoașterea și evidențierea limitelor cunoașterii sensibile și rationale privind existența. Aceste limite pot fi depășite numai acceptând adevărurile de credință, așa cum mărturisesc toți savanții, oamenii de știință onești de-a lungul istoriei științei, dar mai ales în perioada contemporană și modernă.

    Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

       Există mărturii ale oamenilor de știință onești din toate timpurile privind limitele obiective, absolute ale cunoașterii raționale și sensibile, și totodată mărturii ale adevărurilor de credință creștine. Câteva exemple:

       Oameni de știință renumiți, de la Isaac Newton la Albert Einstein și Stephen Hawking, au recunoscut limitele științei, văzând în univers mistere ce depășesc rațiunea pură, iar credința (sau o formă de spiritualitate) a apărut ca o cale de a aborda marile întrebări existențiale (Originea, Scopul), sugerând că știința și credința nu se exclud, ci pot coexista, una explicând cum (mecanismele) iar cealaltă de ce (sensul), în spiritul unui univers armonios ce necesită atât observație, cât și contemplare.

     Isaac Newton, deși un om al științei, a fost profund credincios, considerând legile universului ca dovezi ale unui Design divin inteligent, un creator rațional.

Albert Einstein: Vorbea despre "sentimentul cosmic de uimire" în fața ordinii universului, un sentiment religios care nu se bazează pe dogme, ci pe respectul profund pentru legile naturii, recunoscând că știința nu poate răspunde la toate, lăsând loc misterului. El susținea că mintea noastră limitată poate percepe doar „mici detalii” ale unui spirit superior infinit, care se dezvăluie în structura lumii. Celebrul savant spunea că ceea ce putem cunoaște despre univers este comparabil cu ceea ce vede un purice aflat în coama leului din leul întreg. Celebra maximă a lui Einstein: „Știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă” este și o mărturie a limitelor cunoașterii raționale omenești, dincolo de care se află adevărurile revelate ale creștinismului.[3]

    Max Planck (Părintele Fizicii cuantice): Credea că știința și religia nu sunt antagoniste, ci complementare. Știința abordează lumea fenomenală, religia pe cea a valorilor și sensului, iar pentru el, credința era esențială pentru a face față misterelor fundamentale. Planck a fost convins că știința nu poate elucida misterul ultim al naturii deoarece omul este el însuși o parte a misterului pe care încearcă să-l rezolve. „Oricine s-a angajat serios în munca științifică de orice fel realizează că la intrarea în templul științei sunt scrise cuvintele: Trebuie să ai credință. Este o calitate de care omul de știință nu se poate lipsi”, spune celebrul fizician laureat al Premiului Nobel. El considera că atât religia, cât și știința necesită credința în Dumnezeu; pentru prima, El este punctul de plecare, iar pentru cea de-a doua, scopul final al fiecărui proces de gândire.[4]

    Werner Heisenberg, celebrul fizician în domeniul fizicii cuantice, a recunoscut că descoperirile cuantice au arătat că realitatea la nivel fundamental este mult mai bizară decât o poate descrie limbajul clasic, sugerând că există aspecte ale realității pe care doar intuiția și poate chiar credința le pot atinge. Heisenberg a subliniat că progresul științific nu elimină dimensiunea spirituală, ci o pune într-o nouă perspectivă. „Prima înghițitură din paharul științelor naturii te va face ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu”, ne spune celebrul fizician laureat al Premiului Nobel.

    Stephen Hawking, deși ateu, a recunoscut limitele științei actuale în a explica originea universului (Singularitatea), lăsând loc "misterului" sau întrebărilor care depășesc instrumentele actuale, iar mulți filozofi și teologi au folosit scrierile sale pentru a discuta despre nevoia unei "cauze prime". Pentru el, credința în Dumnezeu este „absolut rațională” și completează cunoașterea științifică, oferind un sens pe care cercetarea empirică nu îl poate furniza.

    Francis Collins (Conducătorul Proiectului Genomului Uman), un fost ateu convertit la creștinism, argumentează că știința este metoda prin care explorăm lumea materială, dar nu poate răspunde la întrebările despre de ce existăm sau despre moralitate.

 Știința se oprește la "cum" funcționează universul, dar nu răspunde la "de ce" există. Marile întrebări (originea vieții, conștiința, sensul existenței) rămân deschise.

    Mulți oameni mari de știință văd credința (sau spiritualitatea) ca pe o necesitate pentru a găsi sens și valoare, nu ca pe o contradicție cu rațiunea științifică. Sunt "două oglinzi" ce reflectă aspecte diferite ale unei realități unice.

     În esență, mărturiile lor sugerează că rațiunea științifică ne ajută să înțelegem mecanismele, dar modestia epistemologică (recunoașterea limitelor) deschide calea către o formă de "credință în mister", o reverență față de ceea ce nu poate fi încă pe deplin cuprins.[5]

     Cu toate acestea dorința omului de a cunoaște este nelimitată, chiar dacă însușirile cognitive ale rațiunii sunt limitate absolut, ci nu numai relativ. Dorința de a cunoaște, aspirația spre a înțelege existența, sensurile ei, de a pătrunde continuu și cât mai mult în tainele lumii materiale create este o vocație a firii umane și nevoie existențială de care depinde însăși posibilitatea existenței omului Ea nu este un rezultat al evoluției naturale, așa cum încercă să explice materialiștii și ateii, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru om, o caracteristică a conștiinței sale, sădită în ființa umană de către Creatorul ei. În cunoaștere nu vom înceta niciodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăși, nu vom înceta niciodată să perfecționăm mijloacele și instrumentele de investigare a realului, a lumii create, totdeauna vom dori să găsim răspunsuri la aceste întrebări. Suntem mereu în căutarea unor noi adevăruri demonstrate științific, dar și al adevărului absolut, dorim să avem certitudini și evidențe de conștiință, cu toate că toate acestea sunt întotdeauna valabile temporal, la un moment istoric dat și prin urmare relative. Această realitate este un aspect particular al devenirii universale, inclusiv a omului, a devenirii întru ființă cum afirmă filosoful Constantin Noica. Dar dreapta credință arată că adevărata devenire a omului și a Universului, inclusiv a cunoașterii, este în Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

    Câteva exemple ale limitelor ontologice ale cunoașterii, care, în opinia noastră se constituie implicit mărturisiri ale științei ale adevărurilor revelate ale credinței ortodoxe:

     Teoria cea mai cunoscută și asupra căreia există un consens aproape general al oamenilor de știință, și pentru care există dovezi științifice privind formarea Universului este cea care se numește ’’big-bang’’. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13,8 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului.

     Teoria Big Bang[6] este modelul cosmologic de la cele mai vechi perioade cunoscute, prin evoluția ulterioară. Modelul descrie modul în care universul s-a extins dintr-o stare de densitate foarte ridicată și temperatură ridicată și oferă o explicație cuprinzătoare pentru o gamă largă de fenomene, inclusiv abundența elementelor ușoare, fondul cosmic, microunde, structura la scară largă și legea lui Hubble, a expansiunii Universului, confirmată științific. Dacă legile cunoscute ale fizicii sunt extrapolate la regimul cu densitate cea mai mare, rezultatul este o singularitate, care este în mod obișnuit asociată cu Big Bang-ul. Fizicienii sunt indeciși dacă acest lucru înseamnă că universul a pornit de la o singularitate sau că cunoașterea actuală este insuficientă pentru a descrie universul în acel moment. Măsurători detaliate ale ratei de expansiune a universului plasează Big Bang-ul la aproximativ 13,8 miliarde de ani în urmă, ceea ce este astfel considerată a fi vârsta universului. După expansiunea inițială, universul s-a răcit suficient pentru a permite formarea de particule subatomice și mai târziu de atomi. Nori uriași ai acestor elemente primordiale s-au coalizat ulterior prin gravitație în halou de materie întunecată, formând stelele, planetele și galaxiile vizibile astăzi.

     În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10^-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10^-43 sec.) se numește Epoca Planck.

     În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

 Este nevoie de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință. Modelul Bing-Bang al formării Universului arată unitatea dintre cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință și inexistența unei contradicții dintre adevărurile științifice și cele ale dreptei credințe ortodoxe, aceste din urmă adevăruri ne fiind un rezultat al rațiunii cunoscătoare umane ci revelate. Omul a fost creat de Dumnezeu cu această capacitate inteligibilă de a cunoaște și de a înțelege adevărurile de credință, desigur la limitele rațiunii omenești, create și finite.

    Mulți teologi creștini contemporani (precum și Biserica Catolică și segmente din Ortodoxie) consideră că teoriile științifice (precum Big Bang) pot descrie mecanismele fizice prin care Dumnezeu a adus Universul la forma actuală, atâta timp cât se recunoaște că procesul a fost inițiat de Divinitate

    Oamenii de știință creștini, precum George Washington Carver, Georges Cuvier, Copernic Isaac Newton și mulți alții văd adesea în știință o modalitate de a înțelege opera lui Dumnezeu, iar creaționismul (ideea că universul a fost creat de o ființă divină, conform interpretărilor textelor religioase, inclusiv cele creștine) este o viziune care coexistă cu știința modernă, deși unii o susțin în opoziție cu teoriile evoluționiste, în timp ce alții o integrează, considerând că știința și credința nu se exclud, ci se completează, căutând o armonie între descrierile biblice ale creației și descoperirile cosmologice precum Big Bang-ul, susținând o "creație continuă" sau un "Dumnezeu ca Primă Cauză". Mulți oameni de știință contemporani (fizicieni, cosmologi) care sunt creștini acceptă știința modernă a universului, dar văd în Dumnezeu motorul primar, "ceea ce a pus lucrurile în mișcare".

    Exemple de abordări: Creaționismul științific / Designul Inteligent: Susține că complexitatea universului și a vieții necesită un designer inteligent. Teologia Creației: Consideră că Geneza nu e un manual științific, ci o declarație teologică despre cine și de ce a creat, nu cum, integrând Big Bang-ul ca metodă a lui Dumnezeu.

În esență, perspectiva științifică modernă (Big Bang, cosmologie) și cea creștină (creația) pot coexista, mulți oameni de știință văzând știința ca explorând "cum" și religia ca răspunzând la "de ce", fără ca una să o nege pe cealaltă. Totuși, din perspectiva dreptei credințe ortodoxe cele mai multe dintre aceste mărturisiri sunt panteiste sau deiste, fapt care nu minimalizează valoarea mărturisirilor oamenilor de știință despre adevărurile revelate ale creștinismului

    Georges Lemaître: Preotul catolic care a formulat inițial bazele teoriei Big Bang a susținut că nu există un conflict între știință și religie, considerându-le două căi diferite spre adevăr.

   John Polkinghorne: Fizician și preot anglican, a argumentat că universul există prin voința lui Dumnezeu, iar Big Bang-ul poate fi înțeles ca mecanismul prin care Acesta a creat lumea.

   Francis Collins: Cunoscut pentru conducerea Proiectului Genomului Uman, promovează ideea că datele științifice despre vârsta universului (aprox. 13,8 miliarde de ani) sunt compatibile cu credința într-un Creator.

   Teoria Big Bang și Doctrina Creștină Începutul universului: Teoria Big Bang indică faptul că universul a avut un început, ceea ce este văzut de mulți teologi și oameni de știință creștini ca un suport pentru doctrina creației ex nihilo (din nimic).[7]

  - Exclusiv, pe calea cunoașterii raționale și demonstrative omul nu va putea niciodată explica viața, apariția ei, apariția omului. Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”. Toate acestea se constituie ca marturii implicite ale adevărurilor de credinţă privind apariția vieții și omului.

    Există și mărturii explicite ale unor oameni de știință onești privind adevărurile revelate ale creștinismului privind originea vieții și a omului.

    Oameni de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.

    Numeroși oameni de știință de prestigiu au oferit mărturii despre modul în care cercetarea originii vieții și a omului se armonizează cu credința creștină, argumentând că universul și complexitatea biologică indică existența unui Creator inteligent.

     Francis Collins (Genetician, fost director al NIH și al Proiectului Genomului Uman) unul dintre cei mai influenți oameni de știință contemporani, consideră că ADN-ul este „limbajul lui Dumnezeu”. El afirmă că nicio explicație pur naturalistă pentru apariția vieții nu este satisfăcătoare în prezent, detaliile rămânând extrem de „vage” din punct de vedere științific. Collins susține o perspectivă numită BioLogos, prin care Dumnezeu a ghidat procesul evolutiv pentru a crea ființe capabile de relație cu El. El vede în Legea Morală (conștiința umană) o dovadă care depășește explicațiile biologice simple, indicând o sursă divină.[8]

     John Lennox (Matematician și filosof al științei la Universitatea Oxford) Lennox argumentează că știința și creștinismul nu sunt în conflict, ci se completează reciproc. El subliniază că însăși capacitatea noastră de a înțelege universul prin rațiune este o dovadă că am fost creați după „chipul lui Dumnezeu” (Imago Dei). Lennox susține că originea vieții implică un cod (ADN) care necesită o sursă de inteligență, deoarece informația nu apare niciodată spontan din materie neînsuflețită.[9]

     Allan Sandage (Astronom, considerat tatăl astronomiei observaționale moderne), care s-a convertit la creștinism la vârsta de 50 de ani, a declarat:

     „Lumea este mult prea complicată în toate părțile și interconexiunile sale pentru a fi datorată doar șansei. Sunt convins că existența vieții, cu toată ordinea din fiecare organism, este pur și simplu prea bine pusă laolaltă”.

     Necesitatea unui principiu organizator: Pentru el, Dumnezeu este explicația pentru „miracolul existenței” și pentru motivul pentru care există „ceva în loc de nimic”. [10]

     Michael Polanyi, John Polkinghorne, Kenneth Miller, sunt alți oameni de știință proeminenți care au scris despre intersecția dintre știință și credință, adesea subliniind că știința nu poate răspunde la întrebări despre apariția universului, a vieții și a omului, despre sensul existenței, lăsând loc adevărurilor de credință ale creștinismului. [11]

     Teoriile evoluționiste, materialiste prin care se încearcă explicarea vieții ca fiind trecerea evolutivă naturală de la materia anorganică la cea organică și de aici la apariția vieții s-au dovedit a fi în totalitate neadevărate și neconfirmate de realitate. De asemenea teoriile de factură tot materialistă care explică viața în general și a omului în special ca rezultat al funcțiunilor biologice ale organismelor se dovedesc a fi neadevărate.

    Unii susținători ai "Designului Inteligent" argumentează că anumite structuri biologice sunt prea complexe pentru a fi apărut exclusiv prin mutații aleatorii, sugerând intervenția unei inteligențe.

    Teoria Designului Inteligent (DI) postulează că anumite caracteristici ale Universului și ale vieții sunt mai bine explicate de o cauză inteligentă (un Designer), mai presus de lumea creată, decât de procese naturale, precum selecția naturală, fiind considerată de atei o formă de creaționism, deși adepții o prezintă ca teorie științifică, în timp ce, din nefericire, comunitatea științifică atee, specifică postmodernismului contemporan, o cataloghează drept pseudoștiință. Punctele cheie includ „ireductibila complexitate” (sisteme complexe care nu pot evolua gradual) și „complexitatea specifică” (informații precise), sugerând un proiect deliberat, adesea atribuit lui Dumnezeu de către susținători. Argumentează că structurile biologice sunt prea complexe pentru a fi apărut accidental, implicând un proiect. Postulează conceptele de reductibilă complexitate: un sistem este ireductibil complex dacă eliminarea unei singure părți îl face să nu mai funcționeze (ex: un sistem imunitar complex), deci nu a putut evolua pas cu pas și complexitate specifică: inerția ADN-ului, cu secvențele sale precise, sugerează o inteligență, la fel cum un mesaj necesită un expeditor.

    Susține că atunci când un sistem prezintă un model complex care îndeplinește o funcție specifică (asemănător unui cod software sau unui limbaj), acesta indică prezența unui proiectant inteligent. Legile fizicii și constantele universale sunt atât de precis calibrate pentru a permite existența vieții, încât probabilitatea ca acest lucru să se întâmple din întâmplare este infimă.

    Teoria a câștigat notorietate prin intermediul Discovery Institute în anii '90. Nu a putut fii infirmată prin argumente și dovezi științifice, ci prin una din puterile statului, cea a justiției. Un moment decisiv a fost procesul Kitzmiller v. Dover Area School District (2005), unde o instanță federală din SUA a decis că designul inteligent este un argument religios, nu o teorie științifică, și predarea acestuia în școlile publice la ora de biologie este neconstituțional. Nu este prima dată în istorie când mărturii ale unor oameni de știință onești despre adevărurile de credință, statul ateu încearcă să le înlăture, fără a reușii, prin decizii judecătorești, lipsite însă de orice valoare euristică. [12]

     Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

  Cunoașterea rațională, științifică nu poate explica originea sufletului, a conștiinței și nu poate răspunde, dintr-o imposibilitate obiectivă la întrebările Ce este sufletul omului? Ce este conștiința omului în toate formele ei de manifestare? Este un fapt obiectiv prin care, implicit, se mărturisește adevărurile dreptei credințe, singurele care pot răspunde la aceste întrebări. Există și mărturii explicite ale unor oameni de știință.

   Originea sufletului și a conștiinței reprezintă unul dintre cele mai profunde mistere, fiind abordat diferit de știință și credință:

    Știința modernă nu studiază „sufletul” ca entitate separată, ci se concentrează pe creier și conștiință, considerând sufletul un concept filozofic/religios, dar explorând originea conștiinței prin neurobiologie (emergence), evoluție (darwinism, conștientizare ) și inteligența artificială, adică la origine sufletul e văzut ca o proprietate emergentă a materiei complexe, nu ca o substanță imaterială.

   Perspectiva Științifică (Conștiința ca produs biologic). Știința modernă, în special neuroștiința, tinde să considere conștiința un fenomen emergent al activității cerebrale. Neurobiologia încearcă să explice conștiința, fără a reuși, ca fiind rezultatul interacțiunii complexe între miliardele de neuroni. Când activitatea cerebrală încetează sau este alterată (prin anestezie sau traumatisme), conștiința dispare sau se modifică. Evoluționismul, inclusiv cel contemporan susține, dar fără argumente certe că rațiunea, conștiința au evoluat ca un avantaj de supraviețuire, permițând organismelor să proceseze informații complexe și să planifice acțiuni viitoare. Există și teorii în Fizică Cuantică, la fel, fără a fi dovedite prin metode experimentale, dar implicit apropiate de adevărurile revelate ale creștinismului, precum teoria Orch-OR (Penrose și Hameroff) care sugerează că conștiința ar putea proveni din procese cuantice la nivelul microtubulilor din neuroni, legând mintea de structura fundamentală a universului.[13]

   Religiile și sistemele spirituale privesc sufletul ca pe o esență imaterială, distinctă de corp.

Creaționismul: În religiile abrahamice (Creștinism, Islam, Iudaism), sufletul este un dar divin, creat de Dumnezeu în om, fiind partea eternă care supraviețuiește morții fizice. Dualism: Filosofi precum Descartes au susținut că mintea (res cogitans) și corpul (res extensa) sunt substanțe diferite care interacționează, dar pot exista separat. Reîncarnare: În religiile indiene (Hinduism, Budism), sufletul (Atman) sau fluxul de conștiință trece prin cicluri succesive de naștere și moarte, evoluând prin karma.

   Conștiința umană este un concept complex, ce se referă la percepția de sine, la capacitatea de auto-reflecție, la sentimentul moral și la percepția realității, având dimensiuni filosofice, religioase (vocea lui Dumnezeu), științifice (determinată genetic/cultural), literare ("vocea interioară") și juridice, fiind esențială în definirea personalității și a comportamentului etic. conștiința omului este nucleul identității, un amalgam de percepție, moralitate, rațiune și spiritualitate, studiată din multiple perspective de-a lungul istoriei.

    Nici o teorie științifică nu poate explica ce ceste sufletul și conștiința. Teoriile biologice și psihologice se dovedesc a fi neadevărate în această încercare raționalistă de a explica ceea ce nu este material. Savanți onești recunosc că funcțiile biologice ale creierului nu sunt cauza conștiinței și a sufletului uman. Mai mult, sunt oameni de știință care au demonstrat că raportul dintre conștiință și funcțiile creierului este altul decât cel materialist, biologic, în sensul că existența conștiinței determină funcțiile neuronale.

    Omul, prin mijloacele cunoașterii raționale poate aprofunda și cunoaște tot mai mult suportul biologic al vieții și al conștiinței, dar nu le poate explica, pentru că așa cum am arătat o asemenea înțelegere și explicație depășește capacitatea cognitivă a rațiunii umane. Este necesar ca aceasta să fie întregită de cunoașterea prin credință.

    În perioada contemporană există oameni de știință onești care recunosc că, deși putem explica cum funcționează creierul, nu putem explica de ce avem experiențe subiective (cum „simțim” culoarea roșie sau iubirea).

    Una dintre lucrările importante în domeniu este și cartea coordonată de Adian Lemeni și Adrian Sorin Mihalache, „Viață și conștiință în orizontul temporalității". Tema este de mare actualitate, cu numeroase implicații în aspectele care vizează întâlnirea dintre teologie, filosofie și știință. Problematica timpului este una extrem de complexă, constituind o preocupare constantă pentru tradițiile religioase ale lumii, pentru filosofie și știință. În societatea contemporană bulversată de un ritm deosebit de accelerat al existenței, amplificat artificial prin tehnologiile informației, este imperios necesar să fie cultivate atât dimensiunea existențială a timpului ca durată și dăinuire a vieții umane în comuniune, cât și valoarea conștiinței umane care dă sens timpului și îl transcende spiritual prin aspirația la nemurire sau viață eternă.      
   Tradiția vie a Bisericii oferă înțelegerea timpului nu doar având semnificația de cronos, ca succesiune a unor secvențe temporale, ci timpul asumat în calitate de kairos, de timp binecuvântat și privilegiat, pentru înnoirea și transfigurarea existenței, ca șansă de sesizare a lucrării lui Dumnezeu în istorie și în viața concretă a fiecăruia dintre oameni., afirmă Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române’’.[14]

    Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

 Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman.

     Explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

    Limitele obiective ale cunoașterii umane demonstrează finitudinea existențială a omului și mărturisesc implicit adevărurile revelate ale dreptei credințe, condiția omului ca ființă creată de Dumnezeu.

     Noi putem cunoaște sensibil și rațional un fenomen, un existent din realitate, putem avea o experiență inteligibilă a realității, numai dacă fenomenul sau, în general obiectul pe care vrem să-l cunoaștem emite lumină, sau una dintre formele radiației electromagnetice, care sunt componente ale luminii create. În lipsa luminii sau radiației electromagnetice omul nu poate cunoaște sensibil și rațional nimic despre acea formă de existență. Cel mult, existența unor obiecte ale Universului care nu emit lumină și nici un tip de radiație electromagnetică este demonstrată prin efectele pe care le produce asupra altor constituente ale Universului, acestea din urmă, fiind accesibile cunoașterii, deoarece emit lumină, unul sau mai multe tipuri de radiație electromagnetică. Este și aceasta o limită absolută a cunoașterii sensibile și raționale de care este capabilă ființei umană.

    Viteza maximă a luminii și a oricărei forme de radiație electromagnetică nu poate depăși 300000 km/s, fapt demonstrat științific și acceptat unanim. Distanțele din univers sunt uriașe și pentru unele corpuri lumina are nevoie de un interval de timp îndelungat pentru a ajunge la noi. De exemplu Luna o vedem de pe Terra și bineînțeles studia cum arăta în urmă cu o secundă și o fracțiune, iar Soarele cum arăta în urmă cu opt minute. Cele mai îndepărtate corpuri cerești observate până în prezent le vedem nu la momentul prezent al timpului nostru, ci cum arătau în urmă cu 13,8 miliarde de ani tereștri. Prin urmare omul nu poate cunoaște Universul la momentul prezent ci n numai cum se înfățișa în trecut. Cunoașterea fenomenelor din Univers la momentul prezent este posibilă numai pentru cele aflate în imediata noastră vecinătate, pentru care lumina și radiația electromagnetică, într-un interval infim de timp, ce poate fi considerat momentul prezent, poate parcurge spațiul în interiorul acestui moment temporar.

     Materia întunecată pe care n-o putem vedea direct dar despre care știm că trebuie să fie acolo datorită influenței atracției gravitaționale asupra stelelor care orbitează în oricare galaxie reprezintă cam o zecime din cantitatea de materie din univers. Alte forme de materie întunecată ce n-au fost încă detectate (de ex neutrinii ce interacționează foarte slab cu materia au o infimă masă, deci pot constitui o formă de materie întunecată). În ultimii ani au apărut noi observații care au permis fizicienilor să postuleze existența unei energii încă neidentificate, deoarece nu se compune din radiații electromagnetice, nu emite lumină - energia întunecată.

      În Univers există și antimaterie. În 1932 s-a confirmat existența antielectronului, iar în 1955 a fost descoperit antiprotonul. În Univers nu există o simetrie a numărului de particule de materie și antimaterie pentru că acestea s-ar anihila reciproc și n-ar mai fi fost nimic. Dar în loc de nimic, există materie (cea detectabilă) și materie neagră (nedetectabilă, neradiantă, sau masa neagră a Universului). Deci, la nașterea Universului a existat o asimetrie în favoarea materiei.

      Știința nu poate oferi o explicație logică pentru această realitate și această imposibilitate este absolută, fiind o limită a cunoașterii raționale.

 Pentru motivele arătate mai sus omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre compoziția și procesele fizice din interiorul găurilor negre, corpuri cerești cu o masă extrem de mare și a căror atracție este așa de puternică încât nici lumina nu le poate părăsi. Prezența lor este cunoscută de știință numai prin efectele pe care le produc asupra zonei din Univers unde există.

    O altă limită absolută a cunoașterii raționale se referă la evidența conferită de sistemele demonstrative logice și matematice. Adevărurile logice și cele matematice sunt de fapt evidențe formale dar care par infailibile, conferind certitudini absolute. Totuși, și în acest domeniu cunoașterea rațională are limite, fie prin relativitatea unor astfel de evidențe și certitudini formale, sau prin limite ale oricărui sistem demonstrativ logic sau matematic.

      Cu titlu de exemplu, teoreme geometrice care au fost considerate ca fiind adevărate și evidente absolut se dovedesc a avea o evidență formală relativă, cel mult valabilă pentru un segment al realului. Teoremele geometriei euclidiene sunt contrazise de geometriile neeuclidiene, sau, existența numerelor iraționale în matematică se opun teoriilor clasice ale acestei științe.

      Logicianul, matematicianul și filosoful austriac Kurt Godel a elaborat și demonstrat teoreme ale incompletitudinii în logică și în matematică. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Leibniz și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de logicianul David Hilbert este de nerealizat. Prima teoremă are însemnătate logică și conține importante implicații de ordin filosofic, fiindcă arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane. A stabilit că în orice sistem deductiv, destul de complex pentru a include raționamente matematice, există teoreme matematice care nu pot fi rezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). Astfel, orice sistem deductiv matematic sau logic formalizat este incomplet. Sau, în cadrul unui sistem deductiv formalizat complet există cel puțin o teoremă care contrazice premisele.[15]

    III. Mărturii ale fizicii privind adevărurilor de credință creștine

      Există mărturii ale fizicii cuantice contraintuitive ale adevărurilor revelate de Dumnezeu ale dreptei credințe.

     Fizica cuantică și teologia creștină sunt domenii care, deși folosesc limbaje diferite, interacționează adesea în încercarea de a explica natura realității.

     Fizica cuantică, prin fenomene ca superpoziția, entanglementul sau colapsul funcției de undă, a provocat discuții teologice în creștinism, unii văzând în incertitudinea cuantică o deschidere către un Dumnezeu creator, în timp ce alții caută armonizarea misterului cuantic cu credința, deși majoritatea teologilor consideră că știința și credința abordează realitatea din perspective diferite, fără conflict direct, fizica explicând cum, iar religia de ce.

Fenomene Quantice și Interpretări:

     Superpoziția: O particulă există în mai multe stări simultan până la măsurare (ex. un electron este în mai multe locuri deodată). Unii văd o analogie cu misterul înțelegerii lui Dumnezeu – El transcende realitatea noastră finită, fiind "în toate" și "în afara tuturor".

     Entanglementul (Inseparabilitatea Cuantică): Două particule rămân conectate instantaneu, indiferent de distanță. Sugerează o unitate profundă a universului, o interconexiune divină, adesea legată de conceptul de Logos sau prezența lui Dumnezeu în creație. Sugerează o unitate profundă a universului, o interconexiune divină, adesea legată de conceptul de Logos sau prezența lui Dumnezeu în creație.

      Colapsul Funcției de Undă: Măsurarea "forțează" particula să aleagă o singură stare, sugerând un rol al observatorului. Unii teologi au interpretat acest lucru ca pe o contribuție a conștiinței (chiar divine) la modelarea realității, deși explicațiile științifice sunt mai pragmatice.

     Newton a creat un univers mecanicist, dar fizica cuantică a arătat că la nivel fundamental, realitatea e probabilistică, nu deterministă, deschizând ușă pentru rolul misterului.

     Indeterminismul și liberul arbitru: În fizica clasică (newtoniană), universul era văzut ca un mecanism de ceasornic previzibil. Fizica cuantică a introdus Principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care afirmă că nu putem cunoaște simultan poziția și impulsul unei particule. Este imposibil să cunoști cu precizie absolută, în același timp, atât poziția, cât și viteza (momentul) unei particule. Cu cât măsori mai exact unde se află, cu atât știi mai puțin despre încotro se îndreaptă. Aceasta nu este o limită a instrumentelor noastre, ci o proprietate fundamentală a universului. Această lipsă de determinism strict oferă un spațiu teoretic pentru existența liberului arbitru și a intervenției divine, fără a încălca legile fizicii. Mulți teologi consideră că universul este "deschis", permițând lui Dumnezeu să acționeze în lume prin procese cuantice.

      Rolul observatorului și creația: În mecanica cuantică, actul observării pare să "colapseze funcția de undă", transformând posibilitatea în realitate concretă. Simplul act de a observa sau măsura un sistem cuantic îi schimbă iremediabil starea. În momentul în care „privim” o particulă aflată în suprapunere, funcția sa de undă decade, iar particula este forțată să „aleagă” o singură stare fixă. Fizica cuantică a descoperit că atomii există într-o stare semi-reală, pur potențială și virtuală până când cineva îi privește cu o expectativă. Această expectativă, sau așteptare a privitorului, determină natura lor „reală” din acel moment. Tot așa, afirmă Biblia, credinţa – adică ceea ce observatorul crede și se așteaptă să vadă – determină natura realității unei persoane.

    Unii gânditori creștini sugerează că universul necesită un "Observator Suprem" pentru a-și menține coerența. Aceasta rezonează cu ideea biblică din Epistola către Coloseni, care afirmă că în Dumnezeu "toate se țin împreună".

    Pe de altă parte, fizicienii din domeniul cuanticii afirmă că universul nostru ar fi un univers creat de observator, că trecutul, de pildă, n-ar avea existență până ce nu este înregistrat sau actualizat în prezent. John Wheeler susține că noi, ca observatori ai universului timpuriu, am contribuit la crearea acestor evenimente. E foarte adevărat, el admite că pare o anomalie să susții că prezentul poate influența trecutul, însă trebuie avut în vedere că, în universul acesta al nedeterminării cuantice, ideile de "înainte" şi "după" chiar nu au nici o semnificație. Trecutul e absolut irelevant dacă nu este actualizat în prezent, dacă nu-şi găsește înregistrarea în prezent. Astfel, ființele umane dețin principalul rol într-un univers participativ, în care orice observabilă este absolut dependentă de observator.[16]

     Tunelizarea cuantică: Particulele pot "tunela" prin bariere de potențial (cum ar fi o barieră energetică) chiar dacă nu au suficientă energie pentru a le depăși clasic. Este un fenomen crucial în tehnologii ca microscoapele cu sondă de scanare (STM) și în fisiunea nucleară. În lumea macroscopică, dacă arunci o minge spre un zid, aceasta ricoșează. În fizica cuantică, o particulă are o probabilitate mică, dar reală, de a trece direct prin barieră, ca și cum ar traversa un tunel. Acest fenomen permite fuziunea nucleară în Soare și funcționarea tranzistorilor moderni.

      Atât adevărurile de credință, cât și fizica cuantică, afirmă că lumina este mecanismul prin care totul există. Fiecare atom emite sau absoarbe lumină, așa că fiecare gând, cuvânt, faptă sau obiect se manifestă prin intermediul aceluiași proces. Totul este energie, iar temeiul universului este energia. Biblia este în acord cu această idee, afirmând că lumina este mijlocul prin care Dumnezeu a creat Universul și prin care El continuă să ţină toate lucrurile laolaltă.

      Modelul de cunoaștere a realității pe care ni-l propune fizica cuantică, demonstrează existența unui nivel de realitate care se află mai presus de timp, spațiu, energie şi materie, dar are, în mod indubitabil, un efect cauzal asupra nivelului nostru material de realitate. Lucrul acesta, subliniază el, e foarte important nu doar pentru respingerea materialismului, ci şi pentru faptul că ne oferă posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu şi de a-L căuta pe Dumnezeu: "Știința ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realității. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale credibilă de a înțelege existența lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate".[17]

     Albert Einstein, Teoria relativității. Relatia dintre teoria relativității și creștinism este un subiect interdisciplinar care explorează intersecția dintre legile fizicii și conceptele teologice despre timp, creație și natura lui Dumnezeu. Relația dintre teoria relativității și adevărurile de credință revelate ale creștinismului implică domenii precum cosmologia, metafizica și teologia. Deși teoria relativității este o descriere matematică a universului fizic, implicațiile sale au oferit noi perspective asupra unor concepte creștine fundamentale.

     Teoria Relativității (și cosmologia modernă) descrie un univers vast, în expansiune, cu un început (Big Bang). Biserica, acceptă aceste descrieri științifice ca fiind modul în care Dumnezeu a creat universul, ca o dovadă prezenței lui Dumnezeu în creație. Prezența lui Dumnezeu este mărturisită și de faptul că legile fizicii funcționează constant (cum descrie Relativitatea).

     Relativitatea arată că timpul nu este absolut (este relativ la viteză și gravitație). Timpul nu mai este un flux universal constant, ci o dimensiune legată de spațiu (spațiu-timp) care poate fi influențată de viteză și gravitație. Această descoperire sprijină viziunea teologică a Sfântului Augustin, care susținea încă din secolul al IV-lea că timpul este o creație a lui Dumnezeu, nu un cadru în care Dumnezeu există. Dacă timpul este relativ și creat Dumnezeu este în afara timpului, este etern este creatorul timpului și spațiului, realitate coerentă și din punct de vedere științific.

      Majoritatea legilor fizicii fundamentale (ca legile lui Newton sau ecuațiile lui Maxwell) funcționează la fel indiferent dacă timpul curge înainte sau înapoi. Matematic, înlocuirea timpului în curgere de la trecut spre viitor cu timpul negativ lasă ecuațiile neschimbate.

      Singurul motiv pentru care percepem timpul doar înainte este a doua lege a termodinamicii. Entropia (dezordinea) sistemelor izolate crește mereu, creând o „săgeată a timpului”

      În fizică, "timpul negativ" (sau mai corect, „timpul înainte-înapoi”/„fluide de timp”) nu înseamnă călătorie în timp, ci un fenomen cuantic în care un sistem (precum un laser) se comportă de parcă ar merge înainte și înapoi în timp, un rezultat emergent din mecanica cuantică și manipularea cuantică, observat recent, care explorează subtilitățile timpului, dar nu contrazice curgerea normală a timpului în macroscopic.

      Fizicienii au creat un sistem cuantic (un laser) care, prin manipulare precisă, simulează stări în care, local, fluxul temporal pare să se inverseze pentru un scurt moment, explicând astfel un comportament ciudat al fotonilor.

      Experimente recente (consolidate în 2025-2026) au demonstrat că, în anumite condiții de tunelare cuantică, fotonii pot părea că petrec un „timp negativ” într-un mediu atomic. Aceasta înseamnă că particulele par să iasă din mediu înainte de a intra, un paradox care nu încalcă cauzalitatea, ci reflectă natura probabilistică a cuantei.

      Conceptul de "timp negativ" nu este un termen standard în fizica cuantică, dar se referă adesea la ideea de inversare temporală sau cauzalitate inversată în anumite scenarii teoretice, în timp ce în Creștinism, timpul este liniar (Trecut-Prezent-Viitor) dar cu dimensiuni eshatologice (sfârșitul lumii), contrastând cu viziunea cuantică abstractă, deși unii teologi pot explora aspecte ale eternității sau non-timpului divin. Fizica cuantică explorează particule care pot părea că "călătoresc înapoi în timp" (ex. antimateria - pozitroni) sau procese reversibile, în timp ce Creștinismul se concentrează pe temporalitatea creației, a mântuirii prin Hristos și a Împărăției lui Dumnezeu, unde timpul are un scop divin, nu este un ciclu negativ.

      Cu toate acestea, fizica timpului negativ demonstrează relativitatea dimensională a timpului creat, el este un cadru existențial care permite omului prin lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, dar și prin lucrarea omului, prin trăire (timpul kairos) să se reîntoarcă din cădere la Dumnezeu, să ’’răscumpere timpul’’. Viața noastră pe acest pământ stă sub semnul trecerii și al morții. Din acest motiv, din cele mai vechi perioade ale existenței sale, omul a căutat un timp care să poată fi retrăit, adică să fie reversibil. Acesta este timpul sacru, un timp „recuperabil”, „circular”, față de timpul profan sau istoric, marcat de evenimente ireversibile și deci „liniar”.

     Timpul sacru poate deveni realitate pentru fiecare dintre noi, prin dreapta credință. Este timpul în care poate să se regăsească pe sine, să răscumpere timpul profan pierdut, să se înscrie în devenirea bună în timp, cu Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

     Regăsirea timpului pierdut în timpul sacru circular este la îndemâna noastră prin, fapte bune, pocăință, iubire și iertare.

      „ Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu: neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus, când va veni din nou Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.’’

      Sunt argumente pentru care considerăm că ’’timpul negativ’’ la care se referă fizica modernă este o mărturisire a științei despre adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe.

       Creștinismul, deși vorbește despre un timp eshatologic (sfârșitul lumii) și veșnicie, nu contrazice natura relativă a timpului fizic, ci îl integrează într-o viziune mai largă.

      Teoria relativității generale a stat la baza modelului expansiunii universului, care a condus la teoria Big Bang-ului. Aceasta rezonează cu doctrina Creatio ex nihilo (crearea din nimic). Faptul că universul are un început temporal a fost văzut de mulți teologi ca o confirmare științifică a Genezei.

    Descoperirea centrală a relativităţii este că lumina (și nu spaţiul sau timpul) reprezintă singura constantă din Univers. În același timp, Biblia afirmă că Dumnezeu este Lumină, singura constantă în tot Universul. „Biblia afirmă că Dumnezeu este Lumină, iar Dumnezeu este constanta noastră.”, afirmă fizicianul Marck Hicks. Autorul susține că descoperirile din fizica cuantică (care explorează realitatea la nivel subatomic, non-localitatea) și teoria relativității (spațiu-timp, univers vast) nu contrazic, ci, de fapt, susțin sau rezonează cu anumite concepte biblice despre creație, realitate și creator. Hicks sugerează că, dincolo de aparențe, structura fundamentală a universului descrisă de știință și cea descrisă de textul sacru sunt compatibile, indicând o viziune unitară asupra lumii.

    Această perspectivă este adesea întâlnită în literatura apologetică creștină, care încearcă să răspundă provocărilor științei moderne, reinterpretând texte și concepte. [18]

    Einstein, deși nu era un creștin practicant (se descria mai degrabă ca un panteist influențat de Spinoza), vorbea adesea despre „Inteligența superioară” care se relevă în legile naturii. Creștinismul folosește complexitatea și precizia legilor relativității ca argument pentru existența unui Logos (o rațiune divină). Faptul că universul este inteligibil și urmează legi matematice stricte este văzut ca o prezență a unui Creator ordonat.

     Teologia creștină respinge relativismul moral (ideea că nu există adevăr absolut), dar acceptă relativitatea fizică ca pe o descriere corectă a funcționării lumii materiale create de Dumnezeu.

     Pentru gândirea creștină modernă, teoria relativității nu este o amenințare, ci un instrument care a lărgit înțelegerea asupra măreției universului. Ea a mutat dialogul de la un univers static și etern la unul dinamic, cu un început clar, oferind un teren comun între știință și credință.[19]

      Entropia și adevărurile revelate ale creștinismului. Relația dintre entropie (Legea a II-a a Termodinamicii) și creștinism este un subiect fascinant unde știința întâlnește teologia, fiind adesea folosită pentru a argumenta atât începutul, cât și sfârșitul lumii.

      Mulți apologeți creștini folosesc entropia pentru a susține că universul nu este etern. Dacă universul ar fi fost infinit de vechi, conform legilor termodinamicii, acesta ar fi ajuns deja la o stare de echilibru total („moartea termică”), unde nicio energie nu mai poate fi utilizată [1, 2]. Faptul că încă avem stele arzătoare sugerează că universul a avut un început, punct care rezonează cu conceptul biblic de Facere (Geneza 1:1).

      Entropia măsoară gradul de dezordine. Argumentul designului inteligent sugerează că viața, fiind un sistem cu entropie scăzută (extrem de ordonat), nu ar putea apărea pur accidental într-un sistem care tinde natural spre haos, fără o sursă externă de informație sau energie „creatoare”.

      Creștinii folosesc deseori ideea de entropie, bazată pe efortul de a menține ordinea, pentru a explica că, la fel cum un sistem rece (frigiderul) necesită energie (electricitate) pentru a se opune dezordinii, omul are nevoie de Dumnezeu pentru a se opune decăderii spirituale. Când omul se depărtează de Dumnezeu, el nu mai primește energia necesară menținerii ordinii morale și spirituale, permițând entropiei (păcatul, egoismul) să preia controlul.

      Întoarcerea la Dumnezeu (prin credință, rugăciune, sacramente) este văzută ca un act de "reîncărcare" spirituală, aducând ordine (sfințenie) în locul dezordinii.

     Știința prezice că entropia va duce în cele din urmă la stingerea universului. Creștinismul oferă o perspectivă complementară: o intervenție divină care va transcende aceste legi fizice. Conceptul de „Cer nou și Pământ nou” din Apocalipsa 21:1 implică o stare a existenței unde degradarea (entropia) și moartea nu mai sunt forțele dominante.

     Fizica nemuririi și dogmele creștine. Frank Tipler explorează în cartea Fizica Nemuririi (The Physics of Immortality) o viziune în care știința, în special cosmologia, poate susține și chiar realiza conceptul creștin de nemurire și înviere a morților printr-un colaps al universului (Big Crunch), oferind o mărturisire pentru adevărurile de credință ale creștinismului revelate prin teoria informației și computere cuantice, unind astfel fizica modernă cu teologia.

     Tipler postulează că universul se va prăbuși într-un Big Crunch, iar această singularitate finală ar putea permite procesarea infinită a informațiilor, creând o simulare a vieții eterne.

     El sugerează că inteligența artificială (AI) ar putea fi dezvoltată la un nivel cosmic, capabilă să reconstituie conștiințele individuale din informațiile lăsate de-a lungul vieții, realizând o formă de înviere computațională.

     Tipler încearcă să arate că o fizică avansată, care include gravitația cuantică și cosmologia, poate valida anumite doctrine creștine, cum ar fi judecata de apoi și nemurirea sufletului, prin mijloace științifice.

     Conform teoriei sale, Punctul Omega este o singularitate cosmologică viitoare, atotștiutoare și atotputernică, care acționează ca un fel de Dumnezeu. La acest punct final al universului, viața inteligentă va prelua controlul asupra întregului cosmos și va recrea virtual toți indivizii care au trăit vreodată. Tipler susține că, la Punctul Omega, va avea loc o înviere fizică a morților. Sufletul uman este echivalat cu un program software care rulează pe hardware-ul creierului, iar acest program ar putea fi descărcat și rulat într-o realitate virtuală, oferind nemurirea fizică (sau o formă de "trup glorificat" compatibilă cu descrierile Noului Testament).

    Deși Tipler folosește terminologia creștină, conceptul său de Dumnezeu ca o mașină Turing infinită la sfârșitul timpului se abate semnificativ de la viziunea tradițională a unui Dumnezeu transcendent, creator și personal. Unii teologi consideră că viziunea sa este greu de reconciliat cu teologia creștină tradițională, deși recunosc efortul său de a găsi compatibilitatea dintre știință și credință. În esență, Tipler încearcă să construiască o punte între știința modernă și credința religioasă, oferind o "fizică" pentru nemurire, chiar dacă abordarea sa rămâne una controversată.[20]

     Principiul antropic, este o sinteză modernă a concepțiilor teleologice din știință, filosofie și teologie. Față de generalitatea concepțiilor teleologice, acest principiu este axat pe explicarea și înțelegerea locului și destinului omului în univers, a scopului și finalității existenței umane

     Cine suntem noi, oamenii? Care este legătura noastră cu lumea creată? Care este sensul și scopul existenței? Pentru ce universul și noi existăm așa și nu altfel? Sunt câteva din întrebările la care răspund cu argumente științifice inițiatorii și susținătorii principiului antropic. Principiul antropic implică existența Creatorului, a Persoanei Supreme a lui Dumnezeu și cunoscut de drept măritorii creștini în revelația naturală și mai ales supranaturală.

      Dr. Marin Mihalache arată în acest sens: cine suntem noi oamenii... ’’pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoade invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel: Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat.’’[21]

      Creștinismul susține că Dumnezeu a creat universul cu un scop, iar omul este creat după chipul Său, capabil de relație cu Creatorul. Principiul antropic întărește ideea că un univers „proiectat” este mai plauzibil decât unul „accidental”.

      S-a demonstrat că lumea acesta nu este rezultatul hazardului, a jocului legilor și forțelor naturii. ’’Dumnezeu nu dă cu zarul’’, spunea Einstein. Necesitatea existenței acestei lumi, singura care face posibilă existența vieții și a omului, este acum afirmată și demonstrată științific, în mod deosebit de susținătorii principiului antropic.

      În situația în care constantele fundamentale ale materiei și energiei ar fi fost altele Universul nu s-ar fi format, sau compoziția și forma acestuia ar fi fost cu totul diferită neprielnică pentru viață. În situația în care Pământul ar fi fost altfel poziționat față de Soare sau Sistemul Solar ar fi avut altă poziție în Galaxie, viața și omul nu puteau exista. Sunt foarte multe dovezi ale științei în acest sens. Cea mai mare parte a experiențelor științifice și a calculelor făcute în ultima vreme, mai ales din domeniul astrofizicii, confirmă faptul că apariția pământului și a omului în univers au fost pregătite cu exactitate și se datorează unei necesități implacabile, ci nu hazardului sau evoluției naturale.

      Astfel dacă densitatea universului ar fi fost diferită cu 0,000 000 000 0001% atunci nici stelele, nici galaxiile, nici pământul nu s-ar fi putut forma. Iar dacă în prima secundă de după big bang rata de expansiune a universului ar fi fost mai mică de 1 la o sută de mii de milioane de milioane, universul ar fi fost o nebuloasă de gaz și praf nestructurată, dominat de hazard. Astfel de dovezi științifice dovedesc faptul ca numai o Inteligență Supremă, un Creator ar fi putut crea un univers atât de organizat și inteligibil.

      S-a creat teoria existenței unei infinități de universuri. Numai că ipoteza infinității de universuri este foarte de greu de demonstrat, chiar și numai sub aspect formal, matematic. Iar dacă ar exista nu un univers, ci o infinitate de universuri, acestea tot ar trebui să fie create de cineva. Deci ipoteza infinitului de universuri nu exclude necesitatea existenței unui Creator. Este greu de înțeles cum intelectuali și oameni de știință de elită preferă să-și imagineze o infinitate de universuri, de galaxii, de legi și de cicluri cosmice fără nici o dovadă științifică numai să nu admită că există un Creator.

      Există mai multe rezultate teoretice care arată că nici spațiile cu mai multe dimensiuni decât trei, nici cele cu mai puține dimensiuni nu sunt potrivite pentru existența unor structuri complexe. Una dintre caracteristicile fundamentale ale materiei este stabilitatea elementelor chimice fără de care ar fi imposibilă existența structurilor moleculare complexe. Elementele chimice sunt stabile pentru că atomii lor sunt stabili. Atomii au de regulă un nivel de energie minim, în care componentele acestora rămân într-o configurație stabilă. Această stare se păstrează până la o intervenție exterioară de natură energetică, ce depășește o anumită intensitate de prag. Conform legilor cunoscute, calculele arată că în varianta unui spațiu cu mai mult de trei dimensiuni, nu mai este posibilă existența acestui minim al energiei( starea fundamentală), ceea ce antrenează o mare instabilitate a materiei. S-a demonstrat că transmisia impulsurilor de undă într-un mod lipsit de reverberații în spații cu mai mult de trei dimensiuni, spații teoretizate de geometriile neeuclidiene, dar nedemonstrate experimental, este imposibilă. Prin urmare, viața și sistemele complexe, dependente de transmisia cu mare precizie a informației, nu pot exista în lumi în care spațiu are doua, patru sau mai multe dimensiuni. Toate acestea arată că există o legătură decisivă între configurația tridimensională a spațiului lumii în care trăim, existența vieții și a omului.

      În fizică și în cosmologie, principiul antropic, este un argument științific și filosofic care afirmă că observațiile din Universul fizic trebuie să fie compatibile cu viața conștientă care le observă, să facă posibilă existența unui observator-omul. Altfel spus scopul existenței Universului este omul, care astfel dobândește un rol privilegiat în creație, contestat atâta vreme de către știința raționalistă și descriptivă. Principiul scoate în evidență reglarea incredibil de fină a Universului, care ar exclude hazardul materialist și ar implica aportul unui Creator, care în dreapta credință ortodoxă este Dumnezeu. Susținătorii argumentului motivează că astfel se explică de ce universul are exact vârsta și constantele fizice fundamentale care fac posibilă apariția și găzduirea vieții conștiente.

     Principiul antropic nu trebuie identificat cu antropocentrismul raționalist contemporan care consideră că puterea rațiunii umane este nelimitată, cunoașterea de asemenea, iar omul este stăpânitorul deplin al naturii de care poate să dispună cum dorește. Concepțiile antropocentriste nu admit existența lui Dumnezeu și nu își pun întrebări asupra sensului lumii și a scopului existenței omului, considerând această lume finită ca fiind unica posibilă, neacceptând existența vieții omului în eshatologie. Principiul antropic este, conform cuvintelor arhimadritului Teofil Părăian: ’’Întâi este Dumnezeu și pe urmă omul, iar omul numai prin Dumnezeu’’.

     În esență, acesta observă că legile universului și constantele fizice (viteza luminii, forța gravitațională, sarcina electronului) par „reglate fin” (fine-tuned) pentru a permite apariția vieții inteligente. Dacă una dintre aceste valori ar fi variat cu o fracțiune infinitezimală, universul ar fi fost un haos steril.

    Principiul antropic oferă un cadru modern prin care argumentul pentru un Creator (comun în teologie) capătă o susținere științifică, ajutând la reconcilierea științei și credinței, unde ambele indică spre o ordine și o inteligență din spatele realității fizice.[22]

IV. Unele concluzii

    Dreapta credință ortodoxă este revelată și întemeiată de Dumnezeu și de acea nu trebuie și nu poate fi dovedită de cunoașterea sensibilă și rațională a omului de știință. Sunt însă foarte importante pentru relația dintre om și Dumnezeu, pentru cunoașterea existenței imanente și transcendente create, dar și pentru cunoaștere lui Dumnezeu, mărturiile pe care știința contemporană le aduce despre adevărurile revelate ale dreptei credințe ortodoxe

    Relația dintre știința contemporană și creștinism este complexă, adesea văzută ca o interacțiune între metode distincte de cunoaștere – știința prin observație și rațiune (lumea naturală) și credința prin revelație (valoarea morală/spirituală) – dar poate fi, de asemenea, una de armonie, unde ambele explorează adevărul din perspective complementare, nu neapărat conflictuale, deși percepția publică o înclină adesea spre conflict.

   În prezent relația dintre știința contemporană și creștinism este definită printr-o tranziție accelerată de la modelele istorice de conflict către un dialog interdisciplinar și o complementaritate funcțională. Această interacțiune este modelată de noile frontiere tehnologice, precum, fizica cuantică, astronomia, inteligența artificială și bioetica.

   Teologia creștină contemporană tinde să interpreteze descoperirile științifice nu ca amenințări, ci ca modalități de a descifra raționalitatea creației divine. Atât știința cât revelația naturală și cea supranaturală Sfânta Evanghelie sunt văzute ca surse de cunoaștere.

   De aceea, ’’Nu este o coincidență că cei mai mari gânditori dint toate timpurile au suflete profund religioase’’, afirmă Max Plank, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, întemeietorul fizicii cuantice.