De la omul creat de Dumnezeu la caderea omului contemporan. Restaurarea omului in si prin Hristos

              Cartea doamnei Ibolyka Ilonka Fediuc este o profundă și bine documentată  antropologie creștină, analizând  diferite momente ale istoriei mântuirii, de la crearea omului  după chipul și asemănarea Sa, la căderea acestuia  în epoca actuală, a postmodernismului, transumanismului, inteligenței artificiale, surprinzând drama omului, a familiei dar și a societății contemporane care îl refuză pe Dumnezeu. Restaurarea  măreției și demnității omului este posibilă, arată autoarea. Dar numai prin  întoarcerea sa la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, la valorile dreptei credințe.   

             Răspunsurile la întrebările existențiale privind crearea lumii și a omului, sensul existenței și scopul existenței omului, destinul său, legătura dintre om și Univers, sunt conferite de către adevărurile de credință ale Ortodoxiei cuprinse în revelația dumnezeiască și înscrise în Vechiul și Noul Testament, în scrierile Sfinților Părinți și în tradiția Bisericii.

            Spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” Și tot psalmistul spune atât de patetic și de frumos: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micșorat pe el cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Psalmul 8, 4-6)

             După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua.“( Sfântul Macarie ., Dogmatica Ortodoxa, Vol. I, traducere de Arhimandrit Gherasim Timus, Editura Cărților Bisericești, București 1886, p. 541)

            El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ (Dr. Iosif Olariu, Manual de teologie Dogmatica ortodoxa. Editura autorului tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș 1907, p. 279)

           Biserica, pe baza Sfintei Scripturi, dar si a Sfintei Tradiții, învață că omul este creat de Dumnezeu în a șasea zi a creației, când ziua a șasea era spre sfârșite. Potrivit limbajului liturgic, omul a primit existenta în timpul vecerniei zilei a șaptea, adică în seara primei Vineri, după care urmează Sabatul, ziua odihnei.  Așadar omul este persoana care trebuie să aducă lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă omul împreuna cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui Dumnezeu. ,,Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea profundă a unirii cu Creatorul…“ (Andre Scrima, Antropologia apofatica ,Editura Humanitas, București 2005 p. 178)

            Prin urmare, omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat Universul pentru ca acesta să poată face posibilă existența omului. Acest lucru reiese limpede din ,,Facerea“, unde Moise istorisește astfel crearea protopărinților noștri Adam si Eva: ,,si a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră și să stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul Său l-a făcut Dumnezeu, a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: ,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul.“ (Facere I, 26-28) Acesta este sensul vieții și rostul omului în lume, pe care mult mai târziu, știința, formulând principiul antropic, avea să-l recunoască.

         Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe.

       „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul Omului.

        Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică

        Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut

        L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. ( Ioan, 3, 14-16)

       Omul, și cu el întreaga creație, reprezintă darul lui Dumnezeu. Ca o încununare a creației, Dumnezeu, ca Dumnezeu personal creează din iubire omul ca pe un partener de dialog al Său. El nu creează în persoana omului un obiect, o simplă podoabă pentru revelarea atotputerniciei și pentru lauda slavei Sale, ci pe temeiul plenitudinii comuniunii Sale, El aduce la existenta o creatura personala care stă în relație conștientă cu El.

        Toate însușirile pe care Dumnezeu la are în ființa Sa le-a dăruit, în formă creată, și omului, pentru ca și acesta să poată participa în mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit învățăturii scripturistice și patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost dată prin crearea după chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva unei asemănări infinite, după har cu El. Numai omul este chemat la îndumnezeirea prin har și poartă responsabilitatea transfigurării spirituale a întregii creații prin lucrarea teandrică a lui și a Duhului Sfânt.

         ’’Omul este creat ca o sinteză a lumii îngerești și a lumii materiale, oglindind și având strâns unite în sine aceste doua lumi’’(Pr. Prof. univ. dr. Valer Bel, Curs de teologie fundamentala si dogmatica).

             Autoarea se referă la crearea femeii și la egalitatea ei de ființă cu bărbatul. În creștinism, femeia este creată din coasta bărbatului, ca o ființă egală cu acesta, menită să-l completeze și să fie „un ajutor potrivit”. Ambele sexe au aceeași demnitate în viața pământească și sunt chemate la aceeași mântuire în viața veșnică. Așa cum este prezentată în Biblie, crearea femeii din coasta lui Adam subliniază o legătură profundă și o unitate între cele două ființe, dar și o relație de egalitate spirituală. Unitatea de ființă a omului, dar în diversitatea ipostasurilor sale este  afirmată și de Sfântul Apostol Pavel: ’Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici om liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, pentru că voi toți sunteți una în Iisus Hristos’’ ( Galateni, 3, 28).

          Deși egale spiritual, există și un rol complementar în relația dintre bărbat și femeie, un rol definit de dragoste și respect reciproc. 

          Faptul că femeia a fost creată din coasta bărbatului (și nu din cap, pentru a-l domina, nici din picioare, pentru a fi călcată în picioare) este adesea interpretat ca simbolizând o relație de egalitate, parteneriat și sprijin reciproc. Ea este o "jumătate" esențială și complementară a bărbatului. Numele Eva (în ebraică Chavâh) înseamnă "viață" sau "cea care dă viață", reflectând rolul ei de mamă a întregii umanități.

          Femeia în Biblie este prezentată într-o varietate de roluri și contexte. Ea este adesea asociată cu virtuți precum credința, devotamentul și puterea. Femeile din Biblie sunt mame, soții, profetese și lideri.

          Este  foarte bine descrisă situația contradictorie a statutului  femeii în societatea  contemporană. Pe de o parte, Femeia în societatea modernă este din ce în ce mai prezentă în diverse sfere, remarcându-se prin puterea, perfecționismul și implicarea în procesele decizionale. Acest lucru se reflectă în rolul său tot mai important în societate, unde atinge noi culmi ale succesului și devine o voce esențială în planificarea și luarea deciziilor. Lupta îndelungată împotriva discriminării a condus la recunoașterea, cel puțin formală, a egalității femeii în raport cu bărbatul în multe domenii, inclusiv dreptul la vot, educație și proprietate.

         Pe de altă parte, arată autoarea, societatea modernă este încă marcată de stereotipuri de gen și sexism, care pot limita oportunitățile femeilor și pot impune așteptări sociale rigide (de exemplu, așteptarea ca femeile să se ocupe singure de majoritatea activităților domestice). Deși progresează, persistă decalaje salariale între sexe și o subreprezentare a femeilor în anumite poziții de top,  Femeile tind să fie mai des victime ale violenței domestice și sexuale, o problemă majoră de drepturile omului care necesită o atenție continuă.

        Autoarea precizează: ’’Chipul femeii și rolul acesteia  în societatea postmodernă este afectat grav, dar nu distrus, de unele ideologii  care se doresc a fi impuse  de guvernanți ca stil de viață.  Ideologia de gen a devenit populară în spațiul academic occidental în anii 90. Este un model cultural specific postmodernismului contemporan a cărui ideologie afirmă că orice este posibil pentru om și gândirea sa, mai ales în sens distructiv, față de valorile tradiționale ale umanității și contrar dreptei credințe. Este ceva nu doar nou și la modă, ci este ceva radical extrem. Ideologia de gen, în realitate, este o teorie complet lipsită de bază științifică și este dezavuată nu numai de Biserica ortodoxă, dar și de numeroși oameni de știință, de cultură, filosofi și teologi... Teoria este o aberație, o monstruozitate a minții contra firii. Sunt de actualitate tablourile lui Goya și care exprimă adevărul: „Somnul rațiunii naște monștrii”. Din nefericire, teoria este susținută chiar și de fețe bisericești, dar și în mediul politic, fiind afirmată de așa zișii ideologi europeni și promovată de Parlamentul Uniunii Europene.’’

         Una dintre dramele fundamentale ale omului contemporan  este marcată de trecerea de la familia ortodoxă de la  parteneriatul civil occidental. Căsătoria, actul de unire liber consimțit dintre un bărbat și o femeie prin care se întemeiază o familie nu este un simplu fapt social sau o creație juridică, așa cum a ajuns să fie considerată în occident de către protestanți, atei și guvernanții atei. Pentru dreapta credință ortodoxă nunta este o Taină a Duhului Sfânt. Săvârșind Taina nunții preotul constată nu înfăptuirea unui fapt social oarecare și impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra bărbatului și femeii care se unesc prin iubire, sau întâlnirea personală a celor care primesc această Taină cu Hristos. Săvârșitorul propiuzis al Tainei Nunții și a celorlalte Taine este Hristos Însuși în mod nevăzut.

         Aceasta este deosebirea de esență și radicală dintre căsătoria și familia tradițional ortodoxă iar pe de altă parte oricare altă formă de parteneriat civil între homosexuali sau heterosexuali concepute ca forme exclusiv juridice de către atei și guvernanții atei care desconsideră și prigonesc dreapta credință ortodoxă. De aceea nu poate exista compatibilitate între căsătoria și familia tradițională, ortodoxă română și parteneriatele civile și nici acestea nu pot fi recunoscute ca formând o familie. Pentru a avea legitimitate ontologică normele juridice și morale nu pot și u trebuie să fie contrare dogmei și adevărurilor de credință ale ortodoxiei. Este o gravă greșeală a guvernanților zilelor noastre de la toate nivelurile și din toate structurile în a considera că juridicul poate să aibă autonomie și să fie separat, față de sensurile și rațiunile existenței în general, ale existenței umane în special față de adevărurile de credență ortodoxe revelate nouă de către Dumnezeu și cuprinse în Sfânta Evanghelie, dogme ale Bisericii, Sfânta Tradiție și scrierile Sfinților Părinți. Este eronat a crede că puterea statală exercitată abuziv de către guvernanții atei poate crea o realitate socială contrară firii. Din nefericire guvernanții și ateii din zilele noastre se află profund ancorați în această eroare și ce este și mai grav este că vor să impună nefirescul existențial, neantul lipsei de sens tuturor.

        Părintele academician doctor Dumitru Stăniloae arată că: ’’Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică’’. (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vo III, Edit Basilica, București, 2003, p.183)                             

     Taina nunții și a familiei a fost instituită de Însusi Dumnezeu în grădina Raiului când a binecuvântat Dumnezeu pe Adam și pe Eva zicând: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facerea 1:28). Din acel moment cei doi (bărbatul si femeia) au devenit un singur trup, fiind alături la bine dar si la rău, la bucurii dar și la necazuri, la rugăciune, dar și în momentele de rătăcire si slăbire a credinței, ajutându-se reciproc pentru întărirea acesteia.

       Familia nu este un parteneriat civil între heteroxexuali sau homosexuali. Nu este și nu poate fi o simplă relație socială care poate deveni un raport juridic. Este o unire prin har și iubire a două ipostasuri umane diferite, a unui bărbat și a unei femei. Acest adevăr este de necontestat pentru că rezultă din cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

    Drama omului  ateu și secularizat se accentuează în societatea postmodernă contemporană. Autoarea  întreprinde o amplă și justă analiză a postmodernismului și a condiției omului. Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului științific și rațional, o etică și umanism juridic raționalizat și normativizat, toate cu valoare universală, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea acestor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție. Jean-Francois Lyotarda descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni”; în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor concepții universale, monolitice, stabile privind omul și existența monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple, promovând relativismul valoric de natură științifică, artistică sau morală. Nimic nu are sens, de aceea totul este îngăduit. Existența este individuală, concretă, fără universalii.

       Subliniază autoarea: ’’Postmodernismul contemporan este o epocă de mari contradicții existențiale în istoria mântuirii omului: credința coexistă cu necredința, valoarea cu nonvaloarea, progresul cu regresul. Tendința dominantă este recesivă, de abandonare a raportării omului la Dumnezeu, de disoluție a valorilor perene ale dreptei credințe și culturii, de transformare a omului în individ dominat de raționalismul tehnologic și de schimbarea statutului său existențial din scop al creației într-un simplu mijloc, de pervertire a libertății cu iluziile acumulării și consumismului.’’

        Utilitatea și plăcerea sunt singurele criterii valorice pentru existența omului devenit individ. Omul liber, deținătorul unei vaste și neîmblânzite voințe, își găsește în această posesie etalonul său de valoare: bazându-se pe sine însuși pentru a-i judeca pe alții, el venerează sau disprețuiește; și la fel cum fatalmente îi cinstește pe cei care îi seamănă, puternicii pe care se poate conta (cei care pot promite). Omul liber sau stăpânul se vede într-un anumit sens drept o măsură a tuturor lucrurilor: Aristocratul este încrezător în sine, prețuind tot ceea ce îi este propriu, îi ajută pe nefericiți, dar nu din milă ci din impulsul unei abundențe de putere, este mândru de condiția sa, ostil și ironic față de altruism, consideră că are obligații doar față de cei de-o seamă cu el (Pentru dezvoltări a se vedea și Marius Andreescu, Omul, societatea și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în Porunca Iubirii , Edit. Agaton, Făgăraș, mai, 2023).

       Omul postmodern trăiește într-un univers ideatic iluzoriu pe care el însuși îl crează. Dintre iluziile omului postmodern enumerăm:  Lumea sensibilă este singura realitate posibilă; Lumea acesta își are cauza în ea însăși; Forma de organizare actuală a societății: democrația socială este cea mai bună dintre toate formele de guvernare. Globalismul și democrația actuale sunt eterne; Omul nu mai are trebuință de libertate. El trebuie să se supună legilor naturale și ale guvernanților. În schimbul supunerii și renunțării la libertățile sociale primește de la guvernanți securitatea și siguranța existenței sale; Iluzia că schimbând o guvernare cu altă guvernare lumea ar deveni mai bună și omul mai fericit.

       În privința libertății omului realitatea este alta. Libertatea este un dar de mare preț pe care Dumnezeu l-a făcut omului pentru că numai astfel omul este și persoană, persoană care prin credință se raportează la Dumnezeu și prin har devine fiu al lui Dumnezeu. Numai prin libertatea dăruită de Dumnezeu, omul, ca persoană, dacă alege să rămână în harul sfânt, să trăiască în Dumnezeu, împlinindu-I poruncile poate transcende determinismul material și temporar al acestei lumi, finitudinea materială a existenței și să fie încă din acest veac în bucuria negrăită a fericitei existențe veșnice.

         Cu adevărat liber este cel care iubește după porunca Mântuitorului, are o iubire a harului și nu numai una firească. Fericitul Augustin spune: „ Iubește și fă ce vrei” pentru că un om care iubește vrea numai ceea ce trebuie, ceea ce e bine. În acest sens Părintele Teofil Părăian sublinia: „Tot așa se poate spune și despre credința ortodoxă, este o credință care limitează libertatea și este o credință care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poți face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei dar faci ce trebuie și atunci ești mai liber decât acela care face ce vrea și care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenții, propriilor sale tendințe”.

        Cuvintele Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos exprimă înțelesul profund, divin, al libertății omului: ”Și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Prin urmare libertatea autentică a omului, cea după har, este determinată și condiționată de cunoașterea adevărului, de cunoașterea lui Dumnezeu. Libertatea dăruită de Dumnezeu omului îi permite acestuia nu numai să se raporteze la Dumnezeu, dar chiar să îl refuze pe Dumnezeu, nu numai să facă binele și să aibă iubire milostivă față de toată firea zidită, dar și posibilitatea de a face rău și de a trăi în egoism și în iubirea excesivă de sine cu ignorarea poruncilor Mântuitorului. Spune Sfântul Issac Siriul: ”Ferește-te de libertatea care duce la robia cea rea”, adică de libertatea fără Dumnezeu, fără adevăr. Raportarea la Adevăr, care este Cuvântul întrupat, distincția dintre bine și rău, deosebirea dintre iubirea egoistă de sine și iubirea milostivă, cea după poruncă, sunt fapte de conștiință ale omului. De aceea prima formă a libertății este libertatea de conștiință.

        Iluzia că rațiunea și cunoașterea umană nu au limite, știința și tehnologia sunt nelimitate, întreaga existență, tainele universului pot fi cunoscute de om mai devreme sau mai târziu, iar progresul științei este infinit, aceasta este iluzia iluminismului, a încrederii nemărginite în rațiunea umană care nu mai ține seama de Dumnezeu.

       ’’Dumnezeu a murit!’’, așa cum strigă filosoful Nietzsche. Și în locul Lui se află rațiunea umană, tehnologia, non cultura, ateismul, dorința de putere, suficiența de sine și egoismul. Profanul existențial, violența împotriva creștinilor și prigoana dreptei credințe și religiile inventate de om. Este iluzia fundamentală a lumii căzute și secularizate de astăzi Este iluzia care generează idolii vremurilor noastre și care transformă cultura și civilizația în paradoxuri existențiale non valorice. Omul căzut în lumesc dorește să se împlinească voia sa, ci nu voia lui Dumnezeu. Libertatea nu mai are sens iar persoana se transformă în individ.

        Spun Sfinții Părinți că „cea mai mare pedeapsă pentru om este să-l lase Dumnezeu în voia sa”. Dar Dumnezeu nu moare. Moare numai credința omului căzut. Dumnezeu nu-l părăsește pe om așa cum omul îl părăsește pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu și pronia Sa vor călăuzi și vor susține în veci existența, omul istoria, călăuzindu-l spre mântuire și veșnicie. (Pentru dezvoltări a se vedea, Marius Andreescu, Iluziile noastre cele de toate zilele, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton, Făgăraș, august, 2022)

       Autoarea arată în acest sens: ’’Creștinismul nu cade, numai noi cădem din creștinism. Creștinismul are propria sa entitate; și-a adus contribuția esențială la progresul umanității în istorie, dar, în ace­lași timp, învățătura vine cu propria ei concepție antropo­logică desprinsă și întemeiată pe Sfânta Scriptură, prin care și întru care omul se cunoaște pe sine și sensul existenței sale în Dumnezeu. Omul și societatea contemporană parcurg criza generată de concepțiile postmoderniste, pe care le acceptă cu știință sau fără știință. Din nefericire, postmodernismul contemporan este o epocă de regres în istoria mântuirii omului și a lumii. La capitolul morală,  este epoca permisivității: totul e contestabil, totul e limitat, nu există reguli generale şi nici soluţii garantate, nu există orizont etic fix.’’

      În acest context autoarea analizează, cu referiri ample la Sfânta Evanghelie, la scrierile Sfinților Părinți, dar și la rezultatele cercetărilor științifice,  problematica hedonismului, a plăcerii și a durerii, în societatea contemporană, drama omului postmodern secularizat aflat în căutarea unei fericiri iluzorii.

      Una dintre cele mai dezbătute probleme în cultura lumii este înțelegerea raportului dintre suferință și fericire, cei doi termeni fiind în principiu diametral opuși. Altfel spus cum poate fi înlăturată suferința și implicit care sunt condițiile pentru ca omul să fie fericit. Mai mult, starea de fericire poate caracteriza nu numai omul ca persoană, dar în același timp, poate fi și o caracteristică a unei comunități, chiar și a unui popor.

      Aspirația omului spre fericire se confundă cu existența și firea sa. Fericirea, ca stare sufletească și existențială este opusă suferinței, morții și servituților de tot felul. Religiile, filosofia, dar și doctrinele sociologice, politologice, juridice au elaborat în decursul timpului diferite concepții și teorii despre fericire.

   Toti oamenii doresc să fie fericiți. Oricât am fi de nihiliști sau de sceptici în anumite momente ale vieții, oricât ne-am îndoi că fericirea poate fi atinsă ori că merită s-o căutam, noi nu încetam să tindem – conștient sau nu - către dobândirea ei. Dar chiar dacă sunt de acord cu afirmația că fericirea este dezirabilă, oamenii se diferențiază de îndată ce își pun problema în ce constă fericirea. Fiecare dintre noi caută să evite suferința, să atingă și să permanentizeze starea de fericire.

         Filosoful român Ernest Bernea analizând contradicția dialectică dintre suferință și fericire, explică existența suferinței chiar prin libertatea existențială cu care este înzestrat prin fire omul: ’’De ce suferă omul? – se întreabă filosoful - Pentru că e dublu. Și pentru ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face o figură satanică. Omul e dublu și e liber. El suferă pentru că merge pe negație, care e manifestarea răului depus în însăși rădăcina lui și suferă pentru că are libertatea de a alege și de a hotărî, dar poate să nu o facă. Omul joacă între bine și rău, între eroismul său spiritual (sfințenie) și moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice și nu poate face oricum.’’

         Același autor, consideră întemeiat că idealul epocii moderne și postmoderne este înlăturarea suferinței, în toate formele ei și atingerea stării de fericire ontologică numai prin confort și plăcerile oferite de știință, tehnologie, cultură, transpuse în viața fiecăruia și devenite caracteristici ale civilizației contemporane. Această încercare se dovedește a fi un eșec sau cel mult o iluzie. “Omul civilizației noastre nu a vrut să accepte suferința ca o stare morală firească și a căutat prin mijlocele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii moderne nu a putut fi însă atins. Cu toată cultura și civilizația, cu toată știința și tehnica, suferința omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea a mers tot crescând odată cu progresul visat de veacul luminilor. Omul a putut să facă să crească nebănuit de bogat cunoștințele sale teoretice și practice, a izbutit să-și perfecționeze uneltele, să-și ridice condițiile materiale ale vieții, să aibă confort și chiar lux, dar până la sfârșit a băgat de seamă că fericirea i-a scăpat și suferă mai mult decât oricând’’

        Contradicția dialectică dintre suferință și pe de altă parte fericire, în expresia ei concretă de bucurie, a fost înțeleasă și rezolvată greșit de principalele concepții etice ale istoriei. Aceste concepții nu trebuie înțelese numai diacronic, istoric, dar și sincronic, deoarece coexistă și în vremurile noastre. Soluția corectă este acea conferită de morala creștină bazată pe revelația supranaturală. “Dacă epicurianismul, reactualizat cu mari dimensiuni de epoca burgheză, înlătură suferința fără a cunoaște fericirea, dacă pesimismul acceptă suferința pentru ea însăși, etica nouă de un adânc înțeles creștin, acceptă suferința pentru a ajunge în sferele luminate ale bucuriei’’.

           Autoarea, în acest sens arată că: ’’Plăcerea şi durerea denaturează conştiinţa morală. Cunoaşterea neclară a binelui şi răului, produsă de iubirea trupească de sine şi întemeiată numai pe experienţa pur simţuală a plăcerii şi durerii, este cea care naşte mulţimea de patimi. Plăcerea şi durerea sunt rele, aceasta se vede şi din felul în care se strâmbă conştiinţa morală a omului căzut. Acesta în chip „firesc” preţuieşte lucrurile după plăcerea sau durerea pe care i-o produc şi judecata sa morală socoteşte plăcerea drept bine, iar durerea ca rău.

        Omul căzut judecă valoarea lucrurilor nu aşa cum ar trebui, cu o minte în stare să deosebească realităţile inteligibile şi valorile spirituale, ci cu simţirea sa, iar aceasta nu e doar simpla şi deloc vinovata putere de a sesiza lucrurile sensibile, ci şi, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului”, mai precis, „o putere a trupurilor însufleţite şi dotate cu senzaţii”, care „convinge pe om să îmbrăţişeze plăcerea şi să respingă durerea... Sfântul Maxim Mărturisitorul explică astfel că omul căzut, închinându-se creaturii în locul Creatorului prin iubirea trupească de sine, „avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci, mâncând mereu din pomul neascultării, primea prin simţire părerea cunoştinţei binelui şi răului, amestecate în el”. De altfel, această cunoaştere neclară a binelui şi răului produsă de iubirea trupească de sine şi întemeiată numai pe experienţa pur simţuală a plăcerii şi durerii este cea care naşte mulţimea de patimi rele: „Necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vădit este iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârte, ca un fel de cunoștință amestecată, toată experiența plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor de tot soiul, atât de felurite şi pestriţe, încât nu le poate spune cuvântul”

       În Ortodoxie, fericirea este un scop spiritual profund, nu doar o stare emoțională temporară. Ea nu depinde de condițiile materiale, ci este găsită în suflet, în relația cu Dumnezeu și în împlinirea poruncilor, care culminează cu Împărăția lui Dumnezeu, o realitate interioară. Învierea lui Hristos, pe care creștinii o serbează de Paște, este sursa cea mai mare de fericire, după cum se arată în cântecele de Paște.

       Relația cu Dumnezeu este esențială pentru a atinge fericirea autentică. Fericirile, așa cum au fost lăsate de Hristos, reprezintă o cale spre o viață sfântă. Fericirea este imaterială - este o stare a sufletului. Așadar, fericirea nu depinde de condițiile materiale ale vieții – ea se află înăuntrul omului, în sufletul său: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut... căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Aceasta este o stare a sufletului: capacitatea de a aprecia tot ceea ce ne-a fost dat și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru asta. Fiecare zi poate fi un prilej de fericire. Trebuie doar să fim capabili să o vedem. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă ceva bun se întâmplă, binecuvântați pe Dumnezeu și va rămâne bun. Dacă ceva rău se întâmplă, binecuvântați pe Dumnezeu și răul va înceta. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

   În contextul acestor idei autoarea arată că: ’’În contrast cu oferta lumii, Biserica propune ca armă împotriva morții soluția îmbrățișată de Mântuitorul. Lumea propune soluția satisfacției proprii, a plăcerii, iar Hristos și Biserica Lui propun soluția Crucii, a durerii. Chiar ucenicii Lui nu pot accepta patimile și moartea ca soluție, pentru că nici ei nu cugetă cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Dar noi, oare putem crede că durerea este soluția? Plăcerea este atât de intim legată de noi încât nu ne putem desprinde de ea. Ne închipuim că prin plăcere luăm viață. Durerea o asociem cu moartea. Tocmai acesta este paradoxul Evangheliei, care ne propune soluția morții: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce‑și iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce‑și urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (In. 12, 24‑25)... Hristos este deopotrivă arhetipul creației noastre și Mântuitorul nostru, cel care ne eliberează din tragedia plăcerii și a durerii senzuale. Fiecare om, dacă stă prin credință în legătură cu Hristos, poate câștiga tăria, această imunitate, de a sta tare în fața plăcerii și a durerii, fără a fi lipsită firea omenească de afectele ei naturale. Aceasta o poate mai ales prin faptul că însuși Hristos e în el, ajutându-l la lupta de întărire a firii, de eliberare de patimi, adică de restabilire a rațiunii și a minții ca organe de unire cu Dumnezeu.    

Nevoințele pentru Hristos trebuie văzute din această perspectivă, care este în mod clar distinct de orice altă nevoință de tip răsăritean, pentru că nu este dominată de efortul uman, ci de energia lui Dumnezeu și de sinergia omului.’’

 Immanuel Kant afirma: „Fericirea nu înseamnă să fii tu însuți fericit, ci să-i faci pe ceilalți oameni fericiți.” Această idee poate fi dezvoltată mai departe: „Cine face pe ceilalți oameni fericiți, devine el însuși fericit.” Posibilitatea de a iubi, de a oferi celorlalți fericire reprezintă manifestarea chipului lui Dumnezeu în noi. În acest mod devenim asemenea Lui. Dumnezeu a creat pe om și întreaga lume tocmai din dragoste. El revarsă dragostea și grija Sa pentru oameni pentru că El Însuși este dragoste.

Singura persoană care este cu adevărat fericită este acea persoană care știe să iubească și să ofere dragoste și fericire altora. Așadar, fericirea noastră depinde direct de relația noastră cu realitatea; de modul în care ne construim viețile, relațiile cu ceilalți și apreciem tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește. ’’Liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice’’, ne spune Sfîntul Antonie cel Mare, care adaugă: ’’Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea și în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles și preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică.’’ 

Mesajul autoarei este unul optimist. Restaurarea condiției umane, a omului este posibilă dar numai în și prin Hristos, în dreapta credință ortodoxă.

Pentru omul care alege liber și conștient, dar însuflețit și determinat de harul dumnezeiesc, de lucrarea Duhului Sfânt (pentru că nu ne dăm singuri credința), să trăiască în Hristos, împlinind poruncile Sale, devenirea  sa existențială, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos, parcurge trei etape, după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: ’’existența; existența  bună; existența a tot bună, în veșnicie’’.

Părintele Galeriu precizează: ’’Făptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar în suiș. Treapta întâi - existența, că existăm; a doua-existența în bine, în har lucrând binele și a treia existența veșnică, în veșnicie.

Și pentru fiecare treaptă  ne-a dat Dumnezeu darul Lui. Existăm prin ființă, că avem ființă. A doua - existăm în bine prin voință. Ființă au toate, dar omul are și voință. Iar a treia -existăm în har. Și pentru ele lucrăm’’.

Din nefericire concepțiile ateiste actuale referitoare la om, societate, stat și guvernare au  denigrat  omul pe care îl consideră un simplu individ și nu o persoană a cărui libertate este îngrădită  oricând  arbitrar, transformându-l  într-un sclav care ar trebui să fie fericit  sub imperiul globalizării și al guvernărilor ateiste. Și mai grav este că mulți oameni se degradează din demnitate de om ca persoană prin  căderea în ateism, refuzând  iubirea milostivă și mântuirea  oferită de Dumnezeu,  închinându-se idolilor  vremurilor noastre și care se află încă din  această lume în întunericul cel din afară, ființează fără ființă, fiind  dominați de ispita ne-ființei. Dar, dumnezeu în necuprinsa Sa iubire milostivă nu-i părăsește  nici pe aceștia, ci ca un Tată iubitor îi așteaptă să se întoarcă ca pe orice fiu risipitor. De aceea, chiar și în condițiile  tragice ale societății contemporane chipul lui Dumnezeu din om nu a fost șters, ci numai s-a hașurat puțin.

’’Din teroarea istoriei și din absurdul vieții se poate ieși prin asumarea istoriei și transfigurarea ei... Creștinismul nu este religia morții și a neantului, ci a vieții’’, mărturisește și pentru noi, monahul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt.

 Această carte a doamnei Ibolyka Ilonka Fediuc reprezintă un punct de referință în literatura ortodoxă, prin conținutul de idei, amplu documentat și bine sistematizat. Este o monografie deosebit de utilă oricărui cititor preocupat de  cunoașterea realitășilor contemporane ale omului și societății, dar și a soluțiilor pe care Sfânta Evanghelie, Sfinții Părinții, Biserica și credința ortodoxă le oferă pentru reastaurarea omului și a societății contemporane, pentru ca omul să-și regăsească demnitatea și măreția sa de singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.