De la principiul suprematiei legii la suprematia libertatii intru Hristos

      I. Omul și libertatea sa

        Orice încercare în sfera științelor umaniste de a caracteriza și explica omul în individualitatea sa sau în relațiile sociale se raportează și la problema libertății. Este firesc să se facă acest lucru, deoarece libertatea este în esență legată de ființa umană, dar și de fenomenalitatea existențială a omului. Existența omului nu are sens fără a lua în considerare libertatea prin care omul devine din persoană individuală și creator de semnificații și simțuri. Importanța acestei realități existențiale constă și în faptul că omul este singura ființă creată a cărei dimensiune ontologică fundamentală este libertatea. Prin aceasta, el nu este doar o ființă naturală, ci și o ființă spirituală. Libertatea, ca determinare ontologică, face diferența dintre un individ și o persoană. Doar omul, ca persoană, este o ființă liberă, nu individul. Constantin Noica spunea în acest sens că „unde nu este libertate este număr”, deoarece numărul este expresia conceptuală a generalității abstracte și nedeterminate care caracterizează orice structură existențială umană bazată exclusiv pe fenomenalitatea existențială a „eului”, și nu pe „sinele” din adâncul ființei umane.

        Sfântul părinte academician dr. Dumitru Stăniloae spunea că omul „este taină și lumină, este un mister al luminii”. Am putea încerca să spunem că omul este și un mister al libertății, deoarece prin această trăsătură proprie a sa, de a fi liber, el se diferențiază și se opune determinismului natural și temporar, necesității legilor repetitive ale naturii, transfigurează existența din „ceea ce este” în ceea ce „trebuie să fie”, adăugându-i valoare și semnificații. Prin libertate, ca dat existențial, se poate concepe și înțelege toată măreția și splendoarea existenței umane, atât în ​​raport cu sine însuși, în raport cu societatea, în raport cu Dumnezeu, cât și cu întregul univers.

        Deși filosofia, științele juridice, antropologia, morala și alte discipline abundă în conceptualizări, teorii și descrieri ale libertății umane, nu se poate spune că s-a ajuns la o înțelegere deplină a sensurilor și sensurilor libertății, mai ales dacă este privită nu doar din perspectiva raționalității, ci ca un dat existențial, ca o determinare ontologică a omului. De aceea, libertatea este un mister al omului, dar care nu înseamnă scepticism sau incapacitatea rațiunii de a înțelege, ci mai degrabă faptul că există capacitatea și vocația de a se adânci tot mai mult în cele mai profunde sensuri ale libertății ontologice. Deși este un dat existențial al ființei umane, libertatea este vie, nu este înghețată în structuri abstracte, ci mai degrabă se raportează la devenirea omului și a societății.

        Există o legătură indisolubilă între libertate și iubire, deoarece, așa cum arată teologia ortodoxă, adevărata libertate este determinată de comuniunea de iubire dintre om și Dumnezeu și, prin Dumnezeu, dintre om și semenii săi și întregul univers. Fără îndoială, filosofia, în primul rând, dar și alte științe, aduc o contribuție importantă la înțelegerea conceptuală a libertății umane, o înțelegere care rămâne, în sfera raționalității conceptelor abstracte, fie morală, fie utilitară, și angajează mai puțin existențial ființa umană.   Libertatea este gândită de filosofie ca o dimensiune a eticii, ceea ce este evident corect, deoarece, fără îndoială, libertatea este atât principiu, cât și valoare a eticii umane.

        Kant, desigur, rămâne unul dintre principalii gânditori care au adus o contribuție esențială la fenomenologia libertății umane în dimensiunea sa morală. Filosoful a încheiat Critica rațiunii practice cu o concluzie care sintetiza întreaga sa gândire și operă: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație mereu nouă și o venerație crescândă, cu cât reflecția noastră se preocupă mai des și mai persistent de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine.”

        Această dicție profundă și frumoasă este, de fapt, o bază rațională pentru unificarea celor două domenii ale investigației umane, dar și pentru existența omului, respectiv a naturii și a moralei. Este, de asemenea, o bază pentru întreaga concepție morală a filosofului de la Königsberg. Pentru ca o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relațiilor interpersonale - Dumnezeu și sufletul nemuritor - să poată fi interpretată ca unind înălțimea „cerului înstelat” în care se proiectează aceste idei cu libertatea sinelui cel mai profund al omului, este nevoie de o altă structură conceptuală decât cea utilizată pentru investigarea naturii, ceea ce înseamnă, așa cum subliniază Kant, că sunt necesare concepte de raționament practic, care au o valoare constitutivă existențială. În această construcție, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil, datorită asocierii sale cu ființa rațională, nucleul sinelui cel mai profund al omului. Filosoful român Constantin Noica spunea că pentru a ajunge la libertate „trebuie să fie infidel propriului sine în drumul său spre sine”. Ascendentul moral al libertății face ca, prin intermediul ei, celelalte două idei raționale, și anume existența lui Dumnezeu și existența sufletului nemuritor, să părăsească starea de idei transcendentale, regăsindu-se în imanența morală prin care acestea pot fi înțelese și în anumite limite dovedite. De aceea, Kant numește libertatea „cheia de boltă” a întregului sistem al raționamentului pur. Am subliniat că în gândirea kantiană și chiar în raționalismul filosofic, precum și în orientările creștine protestante, inclusiv în cele panteiste sau deiste, Dumnezeu nu este conceput ca persoană, iar sufletul și libertatea nu sunt ca realități, ci ca idei raționale.

        Perspectiva kantiană asupra libertății, în opinia noastră, formează o notă distinctă în raport cu toate celelalte sisteme metafizice care abordează această problemă a libertății, deoarece este legată de raționamentul transformator practic al omului, de vocația și capacitatea ființei umane de a se manifesta în existența naturală, de a crea și conferi semnificații și valori.

        Gândirea filosofică și pragmatismul realist și materialist concep libertatea în raport cu necesitatea. Libertatea este înțeleasă nu ca un aspect esențial, definitoriu, total diferit de determinismul actual și temporar, ci mai degrabă ca o consecință a acestui determinism. Cu alte cuvinte, în realism și materialismul ontologic, libertatea este doar o formă a necesității, a determinismului, pe care o poate depăși, dar nu o poate transforma sau transfigura spiritual. Consecința este subordonarea libertății și, implicit, a omului față de determinismul natural. Este concepția materialistă a libertății ca „necesitate înțeleasă”. Această înțelegere a libertății ca determinată de ordinea valorică, spirituală sau juridică se regăsește și sub forme mai rafinate ale gândirii teologice sau filosofice și este, incontestabil, proprie gândirii juridice. „Ordinea”, indiferent de felul ei, exprimă necesitatea, limitarea și chiar constrângerea, toate acestea fiind contrare prin semnificații, libertății umane ca dată existențială.

      Relația dintre libertate și necesitate, dintre libertate și lege, morală sau juridică, este una recesivă. Necesitatea ca ordine, indiferent de natura și configurația sa, este termenul dominant, iar libertatea este cel recesiv. Desigur, libertatea nu rezultă din necesitate, fie ea și ordinea spirituală, nu este determinată de o astfel de necesitate ca în concepția materialistă. Ca existență, libertatea este diferită de necesitate, dar în raport cu ordinea a cărei expresie este necesarul, libertatea este întotdeauna recesivă și neîmplinită. În raport cu necesitatea unei ordini existențiale, ca termen recesiv, libertatea nu este niciodată deplină, nu este împlinită, ci se află întotdeauna în precaritate.

      În studiile anterioare dedicate libertății) am vorbit despre astfel de precarități specifice ordinii existențiale în care se află omul. Acestea sunt  forme ale libertății umane, neîmplinite, dar care au existență și se manifestă. Vorbeam despre libertatea naturală, libertatea morală, libertatea culturală și, evident, nu în ultimul rând, despre libertatea juridică și socială. Este vorba de a cunoaște care este sursa și, în același timp, legitimitatea acestor forme de libertate.

         Întrebarea este dacă există împliniri ale libertății, chiar și în sens absolut, fără o relație recesivă cu ordinea de orice natură, fără limită și cu o deschidere infinită spre absolutul existențial. Răspunsul nostru este afirmativ: este libertatea spiritului uman, care, parafrazându-l pe Sfântul părinte Arsenie Boca, se află în această lume și mereu deasupra ei. Este adevărata libertate ontologică, care, așa cum vom vedea mai jos, își are temeiul nu în necesitatea unei ordini exterioare, ci în comuniunea de iubire dintre Dumnezeu și om, fântâna inepuizabilă a libertății și a iubirii este Dumnezeu. Abordarea problematicii libertății pe care o întâlnim în științele juridice are multiple particularități conceptuale și, am spune, adesea mai importante decât conceptele filosofice despre libertate, întrucât juridicul este un statut al existenței umane, o caracteristică a statutului social, distinctă de statutul natural, material. Este un statut contemporan al existenței umane, și anume „statutul juridic”, care cuprinde o ordine existențială bazată pe două realități: norma juridică și libertatea.

II. Normativismul  juridic (legea) și libertatea omului

     Dreptul nu poate fi conceput dincolo de ideea de libertate. Sistemul normativ, cel mai important aspect al dreptului, își are semnificațiile și legitimitatea în existența umană, aceasta din urmă având libertatea ca dat existențial.

      Dar despre ce fel de libertate se poate vorbi în normativismul juridic și în categoriile și conceptele dreptului? Inevitabil, este vorba despre libertatea normei juridice, o libertate construită, nu un dat existențial. Trebuie să subliniem că norma juridică implică constrângerea, ca orice altă ordine existențială aplicată fenomenologiei umane. Apare așadar un paradox important pe care unii autori din domeniul metafizicii creștine l-au remarcat, și anume coexistența constrângerilor juridice și a libertății omului, pe de altă parte, ambele fiind esențiale pentru ordinea specifică statutului juridic în care se află omul contemporan.

       Un alt aspect este interesant, și anume că norma juridică nu arată ce este libertatea, nu o definește, nu îi arată semnificațiile, ci doar situațiile în care libertatea este îngrădită. Mai mult, este bine de observat că, spre deosebire de metafizică și etică, norma juridică nu exprimă sau conceptualizează libertatea ca atare, ci doar ca libertăți sau drepturi, care sunt aspectele fenomenale ale manifestărilor umane în mediul social, prin natura sa un mediu relațional. Este evident că sistemul normativ juridic nu poate defini libertatea ca atare, deoarece există o incompatibilitate existențială între constrângerea normativă și, pe de altă parte, libertatea ca dat ontologic. Acest lucru se reflectă și în doctrină, în conceptul juridic despre libertate. O analiză mai atentă a teoriei juridice despre libertate, chiar și a concepțiilor just-naturaliste, observă absența definiției libertății. Doctrina juridică postulează libertatea omului și evidențiază conținutul libertăților juridice, limitele acestora, dar nu definește libertatea ca un dat ontologic. Legea, inclusiv Constituția, sau, într-o sferă mai largă, tratatele și convențiile internaționale nu explică, caracterizează și definesc libertatea, ci doar libertățile omului pe care le consacră.

        Se poate spune că sistemul normativ juridic, care are ca și componentă necesitatea ca ordine normativă și, pe de altă parte, libertățile umane consacrate de această ordine, are următoarele caracteristici:

        1. Nu există o libertate existențială consacrată,  prin norma juridică, ci doar libertățile construite de norma juridică, ca expresie a voinței legiuitorului la un moment istoric determinat.

      Totuși libertățile construite și consacrate normativ sunt preexistente legii, își au temeiul în libertatea ontologică a omului, exprimată în drepturile naturale ale omului.

      Jusnaturalismul (sau teoria dreptului natural) este o doctrină juridică și filozofică ce susține existența unui set de principii morale și reguli de drept universale, imuabile (care nu se schimbă) și superioare, derivate din natura umană, rațiune sau o ordine divină. Aceste principii sunt considerate a fi "naturale" deoarece sunt înnăscute sau descoperite prin rațiune, fiind independente de legile create de oameni (dreptul pozitiv).Principiile pot fi descoperite prin rațiunea umană (jusnaturalism secular) sau prin revelație divină (jusnaturalism teologic). Dreptul natural este valabil în orice loc și în orice timp, fiind neschimbător.

        Dacă o lege creată de stat (dreptul pozitiv) contravine dreptului natural, jusnaturalismul consideră că acea lege este nedreaptă și, în consecință, nu ar trebui să aibă forță obligatorie. Argumentează că un sistem juridic trebuie să fie conform cu dreptul natural pentru a fi valid. Un drept nedrept nu este drept.

         În opoziția cu  jusnaturalismul, Pozitivismul juridic și normativismul secularizat contemporan consideră că  că dreptul este exclusiv cel creat de o autoritate umană (stat), indiferent de conținutul său moral.

          În acest context, este interesant de observat că prima Constituție a lumii, și anume cea a Statelor Unite ale Americii, în forma sa originală, nu consacră și, prin urmare, nu exprimă normativ niciuna dintre libertățile juridice. Doctrinarii spuneau la acea vreme că Legea fundamentală nu poate reglementa libertățile, deoarece exprimă libertatea însăși. Ulterior, prin amendamentele adoptate, această situație s-a schimbat și față de Legea fundamentală a Statelor Unite. În sfera libertăților și drepturilor constituționale, desigur, libertatea individuală este piatra de temelie.

           Dacă studiem Constituția României, observăm aceleași lucruri pe care le-am menționat mai sus, și anume imposibilitatea definirii normative sau a explicării raționale a libertății individuale. Articolul 23 alineatul (1) din Constituția României consacră libertatea individuală, siguranța individuală și inviolabilitatea acesteia: „Libertatea individuală și siguranța individuală sunt inviolabile.” Inviolabilitatea rămâne, însă, sfera relativismului fenomenologic juridic, deoarece însăși norma juridică constrânge libertatea și, mai mult, exercițiul libertății individuale poate fi restricționat prin mijloace statale;

        2. Libertățile juridice, despre care spunem că își au izvorul în libertatea ontologică a omului, se caracterizează prin expresii negative, adică obligația generală a statului de a nu le îngrădi și, mai rar, obligațiile pozitive ale statului de a le promova. Uneori există și situații concrete în care libertatea este restricționată. Cu alte cuvinte, situațiile legitime în care statul, în conformitate cu legea, poate restricționa exercițiul anumitor drepturi sau libertăți.

         3. Libertățile juridice sunt întotdeauna limitate și condiționate. Întreaga construcție a sistemului libertăților juridice se bazează pe conceptul de „coexistență a libertăților”, care este natural fenomenologiei ordinii juridice și, în același timp, celei sociale.

         4. Libertățile juridice consacrate normativ sunt expresia demnității umane în cadrul societății organizate de stat. Proprietarul lor, omul, sau „individul”, așa cum este numit în doctrină, poate opune aceste libertăți puterii de stat, poate cere respectarea lor. Eficacitatea unui astfel de comportament specific demnității umane în mediul social este condiționată de două aspecte majore:

a) gradul de conștientizare a libertăților juridice de către titularul lor;

b) eficiența mijloacelor juridice de garantare a acestor libertăți.

         5. Există, de asemenea, un aspect important pe care îl regăsim mai ales în instrumentele juridice internaționale privind drepturile și libertățile omului, și anume expresia folosită în preambulul acestora, în sensul că statele semnatare „recunosc” drepturile și libertățile pe care le consacră. Această expresie este foarte importantă deoarece evocă ideea libertății existențiale a omului, anterioară libertăților juridice, și în raport cu care drepturile și libertățile specifice statutului juridic al omului își găsesc legitimitatea. „A recunoaște” înseamnă a admite că libertatea este un dat al ființei umane, și nu doar o construcție juridică;

6. Norma juridică, mai ales în condițiile voinței „juridice normative”, pe care o cunoaște societatea contemporană, se îndepărtează tot mai mult de valorile umane. Este o structură abstractă, generală și impersonală a cărei legitimitate nu este una valorică, ci una de recunoaștere formală în cadrul sistemului normativ contemplat. Abandonarea valorilor are ca rezultat relativismul normativ bazat aproape exclusiv pe voința pură a legiuitorului într-un moment istoric decisiv.

      7. Există, însă, un aspect pe care conceptele filosofice sau alte concepte ale libertății nu îl pot realiza și  anume  libertatea unită cu norma juridică o poate face. Este vorba de garantarea libertăților juridice, evident nu a libertății ontologice. Normele juridice, care consacră libertățile, alături de justiție, au acest scop de a putea garanta libertățile individuale în raport cu interferențele sau abuzurile de tot felul care pot exista într-o societate organizată de stat. Numai sistemul normativ, și în special cel constituțional, poate garanta fiecărui om că libertățile recunoscute sau consacrate de lege pot fi apărate, în primul rând în fața puterii statului, care oricând poate deveni discreționară, dar și împotriva imixtiunilor altor subiecți de drept în sfera propriei libertăți.

      Garanția  libertăților individuale prin norma juridică este o cerință a statului de drept. Realitatea garanțiilor și eficiența mijloacelor juridice, pentru apărarea drepturilor și libertăților subiective, este o chestiune care depinde de particularitățile fiecărui stat, de sistemul de guvernare, de formele concrete de realizare a puterii statale, de raporturile dintre stat și cetățeni și, nu în ultimul rând, de eficiența actului de justiție.

        Totuși, mai presus de garantarea normativă și  judiciară a libertăților construite  prin lege (întotdeauna  relative și  schimbătoarea în funcție de voința  legiuitorului, a guvernanților, astăzi în majoritate atei),  este garantarea supra-ființială și atemporală a libertății ontologice a omului, deoarece  este zidită în firea omului, este un dar al lui Dumnezeu pentru om, iar darurile lui Dumnezeu nu se iau înapoi. „Darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (sau „sunt irevocabile”) este un citat biblic din Romani 11:29. Acesta semnifică faptul că harul, talentele și chemările oferite de Dumnezeu sunt permanente, nu sunt retrase din cauza păcatelor sau eșecurilor omenești,

          Textul provine din Epistola către Romani, 11,29 , unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (în versiunea Sinodală: „Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”).

           Dumnezeu respectă libertatea creaturii Sale. Chiar și atunci când omul folosește greșit înzestrările primite (talent, inteligență, viață), Dumnezeu nu retrage aceste daruri, deoarece ele fac parte din identitatea și demnitatea persoanei umane.

           Statornicia Divină este o trăsătură a supra-ființialității lui Dumnezeu, revelată nouă.

            Există un singur Dumnezeu, a cărui natură rămâne neschimbată și indivizibilă.

    Dumnezeu este Unul în esență (ființă), dar întreit în persoane (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), toți împărtășind aceeași natură divină.

         Statornicia Divină evocă și  fidelitatea absolută a lui Dumnezeu față de creația  Sa Spre deosebire de oameni, Dumnezeu nu Își schimbă deciziile în funcție de fluctuațiile comportamentului uman; milostivirea și „chemarea” Sa rămân valabile pentru totdeauna.

III. Relația dintre  normativismul  juridic, societate, om și libertatea sa

          În ceea ce privește relația complexă dintre sistemul normativ juridic și societate, pe de altă parte, se poate observa că în contemporaneitate sistemul juridic tinde să aibă o autonomie funcțională proprie, pe lângă determinările subiective sau obiective pe care societatea le transmite. Autonomia juridicului încearcă să se transforme dintr-o structură secundară, fenomenologică și ideologică într-una cu realitate proprie, cu puterea de a-și impune ordinea față de ordinea socială și naturală. În acest context, libertățile juridice consacrate normativ urmăresc să determine libertatea existențială a omului prin explicarea, organizarea și condiționarea acesteia. Este o situație contrară realității naturale; Fenomenologia juridicului trebuie să fie condiționată, determinată de existența omului, ca persoană, și de particularitățile existenței sociale și nu invers. Este o expresie a dictaturii prin lege chiar și în societățile democratice, deoarece legitimitatea normei juridice rezidă, într-o astfel de situație contrară naturii, doar în voința și interesele guvernanților, care, paradoxal, se exprimă în numele poporului.

        Realitatea descrisă mai sus, specifică societății contemporane, are consecințe negative în sensul că omul, ca persoană, singurul titular al libertății ontologice, nu mai este conștient de propria libertate și așteaptă ca ordinea normativă, statul sau chiar justiția să-i confere libertatea de care are nevoie. Se poate spune că, într-o astfel de situație, omul contemporan, nefiind conștient de propria libertate, nu există autentic, ci trăiește prin delegare, existența sa fiind determinată extern de normativismul statal și juridic, așa cum s-a menționat mai sus, în mod abstract, impersonal și cel mai adesea lipsit de sensul valoric.

      Desigur, viziunile just-naturaliste pun accentul pe libertate ca dat ontologic al ființei umane și încearcă să realizeze trecerea de la libertate ca esență ontologică la libertăți ca fenomen social, specific statutului juridic al omului, determinat normativ. Spunem că niciuna dintre formele viziunilor just-naturaliste nu reușește pe deplin să realizeze o astfel de tranziție, iar încercarea de a păstra imuabilitatea și prestigiul libertăților ontologice în cadrul libertăților juridice este cel mai adesea nereușită.

      În acest context ideologic, avem în vedere că libertățile juridice, ca element structural al statutului juridic al omului, se bazează pe principiul metafizic al coexistenței libertăților, postulat și de just-naturaliști, dar și de Declarația franceză a Drepturilor Omului din 1789. Este o expresie naturală a existenței sociale a omului, înțeleasă prin limitele și nu prin absolutul libertății existențiale. Cu alte cuvinte, în acest plan juridic fenomenal, libertatea omului, ca individ, se apropie de limita libertății aproapelui său. Este vorba despre distincția specifică dreptului între „al meu” și „al tău”, prin care libertatea juridică nu este o deschidere spirituală, ci o închidere în limitele individului. Credem că norma juridică, în acest fel, nu se poate adresa persoanei, centrată pe ideea ontologică de libertate, ci doar omului ca individ, conținut în multiplele structuri ale eșafodajului social. Evident, o astfel de realitate nu este în sine negativă, deoarece dimensiunea fenomenalității sociale a omului este o realitate în care se manifestă esența umană.

     Există două explicații:

        Prima, normativistă, conform căreia ordinea normativă, după caz, a determinismului natural, valorile morale sau culturale sau normele juridice, reprezintă surse ale libertății în precaritate.

     A doua concepție încearcă să explice toate formele de libertate umană, nu prin ordinea creată de necesitatea oricărui fel de determinism natural și social, ci prin aspecte de profunzime și esență care aparțin doar ființei și realității omului ca persoană. În cadrul acestei explicații, ne propunem să parcurgem câteva referințe modeste.

      Libertatea ontologică este libertatea spiritului, este libertatea originară a omului. În lumea spiritului, libertatea nu este un termen recesiv legat de necesitate, pentru simplul motiv că necesitatea sub orice formă a determinismului natural specific acestei lumi nu se mai manifestă, a fost depășită și transfigurată de bogăția nemărginită a valorilor spiritului. Libertatea ca plenitudine și împlinire spirituală nu mai este libertatea unei ordini, nu are limite impuse de lege, nici condiții existențiale specifice acestei lumi.

       Gândirea teologică a prezentat numeroase aspecte privind relația dintre cele două forme ale libertății ontologice, și anume: libertatea de alegere, care implică libertatea conștiinței umane și discernământul în a distinge binele de rău și, pe de altă parte, libertatea supremă, ontologică, ca scop final al existenței umane, adică de a trăi efectiv în bine și în adevăr.

          S-a spus că acceptarea libertății de alegere, inclusiv alegerea răului, și refuzul binelui dat de Dumnezeu, este contrară naturii umane și, prin urmare, nu poate fi acceptată. Este concepția teologică promovată în special de gândirea catolică și de unele forme de protestantism. Criticând această concepție, Nikolai Berdiaiev observă că „libertatea umană nu este doar libertatea în Dumnezeu, ci și libertatea legată de Dumnezeu. Omul trebuie să fie liber în raport cu Dumnezeu, cu lumea și cu propria sa natură.”

         Prin urmare, posibilitatea de a alege între bine și rău ca o determinare a ființei umane este esențială pentru a explica comuniunea dintre om ca persoană și Dumnezeu. Această legătură dintre om și Dumnezeu nu este impusă, nu este rezultatul unui determinism normativ inexorabil sau al unei ordini la care omul participă ca un simplu element. Dacă ar fi așa, nu ar exista posibilitatea unei legături și, mai mult, a unei comuniuni de credință și iubire între om și Dumnezeu, iar omul ar fi un simplu element supus unui determinism absolut, fie el spiritual și nu o persoană liberă, înzestrată cu conștiință.

         Ideea unei singure libertăți a ordinii binelui și adevărului a avut consecințe în planul gândirii filosofice și teologice. Este, de fapt, expresia unei libertăți care izvorăște din necesitate, fie a unei ordini divine impuse omului, fie a unei ordini sociale, de asemenea impuse, în ideea de bine și fericire deplină. Trebuie să observăm că ordinea comunistă dorea să impună omului propria ordine, pe care o considera a fi a binelui, adevărului și fericirii absolute. Prin urmare, orice încercare de a înțelege spiritul, prin coerciție și necesitate normativă, nu poate fi acceptată ca o cale a libertății ontologice. „Teocrația catolică și bizantină, la fel ca socialismul ateu, sunt înclinate în mod natural să nege libertatea umană, să constrângă și să organizeze viața umană în , adică să identifice libertatea cu necesitatea unei organizări sociale a vieții.”( Nikolai Berdiaev, Spirit și libertate. Testul de Filosofie Creștină, Editura Paideia, București, 2009)

          Consecința este că omul devine un simplu element al determinismului natural, în care conștiința sa este practic anihilată de dorința de a considera libertatea doar în sfera binelui și adevărului și de a exclude posibilitatea răului ca o alegere liberă a omului. Este adevărat că același autor citat mai sus observă că „omul lipsit de libertatea răului nu este decât un automat al binelui”.(Nikolai Berdiaiev)

          În acest context, încercăm să evidențiem câteva semnificații ale libertății ontologice prin combinarea celor două forme ale sale: libertatea de a alege și, respectiv, libertatea de a trăi în bine și, într-adevăr, împlinirea și plenitudinea libertății.

          Vom exemplifica prin două libertăți fundamentale: libertatea de conștiință și libertate de exprimare

IV. De la conștiința de sine la fenomenalitatea juridică a acesteia: libertatea de coștiință și exprimare

         Conștiința umană nu trebuie dirijată pe căi administrative, deși trebuie să fie rezultatul libertății sale de a gândi și de a împărtăși propriile gânduri exprimate. Libertatea conștiinței implică și responsabilitatea morală și conștientă pentru gândurile exprimate. Răspunderea, inclusiv cea juridică, intervine doar atunci când gândul sau opinia sunt exprimate, caz în care acestea pot aduce atingere demnității, onoarei și libertății de gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinii sociale sau ordinii de drept, prin urmare libertatea conștiinței este strâns legată de libertatea de exprimare, aceasta din urmă reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-și exprima gândurile. Prin urmare, libertatea conștiinței are un conținut complex, al cărui conținut juridic se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea conștiinței și libertatea religioasă.

           Acest drept fundamental este stipulat și recunoscut în majoritatea declarațiilor și tratatelor internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, începând cu Declarația Universală din 1948. El stă la baza altor drepturi fundamentale, precum libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea mass-media. În esența sa se află o lege naturală care prevede ca individul să poată exprima, în privat sau în public, o anumită concepție despre lume, să aibă sau nu o religie, să aparțină sau nu unei credințe religioase sau unei organizații de orice fel, recunoscute de ordinea constituțională existentă la un moment dat. Exprimă, în același timp, libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepte teoretice, sentimente, idei exprimate public, privat sau nu, astfel încât nimeni să nu poată interveni sau cenzura, sau cunoaște fără voia persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural, deoarece omul se distinge de alte forme de viață prin însăși existența conștiinței și a libertății de a gândi, de a avea sentimente.

       Libertatea religioasă, ca parte a conținutului libertății conștiinței, înseamnă exteriorizarea unei credințe, a religiilor și, în al doilea rând, libertatea de a adera la o organizație religioasă și a ritualului practicat. Este necesar ca religia sau organizația religioasă să fie cunoscută de stat prin lege, iar activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri. Organizarea cultelor religioase recunoscute de stat este liberă și reflectată în propriile statute. De-a lungul timpului, relațiile dintre stat și autoritatea religioasă pot fi clasificate în trei tipuri:

         Constituția României consacră separarea statului de autoritate, dar obligă autoritățile statului să sprijine cultele religioase recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare. De asemenea, proclamă autonomia religioasă, în sensul că fiecare confesiune este liberă să își organizeze forma ritualului, educația, relațiile cu adepții cultului, relația cu statul. Autonomia religioasă trebuie exercitată numai cu respectarea drepturilor omului, a moralei și a ordinii de drept. Art. 29 din Constituție se referă la relațiile dintre religii, conform următoarelor principii: egalitatea între credincioși și necredincioși; impune cultivarea toleranței și a respectului reciproc; sunt interzise toate formele, mijloacele sau actele de dușmănie religioasă.

          Doctrina în specialitate relevă unele aspecte interesante despre conținutul juridic al libertății de conștiință, numită uneori libertatea de gândire.

         Astfel, o dimensiune importantă a conținutului juridic este „dreptul de a avea o credință”. Acesta este un drept cu caracter general, protejând cetatea interioară, adică domeniul opiniilor personale și al convingerilor religioase. Este important de observat că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o opinie nu poate fi supus unor restricții, condiționări, limitări sau excepții. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg subliniază că libertatea religioasă este „unul dintre elementele vitale care contribuie la formarea identității credincioșilor și a concepției lor despre viață” - Decizia din 20 septembrie 1994 A.295 - A. Înțeleasă într-un sens mai larg de Curtea Europeană, acest drept este exercitat atât de credincioși, cât și de atei „agnostici, sceptici și persoane neutre”. Conform Curții de la Strasbourg, „credința” - termen folosit de instrumentele juridice internaționale - se distinge de simplele „opinii și idei” și denotă „părerile care ating un anumit grad de intensitate, seriozitate, consecvență și relevanță” - Decizia din 25 februarie 1982, A.48. Subliniem o afirmație interesantă în acest sens a Curții: o credință care constă în esență sau exclusiv în cultivarea și distribuirea unui stupefiant nu poate intra în sfera unei protecții juridice acordate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

        Dreptul de a avea o opinie se referă, așadar, la practicarea opiniilor spirituale sau filozofice care au un conținut valoros, identificabil și, prin urmare, pot fi supuse protecției juridice. Dreptul de a avea o opinie implică neutralitatea statului în ceea ce privește convingerile morale și politice. Această obligație de neutralitate exclude orice evaluare a autorităților statului cu privire la legitimitatea convingerilor și a modurilor de exprimare a acestora. Înțeles astfel, dreptul de a avea o opinie îmbracă un triplu aspect în termeni juridici. Reprezintă, în primul rând, libertatea fiecărei persoane de a avea sau de a adopta o credință sau o religie la discreția sa exclusivă, fără a implica libertatea de a nega validitatea prevederilor legislative imperative, bazate pe obiecții care decurg din anumite credințe religioase.

        Un alt aspect privește libertatea de a nu avea o credință sau o religie. În acest fel, din punct de vedere juridic, individul este protejat împotriva „oricărei obligații de a participa direct la activități religioase împotriva voinței sale” (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții din 9 mai 1989, A187).

        În cele din urmă, dreptul de a exprima o opinie exprimă garanția legală a libertății individului de a-și schimba credința sau religia fără a suferi nicio constrângere sau prejudecată. În acest spirit, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat la 25 noiembrie 1981 Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare bazate pe credința sau credințele religioase, document internațional care interzice „orice distincție, excludere, restricție sau preferință bazată pe credința sau credința religioasă”.

       Un alt aspect este „dreptul omului de a-și manifesta credințele”. Acest drept include libertatea fiecărei persoane de a-și manifesta convingerile, individual sau colectiv, în public sau în privat. Dreptul are legătură cu libertatea de exprimare și se referă în special la manifestarea convingerilor religioase. Este interesant de observat că, în opinia Curții Europene, libertatea de a-și manifesta convingerile religioase include și „dreptul de a încerca să-ți convingi aproapele”.

      Exprimarea socială a libertății de gândire, conștiință și religie, cu consecințe foarte diverse, libertatea de a-și manifesta convingerile poate fi supusă unor restricții în cadrul prevederilor legale. Jurisprudența europeană oferă numeroase exemple de restricții privind dreptul indivizilor de a-și exprima convingerile, justificate de protejarea ordinii publice, a ordinii legale sau a ordinii morale, sau chiar a sănătății.

       După cum s-a subliniat într-o Decizie pronunțată la 25 mai 1993, Curtea Europeană a statuat că: „Într-o societate democratică în care coexistă mai multe religii în cadrul aceleiași populații, limitarea dreptului indivizilor de a-și exprima convingerile se poate dovedi necesară pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor tuturor”.

       Clauza de „ordine publică” permite în aceste situații protejarea libertății de gândire, conștiință și religie și condamnă prozelitismul „de slabă calitate”, caracterizat prin presiuni abuzive care iau forma hărțuirii sau a abuzului de putere. În același spirit, protejarea dreptului copiilor la educație, acolo unde intră în conflict cu dreptul părinților de a-și respecta religia, prevalează asupra acestuia din urmă.

      Libertatea indivizilor de a-și manifesta religia include participarea la viața comunității religioase și presupune că aceasta din urmă „poate funcționa pașnic, fără interferențe arbitrare din partea statului” (a se vedea Decizia din 26 octombrie 2000, A.78). Statul are obligația de a garanta nu numai pluralismul religios, ci și pluralismul intern în cadrul unei anumite confesiuni religioase; în acest scop, nu trebuie să arbitreze în materie de conflicte dogmatice în cadrul unei comunități religioase și nu trebuie să se amestece în favoarea unei comunități sau a altei religii.

     Libertatea religioasă trebuie interpretată astfel încât comunitățile religioase să aibă posibilitatea de a-și asigura propria protecție juridică, a membrilor și bunurilor lor și, în special, a personalității lor juridice, în cazul în care, conform legislației naționale, pot fi practicate doar confesiunile religioase recunoscute (a se vedea Mitropolia Basarabiei și alții împotriva Moldovei, Decizia din 13 decembrie 2001: Refuzul autorităților de a recunoaște oficial o Biserică).

     Cele trei concepte, și anume: gândire, conștiință și religie, care fac obiectul protecției prevăzute la articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel mai important instrument juridic european în acest domeniu, sunt strâns legate între ele. Noțiunile de „gândire”, „conștiință” și „religie” care apar în conținutul Convenției subliniază conținutul mai larg atribuit libertății de gândire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare CEDO) a apreciat că noțiunea de „credință filozofică” desemnează ideile bazate pe cunoaștere și raționament cu privire la lume, viață și societate... pe care o persoană le adoptă și le aplică în conformitate cu cerințele propriei conștiințe. Aceste idei pot fi descrise pe scurt ca un concept individual despre viață, despre comportamentul uman în societate.

       Libertatea de gândire, de conștiință și de religie este unul dintre fundamentele unei societăți democratice în sensul Convenției, „fiind, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esențiale ale identității credincioșilor și concepțiilor despre viață, dar este și un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici și cei indiferenți”. „Acest lucru decurge din pluralismul plătit scump de-a lungul secolelor, dar necesar unei astfel de societăți”

      Jurisprudența C.E.D.O. relevă două aspecte majore ale dreptului garantat de articolul 9:

       Majoritatea cazurilor legate de încălcarea prevederilor articolului 9 din Convenția dezbătută privind libertatea religioasă. Curtea Internațională de la Strasbourg a subliniat importanța respectării pluralismului și toleranței dintre diferite grupuri religioase. În relațiile sale cu diverse religii, confesiuni și credințe, statul trebuie să fie neutru și imparțial „rolul autorităților în acest caz nu este de a elimina tensiunile, eliminând pluralismul, ci de a se asigura că grupurile conflictuale se tolerează reciproc.”

       Libertatea de gândire, conștiință și religie impune obligația statului de a se abține de la exercitarea oricărei constrângeri asupra conștiinței individului. Comisia Europeană a arătat că articolul 9 protejează ceea ce se numește „forul interior” al persoanei, adică domenii de strictă  convingeri personale și fapte strâns legate. Cu toate acestea, acest text nu protejează niciun comportament social bazat pe anumite convingeri. Dreptul garantat în Articolul 9 nu este absolut, deoarece într-o societate democratică, unde coexistă mai multe religii în aceeași populație, este necesar ca această libertate să fie însoțită de limite pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri și a asigura respectarea convingerilor tuturor. În plus, Articolul 9 paragraful 2 prevede posibilele restricții ale libertății de conștiință, de gândire și de religie. În conformitate cu aceste prevederi, libertățile consacrate în Articolul 9 pot fi supuse unor restricții dacă sunt prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică și vizează unul dintre scopurile legitime prevăzute în mod expres și restrictiv în Convenție.

         Respectarea condiției de proporționalitate, ca raport adecvat dintre măsurile restrictive și scopul legitim urmărit, formează tema de analiză a Curții Internaționale. Desigur, în acest caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în considerare proporționalitatea raportată la natura dreptului protejat, situația de fapt, scopul legitim urmărit, natura și intensitatea măsurilor restrictive impuse, având în vedere respectarea principiului pluralismului și cele două criterii procedurale: „necesitatea într-o societate democratică” și „marja de apreciere” recunoscută de Statele Contractante.

       Curtea de la Strasbourg recunoaște că statele au o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește cerințele pentru exercitarea acestei libertăți, dar puterea lor nu poate fi discreționară. Jurisprudența este orientată spre o interpretare strictă a limitării libertății de conștiință și religie, raportată la circumstanțele specifice ale cauzei și la scopul legitim urmărit. Pentru a determina întinderea marjelor de apreciere ale statului pârât, Curtea Internațională subliniază importanța actului pentru recunoaștere de către autoritățile naționale. Doar o confesiune recunoscută are personalitate juridică, prin urmare se poate organiza și funcționa, poate sta în instanță pentru a-și proteja patrimoniul. În raport cu aceste criterii, C.E.D.O. consideră că refuzul de a recunoaște biserica reclamantă are implicații asupra libertății religioase, astfel încât nu poate fi considerat nici proporțional cu scopul legitim urmărit, nici necesar într-o societate democratică, prin urmare, a fost încălcat articolul 9 din Convenție.

        În legătură cu garantarea libertății de conștiință, de gândire și de religie, putem afirma că principiul proporționalității este un criteriu esențial pentru limitarea puterii discreționare a autorităților publice și pentru eliminarea abuzurilor prin restrângerea nejustificată a exercitării unui drept protejat de Convenție. Astfel, în orice caz, o procedură administrativă nu poate fi utilizată pentru a impune condiții rigide și chiar prohibitive exercitării anumitor culte. Proporționalitatea nu este o condiție abstractă, ci este determinată de particularitățile fiecărui caz, însă, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg, există premise valorice importante care determină aprecierea relațiilor de proporționalitate dintre măsurile restrictive dispuse și scopul legitim urmărit.

      V. Excesul de putere al guvernanților privind exercitarea libertăților ontologice și juridice

        Situațiile excepționale reprezintă un caz particular în care autoritățile statului, și în special cele administrative, își pot exercita puterea discreționară, existând evident pericolul excesului de putere.

        În doctrină nu există o opinie unanimă cu privire la semnificația juridică a situațiilor excepționale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreționară este considerată a fi libertatea de decizie a administrației în cadrul permis de lege, iar oportunitatea evocă o acțiune de facto a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară (deci oportună) dar împotriva legii. Jean Rivero consideră că situațiile excepționale se referă la anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar și declanșarea aplicării unei anumite legislații căreia judecătorul îi definește cerințele.  

        Un alt autor identifică trei caracteristici pentru situațiile excepționale:

        Excesul de putere, în cazul situațiilor excepționale  se poate manifesta în aceste circumstanțe prin cel puțin trei aspecte:

       Existența unor situații de criză – economică, socială, politică sau constituțională – nu justifică excesul de putere. În acest sens, prof. Tudor Drăganu a afirmat: „ideea statului de drept impune ca acestea (situațiile excepționale n.n.) să își găsească reglementări corespunzătoare în textul constituțiilor, ori de câte ori au un caracter rigid. O astfel de reglementare constituțională este necesară pentru a determina doar domeniile relațiilor sociale în care poate avea loc transferul de putere de la Parlament la Guvern, pentru a sublinia caracterul său temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate și pentru a preciza scopurile pentru care se realizează”. Desigur, excesul de putere nu este un fenomen manifestat doar în practica autorităților executive, fiind întâlnit și în activitatea Parlamentului sau a instanțelor judecătorești.

    Generalizând,  considerăm că puterea discreționară recunoscută autorităților statului este depășită, iar măsurile dispuse reprezintă un exces de putere, ori de câte ori se constată existența următoarelor situații:

VI. Unele concluzii

       Statul de drept constă din mai multe aspecte, toate de o importanță capitală și care trebuie respectate pe deplin. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor în stat, diviziunea puterilor în stat, drepturile omului, monopolul de stat asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul de vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în limitele legii, iar acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului unor instanțe independente. „Securitatea juridică a persoanelor trebuie garantată”.

         Conștiința este o dimensiune ontologică a ființei umane, un dar al lui Dumnezeu,  o trăsătură existențială a omului. Conștiința de sine interioară este un dar divin pe care fiecare om îl poartă în sine ca vocație încă de la botez, dar care este actual prin lucrarea teandrică a harului și a omului. Libertatea conștiinței se constituie și se împlinește nu într-o relație cu lumea materială supusă determinismului și cauzalității naturale și implicit oricărei precarități existențiale, ci prin raportarea la universul valorilor autentice, care decurge natural din relația de iubire a omului cu Dumnezeu și cu aproapele său.

      Ca o concluzie, subliniem că orice formă sau precaritate a libertății umane, gândită filosofic, etic sau teologic, își are izvorul în libertatea ontologică despre care am vorbit. Aceasta este și concluzia noastră cu privire la libertățile juridice ale omului, sursă a normativismului juridic, dar a cărei legitimitate nu este normativismul juridic în sine, ci libertatea ontologică a omului.

       Se pune întrebarea, în raport cu aceste considerații, cât de liberi suntem astăzi, chiar și în precaritatea libertății sociale. Este o întrebare la care vom încerca să răspundem într-un studiu viitor.

       Măsura libertății, în sensul său ontologic, este dată de cultură și credință.

       Marin Voiculescu spunea: „Robii culturii sunt fiii libertății”, iar Sfântul părinte Arsenie Boca sublinia că „un om care se roagă este un om liber”, de asemenea, Părintele spunea: „Creștinismul i-a făcut pe oameni conștienți de libertatea lor”.

        Trebuie să ne amintim ce spune Sfântul Isaac Sirius: „  Feriți-vă de  libertatea care duce la robia cea rea.”

     Așa vom putea afla cum suntem plasați în raport cu libertatea, care este măsura libertății fiecăruia dintre noi.

     Bibliografie