Iluziile noastre cele de toate zilele

Tatăl nostru

 Rugăciunea este felul nostru de a intra în legătură cu Dumnezeu, prin care ne arătam credința, nădejdea și dragostea noastră. Rugăciunea este „judecată și judecătorie”, spune Sfântul Ioan Scărarul pentru că ne caracterizează pe noi ca persoane în raporturile noastre cu Dumnezeu, cu lumea creată, cu semenii noștri și cu noi înșine.

 Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să ne rugăm și ne-a dăruit rugăciunea Tatăl Nostru. Toate rugăciunile inspirate de Duhul Sfânt sunt folositoare, dar aceasta este cea mai puternică pentru că a fost instituită de Mântuitorul nostru, dar și pentru conținutul ei.

 Drept credincioșii din iubire față de Dumnezeu, față de semeni și față de toată lumea zidită, rostesc această rugăciune nu numai în cuvinte, dar și cu mintea clară și senină, cu toată inima curată, cu toată ființa și cu viața lor. Prin rugăciune drept măritorii creștini, preaslăvesc pe Dumnezeu, pe Sfânta Treime, pe Preacurată de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioară Maria, slăvesc și cinstesc pe sfintele puteri cerești, pe toți sfinții, se închină cu evlavie Sfintei și de Viață Făcătoarei Cruci, preamăresc Învierea Domnului, aduc laudă și mulțumire Domnului pentru toate cele dăruite, pentru iertarea păcatelor și nădejdea mântuirii și cer mila lui Dumnezeu.

 Mărturisim în rugăciunea Tatăl Nostru că sfânt este Dumnezeu și cerem să ne sfințească și pe noi, viața noastră prin lucrarea Duhului Sfânt și văzând lucrarea și strădania noastră de a ne curăți mintea, inima și sufletul de toată întinăciunea și de a împlini după puteri poruncile Sale.

 Cerem să vie Împărăția Sa. Împărăția lui Dumnezeu este înțeleasă greșit de unii creștini. Este considerată a fi realitatea de dincolo de lumea aceasta. Însă, lumea în care trăim și Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie să fie gândite într-o succesiune cronologică: "acum" numai lumea aceasta, "pe urmă" numai Împărăția lui Dumnezeu. "Iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17,21). Acesta a fost răspunsul Mântuitorului celor ce-L întrebaseră când anume va veni ceea ce era de așteptat.

 Așadar, Împărăția lui Dumnezeu este aici și acum. Hristos este Împărăția coborâtă printre oameni. Acolo unde El este prezent, acolo este și Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci, în și prin Hristos, Împărăția Sfintei Treimi se descoperă oamenilor. Nu întâmplător, cuvintele prin care Mântuitorul începe propovăduirea au fost: "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor" (Matei 4, 17).

 Mai cerem în rugăciune ca voia Tatălui nostru să se facă precum în cer așa și pe pământ, ci nu voia noastră. Ne supunem întru totul voii lui Dumnezeu și tăiem voia proprie, ne smerim în fața lui Dumnezeu pentru că știm că numai El știe ce e de folos pentru viața noastră de aici, dar și pentru mântuirea noastră în veșnicie. Libertatea noastră caută cu adevărat ceea ce o sporește și, prin urmare, dorește ceea ce dorește și Dumnezeu pentru noi. Atunci omul unește în el voia lui Dumnezeu cu voia sa, nu în chip înrobitor, ci din iubire, armonizând voia lui cu voia lui Dumnezeu la nivelul deplinei libertăți. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este tot ceea ce-l ajută să se dezvolte și să se întregească ca persoană. Să valorifice toate puterile și însușirile cu care l-a înzestrat. Și omul cu adevărat liber răspunde: „Facă-se voia Ta, Doamne!’’ [1]

 Cele pe care ni le dorim și le cerem, după voia noastră, de cele mai multe ori, prin voința Domnului, nu ne sunt date. Poate ca El ne pregătește un dar duhovnicesc bogat, iar noi dorim să primim bunuri pământești, materiale. Din mila lui Dumnezeu avem un mijlocitor, Duhul Sfânt, Care ne “preia” si transmite cererile, care se roagă pentru noi cu suspine negrăite, pentru că noi nu știm, să ne rugăm așa cu afirmă Sfântul Apostol Pavel, iar atunci când acestea sunt nepotrivite, iraționale, nu primim ceea ce am cerut în rugăciunile noastre, ci uneori ni se da ceva mai bun.

 Avraam și Moise au căutat toata viața un pământ la care nu au ajuns niciodată. Au primit în schimb ceva mult mai bun: sporirea credinței, iar cugetele și năzuințele lor au început sa se îndrepte spre comori duhovnicești, singurele adevărate. La fel ni se întâmplă si noua. De multe ori nu primim ceea ce cerem Domnului si rămânem dezamăgiți în visele noastre. În schimb, ni se dă cu prisosință harul pe care nu l-am avut si poate nu ne-am gândit să-l avem niciodată. Înaintând pe spinoasa cale a vieții, alergăm uneori după năluca unei fericiri irealizabile, dar Domnul ne poarta, pas cu pas, pe trepte nevăzute, spre unica, adevărata fericire, viața veșnică în Împărăția Sa.

 Cerem totodată ca Tatăl nostru să ne dăruiască pâinea noastră cea de toate zilele, cea spre ființă astăzi. Cerem ca Dumnezeu să ne ajute să dobândim hrana noastră de fiecare zi, de care are nevoie trupul nostru. Mântuitorul a spus „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Dar nu numai hrană materială cerem în rugăciune, ci și pâinea spirituală precum și pâinea Euharistică pentru a dobândi astfel viața veșnică a tot fericită Tot Domnul nostru Iisus Hristos a spus „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

 Părintele Teofil Părăian ne învață că: „Fiecare zi e un astăzi, are un mâine și un ieri, dar noi trăim viața într-un prezent continuu, niciodată nu putem depăși nici clipa din față, nici ziua de față, așa că cerem cele de trebuință de la Dumnezeu, doar pentru ziua de astăzi, ziua în care ne rugăm lui Dumnezeu, ziua în care muncim pentru pâinea cea de toate zilele. Prin „pâinea noastră cea de toate zilele”, sau „pâinea spre ființă”, se deduc trei semnificații și anume: pâinea ca hrană pentru existența pământească, pâinea ca hrană sufletească, deci cuvântul lui Dumnezeu, și după aceea, pâinea Euharistică, ceea ce înseamnă pâinea spre viața veșnică, pe care o au cei care cred în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[2].

 „Domnul vrea sa ne bizuim pe El, să primim din mâinile Lui ceea ce ne dă zilnic, să nu ne facem griji pentru viitor. Să-L rugăm să ne dea în fiecare zi pâinea răbdării, a supunerii, a uitării de sine și să încercăm să amânăm grijile care ne apasă până în clipa când ne vom înfățișa Domnului, rugându-L să le „rezolve” după cum va crede de cuviință. Cu siguranță că Domnul nu ne va lăsa flămânzi. Ne va da hrana în fiecare zi — hrana duhovnicească —, ne va trimite o rază de lumină cerească pentru a ne susține, ne va da cu­vânt de mângâiere și încurajare, în clipa când osteniți, sleiți de putere, vom veni înaintea Lui cu deplină credință, vom veni ca niște copii care se supun Părintelui lor ceresc.

 Copi­lul trăiește în prezent, nu-l preocupă viitorul, nu se îngrijeș­te de el. Asemenea și noi, încredințându-ne pe noi înșine și toate ale noastre Tatălui ceresc, să ne adresăm Lui în fieca­re zi, fără a-I pune la îndoiala milostivirea și faptul că vom primi ajutor la vreme“[3].

 „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, ne învață Domnul nostru Iisus Hristos să ne rugăm Tatălui nostru Cel din ceruri. Aceasta cerere unește două componente care se presupun reciproc: iertarea păcatelor noastre și iertarea păcatelor comise împotriva noastră. Hristos Domnul spune: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aici, în această împletire, în această relație, se află și misterul profund al iertării cerute în Rugăciunea Domnească. Iertarea păcatelor greșiților noștri este inclusă în Porunca iubirii. Nu poți să iubești din inimă, după Porunca Mântuitorului dacă nu ierți din inimă pe cei ce greșesc.. Să ierți, dar și să uiți greșelile altora. Mai mult, în rugăciunea Sfântului Efrem Siriul noi cerem lui Dumnezeu să ne dea puterea să ne vedem, să fim conștienți de păcatele noastre, să nu judecăm și să nu osândim pe fratele nostru. Însuși Mântuitorul ne spune ‘’Nu judecați și nu veți fi judecați; nu osândiți și nu veți fi osândiți; iertați și veți fi iertați’’(Luca 6,37).

 Legea cea mai profundă a vieții nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele – ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până și cea mai pașnică societate poate deveni un iad autentic. În esență, acesta este cel mai mare păcat dintre toate și pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească.

 „Dar … pentru a cere iertare pentru acest păcat, e necesar să recunoaștem lipsa de armonie cu ceilalți și să facem efortul de a depăși această deficiență a noastră - ceea ce deja implică iertarea lor. Iertarea este o acțiune mistică ce restaurează o plinătate pierdută, așa încât bunătatea să poată domni din nou în noi înșine; iertarea nu e o lucrare ce ține de lege, ci de etică. Din punct de vedere legal, oricine mă lezează trebuie pedepsit – și, până când nu va fi pedepsit, nu se va împlini legea, în timp ce din punct de vedere al conștiinței, încălcarea legii morale nu necesită o reparație legală, ci necesită restaurarea unității și a iubirii, ceea ce nu poate realiza nici o lege din lume. Numai iertarea reciprocă are această putere. Dacă ne vom ierta unii pe ceilalți, atunci și Dumnezeu ne va ierta pe noi. Numai această iertare reciprocă, repet, a noastră față de semenii noștri și a lor față de noi, la care se adaugă iertarea lui Dumnezeu față de noi, ne va putea purifica temeinic conștiința; numai astfel va putea domni lumina în lume. În adâncurile sale, fiecare om e însetat de o asemenea purificare și o caută din toate puterile.”[4]

 Jertfa și moartea Mântuitorului nostru pe Cruce, asumată de bună voie nu reprezintă o simplă absolvire juridică, o grațiere a păcatelor noastre, ci este actul suprem, divin, de reclădire a omului căzut prin păcatul primordial al protopărinților noștri, act ce trebuie înțeles împreună cu taina Învierii și a Înălțării Domnului la cer prin care Iisus Hristos, asumându-și umanitatea a îndumnezeit-o prin har, iar omul a fost și el îndumnezeit, tinzând perpetuu, acum și în eshatologie la asemănarea cu Dumnezeu după har.

 „Și nu de duce pe noi în ispită”, este o altă cerere pe care Mântuitorul ne învață să o adresăm Tatălui Nostru Cel ceresc în rugăciunea noastră. „A ispiti” are cel puțin următoarele trei înțelesuri:

 - înseamnă a ademeni, a tenta, a atrage pe cineva cu un lucru care l-ar interesa și pe care nu și-l poate procura decât cu ajutorul "ispititorului".

 - a încerca, a verifica în scopul de a constata dacă cineva sau ceva este bun sau rău. Mai înseamnă a pune la încercare, înseamnă a căuta să verifici sentimentele, caracterul sau capacitatea cuiva. Încercarea mai înseamnă: necaz, suferință, primejdie, dificultate pe care o îndură cineva.

 - poate avea și sensul de cunoaștere. Ispita este dorința noastră și încercările de a cunoaște numai cu puterea limitată a rațiunii noastre și cu instrumentele științei de asemenea limitate, a ceea ce este mai presus de noi și de cunoașterea rațională, științifică, să cunoaștem incognoscibilul, să dezvăluim conținutul tainelor pe care la sesizăm și pe care dorim să le descifrăm. Dar taina nu poate fi ispitită cu rațiunea noastră cunoscătoare, așa cum spun sfinții părinți.

 Pentru a primi și a avea în conștiință și în cunoștință cele mai presus de înțelegere noastră rațională avem nevoie de credință și de harul dumnezeiesc și de iubire. Suprema cunoaștere constă în iubirea față de Dumnezeu și prin Dumnezeu față de fiecare om și față de toată firea creată. Dar credința și iubirea după Porunca dumnezeiască nu ni le dăm noi, ci sunt dăruite de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt.

 Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne ispitească și să nu îngăduie, încercări, sau suferințe mai presus de puterile noastre, să fim răbdători și să înțelegem corect rostul încercărilor din viața noastră, să nu îngăduie lucrarea vrăjmașului asupra noastră, să ne ferească de ispita slavei deșarte, a mândriei, a părerii de sine în viața noastră, dar și în folosirea darurilor dumnezeiești ale Duhului Sfânt pe care le primim. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de a cădea în ispita păcatelor și a patimilor trupești și sufletești, pentru că singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem să evităm căderile noastre.

 Însuși Mântuitorul ne învață: "Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită!". Iar Sfântul Apostol Iacob afirmă răspicat: "Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele, El însuși nu ispitește pe nimeni" (Iacob 1, 13-15), deci Dumnezeu nu ne duce in ispita, dar poate îngădui ispita și de aceea ne rugăm să nu o îngăduie pentru că noi nu putem rezista singuri la toate încercările și patimile care se abat asupra noastră și nici să le evităm.

 Ispitele sunt de doua feluri: aducătoare de moarte, care izvorăsc din uneltirile diavolului și purificatoare, care își au obârșia în voia lui Dumnezeu. Această afirmație se susține pe baza răspunsurilor Sfântului Maxim Mărturisitorul către Talasie: "Precum cunoaște Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaște două feluri de ispite: unele cu voie și altele fără voie, unele creatoare de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita de voie dă ființa plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie. Unele sunt cauza întristării din suflet, iar celelalte a întristării după simțuri. Ispita cu voie produce întristarea în suflet și cauzează plăcerea în simțuri; iar cea fără de voie naște plăcerea sufletului și întristarea trupului”.

 După aceea, continuă Sfântul Maxim, socotesc că Domnul și Dumnezeul nostru, învățând pe ucenicii Săi cum trebuie să se roage, le spunea să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: "și nu ne duce pe noi în ispită", adică îi învăța pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsați să facă experiența ispitelor plăcerii, adică a celor voite și poftite[5].

 Cerem Tatălui nostru „să ne izbăvească de cel rău”. Este a șaptea cerere din rugăciunea Tatăl nostru. Lumea este astăzi prăbușită într-o mare de rău, a necredinței, a ateismului, a violenței și a dorinței de putere și de stăpânire, egoismului și distanțării de Dumnezeu și de semeni. Răul nu este numai haosul, absența ființei, neantul din afara noastră și din noi, ci dovada unei inteligențe perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunătatea Sa.

 Într-adevăr, nu este vorba numai de „lipsa binelui", cum spun părinții, nu numai această ’’lipsă de a fi’’, prin care filosoful Lacan[6] definea omul contemporan, ci de cel viclean, cel rău, nu materia, nici trupul, care sunt bune pentru că sunt creația lui Dumnezeu, ci inteligență îngerească întoarsă din lumină în întuneric, care a căzut pentru totdeauna în întunericul cel mai din afară pregătit din veci diavolului pentru că a crezut că poate fi Dumnezeu. Iată că răul deși nu este creat de Dumnezeu poate fi și personificat.

 Prin urmare noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de răul din noi, de necredință, îndoială, slava deșartă, egoism, de toată patima trupească și sufletească împotriva căreia singuri nu putem lupta dar și de răul din afara noastră care de multe ori ne copleșește și încearcă să ne stăpânească să ne facă robi săi din fii ai libertății și împotriva căruia de asemeni singuri nu putem lupta, cerem lui Dumnezeu să ne ferească de ispita neantului, a neființei pentru că să devenim buni, să ne străduim să facem binele poruncit de Dumnezeu, să punem început bun, dar să avem totodată conștiința limitelor noastre pentru că niciodată nu facem binele prin noi înșine, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.

 Trebuie spus că Dumnezeu n-a creat răul și că nici măcar nu l-a permis. „Chipul lui Dumnezeu șiroiește de sânge în umbră”, spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de Berdiaev.

 Dumnezeu primește răul în plină față, așa cum Iisus primea palmele. Strigătul lui Iov se înalță mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă forță de Înviere. Paștele este schimbare la față în adânc. „Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca să biruiești iadul și moartea, Tu care spuneai că l-ai văzut pe „Satan căzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Această biruință este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim. Și dacă Hristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. „Izbăvește-ne de cel rău” e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează. Întreaga Biserică este angajată în această luptă ultimă, nu pentru a birui, ci pentru a descoperi biruința lui Iisus asupra iadului: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânăstirile și chiliile pustnicilor sunt ca niște paratrăsnete spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriți de teamă lângă crucea lui Hristos, și care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură și societate, care refac strâns țesătura vieții, pe care nu încetează să o deșire cel numit în Scriptură „Stăpânitorul morții”[7].

 Același renumit teolog ortodox francez adăuga cu referire la ceea ce cerem noi prin rugăciune și adevărata condiție a omului contemporan: „Și pe noi, care ne rușinăm că suntem creștini, sau, dimpotrivă, facem din creștinism, din credința noastră, stindardul superiorității și al disprețului. Pe noi care vorbim de „îndumnezeire" și care suntem adesea atât de puțin umani, izbăvește-ne de rău”.

 Pe noi, care vorbim cu atâta ușurință de dragoste și care nu știm nici măcar să ne respectăm unii pe alții, „izbăvește-ne de rău’’.

 Și pe mine, un om al neliniștii și al chinurilor, împărțit atât de adesea, atât de puțin sigur că exist și care îndrăznesc să vorbesc - Biserica e singura mea scuză - despre Împărăție și despre bucuria ei, „izbăvește-mă de rău".

 Sfântul Francisc de Sales a prezis că într-un moment hotărâtor al istoriei se va produce așa-numita decatenatio sanctorum, „scoaterea din lanțuri a sfinților". Deocamdată, avem rugăciunea și așteptarea...

 „Ca a Ta este împărăția, puterea și slava", altfel spus, crucea, dragostea și viața în sfârșit biruitoare, „a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh" și adaugă ortodocșii „în vecii vecilor. Amin”.[8]

 Lumea nu este și nu poate fi rea pentru că este creată de Dumnezeu din iubire și căreia Dumnezeu îi conferă o valoare eternă. Rău este lumescul din lume, păcatul, patima omenească de tot felul pe care Dumnezeu le îngăduie pentru ca omul să se smerească simțind teribila spaimă a neantului, a întunericului celui din afară și astfel să se întoarcă la Dumnezeu și la Dreapta credință. Omul nu poate să facă nimic bun fără Dumnezeu. Despărțindu-se de Dumnezeu, de dreapta credință, omul a creat păcatul, lumescul precarităților existențiale, idolii și iluziile vremurilor noastre. Pentru lumescul din lume nu s-a rugat Mântuitorul.

 Lumea de astăzi a căzut în lumesc, în precarități existențiale de tot felul pe care însă le venerează.

 Despărțirea de Dumnezeu, de dreapta credință, ateismul, sau și mai rău profanarea sacrului, prigonirea drept credincioșilor și a Bisericii lui Hristos și nu se mai roagă lui Dumnezeu ci venerează idolii vremurilor noastre pe care lumescul îl creează, dorința de avere și acumulare de bunuri materiale nelimitată, consumismul, izolarea social și lupta , contradicția socială și economică, egoismul, socialul fără comunitate și fără comuniune , adică fără iubire, tehnologia care înlocuiește umanismul, normativismul social, cu deosebire juridic, care se dorește a înlocui legea lui Dumnezeu, legea harului și a iubirii, proclamarea în mod fariseic și formal a drepturilor omului ca nouă religie socială, globalismul mondial, dorința de putere și supunerea umilitoare a omului față de puterea statală exercitată împotriva firii și a omului ca persoană sunt câteva din caracteristicile lumii de astăzi căzute în lumescul cotidian, o lume care se distanțează tot mai mult de Dumnezeu și de dreapta credință.

 Părintele Teofil Părăian afirma că, „măsura credinței este măsura vieții”. Cum îți este viața la fel îți este și credința. Prin urmare există o legătură organică între viață și credință, între felul în care trăim și credință. Nu se poate ca un om să se considere sau să fie considerat ca drept credincios dacă săvârșește fapte de necredincios și felul cum își trăiește viața este contrar voii lui Dumnezeu.

 Mulți, foarte mulți dintre oamenii de astăzi, societăți și guvernanți au căzut în precaritățile existențiale ale lumescului. Prin ceea ce gândesc și făptuiesc, prin modul în care își trăiesc viața sau despărțit de Dumnezeu și de dreapta credință pe care mulți o și prigonească, la fel și pe drept măritorii creștini și se închină idolilor vremurilor noastre pe care și noi i-am enumerat exemplificativ mai sus, au profanat sacrul și au pervertit rugăciunea .

 Mulți dintre contemporanii noștri refuză autenticul existențial al firii umane, nu se mai consideră persoane libere create după chipul lui Dumnezeu și se mulțumesc a fi indivizi, unii posesori temporari ai puterii statale lumești, trăiesc în minciună, în iluziile lumescului pe care tot ei le creează și pe care încercă să le promoveze ca adevăr.

 Cei care au ales să se despartă de Dumnezeu și de dreapta credință, prin felul lor de a-și trăi viața pervertesc și sensul rugăciunii Tatăl nostru dăruită lumii de Mântuitor și de aceea denumită de sfinții părinți, de tradiție și de Biserică ca fiind rugăciunea domnească. Pentru aceștia, având în vedere viața, gândurile , convingerile și faptele lor rugăciunea pare să aibă alt conținut și alte sensuri:

 Omul contemporan căzut în lumescul patimilor sale, a iluziilor create de el, în neautenticul existențial pare adresa lui Dumnezeu spunându-I că nu vrea să se sfințească Numele Său. Nu știe ce este sfințenia și nici nu are ce face cu ea pentru că nu îl ajută la nimic, dimpotrivă iar tulbura viața pe care o trăiește în patimi și în iluzii de tot felul în care se simte foarte bine și pe care le consideră ca fiind singura realitate.

 Guvernanții noștri de astăzi atei, corupți și dornici de putere, par a se adresa lui Dumnezeu: Doamne să nu vină Împărăția Ta, noi o avem pe a noastră în această lume care se bazează pe puterea noastră discreționară, pe acumulare și pe consum dar și pe globalismul creat de noi prin care stăpânim pe supușii noștri, oferindu-le surogate existențiale. La fel, mulți dintre contemporanii noștri consideră că nu au trebuință de Împărăția lui Dumnezeu despre care Sfântul Apostol spune: „Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17). Dar noi tocmai de mâncare și băutură avem nevoie, de plăcerile și patimile noastre în care ne simțim atât de bine. Nu avem nevoie de dreptate și pace întru Duhul Sfânt. De altfel, mulți dintre noi nu cred că există Împărăția Lui Dumnezeu mai presus de lumea creată și mărginită în care trăiesc și pe care o singură a fi unica realitate.

 Noi nu vrem să se facă voi Ta, ci numai voia noastră. Nu vrem să ne supunem Ție, să împlinim poruncile Tale, pentru că noi știm ce este mai bine pentru noi. Iar voința noastră dorește eul care se închide în sine, nu avem nevoie de comuniunea Bisericii Tale, voim ca rațiunea noastră să fie unica atot stăpânitoare, voim să trăim în precaritățile existențiale și păcatele noastre pe care noi le-am creat. Nu știm și nu vrem să ne smerim cu inima și cu mintea în fața Ta, pentru că noi avem slava noastră cea deșartă în această lume. Voim să acumulăm și să consumăm cât mai multă avuție materială. Știm că suntem alcătuiți din trup și suflet, dar voia noastră este pentru trup, pentru grija de multe, ci nu pentru suflet.

 Noi nu avem nevoie ca Dumnezeu să ne dăruiască nouă pâinea noastră cea spre ființă, cea de toate zilele. Trăim cu iluzia că tot ce ne trebuie pentru viața noastră obținem numai prin puterea noastră. Trăim cu iluzia că lumea în care trăim este creată de noi, ne putem susține singuri și nu avem nevoie ca Dumnezeu să ne mai dăruiască ceva. Cu atât mi puțin avem trebuință ca Dumnezeu să ne dăruiască pâinea euharistică pentru viața de veci care va urma. Contemporanii noștri atei consideră această lume ca unica realitate iar progresul științific, tehnologic, social, valorile culturii și ale civilizației sunt opera exclusivă a omului și deci nu avem nevoie de darurile lui Dumnezeu. Omul este a tot suficient sieși și de aceea mulți trăiesc în iluzia că nu avem de ce să cerem de la Dumnezeu să ne susțină viața prin darul Său în fiecare zi.

 Omul secularizat al vremurilor noastre nu mai cere de la Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, dar prin modul de a exista Îi cere lui Dumnezeu să îi dăruiască iluziile și plăcerile cele de toate zilele în care se complace să trăiască. Societatea secularizată de astăzi nu conștientizează că propriile iluzii și plăceri, pe care nu Dumnezeu le creează și nici nu ni le dăruiește, ci omul este creatorul lor sunt contrare firii și sunt o închisoare pentru om, în care mulți se simt foarte bine! Sfinții Părinți spun că cea mai periculoasă închisoare este aceea în care te simți bine, închisoarea iluziilor, plăcerilor și lumescului din lume.

 Cei ce trăiesc în lumescul acestei lumi și care nu mai știu de Dumnezeu, nici de frica și nici de iubirea de Dumnezeu, de aproapele și de toată firea zidită rămâne în egoismul său ce închide ființa sa pentru alții și chiar și pentru sine. Felul de a fi al societății de astăzi se construiește după principiul, „Homo homini lupus est” - omul este lup pentru om. Exclusivismul social, concurența socială și economică, indiferența față de aproapele, intoleranța la greșelile altora, dorința de acumulare materială sunt caracteristici ale societății secularizate de astăzi.

 De aceea, cei căzuți în lumescul acestui lumi nu mai au trebuință de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, de iertarea Lui, ci par a se adresa Tatălui ceresc: Doamne nu ne ierta nou greșelile noastre pentru că nici noi nu iertăm greșiților noștri. Mulți dintre cei de astăzi nu se mai gândesc la aproapele lor, la ceilalți oameni și nu fac nimic pentru ei.

 Părintele Teofil Părăian subliniază importanța legăturii dintre rugăciune și faptele iubirii, inclusiv faptele iertării: „Nu poți face în rugăciune ceea ce n-ai face în realitatea faptelor. Nu poți cere de la Dumnezeu să facă El ceea ce de fapt nu faci tu însuți la măsurile tale, sau ceea ce n-ai face dacă ai avea mai multe posibilități. Rugăciunea noastră pentru oamenii din suferință este echivalentul iubirii noastre față de cei pentru care ne rugăm. Fără acest echivalent rugăciunea ar suna cam așa: „Fă Tu, Doamne, pentru robul Tău acesta, că eu și așa n-aș face nimic sau aproape nimic”. Rugăciunea în care nu-ți pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci formalitate și profesionalism”[9].

 Omul secularizat al zilelor noastre pare a se adresa Tatălui ceresc spunându-i să nu-l izbăvească de ispite, să-l lase în ispite. Bineînțeles nu este vorba de încercările vieții sau de ispita suferințe pe care nu le dorește, nu le acceptă și nu le înțelege. Societatea capitalistă încearcă să scape prin propriile puteri de ispita suferinței prin știință și tehnologie, care oferă gustul plăcut al comodității, prin acumulare de bunuri materiale și prin consum. Nu a reușit să elimine suferința pentru că fără Dumnezeu omul nu reușește să scape de durere și de suferință. Omul contemporan, străin de Dumnezeu și de dreapta credință, dorește să rămână în ispita plăcerii, ispita puterii, ispita slavei deșerte, ispita bogăției, care fac parte din iluziile acestei vieți. Nu Dumnezeu îl duce pe om în astfel de ispite, ci omul singur le creează sau le acceptă.

 Mai este și ispita cunoașterii. Dreapta credință ne învață că tainele lui Dumnezeu nu pot fi ispitite, dar le putem contempla sau înțelege prin lucrarea teandrică a Duhului Sfânt. Omul contemporan a creat iluzia că rațiunea umană și puterea de cunoaștere sunt nelimitate. Pentru omul secularizat nu mai există taine, crezând că poate să aducă și să explice întreaga existență prin capacitatea sa rațională, fără ajutorul lui Dumnezeu. Realitate firii noastre mărginite demonstrează mereu imposibilitatea obiectivă ca omul prin capacitatea sa rațională să cunoască nelimitat existența.

 Cea mai puternică dintre ispitele în care cad ateii este ispita neantului, a golului, a neființei, a dorului de ducă a fiului risipitor. Constantin Noica subliniază foarte bine: „Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui”.

 Nu-i mai cerem Tatălui ceresc să ne izbăvească de cel rău, pentru că în societatea de astăzi răul a luat locul binelui și ne stăpânește. Formele răului în care mulți să complac să trăiască sunt multiple, de la egoism la patimile de tot felul, de la dorința de stăpânire până la violența socială, conflictele și războaiele de tot felul, de la degradarea mediului în care trăim la non cultura îndeosebi la cei tineri, viața trăită numai pentru plăcerile trupești. Și enumerarea ar putea continua.

 Răul îmbracă și forma ispitei neantului care i-a cuprins pe mulți. Răul mai înseamnă și suferința de tot felul, trupească și sufletească, bolile care cuprind pe mulți, nu ca încercări spre mântuire, ci ca o consecință a păcatelor noastre. Mulți din cei aflați în suferință, căzuți în necredință nu înțeleg restul ei și căzuți în necredință nu cer ajutorul lui Dumnezeu să-i întărească și să-i izbăvească, cred că pot birui și singuri sau se revoltă neacceptând suferința. Răul poate fi și personificat - diavolul, necuratul încearcă fără a reușească să stăpânească această lume.

 Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ’’Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele’’(Rom. 12, 21). Dar astăzi mulți răsplătesc și binele și răul tot cu rău. Răul este neființa, golul absolut de care mulți, cu voie liberă se lasă dominați și consideră că acesta este firescul existenței. De aceea, cei care nu acceptă dreapta credință și s-au despărțit de Dumnezeu, nu-i mai cer Tatălui ceresc să-i izbăvească de cel rău. Părem a-I spune lui Dumnezeu, nu ne izbăvi de cel rău, pentru că el a devenit casnicul și prietenul nostru.

Iluzii ale omului contemporan

 Ne referim la câteva dintre iluziile lumii de astăzi pe care mulți, despărțiți de Dumnezeu și refuzând dreapta credință ajung să le socotească ca fiind realități și să creadă în ele:

 1. Lumea sensibilă este singura realitate posibilă. Este iluzia generată de necredința în Dumnezeu. Nu există Dumnezeu, nu există o realitate transcendentală, viață veșnică. Mulți dintre oameni acceptă existența numai a acestei lumi sensibile, în care trăim, pe care o vedem și o cunoaștem, nu și realitatea unei lumi inteligibile, a Duhului, pentru că pe aceasta nu o pot vedea și nici nu o pot cunoaște numai cu mijloacele rațiunii. Prin urmare, consideră aceștia, viața trebuie trăită aici și acum cât mai intens posibil pentru că nu există un ’’dincolo’’, Ierusalimul ceresc. În această lume, consideră ateii totul este relativ și binele și răul și minciuna și adevărul, fericirea și nefericirea. Cei căzuți de la dreapta credință trăiesc în iluzia că viața se sfârșește aici și tot ceea ce contează pentru viața omului este, dacă poate să folosească la intensitate cât mai mare legile determinismului lumii materiale și timpul acestei vieți, acumulând și consumând, nepăsători față de Dumnezeu și realitatea transcendentală. Pentru aceștia nu există mântuire decât în această lume și prin această lume.

 Spre deosebire, pentru teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credință și dogmele ortodoxe, existența este înțeleasă în trei dimensiuni: existența lui Dumnezeu, existența lumii și existența omului. Concepția ortodoxă despre existență, față de concepțiile raționalist filosofice sau științifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existență și Persoană Supremă, și om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenței din relativismul și finalitatea determinismului temporar și cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive, într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparțin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternității vieții, ca relație personală între Dumnezeu și om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuți din timp, ci din veșnicie”.

 Dogmele creștine cuprind, ca element determinant al existenței, iubirea, ca fiind sensul suprem al creației, dar și al existenței. „Numai iubirea dă sens și valoare, deci lumină tuturor. Și trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii”[10]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenței la care se referă dogmatica ortodoxă. Iubirea nu este numai un sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică și factor creator existențial.

 Pentru a învinge această iluzie foarte puternică avem nevoie de credință, de lucrarea Duhului Sfânt în noi și de vederea inteligibilă, duhovnicească după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1). Credința pe care nu ne-o dăm noi, ci o primim de la Dumnezeu este dobândirea convingerii că această lume este trecătoare și precară și adevărata viață va fi în veacul ce va să vie. Credința este izbăvirea de îndoială, proprie lumii sensibile și finite.

 2. Lumea acesta își are cauza în ea însăși. Este iluzia generată de raționalismul iluminist și care consideră că legile materiale ale determinismului cauzal pot explica apariția și evoluția lumii sensibilă. Iluzia aceasta are ca sursă încrederea nelimitată în cunoașterea rațională și rațională cu excluderea credinței în Dumnezeu, a cunoașterii prin credință. Între știință și credință nu este incompatibilitate, dacă știința admite că ultimele adevăruri fundamentale sunt cele ale dreptei credințe.

 Chiar și știința ajunge până la urmă la concluzia că legile determinismului material nu pot explica apariția lumii și a vieți, armonia universului, originea omului și în general existența.  Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conștiința de sine aparține existenței fără început”[11]

 Bunul simț filosofic și raționalitatea oamenilor de știință ajung totuși, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existențiale: această lume nu este unica realitate și, al doilea, lumea nu își are cauza în ea însăși.

 Dincolo de orice comentariu, propunem spre meditație cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu își are cauza în ea însăși. Eu, când citesc această afirmație adevărată, spun că mama știa lucrul acesta, deși avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune așa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc și fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viață să descopere acest lucru simplu: că lumea nu își are cauza în ea însăși, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să știi lucrul acesta”[12].

3.Forma de organizare actuală a societății: democrația socială este cea mai bună dintre toate formele de guvernare. Globalismul și democrația actuale sunt eterne.

 Este o iluzie care domină lumea de astăzi întreținută de guvernanți dar și de teoreticieni. Realitățile sociale contemporane o contrazic. Omul zilelor noastre nu se regăsește pe sine ca persoană liberă și demnă în actuala organizare considerată democratică a lumii.

Democrația contemporană considerată a fi una a maselor în care decizia politică, economică și socială aparține aparent unei majorități reprezentative a poporului, nu a creat cea mai bună formă de organizare socială. În realitate puterea și decizia politică aparțin unui grup restrâns de oligarhi și guvernanți

 Nici democrația constituțională și nici globalismul contemporan nu au putut să evite crizele sociale, ba mai mult, de multe ori sunt sursa lor.

 Sistemele de guvernare considerate democratice nu au eliminat dictatura în exercitarea actului de guvernare. Excesul de putere al guvernanților și concentrarea exercitării puterii statale sunt realități prezente atât intern cât și internațional. Măsurile draconice și discriminatorii de restrângere și chiar eliminare a drepturilor omului există pretutindeni iar justiția și mecanismele de control statale și sociale nu au putut să le împiedice.

Statul de drept a devenit în zilele noastre o simplă iluzie, atât în privința garantării exercitării drepturilor fundamentale, a suveranității naționale și a supremației constituției și a legii. Sistemele internaționale ale globalizării, în special organizația suprastatală Uniunea Europeană, au eliminat conceptele de supremație a constituției și a legii și suveranitatea națională, impunând statelor membre fără putere politică și economică o ordine politică, socială și economică de cele mai multe ori contrară tradițiilor, valorilor dar și trebuințelor interne ale statelor.

 Statul social este o simplă iluzie deoarece obligațiile pozitive ale guvernanților de a construi un sistem eficient de ocrotirea sănătății, de educație, de a asigura locuri de muncă și mai ales un nivel de trai decent pentru întreaga populație nu au fost îndeplinite.

 Democrația socială contemporană este o sursă a ateismului și a secularizării sociale. Guvernanții acreditează și susțin ideea atee că existența lui Dumnezeu este o simplă ipoteză de care nu mai avem nevoie, cum a spus filosoful Laplace. Prigoana împotriva dreptei credințe și a credincioșilor a devenit realitate în sistemele sociale considerate a fi democratice.

 Cu toate acestea, propaganda guvernamentală, mulți teoreticieni, sistemele de educație la toate nivelele acreditează ideea superiorității democrației constituționale și sociale contemporane, a mecanismelor economice actuale bazate pe consum și pe concurență, a globalismului, a ideologiilor din lumea de astăzi, în raport cu orice altă formă de organizare statală și socială pe care a cunoscut-o lumea.

 Iluzia că actuala organizare statală a societății, metodele de guvernare contemporane, globalismul și integrarea internațională, mecanismele Uniunii Europene sunt eterne a devenit ceva comun. Toate formele de organizare statală și socială care au existat de-a lungul au avut această iluzie. Istoria omenirii impune realitatea care spulberă a astfel de iluzie. Toate imperiile lumii, orice formă de organizare socială și statală sau de guvernare au fost trecătoare, pentru că totul în această lume este trecător. Și actuala formă de organizare socială și statală, Uniunea Europeană, va dispărea. Nu știm cum va arăta lumea de mâine și cum va fi organizată.

4. Omul nu mai are trebuință de libertate. El trebuie să se supună legilor naturale și ale guvernanților. În schimbul supunerii și renunțării la libertățile sociale primește de la guvernanți securitatea și siguranța existenței sale.

 Iluzia că libertățile publice nu mai sunt necesare este generată de guvernanți pentru a putea domina, pentru a reduce omul de la persoana la individ. Există concepția că statul și guvernanții europeni sunt cei care cunosc ce este bine pentru om și societate. De aceea drepturile și libertățile individuale în spațiul public nu își mai au rostul.  

 Ovidiu Hurduzeu vorbește în acest sens de sclavii fericiți. Occidentalul și nu numai se simte astăzi din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea de măsuri drastice de securitate au înlocuit spiritul temerar, dorința de a experimenta și depăși limitele, dorința de libertate. Totul a devenit subordonat noțiunii de siguranță, de securitate. Acum nimeni nu te mai întreabă –’’te simți liber?’’ Acum întrebarea este –’’te simți în siguranță?’’ Siguranța nu trebuie privită într-un sens restrâns, tehnic, ci în adevărul ei profund ca viziune asupra lumii. Perceperea realității prin ideea de vulnerabilitate este un fenomen cultural strâns legat de statutul individului în epoca noastră a hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate.[13] Și statul comunist dorea același lucru și avea aceiași politică de a anihila libertățile omului și de a-i oferi siguranță socială în schimb.

 Este o iluzie a guvernanților că omul creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu ar putea să abandoneze libertatea sa, să accepte restrângeri și limitări drastice ale drepturilor sale și să accepte tutela dominatoare a statului, însoțită de siguranța în mediul social. Personalitatea, demnitatea și libertatea omului nu pot fi desființate de către guvernanți pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu și de aceea omul în mediu social nu se va mulțumi niciodată cu statutul de ’’sclav fericit.’’

 5. Iluzia ca schimbând o guvernare cu altă guvernare lumea ar deveni mai bună și omul mai fericit.

 Iată ce spune Constantin Noica: „Nu absurditatea stăpânirilor te surprinde, ci a celor stăpâniți. Cum pot ei crede că alte stăpâniri le pot da ceea ce nu au?”

 Este o iluzie în care mulți nu mai cred. Istoria mai veche sau mai nouă arată că succesiunea zisă democratică a partidelor la putere, la noi nu a dus la mai binele social, economic și al traiului mai bun promis. Discrepanțele sociale, sărăcia generalizată nu au fost eradicate. Nici criminalitatea, corupția, violența de tot felul nu au dispărut, ba din potrivă au proliferat și au apărut forme noi de infracționalitate. Nivelul de trai decent, de cultură, sănătate, civilizație, promise de atâtea ori de guvernanți sunt simple iluzii. În decursul timpului guvernanții nu au înfăptuit binele promis, cu atât mai puțin mai binele.

 Mecanismul constituțional considerat democratic al reprezentării poporului prin sistemele electorale nu a determinat și responsabilitatea guvernanților pentru binele public, ci a accentuat preocuparea acestora pentru realizarea propriilor interese mai mult sau mai puțin oculte. Consecința este distanțarea evidentă dintre guvernanți și guvernați, inclusiv apatia poporului pentru ceea ce se poate numi viața politică socială.

 6. Iluzia că rațiunea și cunoașterea umană nu au limite. Știința și tehnologia sunt nelimitate. Întreaga existență, tainele universului pot fi cunoscute de om mai devreme sau mai târziu, iar progresul științei este infinit. Este iluzia iluminismului, a încrederii nemărginite în rațiunea umană care nu mai ține seama de Dumnezeu.

 Incontestabil progresul cunoașterii științifice și tehnologic sunt o realitate și contribuie foarte mult la îmbunătățirea condiției umane. Dorința de cunoaștere a omului este infinită și aceasta este un dar de la Dumnezeu de care omul trebuie să fie conștient și mulți oameni de știință au conștientizat acest adevăr. Heisenberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică spune: ’’Prima sorbitură din paharul științei te face ateu la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu’’.

 Rațiunea și cunoașterea au limite obiective determinate de firea umană mărginită. Noi nu vom cunoaște rațional, demonstrativ nici originea universului, a vieții sau a omului. Nu ne putem cunoaște deplin nici pe noi înșine.

 ’’Cunoașterea noastră nu poate fi decât limitată, în timp ce ignoranța este în mod necesar infinită’’, spune filosoful Karl Popper. În același sens Goethe afirma: ’’Un mare spirit greșește la fel de bine ca unul mic, acela pentru că nu cunoaște limite și acesta, pentru că orizontul lui reprezintă întreaga lume’’.

 Taina, misterul sunt realități, dar care dau sens cunoașterii. Limitele obiective ale cunoașterii pot fi totuși depășite, dar nu prin puterile rațiunii noastre, ci prin cunoașterea revelată, cunoașterea prin credință.

 De altfel limita este inerentă nu numai cunoașterii, ci chiar firii umane, pentru că noi suntem mărginiți. Această condiție existențială a omului este cea care determină aspirația continuă a omului spre cunoaștere pentru depășirea limitelor. Afirmă Constantin Noica: „Nici o limită nu interzice nelimitatul. Limitația ce nu limitează” ...

 În același sens, părintele academician Dumitru Stăniloae spune: „Omul rămâne nemuritor atât timp cât este însetat mereu de cunoaștere... Omul este nemuritor pentru că tinde să cuprindă infinitul, dar pe acesta nu-l poate cuprinde niciodată pentru că mereu dă de o limită pe care vrea să o treacă. Omul trăiește paradoxul: mereu lângă o limită, dar mereu având în sine puterea de a continua să trăiască și să se manifeste ca nou, oarecum trecând din nou de fiecare nouă limită. Dar limita peste care trece când se desparte de Dumnezeu e iluzorie”[14].

 Iluziile omului contemporan nu se opresc aici. Ele tind să ia locul realității dar acest fapt nu se poate întâmpla pentru că realitatea , existența lui Dumnezeu sunt mai presus de voia și gândirea deformată a omului.

Iluzia fundamentală

 ’’Dumnezeu a murit!’’, așa cum strigă filosoful Nietzsche. Și în locul Lui se află rațiunea umană, tehnologia, non cultura, ateismul, dorința de putere, suficiența de sine și egoismul. Profanul existențial, violența împotriva creștinilor și prigoana dreptei credințe și religiile inventate de om. Este iluzia fundamentală a lumii căzute și secularizate de astăzi care într-un fel cuprinde toate celelalte iluzii la care ne-am referit. Este iluzia care generează idolii vremurilor noastre și care transformă cultura și civilizația în paradoxuri existențiale non valorice. Omul căzut în lumesc dorește să se împlinească voia sa, ci nu voia lui Dumnezeu. Libertatea nu mai are sens iar persoana se transformă în individ.

 Spun Sfinții Părinți că „cea mai mare pedeapsă pentru om este să-l lase Dumnezeu în voia sa”. Dar Dumnezeu nu moare. Moare numai credința omului căzut. Dumnezeu nu-l părăsește pe om așa cum omul îl părăsește pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu și pronia Sa vor călăuzi și vor susține în veci existența, omul istoria, călăuzindu-l spre mântuire și veșnicie.