Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Predici. Cateheze. PastoraţieNr. vizualizari: 417

Tatal nostru, model desavarsit al rugaciunii

Ierom. Lucian Dîncă
Tags: Tatal Nostru; rugaciune;

 

Discipolii lui Iisus, văzându-L adesea pe Iisus Hristos ieșit din rugăciune, acel moment de intimitate cu Dumnezeu Tatăl, l-au rugat să-i învețe și pe ei să se roage asemenea lui. Atunci El le-a zis: „Când vă rugați să spuneți: Tatăl nostru, Care ești în ceruri...” (Lc 11, 2). Într-un alt moment, Iisus le spune ucenicilor: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt 6, 5-7).

Sfântul Pavel, trăind din rugăciune și mărturisind că pentru el „viaţă este Hristos” (Filip. 1, 20), ajunge la convingerea că nu știm să ne rugăm cum trebuie, de aceea: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre... Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine ­negrăite” (Rom. 8, 26).

Plecând de la aceste experiențe de rugăciune a discipolilor, Pă­rinții Bisericii și-au pus tot felul de întrebări legat de rugăciune: Ce este rugăciunea? De ce trebuie să ne rugăm? Este necesar? Cum anume trebuie să ne rugăm? Ce ar trebui să cerem în rugăciune? Care este scopul rugăciunii? Există un fel anume de a se ruga? Care ar fi condițiile necesare unei rugăciuni pentru ca ea să fie ascultată?

Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-387), în Catehezele baptismale, insistă pe lângă catehumeni pentru a-i învăța că rugăciunea este un „dialog cu Dumnezeu”, adică omul vorbește cu Dumnezeu, iar Dumnezeu vorbește omului. Sfântul Ambrozie de Milano (339-397) merge în aceeași di­recție atunci când spune în De oratione: „Când te rogi, îi vorbești lui Dumnezeu, iar când citești din Sfânta Scriptură Dumnezeu îți vorbește”. În acest dialog credinciosul îi aduce laudă și mulțu­mire lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi umple inima cu „dulceața” Cuvântului său, îl întărește în lupta vieții. Rugăciunea nu înseamnă formule multe spuse lui Dumnezeu, ci o stare; suntem în rugăciune, după cum Sfântul Pavel îi învață pe tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). Iar când o văduvă credincioasă, dornică să se roage fără încetare, după îndemnul Apostolului, vine la Episcopul de Hipona, Fericitul Augustin (354-430), pentru a-i cere sfat cum să stăruie în rugăciunea permanentă, acesta îi răspunde foarte simplu: „Dorește să te rogi, iar rugăciunea ta se transformă în rugăciune continuă”. În acest fel, rugăciunea ­produce convertirea inimii, ne face să recunoaștem dependența noastră de Dumnezeu, menține în noi legătura iubirii cu Dumnezeul ­Milostiv, bun și îndelung răbdător (cf. Ps. 103, 8).

Rugăciunea spală păcatele de după botez 

O astfel de stare permanentă de rugăciune ne transformă în oameni înduhovniciți, luminoși, iubitori de Dumnezeu și de aproapele. Referitor la ce anume trebuie să cerem în rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), comentând Rugăciunea Domnească, într-o omilie spune: „Când vorbesc despre rugăciune, să nu-ți închipui că este vorba despre cuvinte. Rugăciunea este un elan spre Dumnezeu, o iubire de nepătruns ce nu vine de la oameni și despre care Apostolul vorbește astfel. O asemenea rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, este pentru cel credincios o bogăție inalienabilă, un aliment ceresc în măsură să potolească foamea sufletului. Cel care a gustat o asemenea rugăciune tânjește după Domnul cu o dorință veș­nică, asemenea unui foc mistuitor ce înflăcărează inima”. Pentru a avea un asemenea efect, este nevoie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă sinceră, deschisă spre darul lui Dumnezeu, împăcați unii cu alții, cu smerenie, alungând din suflete patima mâniei, urii, orgoliului, după cum sub­liniază Fericitul Augustin ­într-o omilie adresată catehumenilor în pregătirea lor pentru Taina Botezului: „Prin botez, toate greșelile voastre, adică păcatele, vă vor fi iertate, absolut toate. Însă, deoarece pe pământ nimeni nu poate trăi fără păcat și - chiar dacă nu este vorba despre un păcat grav care ne-ar despărți de pâinea Altarului, despre care vorbeam - deoarece nimeni nu poate trăi pe acest pământ fără să săvârșească păcate, iar noi nu putem primi botezul decât o singură dată, prin rugăciune primim ceea ce ne spală de păcat în fiecare zi, pentru ca în fiecare zi păcatele noastre să fie iertate. Însă cu o singură condiție: precum și noi iertăm greșiților noștri; dacă voi nu dați iertarea, nici El nu vă va ierta. Iată ce vă spune Dumnezeu: Aveți dreptate să-mi cereți iertare mie, care nu pot săvârși greșeală; totuși, chiar dacă nu puteți afla în mine nici o greșeală, eu iert, iar voi nu vreți să iertați?”. Așadar, rugăciunea plăcută lui Dumnezeu este cea făcută cu o inimă schimbată, orientată spre Dumnezeu.

Știm prea bine însă că ispita celui viclean ne pândește la tot pasul, de aceea nici Mântuitorul nu a neglijat acest aspect atunci când spune ucenicilor, învățân­du-i Rugăciunea Domnească, „și nu ne duce pe noi în ispită”. Sfântul Chiril al Ierusalimului, într-o cateheză mistagogică, spune neofiților: „Oare asta este ceea ce Domnul ne învață: să-i cerem ca noi să nu fim ispitiți sub nici o formă? Atunci de ce se spune în alt loc: «Omul care nu a fost ispitit nu a dovedit nimic» (Sir. 34, 9-10), în alt loc: «Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite» (Iac 1, 2)? Însă poate a intra în ispită nu înseamnă a fi subjugat ispitei. ­Ispita, într-adevăr, este asemenea unui râu învolburat dificil de traversat la ­înot. Atunci, unii nu se îneacă în apele învolburate ale ispitelor și le traversează ca niște adevărați înotători ce sunt și fără a fi cumva antrenați de curenții apei. Alții, care nu au aceleași calități, odată intrați, se scufundă deja. De pildă, Iuda, intrat în ispita avariției, nu a reușit să treacă înot, însă, scufundat într-o oarecare măsură trupește și sufletește, s-a înecat. Petru a intrat și el în ispită prin renegare, însă odată intrat, nu s-a scufundat și, înotând cu tărie, s-a salvat din ispită. Ascultă, de asemenea, și corul sfinților ne­învinși, care aduc mulțumire fiindcă au scăpat ispitei: Ne-ai pus la încercare, Dumnezeule; ne-ai trecut prin foc, așa cum se trece argintul prin foc; ne-au prins în plasă; ai așezat greutăți pe umerii noștri; ai făcut să se urce oameni în capul nostru; am trecut prin foc și apă și ne-ai condus la loc răcoros (Ps. 65, 10-12). Îi vezi vorbind cu sigu­ranță despre trecerea lor, fără ca ei să se fi scufundat? Iar tu ne-ai condus la loc răcoros: a intra în locul răcoros este același lucru cu a fi izbăvit de ispită”.

„Tatăl nostru”, model de rugăciune

De aceea, unul din scopurile majore ale rugăciunii, asupra căruia insistă mai toți Părinții Bisericii, este împlinirea voinței lui Dumnezeu. Iisus Însuși, rugându-Se în Grădina Ghetsimani, pe când se afla în impas, ne lasă un model desăvârșit de rugăciune: „Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42). Iar în rugăciunea „Tatăl nostru”, Mântuitorul revine asupra împlinirii voinței Tatălui, atunci când spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”. Sfântul Chiril al Ierusalimului comentează, într-o Cateheză mistagogică: „Sfinții și fericiții îngeri ai lui Dumnezeu împlinesc voința lui Dumnezeu, după cum însuși David cântă: «Bine­cu­vântați-l pe Domnul, voi, îngerii lui, eroi puternici, care împliniți cuvântul Său» (Ps. 102, 20). Rugându-te așadar cu tărie, vrei de fapt să spui asta: așa cum în îngeri se împlinește voința Ta, tot la fel și pe pământ să se facă voia Ta în mine, Doamne!”. Sfântul Ambrozie înțelege împlinirea voinței lui Dumnezeu în sensul restabilirii păcii în suflete și pe pământ, atunci când scrie în „De mysteriis”: „Totul a fost împăcat prin sângele lui Hristos, fie în cer, fie pe pământ: cerul a fost sfințit, diavolul a fost alungat. El se află acolo unde este omul pe care l-a înșelat. Facă-se voia Ta, adică, să fie pace pe pământ așa cum este în cer”. În sfârșit, Fericitul Augustin, într-o omilie consacrată Rugăciunii Domnești, spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Ce înseamnă asta? Așa cum îngerii îi dau ascultare în ceruri, la fel și noi, care îi slujim pe pământ. Or, sfinții îngeri îi dau ascultare, nu îl necinstesc, înfăptuiesc prescripțiile Lui iubindu-L. De aceea și noi îi cerem să împlinim poruncile Lui din iubire, nu din teamă sau frică. Mai putem înțelege și într-un alt fel aceste cuvinte: Cerul în noi este sufletul, iar pământul este trupul. Precum am auzit poruncile Tale, tot la fel trupul nostru să dea la rândul său asentimentul pentru ca, în timpul în care trupul și sufletul sunt în luptă, noi să fim mereu dispuși să păzim poruncile lui Dumnezeu. Totuși, iubiții mei, atunci când trupul pofteşte împotriva duhului (Gal 5, 17), așa cum face pământul împotriva sufletului, tot la fel duhul la rândul lui să râvnească împotriva trupului, pentru ca pământul să nu răstoarne cerul. Iar dacă noi nu putem suprima această încordare, să refuzăm asentimentul. Mai putem înțelege aceste cuvinte: cerul sunt credincioșii care s-au îmbrăcat în omul ceresc, adică în Hristos. În vreme ce necredin­cioșii, fiindcă poartă în ei asemănarea omului pământesc, sunt numiți pământ. Așadar, îi spunem bunului nostru Tată: necre­dincioșii să creadă și ei în Tine, la fel cum au crezut și credincioșii. În acest fel ne putem ruga chiar și pentru dușmanii noștri, ca și ei să creadă în Dumnezeu”.

În rugăciunea Tatăl nostru, comentată de majoritatea Sfin­ților Părinți, se află condensată toată experiența intimității omului cu Dumnezeu, „o rugăciune atât de scurtă și plină de toate calitățile” (Sfântul Ambrozie de Milano, De mysterii). Iar Episcopul de Hipona conclude, la rândul său: „Totalul cererilor noastre ­este de șapte; trei se referă la viața de acum. Sfințească-se numele Tău, asta va fi mereu; vie împă­răția Ta, această împărăție va fi mereu; dă-ne nouă astăzi pâinea cea spre ființă, asta nu va fi întotdeauna; iartă nouă greșe­lile, asta nu va fi mereu; nu lăsa să intrăm în ispită, asta nu va fi mereu. Însă acolo unde există ispită, acolo există și răul, deci este necesar să facem aceste cereri. Această rugăciune vă încurajează nu doar să învățați să cereți ­Tatălui vostru care este în ceruri ceea ce doriți, dar vă învață și ceea ce trebuie să cereți”! Omul, simplă creatură, zidit după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27), este ridicat de Cuvântul întrupat la demnitatea de „fiu al lui Dumnezeu” și „moște­nitor al Împărăției cerului”, acolo unde domnesc sfinții care „și-au spălat haina în sângele Mielului” (Ap 7, 14).

Așadar, rugăciunea este comoara inestimabilă prin care omul menține legătura sa permanentă cu Dumnezeu. În rugăciune, inima lui Dumnezeu întâl­nește inima omului, iar din acest dialog nu pot rezulta decât bunătate, iertare, înțelepciunea Duhului, viața harului. Astfel se naște în tradiția monahală răsăriteană „rugăciunea inimii”, adică rostirea neîncetat a Numelui mai presus de Nume, în care se află mântuirea și răscumpărarea întregii omeniri, Domnul nostru ­Iisus Hristos.

 

Ziarul Lumina

01-02-2022
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu