Lungul drum ale eului catre sine - Partea a V-a (Valoarea, valorile si virtutile ortodoxe)

 

Cuvinte cheie

Valoare/valori/virtuți/cultura și civilizatia

 

  Aceasta este o temă pe care o considerăm esențială pentru a fi dezvoltată în filosofia ortodoxă a existenței și cunoașterii.

  I. Introducere în concepțiile filosofice și religioase despre cultură și valori

Evoluţia şi progresul societăţii sunt strâns legate de geneza şi funcţionalitatea valorilor. Configurarea ideii de valoare s-a făcut treptat odată cu sporirea experienţei practice şi spirituale a omenirii, judecata de valoare reprezentând dintotdeauna o constantă a spiritului uman. Ideea de valoare este implicată în primele cunoştinţe pe care omul le-a căpătat despre mediul înconjurător şi despre sine. Este de subliniat faptul că filosofia, din perioada sa de început, a cuprins în reflecţiile sale judecăţi de valoare cu privire la existenţă, creaţie, adevăr, bine şi frumos. Teza obiectivistă a valorilor a apărut ca un răspuns dat teoriilor subiectiviste ale valorii, teorii care explicau geneza valorilor raportându-le la sfera emotivă a persoanei.

Reflecția metafizică asupra valorilor aparține axiologiei. Filosofia valorilor sau filozofia axiologică este ramura filosofiei  care studiază natura valorilor  și judecățile de valoare. ​ Include reflecții despre natura și clasificarea valorilor și despre ce fel de lucruri au valoare. Termenul a fost folosit pentru prima dată de filosoful și esteticianul Eduard von Hartmann în 1887. Reflecția explicită asupra valorilor este totuși anterioară noțiunii de axiologie și este prezentă incepând cu filosofía antică în religii și până în prezent. Pentru o posibilă filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii este necesară cel puțin o scurtă  analiză a istoriei  reflecțiilor și meditațiilor religioase și filosofice asupra valorilor și virtuților.

Ca abordare tematică menționăm câteva aspecte:

Presocraticii, aparent, nu au nicio preocupare legată de chestiunea valorilor. Preocuparea lor metafizică erea aceea de a schimba imaginea mitologică  a vechilor greci despre geneza lucrurilor (arche), temeiurile existenței și despre univers. A fost un efort intelectual ce urmărea o cercetare obiectivă şi raţională a naturii. Dar, prin substratul ei, această acţiune de reorientare a explicaţiei de la imaginarul mitologic la raţionalul teoretic reprezintă și o viziune  valorică asupra existenței. Dacă natura era subiectul ce focaliza interesul celor mai iscusiți filosofi ionieni, acest fapt nu înseamnă că tema valorii e inexistentă. Filozofia ioniană a fost cel mai vechi grup de orientări filozofice din Grecia antică. A apărut în secolele VII - VI î. e.n. pe coasta de apus a Asiei Mici. Trei reprezentanți ai filozofiei ioniene au fost în Școala din orașul Milet, respectiv Thales, Anaximandru și Anaximene. Este greșit a se consideră că filosofia lor a fost exclusiv de factură materialistă. Metafizica lor  este ideatică și spiritualistă  și prin aceasta valorică.

Tema spiritului și a valorii este prezentă în fiecare răspuns la întrebarea care este  principiul și baza existenței. Astfel, fiecare filosof al epocii respective din Școala din Milet, prin explicaţia oferită asupra  existenței, afirma în același timp valoarea universală a propriului adevăr. Multitudinea de paradigme explicative este un fapt ce subliniază modul de a interpreta originea universului din perspectiva liberă, a propriei valorizări. Este greșit deci să considerăm că primele reflecții filosofice despre valori încep cu opera sofiștilor. Şi naturaliştii ionieni vorbeau despre valori: despre valoarea elementului sau principiului pe care îl considerau bază  a existenței, dar și despre valoarea  explicației lor științifice și filosofice. Sofiștii au meritul  că a  reorienta  meditația metafizică de la natură la om și prin urmare au reflectat  asupra valorilor morale. Rolul sofiștilor este remarcabil, de început în metafizica valorilor, fiindcă perspectiva lor subiectivistă s-a întâlnit cu latura subiectivă a valorii. Apoi, sofiştii schimbă modalitatea de abordare a problemelor metafizice: de la simpla reflecţie necritică asupra originii cosmosului ei realizează tranziția spre reflectarea critică a actului uman orientat spre cercetarea diversității fenomenelor.

Totuși, meritul lor pentru  metafizica valorilor se oprește în acest punct. Caracterul individual al actelor omenești i-a condus la ideea că niciun  tip de valoare nu are caracter universal sau o întemeiere care să-i justifice specificul de normă morală eternă și universală.    Această metafizică subiectivistă și relativistă a valorilor  nu a fost acceptată de  marii filosofi greci. Astfel, Protagoras, binecunoscut prin afirmaţia că „omul este măsura tuturor lucrurilor şi că, prin urmare, aşa cum îmi apar lucrurile aşa sunt pentru mine, şi aşa cum îţi apar ţie, tot aşa sunt pentru tine” (Platon, Cratylos, 385, e), exprimă sub o formă radicală relativismul şi subiectivismul tuturor actelor umane și a valorilor. Omul este criteriul realităţilor din perspectiva aparenţelor. Şi pentru a exclude orice posibilitate de înţelegere umană în legătură cu aparenţele, Protagoras susţine că ele au un dublu izvor: pe de o parte în eterna schimbare a lucrurilor, iar pe de altă parte în schimbările care au loc în corpul omenesc.

Aristotel, comentând ideea lui Protagoras, arată că ea conduce la a afirma că ceea ce i se pare fiecăruia există în realitate. „Dacă ar fi aşa, ar rezulta că acelaşi lucru este şi nu este, că e rău şi bun şi că toate afirmaţiile contradictorii sunt deopotrivă de adevărate, pentru că adesea acelaşi lucru îi pare frumos unuia, pe când altuia tocmai dimpotrivă, şi ceea ce ne apare fiecăruia din noi este măsura lucrurilor.” (Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2021, paragraful 1062, b)

Nu există domeniu al valorilor care să se sustragă nihilismului sceptic al sofiştilor. Euripide surprinde retoric, printr un personaj, noua tendinţă agasantă faţă de bunul simţ: „Ce este răul dacă celui care l-a făptuit nu i se pare că a făcut rău?” Este grav faptul că însuşi comportamentului uman îi este contestată o întemeiere morală. Dacă oamenii se comportă totuşi drept, acest fapt este rezultatul unei slăbiciuni, al unei neputinţe, al unor resemnări ce dau naștere unor convenții care dau seama de degradarea fiinţei umane.

Comportamentul moral al omului este simptomul degenerescenței firii sale. Această teză este reiterată în timpurile moderne de Nietzsche, și definitorie pentru epoca postmodernismului dominată de ateism, în care omul nu mai este considerat în adevărul existențial al său, ca persoană liberă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, ci devine un  simplu individ  supus fluctuațiilor și relativismului determinismului material, iar valoarea  și valorile sunt abandonate, preferându-se  non-valoare idolilor vremurilor noastre. Mulți dintre contemporanii noștri refuză autenticul existențial al firii umane, nu se mai consideră persoane libere create după chipul lui Dumnezeu și se mulțumesc a fi indivizi, unii posesori temporari ai puterii statale lumești, trăiesc în minciună, în iluziile lumescului pe care tot ei le creează și pe care încercă să le promoveze ca adevăr.

Mulți, foarte mulți dintre oamenii de astăzi, societăți și guvernanți au căzut în precaritățile existențiale ale lumescului și au ales non-valorile relativismului  existențial  ca mod de viață. Prin ceea ce gândesc și făptuiesc, prin modul în care își trăiesc viața s-au despărțit de Dumnezeu și de dreapta credință pe care mulți o și prigonesc, la fel și pe dreptmăritorii creștini și se închină idolilor vremurilor noastre, în fapt non-valoarea, au profanat sacrul și au pervertit rugăciunea.

Omul contemporan căzut în lumescul patimilor sale, a iluziilor create de el, în neautenticul existențial pare adresa lui Dumnezeu spunându-I că nu vrea să se sfințească Numele Său. Nu știe ce este sfințenia și nici nu are ce face cu ea pentru că nu îl ajută la nimic, dimpotrivă i-ar tulbura viața pe care o trăiește în patimi și în iluzii de tot felul în care se simte foarte bine și pe care le consideră ca fiind singura realitate.

Guvernanții noștri de astăzi atei, corupți și dornici de putere, par a se adresa lui Dumnezeu: Doamne să nu vină Împărăția Ta, noi o avem pe a noastră în această lume care se bazează pe puterea noastră discreționară, pe acumulare și pe consum dar și pe globalismul creat de noi prin care stăpânim pe supușii noștri, oferindu-le surogate existențiale. La fel, mulți dintre contemporanii noștri consideră că nu au trebuință de Împărăția lui Dumnezeu despre care Sfântul Apostol spune: „Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt” ( Romani 14, 17). Dar noi tocmai de mâncare și băutură avem nevoie, de plăcerile și patimile noastre în care ne simțim atât de bine. Nu avem nevoie de dreptate și pace întru Duhul Sfânt. De altfel, mulți dintre noi nu cred că există Împărăția Lui Dumnezeu mai presus de lumea creată și mărginită în care trăiesc și pe care o singură a fi unica realitate.

Noi nu vrem să se facă voi Ta, ci numai voia noastră. Nu vrem să ne supunem Ție, să împlinim poruncile Tale, pentru că noi știm ce este mai bine pentru noi. Iar voința noastră dorește eul care se închide în sine, nu avem nevoie de comuniunea Bisericii Tale, voim ca rațiunea noastră să fie unica atotstăpânitoare, voim să trăim în precaritățile existențiale și păcatele noastre pe care noi le-am creat. Nu știm și nu vrem să ne smerim cu inima și cu mintea în fața Ta, pentru că noi avem slava noastră cea deșartă în această lume. Voim să acumulăm și să consumăm cât mai multă avuție materială. Știm că suntem alcătuiți din trup și suflet, dar voia noastră este pentru trup, pentru grija de multe, ci nu pentru suflet.

Noi nu avem nevoie ca Dumnezeu să ne dăruiască nouă pâinea noastră cea spre ființă, cea de toate zilele. Trăim cu iluzia că tot ce ne trebuie pentru viața noastră obținem numai prin puterea noastră. Trăim cu iluzia că lumea în care trăim este creată de noi, ne putem susține singuri și nu avem nevoie ca Dumnezeu să ne mai dăruiască ceva. Cu atât mi puțin avem trebuință ca Dumnezeu să ne dăruiască pâinea euharistică pentru viața de veci care va urma. Contemporanii noștri atei consideră această lume ca unica realitate iar progresul științific, tehnologic, social, valorile culturii și ale civilizației sunt opera exclusivă a omului și deci nu avem nevoie de darurile lui Dumnezeu. Omul este a tot suficient sieși și de aceea mulți trăiesc în iluzia că nu avem de ce să cerem de la Dumnezeu să ne susțină viața prin darul Său în fiecare zi.

Omul secularizat al vremurilor noastre nu mai cere de la Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, dar prin modul de a există Îi cere lui Dumnezeu să îi dăruiască iluziile și plăcerile cele de toate zilele în care se complace să trăiască. Societatea secularizată de astăzi nu conștientizează că propriile iluzii și plăceri, pe care nu Dumnezeu le creează și nici nu ni le dăruiește, ci omul este creatorul lor sunt contrare firii și sunt o închisoare pentru om, în care mulți se simt foarte bine! Sfinții Părinți spun că cea mai periculoasă închisoare este aceea în care te simți bine, închisoarea iluziilor, plăcerilor și lumescului din lume.

Cei ce trăiesc în lumescul acestei lumi și care nu mai știu de Dumnezeu, nici de frica și nici de iubirea de Dumnezeu, de aproapele și de toată firea zidită rămâne în egoismul său ce închide ființa sa pentru alții și chiar și pentru sine. Felul de a fi al societății de astăzi se construiește după principiul, „Homo homini lupus est” - omul este lup pentru om. Exclusivismul social, concurența socială și economică, indiferența față de aproapele, intoleranța la greșelile altora, dorința de acumulare materială sunt caracteristici ale societății secularizate de astăzi. Această temă merită o atenție deosebită pentru reconsiderarea naturii umane pe bazele dreptei credințe ortodoxe în analiza metafizică a unei filosofii ortodoxe a existenței și a cunoașterii.  

Cu Socrate, Platon, Aristotel avem atestat primul moment al nașterii metafizici  ontologice a valorilor  axate pe relația dintre valori ca dat existențial obiectiv, chiar transcendent, etern, universal și om ca ființă spirituală, rațională, purtător conștient al valorilor și ființă creatoare de valori. Filosofii antici menționați mai sus sunt creatori unui noi filosofii în miezul căreia se profilează un nou tip de umanitate, de o înălțime spirituală inaccesibilă modului comun de a  ființa. Interesant este că valorile ce definesc înălțimea spirituală a noului tip de umanitate se conjugă, totuși, cu aspirațiile celor mulți: diminuarea suferințelor, a oprimărilor nejustificate, dorința de a ființa spiritual întru ființă prin  valori.

Platon, sub indescriptibila impresie lăsată de efortul lui Socrate de a da o întemeiere aspiraţiilor umane, continuă acest demers fără  să putem trasa exact granița între ce este socratic  şi ce este platonician. Când este vorba de o școală de înțelepciune, cum este aceasta, delimitările nu prezintă importanță. În planul ideilor axiologice, orientarea şcolii este foarte clară: aceea de a defini cele mai importante specii de valori. Dialogurile lui Platon au primit subtitluri care vin în ajutorul înţelegerii noastre imediate cu privire la speciile de valori cercetate: despre datorie, curaj, minciună, pietate, frumos, dreptate, prietenie, virtute adevăr  etc. Valorile sunt considerate  modalitățile ideatice și ideale ale existenței, obiective, universale și eterne, iar cunoașterea valorilor, simțirea și trăirea în spiritualitate valorică este echivalentul existenței autentice întru ființă a omului, singura modalitate  de a ascede  la transcendent.

Maieutica, exercițiul precumpănitor, înalță înțelegerea noastră despre respectivele valori de la judecăți particulare la judecăți ce caracteristicile generale ale frumosului sau prieteniei, de exemplu. Exercițiul maieutic este cu atât mai edificator în privința înțelegerii naturii respectivelor valori, cu cât partenerii au ca regulă a jocului (regulă proprie oricărui dialog uman) acceptarea opiniei celuilalt, iar în situația în care evidența impune consensul, se produce și acceptarea fermă a adevărului astfel stabilit. Axiologia contemporană de bună credință susține că universalitatea valorilor își are temeiul în natura spirituală comună a oamenilor. Acest fapt  implică unicitatea  și individualitatea umană. Sufletul uman este unic și unificator și pe această bază omul conștientizează prin propria rațiunii universalitatea valorilor. Legătura dintre  natura comună a spiritului uman, acesta fiind suflare de viață dumnezeiască și pe de altă parte unicitatea în  individualitatea sa a sufletului omenesc se poate explica prin aceea că spiritul, sau cum trebuie să spunem de pe poziția dreptei credințe  și a unei posibile  filosofii ortodoxe, Duhul Sfânt, se distribuie, dar fără să se împartă.

Dialogurile lui Platon sunt modele dialectice de dispută, în care personajele devin realități paradigmatice ale felului în care umanitatea în ansamblul său ajunge să consimtă în privința aderenței la un tip de valorizare. În felul acesta, Platon indică accesul nostru spre o ierarhie a valorilor. În felul acesta, Platon realizează mult în privinţa depăşirii nihilismul sofiştilor. Realitatea sensibilă se află într-o continuă curgere dar, de fiecare dată, spre un scop anume. Acest scop este esenţa, Ideea care determină teleologic înfiinţarea lucrului. Raţiunea umană poate întemeia ştiinţific adevărul despre realitate prin cunoaşterea scopului spre care tind lucrurile. La fel cum valabilitatea cunoştinţelor noastre atârnă de existenţa veşnică a unor modele absolute accesibile efortului cunoaşterii raţionale, tot astfel comportamentele noastre individuale sau trăirile noastre subiective capătă cea mai înaltă expresie datorită înălţării raţionale spre Ideea de Bine de Frumos sau de Adevăr.

Ţintind spre cunoaşterea unui ideal veşnic şi desăvârșirea concretă, neschimbabil omul atinge eliberându-se de lume. Adevărul, Binele, Frumosul, Dreptatea nu aparțin acestei lumi decât în măsura în care prin reamintire reuşesc să trezească spiritul cuprins de somnul materiei şi să-l redea autenticei realităţi. În Banchetul există o ierarhie a valorilor care subliniază urcuşul sufletului: frumuseţea individuală trezeşte Ideea de Frumos, iar iubind un om ajungi la dreapta iubire de oameni (filantropia) şi astfel dobândeşti o primă ştiinţă. Urcând spre întregul cunoaşterii atingi iubirea de înţelepciune. Această ascensiune spre Bine, pusă în lumină de Frumos, Dreptate, Adevăr, este eliberatoare. În rest Platon nu are decât dispreţ pentru valorile terestre, Oricare ar fi ele – banii, bunurile pământului, puterea politică, onoarea – nu fac altceva decât să întineze spiritul în gloria Ideilor, a transcendentului.

       În concepția lui Platon valorile sunt idei transcendente, realități ontologice  eterne, neschimbabile  pe care  omul și le poate însuși, are chiar obligația de a o face. În acest fel  omul  atinge starea existențială de ’’kalokagathos’’, iar valorile obiective devin virtuți subiective. Kalos înseamnă frumos și cuprinde semnificații echivalente cu „bun”, „nobil” și „frumos”. Agathos înseamnă „bun”. într-un sens larg și general și nu are conotații fizice sau estetice particulare, dar ar putea descrie excelența caracterului (virtutea etică) a unei persoane, de exemplu curajul și înțelepciunea  acesteia.

      Intrată în obiectiv sub forma consensului cu privire la înţelesul originar, lumea valorilor va fi treptat integrată de Platon în sfera acelor aspecte generale ale realităţilor ce au impact modelator în planul ființării. Ne aflăm aici pe cel mai autentic tărâm al filozofiei antice, deoarece în imanentul existențial, acestor modele transcendente, Ideile, le corespund concepte, ale minţii omeneşti cunoscătoare a realității (Aristotel), şi valori, ca expresii deziderative genetice, rod al unei îndelungate interiorizări a experienţei umane istorice. Conceptele sunt explicative în ordinea determinismului fizic, iar  valorile sunt normative în ordinea formării omului. Platonismului, cu modelele ideatice transcendente  are corespondent în existența imanentă  identificând lumea Ideilor în Tabelul lui Mendeleev sau în informaţia genetică, în lumea arhetipurilor sau în matricea stilistică a lui Blaga.

Platonismul îşi consacră astfel valoarea perenă. Dar, se impune o distincţie care începe să fie conturată începând cu filosofia antică și pe care o regăsim în  filosofia modernă: între un univers fizic, imanent cu o ordine predeterminată, şi un univers spiritual, teleologic, între o lume a naturii şi o lume a valorilor, a spiritului și culturii transcendentă. Socrate din dialogul’’Apărarea lui Socrate’’,  era conştient că nu corpul său material l-au adus în închisoare spre a bea cucuta, ci ideile  de Bine, Dreptate și Adevăr și ideile  tuturor valorilor  pe care le-a urmărit ca întru desăvârșită modelare de sine și a altora. Dar Platon nu distinge între Valori modelatoare în ordinea spiritului –şi forme, ca principii constitutive ale realităților individuale, ale ordinii fizice așa cum va face Aristotel pentru Platon, lumea spiritului şi lumea naturii se supun unei singure cauze, cea a realităţii suprasensibile deasupra căreia planează Ideea de Bine. În felul acesta, filosoful realizează mult în privința depăşirii nihilismului sofiștilor continuat așa cum am arătat până în vremea noastră. Realitatea sensibilă se află într-o continuă curgere dar, de fiecare dată, spre un scop anume. Acest scop este esența, Ideea, ființa care determină teleologic ființarea oricărui existent. Rațiunea umană poate întemeia științific adevărul despre realitate prin cunoașterea ființei, a ideilor și valorilor  spre care tind existențele individuale. La fel cum valabilitatea cunoştinţelor noastre atârnă de existența veșnică a unor modele absolute accesibile efortului cunoaşterii raţionale, tot astfel comportamentele noastre individuale sau trăirile noastre subiective capătă cea mai înaltă expresie datorită înălțării raționale spre Ideea de Bine de Frumos, a Prieteniei, a Dreptății, a Adevărului.

Aristotel, spirit realist, nu va identifica întemeierile diferitelor specii de valori într-o realitate suprasensibilă, deși se poate constata o înțelegere asemănătoare cu a maestrului sau Platon în privința determinării transcendente  a realităților individuale. Ființa în concepția lui Aristotel are multiple semnificații, dar  exprimă și spiritualul, transcendentul  spre care  tinde existența imanentă. Ființa este adevărul lucrurilor, valoarea lor. Un existent are atât adevăr  câtă ființă cuprinde în sine. Reformulând, Thomas de Aquino crede că: „Fiecare lucru are atât adevăr câtă existență are”. Filosof şi om de ştiinţă, stagiritul delimitează teoreticul de sfera acţiunilor practice. Adevărul, binele, dreptatea, în general valoril,  nu-şi au temeiul într-o lume a esenţelor imuabile ci în diferitele specii de acte înfăptuite de oameni în această lume. Aristotel îi combate şi pe sofişti și concepția lor nihilistă.

Umanitatea poate întemeia adevăruri general-valabile deoarece actul cunoașterii nu se rezumă doar la facultățile senzoriale, ci şi la cele raționale. Adevărul, ca valoare științifică, se întemeiază la nivelul judecății: a enunța că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este. Expresia „adevăr-corespondență”, care s-a degajat din definiția aristotelică privind adevărul şi falsul, poate induce în eroare în ceea ce privește punerea în dependență a valorii adevărului științific de o permanenţă exterioară. Valoarea adevărului ştiinţific este în egală măsură dependentă şi de principiile logice care, observă bine Aristotel, nu pot fi demonstrate decât prin reducere la absurd. Niciodată oamenii nu vor fi de acord că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este. Adevărul nu este numai corespondenţa a ceea ce se afirmă în enunţul nostru cu ceea ce există în realitate, ci şi consensul virtual al întregii umanităţi privind această corespondenţă, consens aflat sub controlul normativ al principiilor logicii.

Temeiul binelui, al dreptăţii precum şi al tuturor valorilor spirituale sau materiale este identificată de Aristotel în natura socială a omului. Nevoia de a-l defini pe om ca zoon politikon îşi are izvorul în întemeierea valorilor pe un suport real, imanent, şi nu exclusiv ideal, precum în cazul filosofiei lui Platon. Prin natura sa și prin activitatea sa, omul are posibilitatea să săvârșească  dreptatea, dar și nedreptatea, a binelui şi răului, să rostească adevărul sau minciuna să cunoască și să creeze frumosul sau să-l ignore, să știe și să aleagă între ceea ce îi este folositor sau dăunător. După Aristotel această capacitate a sensibilității și rațiunii omului, în mod natural, îl diferențiază pe om de celelalte viețuitoare celelalte vieţuitoare,  care nu pot exprima decât plăcerea şi durerea. Fără valori și  virtuți, omul cunoaște  degenerarea mergând până la nivelul animalității şi, ca urmare, se va izola de corpul social. Prin valori și virtuți omul, afirmă Aristotel, se înalță spiritual și în  consecință  își depășește condiția naturală și dobândește starea existențială spirituală și demnitatea de om rațional, iar această stare existențială transcendentă dobândită astfel determină ieșirea ascetică a omului din sfera valorilor sociale și imanente, a bunurilor materiale, dobândind ceea, mai târziu în dreapta credință ortodoxă se va numi starea de sfințenie. Iată de ce unii autori consideră filosofia etică a lui Aristotel ca precursoare a filosofiei  creștine de mai târziu. Incontestabil, concepția sa morală este actuală.

Şcolile filosofice ale sfârşitului antichităţii au preocupări de ordin ontologic şi gnoseologic mai restrânse, accentul deplasându-se pe probleme legate de mântuire sufletească. Ce este mai important pentru suflet? Răspunsul diferit la această întrebare va defini câteva orientări filosofice ale vremurilor respective: plăcerile vieţii (epicureicii), împlinirea severă a datoriei (stoicii), abţinerea de a afirma ceva precis cu privire la adevăr (scepticii). În cele ce urmează ne referim pe scurt la principalele  doctrine filosofice  care propun  diferite sesnsuri valorice ale existenței în general și ale existenței omului în special și pe care  o posibilă filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii va trebui să le analizeze în detaliu cu scopul de a marca astfel continuitatea spirituală dar și discontinuitatea în raport cu  dreapta credință ortodoxă revelată  privind, valoarea, valorile, virtuțile:   

Epicureismul este un sistem de filosofie  fondat în jurul anului 307 î. Hr, bazat pe învățăturile lui Epicur, care  a fost un atomist  și materialist, urmând doctrinei lui Democrit. Materialismul său l-a condus la scepticism religios și la un atac general asupra superstiției și intervenției divine. Epicureismul a fost inițial o provocare pentru platonism, iar principalul său oponent a devenit mai târziu stoicismul. Este o formă de hedonism  în măsura în care declară că plăcerea este unicul său scop intrinsec. Urmându-l pe filozoful Aristippus, Epicur credea că cel mai mare bine era să caute plăcerea modestă și durabilă sub forma unei stări de ataraxie (liniște și eliberare de frică) și aponia (absența durerii corporale) prin cunoașterea și prin limitarea dorințelor. 

Hedonismul este o familie de teorii filozofice și morale care acordă prioritate plăcerii. Hedonismul psihologic este teoria conform căreia motivația de bază a oricărui comportament uman este maximizarea plăcerii și evitarea durerii . Ca formă de egoism, sugerează că oamenii îi ajută pe alții doar dacă se așteaptă la un beneficiu personal. Hedonismul axiologic este punctul de vedere conform căruia plăcerea este singura sursă a valorii intrinseci. Se afirmă că alte forme existențiale, precum cunoștințele și banii, au valoare doar în măsura în care produc plăcere și reduc durerea. Hedonismul prudențial afirmă că plăcerea și durerea sunt singurii factori ai existenței omului iar hedonismul etic, susține că oamenii au obligația morală  de a căuta plăcerea și de a evita durerea. Versiunile utilitare afirmă că scopul oricărei acțiuni umane  este de a crește fericirea generală pentru toată lumea, în timp ce versiunile egoiste consideră că fiecare persoană ar trebui să-și urmărească doar propria plăcere identică cu binele moral și fericirea. În afara contextului academic, hedonismul este un termen peiorativ pentru un stil de viață egoist care caută satisfacții pe termen scurt. Aceasta este realitatea în societatea contemporană secularizată. Hedoniștii cred că plăcerea și durerea includ orice experiență pozitivă sau negativă. Deși sunt văzute în mod tradițional ca senzații corporale, filozofii contemporani tind să le privească ca atitudini de atracție sau aversiune față de obiecte. Hedoniștii folosesc adesea termenul de fericire  pentru a marca  echilibrul dintre plăcere și durere. Caracterul subiectiv al acestor fenomene face dificilă măsurarea acestui echilibru și compararea lui între diferite persoane.   

Stoicismul este o școală de filosofie elenistică  care a înflorit în Grecia Antică și Roma Antică.  Stoicii, Zenon, Seneca, Cicero, Marcus Aureliu și alții credeau că practicarea virtuții  este suficientă pentru a obține eudaimonia: o viață bine trăită. Stoicii au identificat calea spre atingerea acesteia cu o viață petrecută practicând cele patru virtuți  din viața de zi cu zi – înțelepciunea, curajul, cumpătarea sau moderația și dreptatea – precum și trăirea în conformitate cu natura. Alături de etica lui Aristotel, concepția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții cu rezonanțe și semnificații până în epoca modernă. Stoicii sunt cunoscuți în special pentru că învață că „virtutea este singurul bine” pentru ființele umane și că lucrurile exterioare, cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea, nu sunt bune sau rele în sine, ci au valoare doar ca „material pentru care virtutea să acționeze”. Mulți stoici, cum ar fi Seneca și Epictet, au susținut că, „virtutea este suficientă pentru fericire ”, iar un înțelept acceptă suferința, îi rezistă și chiar o consideră o binefacere pentru dobândirea virtuții și fericirii. Stoicii au mai susținut că anumite emoții distructive au rezultat din erori de judecată și credeau că oamenii ar trebui să urmărească să mențină o voință (numită prohairesis), adică să aibă voință și să își propună scopuri „în conformitate cu natura”. Din această cauză, stoicii credeau că cel mai bun indiciu al filozofiei unui individ nu era ceea ce spunea o persoană, ci modul în care se comportă o persoană. Pentru a trăi o viață bună, trebuie să înțelegeți regulile ordinii naturale, deoarece ei susțineau că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul, ca filosofie, a cunoscut un declin după ce creștinismul  a devenit religia de stat în secolul al IV-lea e.n, deoarece multe din perceptele și valorile stoice se regăsesc în morala creștină, dar  cu un alt temei, semnificație și scop. Totuși, filosofia  stoică a avut reprezentanți și în epoca Renașterii ( neostoicismul ), dar și în epoca modernă ( stoicism modern).

Utilitarismul este o teorie morală care permite o evaluare a acțiunilor săvârșite de oameni și are două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui și al răului, un imperativ moral  – maximizează binele, precum și o regulă de evaluare a acțiunii morale conform acestui criteriu. Utilitarismul formulează răspunsuri la întrebări de forma: „ce trebuie făcut?”, „ce trebuie să admirăm?”, „cum e bine să trăim?” cu ajutorul unor termeni împrumutați din economie, cum ar fi: maximizare (a utilității, a fericirii), profit (obținerea plăcerii). Unul dintre reprezentanții de seamă a acestei filosofii, foarte mult agreat și în societatea contemporană secularizată este John Stuart Mill. „Plăcerea și absența suferinței, iată singurele scopuri pe care ni le putem propune, iar toate lucrurile dezirabile, care sunt la fel de multe atât pentru utilitarism, cât și pentru orice altă doctrină, sunt de dorit fie pentru plăcerea însăși, fie ca mijloace de procurare a plăcerii, de înlăturare a suferinței”, spune acest filosof. Pentru Mill utilitatea este fundamentul moralei. Conform acestui principiu acțiunile sunt corecte, proporțional cu tendința lor de a promova și a procura fericirea și sunt incorecte, chiar contrare valorilor morale, în măsura în care tind să producă nefericirea, mai ales în sens de bine  existențial și spiritual. Prin noțiunea de fericire,  Mill înțelege prezența plăcerii și absența durerii, dar termenul de plăcere trebuie înțeles într-o accepțiune generală care nu înseamnă doar plăcere fizică, ci și „plăcerea frumosului, a decorativului, a delectării”. Acceptă utilitatea ca fiind un principiu al valorilor morale, motiv pentru care o acțiune poate fi judecată în funcție de fericirea pe care o aduce unui anumit număr de persoane.

Filosoful accentuează diferența dintre plăceri și imaginează o ierarhie a plăcerilor care ar sta la baza conceptului de fericire. Sunt două categorii de plăceri: trupești și spirituale. Ultimele sunt dezirabile, căci spune acesta, sunt superioare calitativ plăcerilor trupești, deci implicit conduc la o fericire mai mare. Prin această concepție filosoful se departajează de hedonismul tradițional. Mill își construiește propria viziune despre utilitarism având în vedere distincția bine personal - bine public. Acesta este un alt punct în care utilitarismul lui Mill se deosebește de cel al lui Bentham, motiv pentru care utilitarismul lui Mill este numit și utilitarism altruist. Deși Mill este conștient că un obiectiv ca acela de a ajusta binele personal în funcție de binele public este un demers dificil care nu poate fi atins cu ușurință, el consideră că sacrificiul unui individ poate fi considerat cea mai înaltă virtute. John Stuart Mill susține că termenul moralității îl constituie folosul, utilul individual, alegerea morală realizându-se prin calcularea foloaselor unei situații. El acordă prioritate satisfacțiilor intelectuale față de cele senzoriale, considerate inferioare; înțelegând prin ,,fericire prezenta plăcerii sau absența suferinței iar prin ne-fericire suferința sau lipsa plăcerii”. Mill arată că atât pentru utilitarism cât și pentru altă doctrină, două lucruri sunt dezirabile: fie plăcerea însăși și mijloacele pentru a o procura fie că-i pentru a înlătura suferința. Filozoful arată că oamenii se deosebesc în funcție de modul de a-și procura fericirea; există cei care își satisfac rapid și complet dorințele deci nivelul aspirației este scăzut iar ceilalți având un nivel al aspirației mai înalt, vor găsi greu fericirea dar vor învață să suporte cu ințelepciune și calm imperfecțiunile. „E mai bine să fii un Socrate nefericit, mai degrabă decât un rob mulțumit”.

Pragmatismul este o concepție filosofică derivată din utilitarism. Cuvântul ’’pragmatism’’ provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acțiune. Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirice  sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepție generală asupra adevărului va valoare. Această concepție susține că nu există idei care sunt adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acțiunii oamenilor, în măsura în care dau rezultate. Concepția pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susținând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acțiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoașterii. Cunoașterea la rândul său o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu. Pragmatiștii au identificat adevărul cu utilul. Concepția pragmatistă a fost influențată de pozitivismul  și voluntarismul filosofilor Wilhelm Nietzsche și Henri-Louis Bergson. Pragmatismul se referă și la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru a urmări un alt ideal, cu o importanță mai mică, dar mai ușor de realizat. Calitatea de adevăr a unei opinii sau credințe constă în statutul ei de regulă de acțiune. Altfel spus, pragmatismul consideră că  ideile, teoriile chiar și concepțiile religioase adevărate și prin urmare sunt purtătoare de valori, după criteriul succesului acestora în experiență. O idee nu este adevărată independent de experiență, abia aplicarea ei în concret, consecințele ei benefice în practică îi acordă valoarea de adevăr (după William James – Teoria pragmatistă).

Concepțiile utilitariste și pragmatiste  care astăzi constituie un temei ideologic pus în practică de omul secularizat, societatea care se depărtează tot mai mult de adevăratele valori sacre ale dreptei credințe, denaturează  sensul și semnificațiile valorilor spirituale și existențiale ale omului creat după chipul lui Dumnezeu și încercă să introducă relativismul valoric, individual și egoist bazat pe criteriul, succesului, a performanței pentru realizarea  adevărului, binelui și fericirii individuale, o unui om care din persoană liberă, demnă este transformat în individ, dependent de  puterea temporară a guvernanților, de ideologii și eticii iluzorii care vor, fără să reușească să stabilească ce este binele, adevărul, libertatea, dreptatea. Sunt edificatoare cuvintele  părintelui și eseistului Nicolae Steinhardt: ’’Aceasta nu mă împiedică să văd că libertatea și ordinea – cuplu invariabil, își au fundamentul în moralitate și că izvoarele lor sunt: trei: religia, datoria, onoarea. Dacă dispare morala rămâne doar anarhia, ori tirania, și începe decadența Dacă o faptă rușinoasă numai atrage după sine oprobiul, disprețul și condamnarea înseamnă că lumea nu mai are decât o religie: religia succesului în care mijloacele-oricare ar fi ele-asigură scopul și cultul forței ia locul respectului purtat justiției. Când morala dispare din relațiile particulare, dispare și din politică și forța se identifică cu dreptatea și succesul justifică orice. Tirania provine din depravarea conștiințelor individuale... E ridicol să ceri necovenționalismul moral, adică libertinajul și cinismul și apoi să reclami respectarea de către stat a drepturilor și libertăților individuale.’’ 

În cadrul unei filosofii ortodoxe a existenței și cunoașterii aceste  concepții filosofice trebuie analizate și interpretate critic din perspectiva adevărurilor de credință revelate prin revelație naturală și supranaturală. Un loc aparte în filosofia valorilor și a moralei Îl ocupă  opera  marelui filosof Immanuel Kant care a depășit concepțiile hedoniste, utilitariste, relativismul valorilor, punând bazele unei concepții  despre valori și categoriile morale axate pe om ca ființă generică și pe  rațiune raportate la transcendent. Fără a intra în amănunte, în această schiță tematică ne referim la câteva aspecte pe care le considerăm esențiale  în vederea analizei și dezvoltării în cadrul unei filosofii ortodoxe a existenței și cunoașterii.  Filosofia  lui Kant este, în privința valorii, o întoarcere de la relativism la absolutul rațional și o fundamentare a imanentului în transcendent. În consens cu tradiţia modernităţii iluministe, Kant a fost interesat de problema dezmărginirii normative în aspect religios. Morala sa se dorea şi s-a dovedit a fi un răspuns la întrebarea Ce trebuie să fac? Pentru o morală universală (independentă de contexte particulare, de înclinaţii şi dorinţe individuale), fundamentală este existenţa voinţei libere a omului. Nici o morală nu este posibilă dacă nu admitem liberul arbitru, fiindcă oamenii nu pot să fie responsabili pentru situaţii în care libertatea de alegere este nulă.

Voinţa liberă înseamnă capacitatea de a acţiona autonom (nomos – lege în limba greacă), adică acea capacitate care permite omului să fie propriul său legiuitor, să discearnă între bine şi rău, să stabilească  normele după care urmează să trăiască. Moralitatea se întemeiază pe libertate. Omul este  fiinţă morală numai ca  fiinţă liberă şi nu este fiinţă liberă decât pe măsură ce face din raţiunea sa individuală cheia de acces spre procesul de autolegiferare. Autonomia de voință conferă omului posibilitatea să identifice maximele sau principiile fundamentale ale acţiunilor sale. Prin urmare, singurul lucru pe care omul se poate poate baza din punct de vedere moral este propria sa  voinţă şi nu o revelaţie religioasă sau o realitate metafizică (o lume a ideilor pure). Morala kantiană este una de tip raţionalist. Acţiunea noastră morală are la bază judecata morală pe care o putem generaliza pentru oricine se află într-o situaţie identică. Nici un principiu nu poate fi considerat moral, dacă nu îl putem aplica oricui se află în aceeaşi situaţie sau în alta asemănătoare. Aceasta este cu putinţă doar construind  morala pe raţiunea pură. Prin urmare, nu invocăm alte considerente ce ne fundamentează actele, cum ar fi: tradiţia, intuiţia, consecinţele, emoţiile sau simpatia şi compasiunea faţă de ceilalţi. Este indiferent din ce tradiţie culturală ne tragem, din ce comunitate venim, dacă suntem sau nu înclinaţi spre altruism, dacă avem sau nu o „fire bună”. Nu ne putem baza pe sentimentele noastre ca să întemeiem un „imperiu normativ”, fiindcă sentimentele sunt individuale şi oscilante. Faptele noastre au valoare morală doar dacă putem transforma maxima după care le comitem în lege universală, deci în imperativ categoric. Etica lui Kant a devenit paradigmă influentă în educaţie prin faptul că filosoful a furnizat legi universale de conduită, valabile – în mod invariabil – pentru orice persoană, care semnifică o pedagogie morală capabilă să arate cum putem trăi: ’’Acţionează numai potrivit acelei maxime care să poată fi în acelaşi timp lege universală.’’

Morala kantiană este o morală a datoriei. Motivaţia de bază a moralei datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din stipularea existenţei unui scop în sine. Aşa cum nu putem construi o geometrie fără axiome, nu putem construi nici o morală care să nu stipuleze ceva ca scop în sine, ceva valoros prin el însuşi, ceva care nu poate fi transformat în mijloc pentru alt scop. Kant delimitează două scopuri în sine: viaţa şi umanitatea oricărei fiinţe omeneşti. Astfel, putem întemeia imperativul practic: ’’Acţionează astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărei alteia, totdeauna şi în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc.’’ Imperativul categoric este fundamentul libertății și al moralei. El se opune  imperativului practic. Potrivit imperativului practic, se identifică două atitudini privind delegitimarea: pe aceea a acceptării propriei subjugări şi pe aceea a subjugării altora. Este la fel de imoral să aservim şi să ne lăsăm aserviţi. Cu alte cuvinte, dacă acceptăm să fim folosiţi ca mijloace, în lipsa oricărui consimţământ din partea noastră sau dacă ne folosim de alţii ca de simple mijloace pentru scopurile noastre, fără a avea consimţământul lor, este la fel de imoral. Ca persoane, noi nu putem să aparţinem nimănui altuia decât nouă înşine. Acelaşi drept trebuie să-l recunoaştem oricărei persoane. Libertatea, demnitatea de a fi scop în sine sunt valori generice pentru toate celelalte drepturi şi fac posibilă acţiunea în spiritul regulii de aur: ’’Nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi ’’(forma negativă a regulii de aur) sau: ’’Tratează altă persoană aşa cum ai dori să fii tratat tu însuţi’’(forma pozitivă a regulii de aur).

Datoria este forma sub care recunoaştem voinţa bună în natura umană, este necesitatea săvârşirii unei acţiuni de către o voinţă imperfectă, necesitate resimţită ca o constrângere impusă voinţei de principiile conştiinţei sale morale. Datoria este sursă a valorii morale. Existenţa conceptului de datorie implică existenţa unor legi morale necesare şi universale, în baza cărora au fost clasificate tipurile de acţiuni în raport cu atare concept kantian de datorie:

         1. Acţiuni contrare datoriei – ele sunt toate lipsite de valoare morală (ex.: o crimă indiferent de scopul său, chiar dacă scopul este acela de a salva oameni);

         2. Acţiuni conforme datoriei - ele nu au ca mobil datoria însăşi. acţiuni conforme datoriei şi mobilul lor este o înclinaţie nemijlocită a agentului pentru a face acele acţiuni (exemplul vânzătorului care dă restul corect unui copil, deşi ştie că l-ar putea înşela, sporindu-şi astfel profitul; acţiunea este conformă cu datoria numai prin accident, căci aceeaşi înclinaţie nemijlocită de a fi milos mă poate face să comit acţiuni neconforme cu datoria, de exemplu, să ajut un copil cerşetor, perpetuând astfel cerşetoria; o acţiune este morală numai atunci când e conformă datoriei în mod necesar).

         3. Acţiuni făcute din datorie: mobilul sau principiul determinant al acţiunii este chiar datoria (acţiunea este făcută de dragul datoriei, nu al plăcerii nemijlocite sau al interesului egoist; acţiunile făcute din datorie sunt făcute conform datoriei din interes exclusiv pentru respectarea datoriei şi sunt conforme datoriei într-un sens neaccidental)

Prin urmare, voinţa umană se află în permanenţă sub imperiul a două presiuni: cea exercitată de principiile ei raţionale (voinţa) şi cea exercitată de impulsurile care îi vin din exterior prin intermediul simţurilor (dorinţa). Voinţa se află parcă la răspântie între principiul său a priori, care este formal şi mobilul său a posteriori, care este material. Valoarea morală a unei acţiuni nu poate proveni decât din principiul voinţei raţionale care determină acea acţiune. Soluţia dată de Kant problemei libertăţii şi determinismului este trăsătura fundamentală cea mai controversată a filosofiei sale morale şi care face diferenţa între concepţia sa şi majoritatea scrierilor etice ale secolului XX, inclusiv acelea clasificate ca etică kantiană. El încearcă să identifice maximele sau principiile fundamentale de acţiune pe care ar trebui să le adoptăm. Răspunsul său se conturează fără referire la o expunere presupus obiectivă a binelui de tipul celor propuse de către curentele perfecţioniste asociate cu Platon, Aristotel sau cu etica creştină. Poziţia lui nu se bazează nici pe afirmaţii legate de concepţiile subiective ale binelui, de dorinţele, preferinţele sau credinţele morale pe care le-am putea avea, aşa cum se întâmplă în cazul utilitariştilor. Etica lui Kant nu conţine afirmaţii legate de o realitate morală care transcende experienţa şi nici nu atribuie valoare morală credinţelor prezente.

O privire de ansamblu asupra contribuţiei lui Im. Kant demonstrează că originalitatea eticii Kant constă în ideea că principiile pe care trebuie să le adoptăm pentru a nu-i folosi pe alţii sunt tocmai principiile dreptăţii identificate pe baza universalităţii lor pentru fiinţele raţionale. Kant afirmă că eşecul sistematic al individului de a-şi dezvolta propriul potenţial poate conduce la o lipsă de respect pentru umanitate şi capacităţile ei de acţiune raţională autonomă. A fi autonom, în viziunea lui Kant, înseamnă a acţiona moral. Etica lui Kant a devenit paradigma cea mai influentă care a încercat să pledeze pentru principii morale universale formulate fără referire la succes sau la un fundament teologic. Speranţa de a identifica astfel de principii universale, atât de vizibilă în discuţiile despre dreptate şi în mişcarea pentru drepturile omului, este supusă permanent provocărilor relativismului și utilitarismului, insistenţei istorice de a nu merge dincolo de  precaritățile existențiale ale zilelor noastre bazate pe dominația materiei asupra spiritului şi insistenţei utilitariene potrivit căreia principiile derivă din preferinţe, iar omul nu mai este o persoană liberă ci un simplu individ  aruncat în existență.

Pentru aceia care nu se simt atraşi de nici una dintre aceste viziuni, sloganul neokantian: „Înapoi la Kant” rămâne o provocare ce trebuie să fie explorată. ( A se veea pentru dezvoltări și Aliona Paniș, Etica lui Kant -temelie a educației). Discuţia asupra valorilor umanismului în cadrul gândirii filosofice s-a declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a produs o criză, ce s-a îndreptat în mai multe direcţii, una dintre acestea fiind ideea despre om şi metafizică. Ca răspuns la acest dispute s-au conturat diferite soluţii de remediere a stării de criză a valorilor, a culturii, a omului. Neokantienii Şcolii de la Baden au legitimat teoria generală a valorilor de pe poziţia autonomismului, susţinând primatul absolut al valorii şi opoziţia existenţă-valoare. Această opoziţie a avut coloratura sa, reprezentând opoziţia dintre judecata de existenţă şi judecata de valoare. Pentru neokantieni, valorile constituie principii eterne şi absolute, independente atât de lumea reală, cât şi de subiectivitatea umană, alcătuind un univers a priori. Spre deosebire de Şcoala de la Marburg, care a elaborat un punct de vedere normativist, neokantienii au adus contribuţii importante în elaborarea filosofiei valorilor şi a culturii.

Creatorul de bază al şcolii neokantiene de la Baden este Wilhelm Windelband, fondatorul „filosofiei valorilor”, care va avea o amplă răspândire la începutul secolului al XX-lea. Valoarea, consideră filosoful nu poate fi redusă la actul psihologic al dorinţei, deoarece nu tot ce este dorit este valoros. Astfel, opţiunile valorice implică nu ceea ce se doreşte, ci premisele şi criteriile obiective. Punerea în lumină a aspectului obiectiv este comentată de reprezentanţii obiectivismului axiologic, care contrazic formula subiectivistă, conform căreia obiectele sunt valori pentru că subiectul le valorizează prin propria sa dorință și conștiință. Pentru reprezentanții școlii neokantiene de la Baden, subiectul valorizează obiectele pentru că ele sunt valori obiective și eterne.

Windelband vede dorința după nemurire specifică fiecărui om în năzuința metafizică a personalității de a depășii lumea imanentă  și a dobândi  însemnătate dincolo de lumea  aceasta finită și materială, în existența transcendentă. Și năzuința aceasta a omului este cu totul îndreptățită, deoarece omul are vocația și posibilitatea ca, în lumea  aceasta temporală să se împărtășească din valorile veșnice și supratemporale și chiar să colaboreze la realizarea acestora.

       ’’A fi nemuritor înseamnă a fi purtător de valori veșnice, a fi o personalitate, căci personalitatea este expresia mărginită, temporală, a valorilor nemărginite și veșnice.’’(Wilhelm Windelband).

       Lucian Blaga, după Primul Război Mondial, ne oferă o solție propie în cadrul interpretării metafizice de anvergură, ce situează în centrul problemei omul ca fiinţă spirituală capabil să creeaze valori materiale şi spirituale conferind astfel conţinut culturii. Meritul filosofului român constă în faptul că a realizat o sinteză originală între motivele fundamentale din metafizica veche şi cea contemporană, încercând să redobândească prestigiul pierdut al metafizicii. Metafizica în concepţia blagiană este o condiţie esenţială a oricărei creaţii filosofice autentice care ne permite să evidenţiem valorile culturale, etice şi estetice. Potrivit concepţiei lui Blaga, metafizica este condiţia esenţială a oricărei creaţii filosofice autentice, astfel încât, “…filosofia fără idei metafizice rămâne un aluat ce nu dospeşte.”

       Sub titlul metafizica valorilor în creaţia lui Blaga se regăsește aspectul definitoriu al esenţei existenţei umane, al ființei spunem noi,  ca existenţă creatoare de valori. Lucian Blaga, în Trilogia Valorilor, arată cum derivă valorile din finalităţile ontic-metafizice care caracterizează ființa și existența omului, ca subiect activ creator, ce  se raportează la formele de existență imanente, şi modul cum se legitimează substratul şi natura lor în existența transcendenta, ideatică, spirituală. Prin apariţia omului ca „animal metaforizant” are loc o mutaţie ontologică. Se naşte, astfel, o nouă formă de existență – cultura. Omul apare ca o fiinţă diferită de celelalte, înzestrată cu două posibilităţi de cunoaştere: una paradisiacă (demonstrativă, pragmatică) şi alta luciferică. Acestor două tipuri de cunoaştere le corespund în înţelegerea lui Lucian Blaga, „două orizonturi ale omului – orizontul care a depășit matginile și limitele  lumii imanente şi orizontul necunoscut, al  existenței transcendente. În planul general al sferei valorilor, filosoful identifică două tipuri de valori de: tipul I şi valorile de tip II”. Aceste valori se deosebesc între ele: valorile de tipul I satisfac necesităţile fizice şi elementare ale omului şi valorile de tip II produc hrana spirituală a omului şi permit acestuia pătrunderea în existența transcendentă, în mister prin cenzura matricei stilistice, în cadrul căreia omul poate recepta imagini, semne ale lumii transcendente și ale misterelor. Astfel, metafizica cunoaşterii lui Lucian Blaga schimbă accentul de pe subiectul cunoscător ale cărei limite sunt reflectate de  toate teoriile gnoseologice, pe obiectul, pe existența ontologică care își apăra misterele prin cenzura stabilite de forţa ’’Marelui Anonim.’’

Valoarea fundamentală pe care pune accentul Lucian Blaga este cea estetică care ţine cont de sfera spirituală şi face parte din metafizică. Arta afirmă filosoful este o ramură a culturii şi constituie un mijloc prin care omul îşi pune în relief destinul său creator. Rezultatul actului de creaţie a omului este opera. „Opera de artă depăşeşte sfera esteticului întrucât poate să întruchipeze şi valori estetice, religioase, intelectuale, culturale.” Pentru acest filosof obiectivarea, autonomizarea şi absolutizarea valorilor sunt rezultatele unei iluzionări, căreia conştiinţa îi este supusă în chip tiranic. Conştiinţa vede valorile ce se realizează în ea ca o lume obiectivă, autonomă sau chiar absolută care trebuie realizată în ea însăşi, fiind vorba de un proces de iluzionare finalistă. Subliniem că, în planul cunoaşterii, subiectul uman individual este înfrânat de la o cunoaştere absolut pozitivă şi nelimitată prin „cenzura transcendentă”, iar în planul creaţiei prin „frânele transcendente”. Drept urmare orice revelare a misterului capătă un aspect metaforic şi stilistic, de ordinul unor rânduieli şi finalisme metafizice. Pe plan axiologic, acestor legi le corespunde o o lege denumită de  filosof „conversiune transcendentă”.

Limitele cunoașterii umane  pot fi depășite  prin creația de valori  materiale și spirituale, cuprinse în categorii stilistice. Categoriile stilistice îndeplinesc în cadrul logicii  filosofului un rol dublu: ele sunt mijloace prin care subiectul uman individual „sparge” perdeaua de factori izolatori dintre sine şi Marele Întreg al existenţei. În al doilea rând, ele constituie, mijloace de „înfrânare” a subiectului în procesul de cunoaştere desăvârşită a Absolutului. Lucian Blaga încearcă să demonstreze că puterea creatoare a omului este, în ultimă instanţă, nelimitată. În procesul de constituire a valorilor rolul de „înfrănare”al categoriilor stilistice este anulat, iar limitele sunt transformate în momente pozitive sau valori categorice care se afirmă în cadrul conştiinţei. În acest mod, „omul, privit ca nod cosmic în cadrul unei ţesături cosmice, apare ca fiinţă privilegiată în univers.”( Lucian Blaga).

Prin analiza şi concluziile la care ajunge, Lucian.Blaga s-a detaşat de concepţiile metafizice anterioare care priveau valorile ca expresie a voinţei divine sau ca idei platonice, demonstrând că există şi o altă deducţie a valorilor existențiale şi că aceste valori sunt pozitive nu ca reflex al unei transcendente sau voinţe divine, ci fiindcă prin ele se salvează ființa existenţei create. „Deşi limitative, aceste valori reprezintă un ce pozitiv, fiindcă ele sunt un compromis subtil şi rodnic între tendinţa cea mai secretă a noastră, tendinţa spre revelarea misterului şi tendinţa Marelui Anonim de a-şi apăra poziţia centrală”( Lucian Blaga).

Constantin Noica consideră că valorile sunt existențiale, ontologice, nu ideatice, transcendente, ci intruchipate în ființarea spirituală a fiecărui om și mai ales caracterizează pe aceeia care trăiesc în cultură.’’ La fel ca moartea, susțin eu înțelepciunea e și ea a fiecăruia, nu e nici ea o realitate de ordinul generalului. Ci tocmai de aceea ea nu poate fi predată ci doar trezită. Iată de pildă cele patru virtuți pe care le enumeră Platon în Republica: curajul (andreiia), înțelepciunea practică (sophrosine),înțelepciunea teoaretică (sophia) și spiritul de dreptate (dikaiosyne). Poate fi curajul predat? În schimb poate fi trezit. Orientul a încercat prin închiderea în cât o școală de înțelepciune,să predea înțelepciunea. Occidentul în schimb încearcă să o trezească. Și o trezește prin cultură. Cultura cu  discreția și nedeterminarea ei, trezește nu predă.’’(Constantin Noica)

Nu ne propunem să dezvoltăm în această schiță tematică complexitatea problematicii teoriei valorilor în concepțiile religioase și filosofice ale societății moderne și postmoderne, analiză preponderant critică pe care va trebui să o realizeze o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii. Totuși, încercăm o sinteză asupra acestor concepții și ideologii dominate de subiectivism, utilitarism și hedonism privind valoarea, pentru a încerca apoi o definiție a valorii, a culturii și o succintă analiză din perspectiva teologiei și filosofiei ortodoxe. Pentru axiologia raționalistă contemporană, valoarea este o calitate a unui subiect sau a unui obiect. Valorile se adaugă la caracteristicile tangibile, fizice sau psihologice ale subiectului si sunt apoi atribuite obiectului  valorizat prin judecăți de valoare sau  trăiri sensibile. Alt fel spus, ele sunt atribuite  obiectului de către o persoană sau un grup social, modificându-se față de cel căruia îi este atribuirea, comportamentul și atitudinile față de obiectul în cauză. Valoarea este o calitate care oferă lucrurilor comune, faptelor sau oamenilor o estimare, fie că este pozitivă sau negativă. O astfel de concepție subiectivă privind valoarea  afirmă  caracterul relativ al valorilor- nu există valori sau valoare abolute-,darși dialectica  istorică a acestora în raport de culturi, civilizații, în general în funcție de istoria umanității.

Axiologia contemporană, în general nu acceptă  un statut ontologic, obiectiv pentru valori. Totodată  foarte puțin  se discută despre valoarea în sine, existențială ci mai mult despre valori. Prin urmare  natura subiectivă a valorilor este modalitatea de înțelegere și de analiză a filosofiei empirice sau raționaliste.  Acesta este un fapt oarecum comun întâlnit  cu filosofia antică și până în prezent. Pentru  gândirea metafizică, în  general  existența unei valori este rezultatul interpretării și aprecierii  de către subiect a utilității, dorinței, importanței, interesului și frumuseții obiectului. Adică, valoarea obiectului este, într-o anumită măsură, atribuită de subiect, de omul care se află într*-o situație existențială determinată individualsau social, după caz  și totodată  istoric , după propriile criterii și interpretări, este totodară produsul învățării, al unei experiențe, al existenței unui ideal, chiar al noțiunii de armonie sau ordine naturală care transcende subiectul în întregul său domeniu. Deoarece valorile nu sunt lucruri, nici elemente ale lucrurilor, atunci valorile sunt impresii subiective de placere sau antipatie, ceea ce ele produc în noi și pe care le proiectăm asupra lucrurilor. S-a recurs apoi la mecanismul proiecției sentimentale și s-a apela  la mecanismul obiectivării și s-a spus: ‘’Acele impresii plăcute sau neplăcute pe care lucrurile le produc în noi, le smulgem din eul nostru subiectiv și le proiectăm și obiectivăm în lucrurile înseși și spunem că lucrurile înseși, sunt bune sau rele, sau sfinte sau profane” (García Morente, 1992).

Unii filosofi moderni susțin că o entitate are valoare intrinsecă dacă este bună în sine sau în sine. Valoarea intrinsecă este în contrast cu valoarea extrinsecă sau instrumentală, care este atribuită lucrurilor considerate valoroase doar ca mijloc pentru altceva. De exemplu, uneltele precum mașinile sau cuptorul cu microunde se spune că sunt valoroase din punct de vedere extrinsec în virtutea funcției pe care o îndeplinesc, în timp ce bunăstarea pe care o provoacă este intrinsec valoroasă, conform hedonismului. Aceeași entitate poate fi valoroasă în moduri diferite: unele entități au valori intrinseci și extrinseci în același timp. Valorile extrinseci pot forma lanțuri, în care o entitate este valoroasă din punct de vedere extrinsec, deoarece este un mijloc pentru o altă entitate care este ea însăși valoroasă din punct de vedere extrinsec. Se susține în mod obișnuit că aceste lanțuri trebuie să se termine undeva și că punctul final poate fi doar intrinsec valoros. Aceste cuncepții sunt expresia voluntarismului și relativismului valoric care duve inevitabil la non-valori, considerate, acceptate și proclamate ca  adevărate valori.

Din această succintă prezentarea a celor mai importante  concepții filosofice și morale  din antichitate și până în prezent privind  valoarea, valorile și valorizarea, rezultă câteva aspecte  generale: Diversitatea doctrinelor și concepțiilor filosofice și religioase care încearcă să formuleze un răspuns o explicație la întrebarea ce sunt valorile și care este temeiul lor. Această realitate este determinată de relativismul opiniilor exprimate, care chiar și atunci când se referă și la aspect transcendente și sesisează existența inteligibilă, în fond rămân tot în limitele ontologice și imanente ale rațiunii omenești.

II. Schiță tematică, reflecții, pentru o analiză filosofică ortodoxă a valorii, valorilor și valorizării

Un aspect important este dorința ființială a omului din toate timpurile de a-și depăși existența materială, supusă repetivității, necesității și determinismului din lumea imanentă și de a accede la existența inteligibilă, ideatică, transcendentă a valorilor, de a se manifesta spiritual și liber necondiționat de limitele acestei lumi materiale finite. Omul este singura ființă creată care are capacitatea de la Dumnezeu de a crea valori materiale și spirituale, de a conferii o dimensiune spiritual, etică, propriei sale existențe, individuale, dar și existenței materiale, sociale și cunoașterii. Dimensiunea etică și implicit valorică a existenței sociale a omului se realizează prin creația sa purtătoare de valori, dar și prin norme, cu preponderență, religioase, morale (etice) sau juridice.

Normativizarea vieții sociale este necesară și are un caracter imperativ, dar este și o restrângere a exercitării libertății naturale a omului. Existența oricărui individ ca ființă socială presupune o serie de obligații exercitate în tot cursul ciclului său de viață, concretizate într-o serie de norme, dintre care unele se completează între ele, altele apar contradictorii față de celelalte, fiind specifice unor grupuri de interese diferite. Sorin M. Rădulescu consideră că „diversitatea acestor norme, ca și modul lor specific de funcționare în variate contexte de viață creează așa-numita ordine normativă a unei societăți, în temeiul căreia apare reglementată desfășurarea rațională a vieții sociale.” Termenul de „nomos” semnificând din limba greacă lege naturală, normă, ce presupune respectarea ordinii instituite de zei, își are corespondent în spiritualitatea asiatică, prin „Dao”, sub mai multe forme: Dao al cerului; Dao al omului.

Genoveva Vrabie, un mare jurist și profesor de drept român, definește norma socială ca „un model general de comportare care reglementează unele acțiuni sociale ale oamenilor, conduita și activitatea lor și, prin aceasta, relațiile dintre oameni. Nu există gen de activitate socială căreia să nu i se impună sau să nu i se recomande reguli de desfășurare, de exercitare.” Norma socială este o regulă care determină comportamentul individului într-o situație concretă. De altfel, societatea ca ansamblu complex de structuri impune un sistem dezvoltat și dinamic de norme sociale.

Acest sistem de norme este o condiție de existență a vieții societății, un mecanism care impune buna administrare a relațiilor dintre oameni și înlătură pericolul iminent de instaurare a haosului. Normele sociale sunt impuse, promovate și perpetuate prin mai multe metode, și anume: sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societății sau grupului social; sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă ordinea acelei societăți și sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajută la integrarea individului ca membru al societății.

Ca emanații ale conștiinței colective a societății, normele sociale, în totalitatea lor, reprezintă condițiile de organizare rațională a conduitelor umane, contribuind direct la asigurarea continuității vieții sociale, prin stabilirea modelelor de comportament pentru condiții determinate. Astfel, normele sociale presupun organizarea acțiunilor umane în conformitate cu regulile, valorile apreciate pozitiv de societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea, ca ansamblu coerent de relații și acțiuni sociale, elaborează un sistem normativ referențial care permite membrilor să se comporte în mod inteligibil și normal.

Așa cum am menționat, normele sociale impun indivizilor modele de comportament valoric, creând condiții optime de realizare a vieții în cadrul social determinant al existenței lor. Diferitele domenii de activitate socială, care se dezvoltă permanent, implică modernizarea continuă a sistemului de norme sociale. Indiferent de domeniul pe care îl reglementează, normele sociale conțin reguli adresate indivizilor, descriind și detaliind modalitățile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime și acceptate de societate. Întrucât relațiile sociale sunt extrem de variate, se conturează și o diversitate de norme sociale care reglementează aceste relații. Astfel, sistemul normelor sociale, care constitue realitatea fenomenologică a existenței imanente a omului și societății, ființarea sa valorică,  este constituit din următoarele grupuri de reguli comportamental valorice: norme etice, norme obișnuielnice (obiceiuri), norme corporative, norme religioase și norme juridice. Există și norme tehnice dar care nu fac parte din determinismul social pentru că nu reglementează relații sociale.

Toate normele sunt și constrângătoare pentru conduita valorică socială a omului. Aceasta deoarece  existența imanentă fizică a omului este finită, într-o lume socială finită, care, fenomenologic impune coexistența oamenilor, a libertăților și a valorilor. Dintr-o perspectivă unei filosofii ortodoxe a existenței și cunoașterii, noi considerăm că necesitate normelor sociale, moral-valorice, religioase, etice  este consecința căderii omului prin păcatul originar. Dacă omul ar fi trăit în iubire și ar fi realizat porunca dumnezeiască a iubirii având conștiință neîntinată, fiind curat la inimă și la trup, atunci normele sociale, prin natura lor constrângătoare nu își mai aveau rostul, determinismul social ar fi fost unul al libertății și nu al imperativului normativ. Egoismul, dorința de putere și de dominare, dorința de avere de slavă deșartă, competiția socială, concurența în toate formele ei, individualismul și însingurarea socială, explică necesitatea normelor sociale. Încercând o aprofundare în plan teologic al normativismului social putem spune că acesta își are originea de la creația omului când acestea se găsea în Rai, în starea existențială curată neîntinată de păcat. Prima poruncă a lui Dumnezeu adresată omului după creația sa impune acestuia nu numai o conduită socială, ci și una existențială, spirituală, valorică, ce caracterizează toată existența și evoluția umanității. Poruncile dumnezeiești impun o conduită existențială omului:

    „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"

    Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.’’(Geneza, 1,28-30).

Desigur, este o deosebire de natură între poruncile dumnezeiești și normele sociale. Primele sunt valori normative transcendente, eterne, imuabile și se adresează firii umane.

      ’’E adevarat, Mantuitorul nu și-a propus să reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat între cei doi frați, cand au vrut să-l faca arbitru în neîntelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe Mine judecător între voi?" le-a spus. Dar a făcut ceea ce credea El că e mai important: a fixat principiile potrivit cărora trebuie organizată societatea, și anume: egalitatea, frăția, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mântuitorul n-a omis niciodată precizarea ca totul se hotărăște aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui. Mântuitorul a fixat criterii pentru conștiință. Cei credincioși nu pot să fie insensibili la aceste criterii. Ele nu și-au pierdut și nu-și vor pierde valabilitatea, atâta vreme cât moartea desființează socotelile limitate aici, și nu poate oferi altceva decât o încheiere definitivă a socotelilor dincolo.’’ ( IPS Antonie Plamadeala)

       Normele sociale sunt create de om, sunt relative, schimbătoare și se adresează existenței fenomenale a omului în mediul social. Caracterul imperativ al acestora nu este unul constitutiv, ci decurge fie dintr-o recunoaștere socială fie dintr-o manifestare de voință a unui centru de putere, de cele mai multe ori statul. Capacitatea creatoare a omului ființează prin diversitatea valorilor culturale și ale civilizației, diversitate esprimată sincronic, la un moment temporar detrminat, dar și diacronic, istoric. Este necesară restabilirea conștiinței despre  valori în realitatea lor ontologică transcendentă, dar și imanentă. Însușirea lor de către om  ca virtuți, prin care omul este persoană liberă în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu după har  s-a realizat prin revelație supranaturală, prin Întruparea, Jertfa și Învierea Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos, Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu.

Din perspectiva teologiei creștine și a unei unei posibile filosofii ortodoxe, considerăm valorea și valorile ca fiind obiective și apoi posibil a fi conștientizate și transpuse în universal subiect al eului sau al sinelui mai adânc al omului ca persoană creat de Dumnezeu după chipul Lui și cu vocația unei infinite transcenderi spre asemenare și îndumnezeire prin har. Astfel valorea și valorile sunt realități ideale ale existenței necreate, transcendente, dar și create, a imanentului care prin valorizare, ca acțiune conștientă sensibilă și trăită a omului se spiritualizează tot mai mult și ascede la transcendent. Există, ontologic, valori sacre absolute și valori imanente după caz, absolute sau relative, acestea din urmă determinate de transformările și dialectica devenirii inerente omului și societății, al determinismului istoric.

Non-valoarea nu are support existential și nici ființă, este un produs imaginativ al omului care se consideră pe sine suficient lui însuși, și care profanează sacrul, afirmă și trăiește exclusiv în hedonismul centrat pe a avea și satisfacerea patimilor și plăcerilor, ci nu pe a fi, în comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu în comuniune de iubire milostivă cu toți oamenii și cu întreaga existență imanentă și transcendentă. Non-valoarea, subiectivă prin excelență este o creație a omului închis în sine, secularizat și pervertit, o expresie a idolilor vremurilor noastre. Filosofia ortodoxă a existenței și cunoașterii trebuie  să aibă ca bază ideatică  și în privința  concepției despre valoare, valori și valorizare, dreapta credință ortodoxă revelată și întemeiată de Dumnezeu, Prin Logosul Său, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om din iubire pentru oameni, și-a asumat  umanitatea, dar fără de păcat și s-a jertfit și înviat ca Dumnezeu adevărat, pentru mântuirea noastră și a conferit vocația existențială a fiecărui om ca prin Hristos și cu Hristos să devină fiu al lui Dumnezeu după har.

În acest fel concepția despre valori și valorizare nu mai rămâne în limitele relativismului ideatic și al rațiunii umane specifice existenței imanente, ci primește o realitate transcendentă, absolută, aceasta fiind singura posibilitate de înobilare valorică a omului și existenței sale, a fenomenologiei normative morale, religioase și juridice. Izvorul și temeiul oricărei valori este Dumnezeu unic în ființă și întreit în Persoane, valoarea supremă mai presus de orice valoare ale cărui însușiri necreate sunt valori  supreme și absolute ce sunt revelate omului prin energiile divine necreate ale harului sfânt și pe care omul paote să le  cunoască și să le însușească și astfel acestea să devnă constitutive  pentru  ființa și ființarea omului  și prin care se poate ridica, în existența  imanentă fiind la prefigurarea existenței  transcendente. Pentru filosofia ortodoxă, mai înainte de a deveni însușiri subiective ale ființării umane, valorile sunt o realitate ontologică ideatică ale ființei create de Dumnezeu. Valorile imanente absolute, sunt purtătoare și participă la valorile absolute transcendente în care își au izvorul.

’’Faptele bune ne apropie de contemplarea Binelui.’’ (Fericitul Augustin)

Omul, creația sa, cultura și civilizația umană sunt purtătoare de valori perene prin care acesta învinge determinismul natural, repetitiv, istoric, în măsura în care  participă la valorile dumnezeiești, le cuprind în realitatea ontologică a creației umane. Dumnezeu este valoarea absolută Personalizată. Creator al valorilor existențiale imanente și transcendente, ale rațiunilor plasticizate, valorice ale întregii existențe create. Prin valori se realizează legătura dintre existența imanentă și existența transcendentă.

Dumneze este duh și în duh trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu Cel unic în ființă și întreit în Persoane, în duh și în adevăr. Învățătura că „Dumnezeu este Duh" se găsește în Ioan4.24: „Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr." Iisus i-a spus acest lucru unei femei care credea că locul fizic are importanță în închinarea corectă înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare este valoarea absolută mai presus de orice valoare. Numai El este izvor al vieții, al întregii existențe și a tutror valorilor. Omul nu  este niciodată izvor ci numai participă la existență la valorile existențiale create de Dumnezeu  prin dreapta credință, însușirea  adevărului de credință, prin lucrarea sa etică și transfiguratoare a existenței în măsura în care  cuprinde energiile necreate ale rațiunilor valorice plasticizate.

Din punct de vedere filosofic, Dumnezeu trebuie să fie Duh ca să poată fi infinit. De asemenea, dacă Dumnezeu ar fi limitat la un corp fizic, nu ar putea fi omniprezent (în toate locurile în același timp). Dumnezeu Tatăl nu e limitat de restricțiile dimensionale ale ființelor create, ci poate exista în toate locurile în același timp. Dumnezeu e Cauza primară necreată, care e forța din spatele tuturor celorlalte ființe. Domnul Iisus Hristos  face legătura dintre faptul că Dumnezeu este Duh și închinarea adusă Lui în duh și adevăr. Dumnezeu este Duh, oamenii trebuie să se închine Lui în mod potrivit (în adevăr) și în duh (cu sufletul sau inima lor), spre deosebire de rugăciunile formale bazate pe  pe tradiții, ritualuri și locuri fizice.

Valoarea existenței create de Dumnezeu. Existența imanentă și transcendentă, sensibilă și inteligibilă este bună  pentru că este creată din iubire de Dumnezeu și poartă în ființările și ființa sa energiile plasticizate dumnezeiești. Armonia, frumusețea, mișcarea, transformarea și devenirea  existenței  văzute și nevăzute, cunoscute și necunoscute de om sunt expresia valorii sale și poartă în ființa sa și fenomenalitatea sa revelația naturală  prin care Dumnezeu se face cunoscut omului. Existența  creată, lumea aceasta are un început si este finită, dar  este orientată de pronia lui Dumnezeu  spre veșnici, spre  transcendența, spiritualizată. Sensul, rostul și temeiul valoric al existenței este Dumnezeu și veșnicia  spiritualizată

’’Iubiților, să încercăm să fim așa cum adâncul din noi o cere, să fim în consens cu Hristos (pentru că El e Sensul). Psalmistul striga, rugându-L pe Dumnezeu: “Arată-mi calea pe care voi merge!”. El e Calea. El e Sensul. Toți căutam absolutul. Dar absolutul e numai în Dumnezeu. Îl căutam acolo unde nu este; căutam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea își dă sensul. Lumea nu poartă în ea veșnicia, existența fără de început și fără de sfârsit. Ne-a dat Dumnezeu să fim fără de sfârsit, să avem și noi parte de veșnicie, dar nu suntem fără început... Așadar, nu în noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecărei zidiri pe care o înfăptuiesti, așa dă Dumnezeu sens Zidirii Sale, ție, despărțit de El, rămâi fără sens. Numai cu El cunoști calea pe care să mergi.’’ (Preot profesor univ. dr.Constantin Galeriu)

        Sfânta Scriptură revelată de Dumnezeu dă mărturie de valoarea existenței create:’’Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.’’(Facerea,1,31)

       ’’Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Părinte, nu e nici măcar somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt împlinit. Era odihna zilelor Creației, și la sfârșitul fiecăreia din ele, cum spune Scirptura: “a văzut Dumnezeu că este bine” – ca este frumusețe. Și zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu că “toate sunt bune foarte.”(Părintele profesor dr. Constantin Galeriu).

Sfântul Maxim Mărturisitorul împarte valoric existența creată în trei stadii: existența  materială, existența bună, în sens etic și existența a tot  bună în veșnicie. ’’Patru dintre însușirile dumnezeiești care susțin, păzesc și izbăvesc cele ce sunt le-a împărtășit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârșită, aducând la existență ființa rațională și mintală: Existența, existența veșnică, bunătatea și înțelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit ființei, iar ultimele două, adică bunătatea și înțelepciunea, capacității de a voi. Aceasta pentru că ceea ce este El prin ființă să ajungă și zidirea prin împărtășire. Pentru acestea se spune de ea că s-a facut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenței, ca existență și după chipul existenței veșnice, ca existență veșnică; căci deși nu e fără de început, este fără de sfârșit; și după asemănarea Celui bun și drept după ființă, cel bun și înțelept după har. Adică toată firea rațională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni și cei înțelepți sunt după asemănarea Lui.’’( Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Revelația supranaturală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu asumarea de către Domnul și Mântuitorul nostru din iubire pentru oameni a firii omenști, fiind Om adevărat dar fără de păcat și Dumnezeu Adevărat, jertfa Sa pe Cruce  pentru noi oamenii și a noastră mântuire, Învierea Sa și Înălțarea la ceruri cu firea omenească transfigurată, sunt valori absolute, veșnice existențiale  dumnezeiești prin care transcendentul coboară în imanent pentru a-l ridica la existența transcendentă veșnică, a tot bună. Sunt valori, mai presus de valorile pe care noi le putem  înțelege rațional. Sunt taine ce nu pot fi ispitite.

’’Și taina nu suferă ispitire. Dacă încerci să analizezi taina, dacă încerci să descoperi taina, dacă vrei s-o faci înțeleasă, în momentul în care o faci înțeleasă nu mai este taină. Ori, așa ceva nu se poate face. Biserica noastră este o Biserică cu taine, cu taine în întelesul de lucruri neînțelese, în ințelesul de secrete, mistere... Taina nu poate fi elucidată. E taină, rămâne taină, ne plecăm în fața tainei și atâta tot. Venim cu credință în fața tainei, ne smerim în fața necunoscutului și primim ceea ce ni se descoperă și ceea ce rămâne taină... "Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut" (Psalm 103, 25). Și dacă zicem, de multe ori zicem ca o formulă de ritual, nu ne revărsăm minunarea pe care o avem, adică noi repetăm niște cuvinte care nefiind ale noastre, nici nu exprimă convingerile noastre, ci sunt mai mult spuse ca să ne îndrepteze spre convingeri, spre noi convingeri, să ne întărească în convingerile pe care încă nu le avem, să ne aducă convingerile pe care nu le avem, să ajungem și noi la o intuiție a acestor realități. Deci, nu numai la cunoștința exterioară, cunoștința informativă, ci să ajungem la o cunoștință lăuntrică, la o cunoștință structurală... Iar dacă minimalizăm lucrurile lui Dumnezeu și vrem să le facem raționale, cum au încercat ereticii să facă, deviem de la credință, punem în locul credinței rațiunea, coborâm supralogicul în logic și nu mai avem o credință, ci avem o gândire despre lucrurile în care se crede, care ni s-au descoperit pentru ca să credem în ele’’. ( Părintele Teofil Părăian)

Cine suntem noi, oamenii? Care este legătura noastră cu lumea creată? Care este sensul și scopul existenței? Pentru ce universul și noi existăm așa și nu altfel? Sunt câteva din întrebările la care răspund cu argumente științifice inițiatorii și susținătorii principiului antropic. Principiul antropic implică existența Creatorului, a Persoanei Supreme a lui Dumnezeu și cunoscut de drept măritorii creștini în revelația naturală și mai ales supranaturală. Omul este valoarea supremă a existenței create.

Dr. Marin Mihalache arată în acest sens: ’’cine suntem noi oamenii... pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul?! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al nostru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel:

Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat. După ce mai întâi, Dumnezeu a creat din nimic lumea spirituală, apoi lumea materială, la sfârșit, pentru a încorona opera Sa, l-a creat pe om ,,care participă cu sufletul său la lumea cea dintâi, iar cu corpul la cea de-a doua. El este ultima ,,creațiune a lui Dumnezeu.“ Așadar omul este persoana care trebuie să aducă lumea la liniștea odihnei în Dumnezeu. Dar misiunea aceasta se poate împlini numai dacă omul împreuna cu creația se deschide, devenind lăcașuri primitoare pentru odihna lui Dumnezeu. ,,Prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea profundă a unirii cu Creatorul…“ (Andre Scrima)

Toate însușirile pe care Dumnezeu la are în ființa Sa le-a dăruit, în formă creată, și omului, pentru ca și acesta să poată participa în mod liber la dialogul comuniunii cu El. Potrivit învățăturii scripturistice și patristice prezența însușirilor dumnezeiești din om a fost dată prin crearea după chipul lui Dumnezeu. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva unei asemănări infinite, după har cu El. Numai omul este chemat la îndumnezeirea prin har și poartă responsabilitatea transfigurării spirituale a întregii creații prin lucrarea teandrică a lui și a Duhului Sfânt. ’’Omul este creat ca o sinteză a lumii îngerești și a lumii materiale, oglindind și având strâns unite în sine aceste doua lumi.’’( Preot David Marian)

Dar Dumnezeu a făcut pentru om mai mult decât atât, a dăruit omului pe însuși Fiul Său, care a pătimit, S-a Răstignit pentru noi, a Înviat, s-a Înălțat la ceruri, și-a asumat întreaga umanitate, dar fără de păcat, din iubire pentru om, pentru mântuirea și îndumnezeirea prin har a noastră și transfigurarea întregii existențe. Există o ierarhie în existența valorică a omului. Mai întâi este sufletul pentru că este nemuritor. Apoi trupul ca templu al Duhului Sfânt. Dar unitatea ființială și valorică a omului nu poate fi separată existențial cât timp fiecare om se află în această lume, și totodată va fi restabilită  la recreerea și transfigurarea existenței în euharistie prin învierea cea de obște în și prin  Iisus Hristos.

’’Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.’’(Luca.12,22-23)

 ’’Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.’ ’ (Corinteni I, 6, 19-20)

Sfânta Evanghelie și Biserica sunt valori absolute și veșnice create de Dumnezeu  prin lucrarea teandrică a omului și a Duhului Sfânt, prin care Dumnezeu coboară la om în exitența  imanentă pentru a-l ridica la existența transcendentă și pentru a-i face pe cei care cred și trăiesc în Dumnezeu încă din această lume finită, fii lui Dumnezeu după har.

      ’’Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

       Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri’’ (Matei,16, 18-19)

Sfânta liturghie și sfintele slujbe ale Bisericii, sunt valori existențiale transcendente, veșnice dăruite de Dumnezeu omului și prin om întregii existențe create. Spun sfinții Părinți că Liturghia este cerul pe pământ, și prin sfânta Liturghie mai ține Dumnezeu lumea.

’’O, cât de măreaţă, de sfântă, de mântuitoare şi de dorită este pentru creştin Liturghia! Cu adevărat biserica se face cer! Fiindcă Dumnezeu în Treime pogoară pe sfântul şi de-viaţă-făcătorul prestol în fiecare zi şi săvârşeşte marea minune a milostivirii Sale, prefăcând pâinea şi vinul în Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Fiului lui Dumnezeu şi învrednicindu-i pe credincioşi să se împărtăşească cu Ele. În Liturghie e puterea noastră împotriva puterilor vrăjmaşilor, biruinţa noastră asupra celor ce ne-au biruit adeseori prin patimile noastre, curăţia de necurăţiile noastre, lumina sufletelor noastre, sfinţenia, slava noastră, nădejdea şi întărirea noastră.’’( Sfântul Ioan de Kronstadt)

Scrierile sfinților Părinți, tradiția Bisericii sunt valori eterne dumnezeiești, transcendente transpuse prin lucrarea teandică a Duhului Sfânt și a omului în existența noastră imanentă și prin care ființăm în autenticul nostru spiritual și ne ridicăm încă  din această lume la existența transfigurată spiritual, transcendentă și eternă. Cunoașterea, participartea și însușirea valorilor existențiale create de Dumnezeu este un act voit al libertății omului. Aceasta poate să aleagă între o ființare personal valorică în Dumnezeu și prin Dumnezeu, sau o existență non-valorică, refuzând duhul lui Dumnezeu, o existență a non-sensului, a săvârșirii păcatelor și a răului, închisă în individualismul și egoismul caracteristice omului postmodern, și mai mult punând în locul valorilor al cărui unic izvor este Dumnezeu, idolii vremurilor noastre și o spiritualitate ființială fără ființă, fără cultură.  Acestea reprezintă teme ce vor trebui să fie dezvoltate în cadrul filosofiei ortodoxe bazată pe revelația dumnezeiască supra rațională și supra valorică. Bunătatea, ca valoare este o însușire a lui Dumnezeu.Omul nu poate fi bun ontologic pentru că este finit și schimbător, dar paate să tindă spre bunătatea dumnezeiască, poate să și-o însușească prin împlinirea voii și poruncilor lui Dumnezei. Numai prin Hristos omul poate să urce duhovnicește învinit spre bunătatea ontologică care este Dumnezeu, fiind îndumnezeit prin lucrarea harului sfânt.

      ’’Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?

     Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.’’ (Matei,19,16-17)

’’Dar binele este etern; Mântuitorul dezleagă conștiințele, inima. El spune: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”. Să cugetăm adânc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, în actul creator și de viață făcător stă însăși ființa binelui. Dumnezeu lucrează, creează în timp, iubiților’’. (Părintele Constantin Galeriu)

În același sens: ’’Fraţilor, Dumnezeu este însăşi bunătatea, şi izvorul a toată bunătatea. Dacă în Dumnezeu ar fi fost chiar şi un strop de răutate, atunci Dumnezeu ar fi fost casă împărţită întru Sine. Atunci nu s-ar mai fi vorbit, cum se vorbeşte la noi, Creştinii, despre trei ipostasuri întru un Dumnezeu, ci s-ar fi vorbit despre trei dumnezei, aşa cum se vorbeşte în India. Oriunde s-a crezut în păgânism că răul este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu, acolo s-a închipuit neapărat că sunt mai mulţi dumnezei şi că este o luptă între ei. Căci nimeni din cei ce cugetă că în Dumnezeu şi de la Dumnezeu sunt şi binele, şi răul, nu poate crede într-un singur Dumnezeu. Căci atunci când în Dumnezeu sunt puse laolaltă şi răul, şi binele, atunci acel Dumnezeu se sparge ca o sticlă, în multe cioburi. Căci unul Dumnezeu poate fi numai un Dumnezeu bun. Şi oricine crede în Unul Dumnezeu, acela poate crede numai în Dumnezeul Cel bun, în Dumnezeu care este numai bunătate şi izvor a toată bunătatea. Dumnezeu este trei ipostasuri, trei persoane, dar o singură fire, o singură esenţă – unul Dumnezeu. Cum asta? Iată cum. Dacă tatăl, mama şi fiul sunt într-un gând şi într-un suflet spre bine, vorbim de o familie. Aceasta e treimea în unime. Dacă cineva din ei este rău şi făcător de rele, atunci nu se poate vorbi de o unime, ci de o doime.’’ (Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei)

Ce este adevărul, ca valoare? Este existențial, este ființă vie și nu poate fi redus de limitele rațiunii umane numai la exactitatea formală, matematică, proprietate a unei propoziții declarative sau șir de propoziții al cărui sau al căror conținut poate fi verificat și confirmat prin observație, prin experiență, sau prin demonstrație logică, matematică sau numai discursiv. Adevărul nu poate fi  înțeles  numai în sens aristotelic ca fiind veridicitatea unui enunț, a unei teoreme, a unei doctrine, care corespunde realității și este confirmat de experiență sau probat și demonstrat, așa cum este cazul și adevărului juridic. Adevărul este o forță unică a universului. Adevărul este complet, neîndoielnic, corect. Este  ontologic și existențial este o însușire valorică mai presus de orice  adevăr creat sau închipuit, după cuvîntul Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos: Iisus i-a zis: ‘’Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.’’ (Matei, 14,6)

Pilat din Pont l-a întrebat pe Iisus Hristos ’’Ce este adevărul?’’ ( Ioan 18,38).  Adevărul era în faţa lui, era Iisus care mântuia lumea prin suferinţă nedreaptă, care purta păcatele şi durerile noastre, ( Isaia 53,4) dar el nu-l vedea. Dacă Pilat ar fi avut ochi ca să vadă, ar fi devenit liber faţă de ameninţările arhiereilor şi faţă de strigătele poporului amăgit, şi ar fi făcut o judecată dreaptă. Atunci ar fi înţeles că acuzatorii trebuiau să fie acuzaţi, judecaţi, pentru că ei meritau asta datorită păcatului lor (conform Isaia 53,6). Ar fi înţeles că Iisus era în faţa lui şi în faţa mulţimii robite de păcat, pentru că el însuşi a voit-o şi pentru că el a iubit şi iubeşte lumea păcătoasă până la sfârşit. Acesta este cel mai mare adevăr din istorie, chiar singurul adevăr din întreg universul. Iar pe acest adevăr dacă l-ar fi înţeles, l-ar fi proclamat, mărturisit,  mulţimii robite de păcat care striga în faţa lui. Pe acest unic adevăr din întreg universul, Iisus însuşi l-a predicat şi a căutat să-l explice lumii la care a venit din mare iubire. Pe acest adevăr şi numai pe acest adevăr ne-a chemat şi chiar ne-a poruncit să-l proclamăm şi noi, până la marginile pământului, ( Fapte 1,8) şi la toată făptura, ( Marcu 16,15) pentru că El este unicul care mântuieşte.

Adevărul despre care spune Iisus că ne face liberi este numai acel adevăr care mântuieşte, şi nu cel precar, formal al oamenilor.   Exită și adevărul dreptei judecăți pe care îl va rosti numai Iisus la marea judecată, El care singur, a primit puterea de a judeca ( Ioann 5,22). Una dintre cele mai profunde explicații ortodoxe ale adevărului obiectiv ca valoare, o înfăptuiește  Părintele profesor universitar dr. academician Dumitru Stăniloae, explicație care trebuie să fie cuprinsă nu numai în teologie, dar și în filosofia ortodoxă:

’’După părinții răsăriteni, adevărul nu e subiectivitate, cum spunea Soren Kierkegaard, ci cea mai obiectivă realitate. Pentru a-l afla trebuie, dimpotrivă, biruită orice subiectivitate. Desigur, adevărul nu se află pe o cale pur teoretică, printr-o rațiune care se detașează de trăirea integrală a insului concret. O asemenea detașare este cu neputință. O rațiune în sine, uniformă la toți oamenii, nu se poate afla de fapt. Patimile au făcut-o lunecoasă. Iar în măsura despătimirii, ea sporește de la om la om în cunoașterea adevărului obiectiv…Dar subiectivitatea cea mai adevărată este cea mai conformă cu obiectivitatea adevărului…Numai o rațiune care se modelează după o viață virtuoasă, adică după o viață care a sacrificat   printr-un îndelungat exercițiu egoismul și orgoliu punctului de vedere propiu, se poate apropia de adevăr. Poate fi aceasta numită subiectivitate. Dar numai într-un sens precis: ca luptă a întregului om împotriva subiectivității egoiste, ca luptă pentru a ajunge la unitatea de sine și la experiența acestei uitări de sine.

Numai subiectivitatea care înseamnă trăirea depășirii propriei subiectivități se poate apropia de adevăr...Dar această stare este o trăire  integrală. Aici nu este numai rațiunea care a uitat de latura afectivității, ci omul întreg s-a uitat pe sine. Iar aceasta nu înseamnă numai ceva negativ, ci și ceva pozitiv: omul întreg este îndrăgostit de adevăr, e întins spre adevăr, e fericit de a se fi învins pe sine și a trăi și a muri pentru adevăr. În acest sens putem și noi de o aflare și de o trăire existențială a adevărului. Dar rațiunea nu este scoasă din funcție, nu e o rațiune rece, ci o rațiune asistată de toate puterile sufletului. Dar se simte liberă pentru că are evidența că slujește adevărului, care e conform în mod real cu ea, nu unei aparențe de adevăr străină de ea neconformă ei...Această ieșire din sine în obiectivitate pentru a regăsi adevărul și a-l trăi ca pe ceva conform cu cea mai proprie  subiectivitate, sau, mai bine zis, această identificare integrală a sinelui cu logosul obiectiv, înseamnă în același timp ieșirea din izolare și intrarea în universal, în relație cu Persoana ce cuprinde totul...Noi ajungem la unirea în cuget, care are ca urmare și unirea  în voință și în simțire. Aceasta este refacerea unității firii omenești, sfâșiată prin păcat. Ea se realizează prin adevărul cel unul care este Persoana supremă, cu Care ea este conformă fiind ea însăși una cu adevărul cunoscut după eliberarea de îngustimea și izolarea  în patimile care ne dezbină și o dată cu dobândirea iubirii. Ea se realizează  prin Dumnezeu, căci  adevărul e Dumnezeu și noi suntem făcuți conform cu Dumnezeu. Unde este cunoscut Dumnezeu, Care e totul ca Persoană, acolo se realizează comuniunea, Biserica. Adevărul nu poate fi mărturisit decât cu o minte  și cu o inimă.’’   

Virtuțile creștine sunt valori existențiale și prin această obiective, create de Dumnezeu și pe care Acesrta le dăruiește omului. Omul este liber să și le însușească sau nu. Omul a fost creat de Dumnezeu cu puterea de a discerne dintre bine și rău. Dar prin virtuți, valori transcendentale fiecare om  își depășește fenomenalitatea existențială a păcatului, egoismului, înstrăinării, dorința de a avea  și nu de a fi, devine conștient de sinele său mai adânc în care se întâlnește cu Dumnezeu și prin Dumnezeu  în comuniune de iubire cu toți oamenii și universul întreg, se realizează că om adevărat creat de Dumnezeu după chipul Său și cu vocația unei infinite asemănări după har cu Creatorul Sau, în lumea imanentă și în veșnicie, iar ființarea sa este întru ființa creată.

      ’’Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

        Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.’’ (Matei, 6, 19-20)

Originea sau cauza primă a tuturor virtuţilor şi a faptelor bune este Dumnezeu. Binele, în toate formele sale, este o reflecţie a dumnezeirii. Dar, în timp ce Dumnezeu este bun prin fiinţă, existenţele create devin bune prin participare la Binele suprem, adică prin cultivarea virtuţilor. ’’Cauza virtuţilor este Dumnezeu’’ - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; El este ’’Cel ce a făcut virtutea şi a dat-o oamenilor’’. Fiind ’’începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine’’, El este ’’începătorul oricărei virtuţi, precum soarele al luminii de toate zilele’’. De la El vine tot binele, şi ’’după orânduirea Lui.’’ El Se află tainic în porunci şi în virtuţi, rămânând ascuns acolo unde nu întâlneşte făptuire şi dorinţă de stăruire în bine. Însă acolo unde vede străduinţă şi dragoste de săvârşire a virtuţilor, întăreşte pe ostenitor pe calea virtuţilor.

        ’’Virtuțile sunt forma umană a însușirilor divine,’’ ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Virtuţile au fost date omului în chip firesc de Dumnezeu. Contrar patimilor, care nu au o fiinţă sau ipostas, fiinţa virtuţii este Dumnezeu, Care ne solicită şi aşteaptă de la noi să devenim în această viaţă lucrători ai virtuţii şi aceasta, spre fericirea noastră în lumea şi viaţa aceasta trecătoare, dar şi în împărăţia Lui cea cerească.

’’Ce a dăruit Dumnezeu sufletului, conștiinței, inimii noastre: valorile divine – iubirea divină, lumina divină. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credința. Și celelalte virtuți: nădejdea, dragostea, bunătatea, pacea, îndelunga răbdare, blândețea. Și fiecare a fost înzestrat cu o harismă proprie, ca unul să devină slujitor al lui Dumnezeu, în felul lui: unul, ca medic, vindecând (cum Mântuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia gârbovă și a înalțat-o, ridicându-i privirea), altul să devina învățător (și Mântuitorul S-a numit Învățător, și toată lumea așa I se adresa: “Învățătorule!”), altul iconomist (a pus pe om să fie ca un iconom al Lui, peste daruri; și cum să împartă bunătățile zidirii lui Dumnezeu pentru toți semenii lui, cei în lipsă, în suferință), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, așa să lucreze.’’( Părintele Constantin Galeriu )

’’Dacă întreaga ta fire e lumină, de bună seamă e izvorâtă din Cel care este Lumina, adică din Hristos. Când noi privim fețele sfinților, aureolele din jur, trebuie să știm că toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simțim aceasta dacă noi suntem luminați. El este cel care ne luminează; și, Doamne, revin la acest gand care mă stăpânesșe neâncetat: El este lumina și cine vrea să se împărtășească din El și numai din El; căci El este Izvorul; noi, toti ceilalți, suntem zidire, făpturi, nu izvor; Izvor este numai El.’’( Părinele Constantin Galeriu)

’’Virtutea este firească şi se află în noi,’’ spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dobândirea ei înseamnă întoarcerea sufletului de la orbire la lumina sa proprie, la sănătatea sa cea după fire. Întoarcerea de la păcat la virtute, metanoia, este în această accepţiune, o venire în sine, o întoarcere de la ceea ce este străin, contrar şi păgubitor firii, la starea ei firească, naturală, reintrarea în hotarele specifice ale ei. Oricât de puternică ar fi obişnuinţa în lucrarea păcatului, fie el chiar generalizat în forma patimilor, virtutea, aparţinând naturii umane, rămâne mai puternică decât deprinderile străine ale acestei a doua naturi, ale acestei pseudo-naturi, contrară celei dintâi şi, până la urmă, fiinţei umane în sine. (Preot Ioan C. Teșu)

Ilie Ecdicul vorbeşte despre virtuţi care depind de voința noastră, de starea în care se află sufletul de noi, între ele rugăciunea şi tăcerea; şi virtuţi care depind, de temperamentul trupului, precum postul şi privegherea. Virtutea şi darurile ei sunt accesibile tuturor, ca unele fireşti sau sădite în firea noastră. Ceea ce trebuie să dovedim noi este dorinţa a le actualiza, de ale transforma din potențe ale firii în realități ale ființării noastre întru ființă. Odată actualizate în ființarea fiecărui om, mai este necesară  stăruinţă și statornicie în lucrarea lor sau, în exprimarea Sfântului Antonie cel Mare:’’Trebuie gând sfătuitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun.“

’’Înrădăcinarea virtuților în suflet nu se poate înfăptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care e lucrarea puternică a lui Dumnezeu devenită lucrarea noastră. Virtuțile, ca deschideri și relații statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi dacă nu stă Dumnezeu Însuși deschis față de noi sau în comunicare de iubire și de putere cu noi. În virtuți, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta, virtuțile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu e sufletul virtuților noastre.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae)

Omul este singura ființă care, a primit ca dar existential de la Dumnezeu, capacitatea de a creea valori. Omul este creator de valori materiale și spirituale, ceea ce afirmă primatul spiritului asupra materiei, vocația și destinul spre existența transcendentă a omului și umanității. Prin creația valorică omul își construiește propria sa existență material și spirituală opusă determinismul material și legilor repetitive ale existenței naturale imanente. Valorile create de om sunt realități ontologice, reprezintă suiectivizarea spirituală a existenței. Totodată omul are capacitatea de a valoriza, de a formula judecăți de valoare. Societatea, cultura și civilizatia sunt valori existențiale, cuprind valorile create de om în întraga sa istorie. Felurile, tipurile, genurile și în general diversitatea valorilor create de om este impresionantă. Lucian Blaga folosește conceptul de’’matrice stilistică’’ pentru a individualiza diversitatea culturală a popoarelor.

Există valori universale, naționale, personale, ale familiei, dar și valori ale diferitelor religii, ale științei, ale artei, ale filosofiei, ale justiției, ale moralei, valori politice și enumerarea ar putea continua. Așa cum am arătat succinct la fel de diverse sunt și concepțiile filosofice și religioase, ele însele creații valorice, despre valoare, valori și posibilitatea omului de o formula judecăți de valoare, de a valoriza. De aici concluzia că Dumnezeu iubește diversitatea în unitatea ființei create, ci nu uniformitatea abstractă, globalizarea spre care tinde societatea postmodernă atee actuală. Ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii este analiza criteriilor care diferențiază creația valorică umană de cee ace este non-valoare și pe de altă parte dialectica dintre relativ și absolut, temporar și permanent, immanent și transcendent în   valorile existențiale.

Criteriul care distinge în creația umană  valoarea de non-valoare  este existențial și prin aceasta obiectiv. Orice valoare a culturii și civilizației, rezultat al capacității și lucrării omului  fie ea universală, națională, sau  numai personală, după caz  relativă la un moment istoric determinat, la o anumită cultură sau civilizație, sau  este o simplă precaritate a existenței imanente, sau  poartă în sine vocația universalității, a existenței transcendente, este purtătoare de ființă participă la valorile dumnezeiești transcendente și absolute și se înscrie astfel în dialectica existențială a proniei lui Dumnezeu ce dirijează  existența creată  înspre  transfigurare spirituală prin devenirea întru Hristos, prin Hristos, spre Hristos. La fel și procesele subiective de valorizare, de apreciere aparținând sensibilității și rațiunii umane, pentru a putea fi considerate judecății de valoare și prin urmare existențiale trebuie să îndeplinească aceleași cerințe.

’’Eu însă Dumnezeul meu și comoara mea, chiar și în aceste lucruri găsesc un prilej   să-ți cânt un imn de slavă și să-ți aduc o jertfă de laudă, Ție care te jertfești  pentru mine căci frumusețile care trec prin sufletele artiștilor către mâinile lor vin din acea Frumusețe care se află deasupra sufletelor și spre care sufletul meu  suspină zi și noapte...Tu ai dăruit artistului un corp și un suflet care îi comandă membrele, Tu ai făcut materia din care el făurește ceva, Tu i-ai dat talentul prin care își poate concretiza o idee artistică și prin care vede înlăuntrul lui ceea ce urmează să facă în afara sa, Tu i-ai dat simțurile corpului prin mijlocirea cărora el transmite dinspre spiritul său către material forma pe care o dorește și retransmite spiritului imaginea obiectului creat,pentru ca acesta să consulte înlăuntrul său, adevărul ca pe un judecător, întrebându-l dacă opera creată este bună sau nu.’’(Fericitul Augustin)

Spre deosebire non-valorile  rezultate a voinței și lucrării pervertite a omului, atât de multe astăzi în societatea postmodernă din ce în ce mai secularizată și închisă în ea însăși, sunt rezultatul  slavei deșarte, a individualismului, egoismului și iubirii de stăpânire, ființează, dar nu au ființă, nu sunt existențiale și sunt contrare valorilor sacre, absolute și transcendente dumnezeiești. Prin urmare nu fac parte din devenirea transcendentă a omului, umanității și existenței, în Hristos, prin Hristos, spre Hristos. Valoarea rezultată din creația umană este o permanentă deschidere spre transcendent, este o determinație  limitată spațial și temporar, dar care nu limitează.’’Dar virtuțile au marginea nemărginită.’’ (Sfântul Ioan Scărarul)

      Non-valoarea  este o limită care limitează o închidere ființială față de ființă.

Există creații valorice umane care rămân în existența imanentă sau sunt  determinate istoric și temporar. Unele sunt încă neștiute și ne cuprinse în judecăți de valoare, dar  toate sunt valori obiective existențiale care sunt purtătoare de ființă și își au izvorul în valorile absolute și eterne dumnezeiești. Alte valori ale creației omului fac legătura dintre imanent și transcendent  sunt  universale și eterne  depășind limitele unor condiționări  spațiale și temporale. Creația  omului trebuie să tindă, chiar și prin precarități  valorice spre universal și absolut, spre universalul care  poartă în sine individualul, particularul în toată diversitatea sa. Non-valorile nu pot accede la universal, ci realizează  numai o uniformizare abstractă a existenței imanente transformând omul din persoană, liberă, demnă, creator de valori in individ aruncat în această lume cum spun filosofi existențialiști.

Nu există o accepțiune unanimă, în filosofie, antopologie, teologie a conceptului de cultură. Cultura, care provine de la cuvântul latin ’’colere’’, ce se traduce prin „a cultiva”/„a onora”, se referă în general la o activitate umană. Definiția dată de UNESCO consideră cultura ca „o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grup social în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali.” La sfârșitul secolului al XIX-lea filosofii raționaliști și existențiali  au propus o definiție mai amplă a culturii, definiție care să poată fi aplicată mai multor tipuri de societăți. Ei au definit cultura drept natura umană și au observat că aceasta își are rădăcinile în capacitatea universal umană de a clasifica experiențele, de a le codifica și de a comunica simbolic. În consecință, fiecare societate, fiecare popor dezvoltă culturi proprii, originale, dar componentele diferitelor culturi locale se pot răspândi cu ușurință de la o comunitate la alta.  Un alt mod comun de înțelegere a culturii,dar tot ca natură umană diferită de existența naturală, materială, este prin definirea acesteia în funcție de părțile ei   componente:valori (idei),  norme morale, religioase, juridice , politice (comportamente), și artefacte  (lucruri, sau părți ale culturii materiale).

Valorile sunt idei despre ceea ce poate fi important în viață. Ele formează conținutul ideatic și ideal obiectiv al culturii și al civilizației. Normele sunt expectații ale comportamentului diferit al oamenilor în diferite situații. Fiecare cultură are metode diferite (sancțiuni) pentru a-și impune normele. Sancțiunile variază și ele în funcție de importanța normei. Normele cele mai importante formalizate ce cuprind  sancțiuni se numesc legi. Artefactele derivă din valorile culturale și din norme. ’’În cultură trebuie văzută opera libertăţii omeneşti; adaptarea întregii naturi la punctul de vedere uman, dar şi tendinţa e a face lumea asemănătoare cu omul, de a transforma lucrurile după conceptele lui, afirmă marele estetician român Tudor Vianu. În concepția sa,’’Arta apare o dată cu viaţa socială şi nu o va părăsi niciodată.’’

Pentru Lucian Blaga,’’Cultura este expresia directă a unui mod de existenţă sui generis, care îmbogăţeşte cu un nou fir, cu o nouă culoare canavaua cosmosului. Omul a devenit creator de cultură în clipa promiţătoare de tragice măreţii, când a devenit cu adevărat OM, în momentul când a început să existe astfel, adică structural pe un alt plan decât înainte, în alte dimensiuni, pe podişul sau în tărâmul celălalt, al misterului şi al revelării. Cultura e condiţionată de începerea în lume a unui nou mod, mai profund de a fi... Cultura implică un mod ontologic specific uman... o aspiraţie spre revelarea orizontului necunoscutului, revelare pe care omul şi-o face sieşi prin plăsmuiri din cele mai variate, în materiale din cele mai variate şi în tipare stilistice din cele mai variate.’’ Iar Constantin Noica ne spune că, ’’Omul este singura ființă condamnată să trăiască în cultură.’’

Ca temă pentru o filosofie ortodoxă a existenței și cunoașterii, cultura poate fi înțeleasă ca fiind  forma specifică a existenței umane, diferită de  existența naturală și determinismul natural, prin care acesta se afirmă pe sine ca  persoană liberă creată după chipul  lui Dumnezeu și cu vocația de a fi, prin devenirea  imanentă și transcendentă, în Hristos, prin Hristos și  spre Hristos, fiu al lui Dumnezeu după har și prin care se individualizează într-o formă de comunitate și comuniune  socială, popor, familie, Biserică. Ca elemente existențiale, cultura inclusiv în componenta ei creștină, cuprinde cunoașterea, conștiința, înțelepciunea și înțelegerea, actele creatoare umane, creația, precum și valorile,virtuțile, judecățile de valoare întruchipate în creația spirituală și materială și  considerate ca atare pentru că își au izvorul în valorile și însișișirile transcendente dumnezeiești și participă la ele.

Prin aceste caracteristici, care trebuie să formeze obiectul de analiză în filosofia ortodoxă a existenței și cunoașterii, cultura autentică, regională sau marea cultură universală  formatoare de civilizație se diferențiază net  de non-valorile și pseudo cultura  promovată de ideologiile postmoderne, transumaniste, ale globalizării prin care omul din  persoană liberă devin, un individ aruncat în existență, din scop al creației un simplu mijloc fără identitate spirituală sau națională și mai grav fără Dumnezeu. Din nefericire  mulți oameni din vremurile noastre  aleg în mod liber, refuzându-l și ignorându-l pe Dumnezeu, să trăiască conform acesteor ideologii, fiind preocupați mai mult de a  avea și nu de a fi ontologic persoane libere, spirituale, de a deveni, de a ființa întru ființă. În  cadrul  unei filosofii ortodoxe un loc de seamă trebuie să îl ocupe și analiza specificului cultural, valoric, spiritual și prin acesta existențial al poporului român.

Rămând în spațiul spiritual al unui enunț tematic, în această succintă introducere, reținem următoarele aspecte: Filosoful Constantin Noica, referindu-se la cultura română, spunea pe bună dreptate, în limbajul său atât de expresiv, în contextul filosofiei fiinţei şi a devenirii întru fiinţă, că a stat sub semnul „era să fie” sau şi mai concludent „n-a fost să fie”. Astfel spus, cultura ca sistem şi spiritualitatea ontologică în spaţiul românesc a reprezentat de-a lungul vremii mai mult o posibilitate decât o realitate şi prin urmare la acest nivel se poate vorbi mai mult de poporul român la nivelul elitelor sale ca şi beneficiari, respectiv consumatori de fapte culturale, decât de creatori. Noica afirma pe bună dreptate: „până acum cel puţin – noi nu am avut decât destine culturale mari (intraductibile ca atare) nu şi opere (....) de la Cantemir până la Mircea Eliade, nu operele conving (primul a interesat Apusul doar prin golul umplut în cunoaşterea Imperiului Otoman şi prin „Descripţio”). Caracteristic e cazul Haşdeu, care nu lasă nimic decât totul; sau este Iorga, din care nicio operă nu cucereşte, doar fluxul creator e extraordinar.”

În contextul amintit se poate afirma că în decursul istoriei poporului român, în plan cultural principala dihotomie este aceea între „eternul” simţirii româneşti şi al sentimentului românesc al fiinţei regăsit cu predilecţie în cuvintele limbii române, dar şi în creaţia populară, iar pe de altă parte „istoricul”, altfel spus, formele spirituale, abstracte, de natură ştiinţifică sau filosofică în care să se regăsească fapte ale culturii şi care prin aceasta să aibă caracterul de universalitate. Cultura în dimensiunea sa existenţial ontologică şi nu numai, a încercărilor prin fapte culturale, trebuie să aibă dimensiunea universalităţii sau cel puţin posibilitatea de a accede la un astfel de criteriu. De altfel, afirmaţia lui Aristotel potrivit căreia „numai individualul există, dar poate fi cunoscut numai generalul” este pe deplin valabilă şi în domeniul existentului cultural. Este evident că orice cultură există în primul rând prin faptele individuale ale manifestărilor culturale, dar pentru ca acestea să se transforme într-un sistem cultural trebuie să aibă valenţa universalului, inclusiv prin formele propuse de generalizările ştiinţelor, a tehnicii, a artei şi nu în ultimul rând a filosofiei.

În spaţiul românesc cultura ca „era să fie” a rămas la nivelul existenţei individuale, adică a personalităţilor culturale, fără a avea deschiderea, respectiv posibilitatea universalului, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu marile culturi ale lumii. O astfel de constatare nu are prin ea însăşi un aspect minimalizator la adresa creaţiei culturale şi spirituale româneşti şi cu atât mai puţin unul denigrator. Se întâmplă în acest spaţiu mioritic ca fiinţa culturală să fie pe deplin prezentă, chiar dacă rămâne ancorată fie în sensibilul individual al limbii române, fie în creaţiile unor mari oameni ai culturii române, care tocmai prin individualitatea lor au generat permanenţa şi au putut defini un întreg spaţiu geografic ca fiind şi unul cultural, deşi nu neapărat regăsit în universalitatea culturii umane. Într-un fel sau altul această constatare este valabilă şi pentru marile culturi europene, care înainte de a se manifesta prin dimensiunea spirituală şi în plan universal, există la nivelul unor individualităţi care şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permite o dezvoltare mai amplă a acestei idei, dar trebuie să amintim că în Anglia „omul exemplar” al culturii a fost şi rămâne Shakespeare sau în Germania Göthe. Pornind de la constatările unor celebri gânditori români şi ne referim în mod deosebit la Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Marin Voiculescu sau Constantin Noica „oamenii exemplari” ai culturii române au fost şi rămân Eminescu („omul deplin al culturii româneşti, cum spunea Noica”) şi Brâncuşi.

Omul se realizează pe sine prin creația sa valorică și prin aceasta ființează întru ființă și ascede la transcendent la, spiritualitate  încă din  existența sa imanentă și finită. Omul cult este  purtător de valori și de virtuți dumnezeiești și cel care lucrează  valorile și virtuțile în existența sa  imanentă pentru Dumnezeu și prin Dumnezeu pentru toți oamenii. Omul cult sau cultivat crede și trăiește în Dumnezeu se raportează existențial prin credință, rugăciune și fapte  bune la Dumnezeu, este omul demn și liber ca persoană  care se realizează prin sinele său mai adânc ca fiind chip al lui Dumnezeu. Omul cult  trebuie să fie și instruit. Dumnezeu nu vrea să fim proști, ne spune  monahul și eseistul Nicolae Steinhardt. Cultura și  credința sunt două aripi  care ne ridică  încă din această lume, la spiritualitate și existența transcendenă. Dar nu cultura în sens de cunoștiințe  acumulate ne mântuiește, ci numai Dumnezeu, credința în Dumnezeu lucrătoare în iubire milostivă. De aceea, nu este un om cult, oricât de instruit ar fi  în domeniile artei și ale științei, dar care  îl refuză pe Dumnezeu și dreapta credință și  devine robul  propriilor idoli și porejudecăți și trăiește exclusiv în existența imanentă închisă a societății postmoderne comtemporane. Poporul român este un popor cult pentru că s-a format, a evoluat și a păstrat în ființarea și ființa sa valorile autentice ale spiritualității și culturii. În tradiția spirituală a poporului român se afirmă că omul cult este un om de omenie, adică un purtător și împlinitor în existența sa a valorilor  perene ale umanității care, la rândul lor sunt expresia  însușirilor dumnezeiești zidite în om de Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care și-a asumat firea umană, dar fără de păcat. Opus omului cult  sau cultivat este omul ignorant, omul care nu ține seama de Dumnezei și se ignoră pe sine ca valoare supremă a întregii creații, nu are conștiința și convingerea că este creat după chipul lui Dumnezeu și cu vocația  asemănării infinite cu Dumnezeu prin  har, prin  jertfa pe Cruce și Învierea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiu al Omului. După spusele sfinților Părinți, izvorul ignoranței omenești sunt cele trei păcate fundamentale,’’nepăsarea, uitarea și neștiința.’’    

Există și o chemare pentru a ne cultiva, sădită în noi de Dumnezeu, Care acordă o mare însemnătate sufletului, întrucât Dumnezeu Însuși este izvor de frumusețe. Omul cultivat se manifestă identic atunci când e singur sau în public, pentru că dreapta credință lucrătoare în iubire, frumosul, binele, adevărul, virtuțile, valorile sunt un prilej de bucurie și împlinire sufletească. Unde se vorbește mai frumos despre valoarea existențială atât în existența imanentă cât și în veșnicie pe care Dumnezeu din necuprinsa sa iubire a conferit-o omului, contopirea dintre  valorile spirituale și existența  umană, decât în capitolul 6 din Evanghelia după Matei: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?// Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?// Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?// Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.// Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?„(Matei 6, 25-30) Se cuvine să încheiem aceste modeste reflecții cu un caracter tematic cu gândurile și cuvintele filosofului Constantin Noica: 

„Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea.”
„Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul.” 

 

 

 

Dr Marius Andreescu

Cercetător științific la Institutul de Cercetări Jurideice al Academiei Române