Cum pot oamenii sa-si organizeze viata pentru a depinde cat mai putin de stat?

 Argument

    Încep acest studiu invocând cuvintele poetului național Mihai Eminescu: „Toate-s vechi și nouă toate” (Glosa).

    Întrebarea din titlul acestui articol este actuală, iar răspunsul care poate fi dat este necesar, având în vederea decalajul politic, instituțional și existențial dintre guvernanți și guvernați, precum accentuarea dominației autorității statului și a organismelor suprastatale asupra persoanei.

   Statul și guvernanții niciodată în istorie nu au fost doriți și nici măcar acceptați întotdeauna de marea masă a poporului. Toate revoluțiile începând din antichitate și până în prezent au fost îndreptate împotriva autorității statului și a guvernanților momentului. Marea eroare a celor care au inițiat aceste revoluții din toate timpurile este acea că au crezut că schimbând o stăpânire cu altă stăpânire le va fi mai bine. Niciodată nu a fost așa ca de altfel nici în prezent.

   Statul și democrația sunt considerate de mulți doctrinari un rău necesar. Iar pentru ca statul să fie cât mai puțin rău, trebuie să fie cât mai puțin necesar. Este viziunea unor gânditori precum Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville.[1]

   De altfel, nici Mântuitorul nu a desconsiderat autoritatea statului, spunând „Dați Cezarului ce-i a Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu” (Marcu,12-17). La fel și Sfântul Apostol Pavel a recomandat supunere față de stăpânire. Domnul Iisus Hristos a spus de multe ori că nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Nu a venit să făurească o revoluție socială împotriva statului așa cum doreau evreii, ci exclusiv o revoluție morală, o schimbare morală a omului.

   Și în antichitate poeți și filosofi precum Hesiod au considerat că a existat o epocă de aur a omenirii, în care evident statul nu exista. De atunci omenirea a decăzut continuu. Marii filosofi antici, Socrate, Platon și Aristotel s-au gândit la o reformă a statului, la modele de guvernare, dar care, în general, erau axate pe formarea unor virtuți necesare pentru cei care conduceau. Pentru Platon, statul trebuia condus de filosofi. Tot atunci a apărut și democrația ca regim de guvernare.

    Chiar și autorii teoriei contractului social, mă gândesc în mod deosebit la Rousseau, considerau că starea naturală a omului, anterioară contractului social, era mai bună, oamenii erau mai fericiți decât în societatea organizată statal sau în starea juridică socială de care vorbesc și de care am mai amintit [2].

    Doctrina marxistă afirmă că statul a apărut pe o anumită treaptă de evoluție a societății, ceea ce este adevărat și va dispărea atunci când nu va mai fi necesar, comunismul va triumfa în toate statele, principiile egalității și fraternității dintre oameni vor fi generalizate, bunăstarea materială va fi atins cote maxime, încât fiecăruia să i se distribuie din produsul social după necesități, indiferent de contribuția sa. Evident aceasta este o utopie, este modelul comunist a unui rai material pe pământ, dar fără Dumnezeu. Oricum statul nu a fost o necesitate permanentă nici măcar pentru comuniști.

    În epoca modernă s-au conturat trei modele mari privind raporturile dintre stat și societate:

• statul providență, care înseamnă o implicare masivă a statului în economie și în viața socială, statul fiind acela care asigură totul pentru toți în schimbul supunerii necondiționate față de autoritatea sa. Se pare că acest model revine în forță, în forme subtile astăzi, având în vedere pretenția guvernanților actuali de a controla totul și de a face din oameni niște sclavi fericiți. Realitatea a demonstrat cu o economie etatizată cum era cea comunistă este sortită eșecului.
• statul liberal al secolelor XIX și XX, bazat pe retragerea statului din viața socială și mai ales economică, autoritățile statului realizând guvernarea prin lege și prin politica financiară. Anglia a pus în practică cel mai bine acest model.
• statul social, proclamat și în zilele noastre, model potrivit căruia statul trebuie să gestioneze aspecte ale vieții sociale, sănătate, învățământ, cultură, cercetare științifică și altele. Cu toate că este consacrat în constituții, statul social este departe de a fi o realitate.

    Statul contemporan. Caracteristici

 Există raporturi de intercondiționare între societate, stat și drept, în sensul că societatea este mediul în care statul și dreptul se manifestă, conferindu‑i acesteia organizarea și ordinea necesară pentru ca o simplă colectivitate să devină o formă de organizare socială.

Prin urmare, societatea și statul apar și evoluează împreună, orice modalitate concretă de organizare a unei societăți neputând fi decât una statală. Expresia „socie­tate organizată statal” exprimă corespondența dintre stat și societate.

În această accepțiune largă, statul concretizează societatea, conferindu‑i o orga­nizare ca sumă a trei elemente: teritoriul, populația și suveranitatea sau puterea. Societatea organizată devine în acest fel stat (țară), care la rândul său se individua­lizează prin caracterele și atributele consacrate de constituția fiecărei țări.

Statul este, în esența sa, exprimat instituțional ca forma supremă de autoritate politică care creează ordinea socială. Altfel spus, statul este puterea de stat care la rândul ei este întotdeauna politică, adică orientată și exercitată spre realizarea unui scop general, care într‑o societate democratică nu poate fi decât interesul public. În orice societate democratică, statul este puterea organizată a poporului. Puterea, ca element constitutiv, exprimă ea însăși întreaga ființă a statului, la fel cum și celelalte două elemente constitutive, teritoriul și populația, poartă în sine realitatea societății organizată statal.

Referitor la relația dintre stat și putere și rolul statului ca factor de organizare socială, statul poate fi conceput prin propria sa structură și ordine. Este ceea ce în literatura de specialitate se consideră a fi accepțiunea restrânsă (juridică) a statului. Din această perspectivă statul apare ca formă organizată, instituționalizată a puterii politice, aceasta din urmă având ca titular poporul într‑o societate democratică.

Hans Kelsen, principalul autor al teoriei normativiste a dreptului, sublinia că statul poate fi considerat o ordine juridică de constrângere, o putere de comandă și are o voință proprie, distinctă de cea a indivizilor și situată deasupra lor. Astfel se explică deosebirea în statut juridic dintre guvernanți și guvernați.

Există o relație de intercondiționare între stat și drept. Cele două realități de suprastructuri sociale au apărut deodată și din aceleași cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul delimitează configurația și limitează acțiunile statului. Acest din urmă aspect legitimează principiul supremației dreptului în raport cu statul, specific concep­tului de stat de drept care stă la baza constituționalismului contemporan.

Există o situație paradoxală, în sensul că, deși statul este unicul creator al dreptului (nu pot exista norme juridice care să nu fie, după caz, create, recunoscute sau consacrate de stat), totuși sistemul de drept își impune autoritatea sa existențială statului creator, astfel încât într‑o organizare și funcționare instituțională a statului, însăși legitimitatea acestuia ca putere de comandă și organizare socială a puterii este conferită de drept, în mod deosebit de normele constituționale, care în esență reglementează raporturi sociale fundamentale privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii.

 Relație dintre popor și stat este prima condiție în explicarea constituțională a mecanismului juridico-statal. Cele doua noțiuni nu sunt similare din punct de vedere juridic, chiar dacă se admite identitatea intereselor poporului și statului. Astfel, poporul și statul sunt subiecte de drept constituțional deosebite. Poporul formează societatea, care este și trebuie să fie organizată. Organizarea societății umane în stat s-a realizat de-a lungul istoriei în diferite forme, dar factorii care compun statul și-au păstrat sub aspect juridic identitatea lor. Din perspectiva acestor constante juridice, noțiunea de stat cunoaște două accepțiunii:

1. Accepțiunea politico-sociologică: prin stat se înțelege suma a trei elemente dis­tincte: teritoriul, poporul și suveranitatea, aceasta din urmă în sensul puterii statale.

2. Într-o a doua accepțiune, prin stat se înțelege forma organizată a puterii popo­rului, mai concret, mecanismul sau aparatul de stat. În acest sens, poporul deține puterea politică. Pentru a o putea exercita, poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe, denumite și autorități statale sau politice. Din perspectiva dreptului constituțional, statul este sistemul acestor autorități publice.

   Problema legitimități puterii și implicit a statului este fundamentală pentru a înțelege natura raporturilor dintre guvernanți și guvernați. În încercarea de a legitima puterea, adică de a explica sursa și fundamentul acesteia, au fost elaborate extrem de multe și variate teorii. Prezentăm pe cele mai importante dintre acestea:

1.Originea divină a puterii are ca promotori pe Fericitul Augustin și Sfântul Pavel și a fost susținută pentru a suplini imposibilitatea înțelegerii raționale a puterii și implicit pentru a o sacraliza. Deținătorul puterii statele este reprezentantul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu însuși. În variantele politologice contemporane această teorie își propune de a media (trecerea de la un pesimism providențial la un optimism teologic) prin orientarea eternului stat spre binele evanghelic. Se regăsește, de asemenea, în variantele elitismului statal, care vorbesc despre stat ca un dat natural, etern și indispensabil, impunând o ordine naturală.

2.Teoria contractualistă are ca promotori pe J.J. Rousseau, J. Locke și
Th. Hobbes și considera că puterea a luat naștere printr-un pact de supunere, un contract social, prin care supușii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți. Această teorie este reluată de variantele solidarismului social.

3. Concepția hegeliană se detașează de teoria contractualistă și vede în stat realizarea ideii morale, o imagine și o realitate a rațiunii, având ca misiune concilierea particularului și universalului și depășirea contradicțiilor dintre individ și societate. Această teorie stă la baza unor concepții solidariste conform cărora statul este mate­ria­lizarea rațiunii, iar umanitatea este mai caracteristică în stat decât în fiecare individ.

4. Teoria violenței consideră statul ca rezultat al unui impuls a cărui origine o constituie lupta pentru supremație socială între diferitele grupuri de indivizi. Această teorie se regăsește în elitism, geopolitică, neofascism, în cultul forței și al eroilor.

5. Teoria juridică a statului are mai multe variante, printre care teoria normati­vistă a lui Kelsen și teoria statului-națiune. Aceasta din urmă, elaborată de Carré de Malberg și regăsită în operele constituționaliștilor Gierke, Jellinek și Laband, afirma că statul este personificarea juridică a națiunii.

Așa cum știm de la Aristotel, scopul muncii este repaosul, iar personalitatea nu se definește doar prin nevoile și interesele materiale, ci și prin coordonatele sale moral-culturale. În consecință, nici statul – ca expresie instituțională a voințelor subiective – nu poate fi exclusiv „jandarmul ” societății așa cum încearcă să fie astăzi, caracteristică mult amplificată de globalismul internațional și de constituirea unor autorități supra statale așa cum este astăzi Uniunea Europeană

Rațiunea ultimă a teoriei lui John Locke, de pildă, nu era asigurarea proprietății de dragul proprietății, ci asigurarea satisfacției oferită de fructele proprietății (repaosul despre care scria Aristotel). Ca atare, rolul statului este să creeze un „cadru de convivialitate”, de consum cultural. Din nefericire această menire a statului este departe de a fi realizată astăzi.

   Dictatura este posibilă și în democrație. Noi, împreună cu majoritatea statelor lumii ne aflăm într-o profundă criză a democrației, care se manifestă prin desconsiderarea valorilor existențiale ce caracterizează omul și societatea, în mod deosebit viața, demnitatea umană, principiile echității, dreptății, al justiției, obligația guvernanților de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

   Istoria societății organizate statal și a regimurilor politice și de guvernare este cuprinsă în dialectica relației dintre puterea statului și libertatea omului. În momentele istorice în care putere statului predomină, se manifestă în forme accentuate, uneori din partea unui singur om, iar libertățile cetățenești sunt proclamate formal, îngrădite sau limitate, se spune că suntem în prezența unui regim politic dictatorial, totalitar.

    În situația în care regimul politic este constituțional și se bazează pe realitatea principiului supremației legii și al egalității în fața legii, inclusiv pentru deținătorii puterii statale, libertatea omului are un caracter predominant față de putere, este consacrată de constituții și de legi, limitele libertăților sunt cele determinate de necesitatea conviețuirii sociale și de respectul reciproc între titularii acestor libertăți, iar îngrădirile, condiționările și restrângerile exercitării libertăților individuale au un caracter excepțional, există un regim politic democratic.

    Prin urmare dictatura și democrația au ca esență comună conținutul și modul de manifestare al puterii statului și al libertății omului. Dictatura poate avea forme absolute, așa cum istoria demonstrează, în care puterea statală este exercitată de cele mai multe ori de o singură persoană, iar libertățile cetățenești sânt reduse semnificativ, proclamate formal sau anihilate. În schimb, nici o formă de organizarea democratică a societății în care libertățile sociale și drepturile fundamentale sunt recunoscute, consacrate și garantate nu poate fi în afara puterii statului exercitată de guvernanți în numele și pentru guvernați. Orice formă de organizare statală a societății, fie ea democratică sau nu, implică această distincție sau separare între guvernanți și guvernați, primii exercitând puterea statului în numele poporului, care în formele de democrație constituțională este titularul acesteia și al suveranității naționale.

     Iată de ce, în opinia noastră, puterea statală fiind o constantă în orice regim politic, inclusiv în cel democratic, exercitarea acesteia poate avea forme dictatoriale inclusiv în democrație și mai ales în democrațiile statale contemporane. Dictatura puterii în democrație se poate exprima în esență în practicile statale care reprezintă exces de putere mai ales față de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Această idee dorim să o dezvoltăm și să o argumentăm în cele ce urmează din perspectivă juridică filosofică și teologică.

 De la începuturi și până în prezent societatea umană este marcată de două constante care au valoare ontologică: lupta pentru putere iar pe de altă parte lupta împotriva puterii, atât în situațiile în care este nelegitimă deoarece îmbracă forma dictaturii sau chiar a tiraniei, cât și în variantele de aparentă legitimitate, în special în societățile democratice, cum ar fi de exemplu activitatea politică legitimă a opoziției de a accede la putere sau acțiunile societății civile și a persoanelor fizice împotriva abuzului de putere.

      Aceste constante ontologice ale oricărei societăți umane sunt inevitabile oricare ar fi forma de organizare socială sau caracteristicile regimurilor politice, inclusiv în societățile democratice, deoarece esența existențială și funcțională a oricărui sistem social este expresia diferenței contradictorii dintre guvernanți și guvernați, dintre societate în ansamblul ei și omul în concretul și personalitatea sa, între ordinea normativă și ordinea valorică morală, între lege și libertate, între interesul public și interesul privat și bineînțeles între vocația omului la drepturi fundamentale intangibile și interesul public al statului de a condiționa, limita și restrânge exercitarea acestora.

     Aceste contradicții, dacă rămân în forma lor absolută, prin excelentă antagonică, pot fi distructive pentru o societate organizată statal, așa cum istoria a demonstrat.

      Deținătorii efemeri ai puteri statale în această lume, naționali sau supranaționali, doresc să trăim prin delegație, să nu mai fim noi înșine, să renunțăm la personalitatea și demnitatea de oameni, la libertate și să le încredințăm lor dreptul să ne spună cine suntem, cum să ne trăim viața, să ne explice ce este libertatea și să ne confere libertate în limitele și formele dorite de ei, să ne restrângă drepturile naturale, să ne spună ce este bine și ce este rău, să ne facă să existăm fără Dumnezeu într-o societate atee pe care tot ei vor să o construiască după chipul și voia lor. Și toate acestea în schimbul unui pretins trai în siguranță, bazat pe consum, pe a avea și pentru a fi.

      Mulți dintre noi au acceptat acest compromis, au renunțat la autenticitatea lor, devenind simpli indivizi supuși, care se simt în siguranță sub puterea absolută și atotștiutoare a tătucului, care este leviatanul, statul actual căzut în fariseism, demagogie și ateism profund.

Intenția guvernanților este să ne transforme în ”sclavi fericiți”. Iată ce spune în acest sens Ovidiu Hurduzeu: ”La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai vulnerabil. Panica, nesiguranța, apatia socială, evitarea riscurilor, însoțită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar eroic, activismul politic, dorința de-a experimenta, de a depăși limitele. Individul încrezător în sine și în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat, victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană precaută, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul.

     Se naște sub ochii noștri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de vulnerabilitate: Totul a devenit subordonat noțiunii de safety, siguranță, securitate.

Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simți liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este are you safe?: (te simți în siguranță?).

     Siguranța: nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realității prin ochelarii vulnerabilității este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării și a postmodernității instituționalizate”[3].

     Să nu lăsăm somnul rațiunii noastre să zămislească monștri, să ne ferim de libertatea care duce la robia cea rea (Sfântul Isac Siriul), să nu devenim niște sclavi fericiți.

Statul și omul. Despărțirea de puterea statului

Omul este o ființă socială. Nu poate trăi în afara unei societăți organizate statal. El trebuie să lupte în fiecare zi pentru a-și câștiga existența, după cuvântul lui Dumnezeu: În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce. (Facerea 3, 17-19)

  Această luptă pentru existență în mediul social, organizat statal, nu are un sens peiorativ. Este o condiție a progresului neîncetat, a depășirii limitelor existențiale, a înainta atât material cât și spiritual de la bine la mai bine. Dumnezeu nu a condamnat dorința omului de a trăi mai bine, de a avea bunuri materiale. A atras atenția asupra modului în care omul se raportează la bunurile materiale, la această lume creată și finită. Prioritară este preocuparea omului pentru suflet, care este nemuritor, împlinirea Poruncii Iubirii, să nu se raporteze și să nu trăiască în convingerea că această lume este ultima realitate.

  Cu toate acestea, în toate epocile istorice puterea a avut tendința de a corupe pe aceia care, temporar, o exercitau. Se spune adesea, repetând sau parafrazând o maximă a Lordului Acton, că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“. Într-un sens nu foarte diferit, se vorbește adesea despre „drogul“ sau „beția“ puterii care s-a instalat la cutare om politic sau la cutare ins, mai ales devenit brusc șef undeva, de unde cu puțin timp înainte nu era nimic.

 Exercitarea puterii statale a fost și este în toate epocile istorice discreționară și de multe ori abuzivă. Garanțiile constituționale și juridice instituite pentru a impune respectarea drepturilor naturale și legale fundamentale ale omului se dovedesc a fi insuficiente și ineficiente, pentru că aceste garanții și instituții sunt tot o creație a celor ce guvernează. S-a accentuat decalajul dintre guvernanți și guvernanți în favoarea primilor, fapt care astăzi este recunoscut de politicieni, doctrinari, filosofi, teologi și juriști. Dar cel mai bine acest decalaj este resimțit de omul de rând care este nevoit să suporte exercitarea autorității discreționare și abuzive a statului.

   În toate epocile istorice oamenii au fugit de autoritatea statului și au încercat să-și organizeze existența fără stat.

   Primul exemplu ar fi comunitățile monahale din primele secole, dar şi unele din prezent, în care viața de obște e bazată pe posesia în comun a tuturor bunurilor. Unul dintre voturile monahale este și cel al sărăciei. În Faptele Apostolilor se relatează că Anania și Safira au fost pedepsiți de Dumnezeu cu moartea pentru că puseseră deoparte bunuri care erau destinate comunității (Fapte, 5, 1-11).

   Un alt exemplu sunt falansterele din secolul XIX, cum ar fi la noi cel de la Scăieni.

   Amintesc şi cooperativele, care, în toate formele lor, agricole, meșteșugărești, de consum sau de credit nu au fost și nu sunt un lucru rău. Răul a constat în modul în care comuniști și chiar actualii guvernanți au înțeles și înțeleg să le instituie sau să le refuze. Distributismul este de asemenea un exemplu de organizare a vieții fără stat.

   În prezent există forme de organizare statală a societății și modele bazate pe principii consacrate de constituții și de legi care stabilesc atribuții ale comunităților administrative, comune, orașe, județe etc., de a se gospodări, inclusiv din punct de vedere economic independent de autoritatea centrală a statului. Aceste atribuții sunt consacrate în două principii fundamentate, al autonomiei administrative locale și al subsidiarității, recunoscute chiar și de dreptul Uniunii Europene. Constituția României nu a consacrat principiul subsidiarității.

     Un demers care să răspundă la întrebarea „cum să ne organizăm viața fără stat?” Este necesar. O astfel de încercare se încadrează într-o analiză complexă a raporturilor dintre stat și om, de care s-au ocupat filosofi, teologi și juriști dea lungul timpului. În acest articol introductiv, propunem o sinteză a răspunsului posibil la întrebarea, cum pot oamenii să-și organizeze viața pentru a depinde cât mai puțin de stat ?

  Pot fi concepute soluții individuale sau colective pentru a trăi fără stat. Oamenii sunt nevoiți să caute să-și organizeze viața fără a mai recurge la serviciile statului sau a celor care dețin puterea economică și financiară la nivel național și la nivel mondial, pentru că restricțiile și constrângerile de tot felul, sarcinile financiare impuse devin tot mai împovărătoare. Se adaogă și lipsa unor mijloace de subzistență care să permită un trai decent. Aceste soluții se materializează în forme personale sau familiale de gospodărie, instalații care să permită autonomie energetică și termică, organizarea unei gospodării proprii care să procure necesarul de bază de alimente, retragerea din mediul citadin în cel rural și altele, în măsură să permită o independență cât mai mare față de astfel de servicii ale statului/corporaţiilor. Toate acestea au un caracter mai mult sau mai puțin eficient pentru că dominația statului se resimte și în acest caz. În relația cu cetățeanul, în zilele noastre statul nu iese niciodată în pierdere.  

     Premisa fundamentală a oricărui model de nouă ordine juridică și socială care să ofere un răspuns eficient la întrebarea de mai sus constă în reîntoarcerea omului, a celor care dețin puterea, la Dumnezeu, la dreapta credință ortodoxă. Mântuitorul a spus că „Fără Mine nu puteți face nimic„ (Ioan 15,5). În acest fel vom regăsi ordinea și armonia supremă, bazată pe iubire, care este Împărăția lui Dumnezeu și care este înlăuntrul nostru.

     Pentru exercitarea unei bune guvernări, oricare ar fi modelul de organizare a statului și societății propus, mai este necesar, tot în sensul dreptei credințe ortodoxe a poporului român, și ceea ce noi am numit comportament constituțional loial a celor ce exercită puterea[4]. Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției, a legilor, a construcției ordinii economice, juridice și sociale a statului, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

     Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

     Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

    Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos: „Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 42-45). Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare, ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos, nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.

      Răspunsul la întrebarea care constituie titlul acestui articol poate fi formulat și împărțit în trei secțiuni:

         A. Cum ar putea statul să devină cât mai puțin necesar în viața socială?

      Avem în vedere reducerea semnificativă a intervenției autorităților prin care se realizează guvernarea (Șeful statului, Parlament și Guvern), nu și a autorităților care au atribuții de garantarea a drepturilor și libertăților sociale (Curte Constituțională, instanțele judecătorești, Avocatul Poporului). În opinia noastră atribuțiile acestor instituții statale trebuie sporite pentru a deveni cu adevărat eficiente.

• Aplicarea corectă și adecvată a principiilor autonomiei administrative locale și al subsidiarității, încât aceste principii să devină realități, ci nu numi norme juridice sau concepte teoretice, cum sunt în prezent. Întărirea rolului comunităților locale în gestionarea propriei lor vieți sociale
• Partajarea clară a atribuțiilor legislative între Parlament și comunitățile locale.
• Stabilirea unui domeniu al legii, al actelor normative ale Parlamentului. Interzicerea restrângerii exercitării drepturilor fundamentale naturale și respectarea demnității umane în orice situație.
• Încurajarea formelor de organizare sociale și economică de tip cooperatist. Adoptarea unei legislații eficiente care să încurajeze și să sprijine cooperativismul. În prezent dreptul de proprietate cooperatistă nu este consacrat constituțional.
• Consacrarea procedurii referendumului ca mod de adoptare al legilor organice și a proiectelor de lege rezultate ca urmare a unei inițiative populare.
• Reducerea drastică a fiscalității. Stabilirea prin lege a limitelor și criteriilor de impozitare. Desființarea unor categorii de impozite cum ar fi, cele pe venit, pe clădiri, terenuri, bunuri mobile etc.

Instituirea unui impozit unic pentru populație și persoanele juridice, de tip TVA, și cel mult o contribuție proporțională a persoanelor fizice și juridice, justă și limitată valoric la bugetul național și bugetele locale.

Desființarea taxelor percepute pentru serviciile statului, sănătate, justiție, administrației etc.

Contribuțiile financiare ale salariaților pentru pensii sau asigurări sociale să fie limitate valoric prin lege sau chiar facultative.

• Garanții noi privind eliminarea excesului de putere al autorităților statului, prin consacrarea principiului proporționalității drept criteriu principal de departajare între exercitarea legitimă a puterii şi excesul de putere care poate fi sancționat. Principiul proporționalității înseamnă adecvarea strictă a unor astfel de restricții la situația de fapt și la scopul legitim urmărit. Așa cum am arătat în alte studii, acest principiu este un criteriu important pentru a distinge între exercitarea atribuțiilor statului în conformitate cu normele constituționale și legale şi excesul de putere nelegitim și neconstituțional.[5] Atribuții noi și întărirea celor prezente, în acest sens, pentru instanțele judecătorești, Avocatul Poporului sau Curtea Constituțională.
• Stabilirea precisă și clară prin lege a principiului Supremației ordinii constituționale interne față de dreptul Uniunii Europene. Principiul priorității dreptului Uniunii Europene fiind aplicabil numai în cazurile strict prevăzute de lege și fără a afecta suveranitate națională și supremația Constituției.

B. Cum poate statul să-și îndeplinească rolul de stat social ?

• Reconstruirea unui sector al economiei de stat, în care principala formă organizatorică să fie regiile autonome, având capital total sau majoritar de stat, atât la nivel național cât și local.

În acest fel veniturile statului nu ar mai proveni aproape exclusiv din impozite și taxe, ci din veniturile realizate din economia de stat. Iar împrumuturile bancare care împovărează ţara s-ar face rar şi eficient.

  - Interzicerea concesionării sau privatizării unor bunuri, companii de interes vital   pentru națiune, cum ar fi energia electrică, bunurile naturale (izvoarele de apă, pădurile, minereurile, terenurile etc.), industria petrochimică și altele. Reanalizarea și eventual revocarea unor contracte de acest fel deja existente.

   - Interzicerea externalizării capitalului de stat și a veniturilor obținute în economia de stat.  

   - Investiții prioritate, semnificative și programe clare în sănătate, învățământ, cultură, asistență socială.

   - Preocupări și programe concrete pentru reducerea decalajelor sociale și formarea unei clase sociale de mijloc semnificative numeric.

    - Dreptul la un nivel de trai decent să devină preocuparea fundamentală a guvernanților, cu posibilitatea de sancționare juridică în caz de nerespectare. Este îngrijorător cât de mare este numărul săracilor, a celor fără adăpost, a celor însingurați, a celor pe care nu-i iubește nimeni. Statul nu face nimic pentru acești oameni. Este necesar să se implementeze politici publice realiste și eficiente pentru ajutorarea celor aflați în dificultate.

     Sigur și indiferența noastră față de cei oropsiți, bolnavi sau în nevoi trebuie să înceteze. Trebuie să triumfe în conștiința fiecăruia, Porunca Iubirii Milostive pe care ne-a dat-o Mântuitorul, de a-l iubi și ajuta pe cel de lângă noi. Mai este un aspect. Un proverb chinezesc vechi dar potrivit pentru vremurile noastre spune că, „dacă vrei să ajuți pe cineva să nu-i dai un pește, ci o undiță și să-l înveți să pescuiască”. Ajutorul statului față de cei în nevoi ar trebui să urmeze și această învățătură.

    - Consacrarea constituțională a dreptului cetăţeanului la o bună guvernare. Reglementarea unor sancțiuni juridice în situația nerespectării acestui drept fundamental.

C. Cum pot oamenii să-și organizeze viața pentru a depinde cât mai puțin de stat?

    Măsurile propuse în primele două secțiuni, chiar dacă în opinia noastră pot duce la îmbunătățirea raportului dintre stat (guvernanți) și om, în favoarea oamenilor, de a face cât mai puțin necesar statul în viața personală, au totuși un inconvenient important. Toate aceste măsuri, pe care noi le considerăm benefice pentru realizarea scopului enunțat pot fi create și aplicate numai prin voința politică și legislativă a guvernanților. Este puțin probabil că într-un viitor apropiat, astfel de măsuri vor deveni o realitate. Dar speranța de mai bine rămâne chiar și sub acest aspect.

    Existența individuală și socială de astăzi, bazată pe economia de tip capitalist, pe concurență și individualism, se caracterizează prin producție, acumulare materială și consum, toate acestea încurajate și amplificate de politicile publice și, ce este mai îngrijorător, acceptate și dorite de mulți oameni. Consumul și acumularea duce inevitabil la dependență față de stat la suportarea controlului și constrângerilor diverse, mai mult sau mai puțin subtile impuse de autorități.

   Firea omenească creată, omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este și trup și suflet. Dar omul prin gând, voință și faptă este mai mult pentru trup decât pentru suflet. Sigur avuția, consumul nu sunt un rău în sine. Nociv pentru om este excesul, dorința de a avea, de a acumula și de a consuma cât mai mult material, ci nu spiritual. În pilda Bogatului căruia i-a rodit țarina, Mântuitorul a spus pentru cei de atunci și pentru cei de acum: Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! In această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și aduna comori pentru sine însuși si nu se îmbogățește in Dumnezeu." (Luca 12, 16-21)

  Este nevoie ca fiecare să aplice în viața legea cumpătării, a justei măsuri în toate, a unei echilibru existențial. Aceasta este una dintre soluțiile de a reduce dependența economică și financiară față de stat, credem noi.

  Depărtarea omului de stat, implică apropierea de Dumnezeu, de dreapta credință ortodoxă, de Biserică, de viața în comuniune. Numai astfel omul se poate regăsi pe sine și parcurge calea de la eul exterior la sinele mai adânc. „Fii infidel eului în drumul către sine”, recomandă filosoful Constantin Noica.

   Filosoful Constantin Noica se întreba „ce este de făcut atunci când nimic nu mai este de făcut?”. Desigur filosoful nu preconiza intrarea noastră într-o pasivitate totală, în acceptarea necondiționată a destinului rău pe care alții ni-l pregătesc. Dimpotrivă, este o meditație adânca ce îndeamnă la acțiune, la salvarea ființei și a demnității noastre de oameni creați după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, la salvarea vieții, comunității dreptei credințe, culturii noastre, în aceste vremuri sumbre în care maleficul și iraționalul contrare firii vor să domine și să triumfe, dar fără șansa de a reuși.

   Herman Hesse, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul romanului „Jocul cu mărgele de sticlă”, remarcă cu multă înțelepciune: ”Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac 2x2. Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

     Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”.

    Fericirea, în orice vreme este data mai întâi de dreapta credință și apoi de cultură, pentru că nu cultura ne mântuiește, ci dreapta credință în Dumnezeu. Cultura personală și cultura unui popor există, are valoare, în vremurile noastre numai dacă este întemeiată pe dreapta credință și dacă scopul ei sunt adevărurile revelate de Dumnezeu. În afară de aceasta este incultura, neantul spiritual, în care astăzi atât de mulți, voit aleg să existe.

     În acest context, prima condiție a salvării noastre ca persoane libere, a demnității noastre dar și a vieții, este întoarcerea la Dumnezeu la dreapta credință ortodoxă. Dumnezeu este Ființa Supremă, Creatorul, Viața și Învierea noastră. Trebuie să avem conștiința faptului că această lume cu tot ce este lumesc în ea, material, lipsit de valorile virtuții și ale credinței, este supusă finitudinii și determinismului material și temporal. Nu pentru lumescul din lume s-a rugat Mântuitorul, ci pentru oameni, care sunt valori eterne dacă rămân în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei.

    Pentru a rezista în aceste vremuri de încercare, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că refuzăm mâna Sa salvatoare și ne credem atotputernici și stăpânii acestei lumi, există o singură cale de izbăvire: să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem roade vrednice de pocăință (după cuvântul Mântuitorului: ”Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” - Matei,18,3), să ne întoarcem la Sfânta Biserică Ortodoxă, să credem și să ne rugăm mai mult, să împlinim Porunca Iubirii, prin care ne întoarcem la darul dumnezeiesc al vieții, al libertății și al demnității. Darurile lui Dumnezeu nu se iau niciodată înapoi. Noi suntem aceia care le refuzăm. Trebuie să ne recâștigăm demnitatea de om.

    Tot Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Eu sunt calea adevărul și viața”( Ioan, 14,6) și „Fără Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5). Cuvintele Mântuitorului trebuie să devină convingeri în inima și mintea noastră și mai mult decât atât, fapte ale iubirii și ale vieții pentru a învinge încă de pe acum, când trăim în trup material, lumescul lumii și puterea celor fără de Dumnezeu și fără de omenie.

     Statornicia în dreapta credință este temeiul individual și colectiv un răspuns ferm la dictatura guvernanților contemporani și chiar pentru reforme sociale. Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit smerenia, ne îndeamnă să fim smeriți și ne dă model de smerenie pe Sine Însuși. „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11, 29) A fi smerit cu inima și cu duhul nu este un act de umilință, ci un act voit al libertății noastre întru demnitatea noastră. Smerenia este mama virtuților, cum o numesc sfinții părinți, este supunerea cu mintea față de Dumnezeu și nu față de om și lumescul acestei lumi.

     Dacă omul alege pasivitatea supunerea necondiționată față cei care temporar exercită puterea lumească astăzi, din om liber devine rob, iar demnitatea de om cade în umilință, însoțită cu frica, cu deznădejdea cu acceptarea lumescului și a răului acestei lumi. Dumnezeu Mântuitorul nostru a fost smerit dar nu umil. Din Sfânta Evanghelie aflăm de cuvântul dur al Mântuitorului împotriva fariseilor și cărturarilor, care formal se arătau drepți dar în realitate încălcau legea, erau lipsiți de iubire și omenie, mândri și disprețuitori, am spune noi la fel precum și guvernanții de astăzi sunt.

     Poporul român este smerit dar nu umil. Multe au fost încercările și vitregiile vremii îngăduite de Dumnezeu, abătute asupra poporului român. În orice împrejurare poporul român a rămas statornic în dreapta credință, și-a apărat și menținut credința, ființa, limba, tradițiile, cultura, libertatea, țara, atât cu armele dreptei credințe, cât și cu jertfa pe câmpul de luptă, dacă a fost nevoie. Vicisitudinile, îngrădirile de tot felul, globalizarea, ateismul care proliferează nu vor putea să aducă atingere valorilor existențiale fundamentale ale poporului român, identității și unității sale.

     Prin urmare trebuie găsite și soluții sociale la dictatura și criza generate de guvernele și instituțiile statale, de globalismul mondial promovat cu atâta nonșalanță astăzi.

     O primă soluție este de a ne schimba modul de a fi, de a ne înnoi cu mintea cum spune Sfântul Apostol Pavel, care adaugă că nu trebuie să ne potrivim vremurilor. Omul este trup și suflet, dar astăzi omul este mai mult pentru trup decât pentru suflet, este înclinat mai mult spre a avea decât pentru a fi. De aici preocuparea excesivă pentru trup, pentru a acumula și consuma bunuri materiale, fapt ce creează dependență și servituți față de guvernanți, o supunere umilitoare față de aceștia, integrarea voită în ordinea acestei lumi în care dreapta credința, viața, sănătatea, libertatea și demnitatea au devenit formale și desuete pentru cei care guvernează. Schimbarea paradigmei existențiale individuale înseamnă trecerea de la ’’a avea’’ la ’’a fi’’, ceea ce însemnă primatul spiritului asupra trupului și posibilitatea de a rezista sistemului, de a nu ne integra umil în ordinea socială a supunerii totale pregătite de guvernanți actuali.

     Trebuie să avem convingerea că drepturile și libertățile fundamentale nu ne sunt conferite de legiuitorul intern sau internațional, sau de guvernanți, ci sunt preexistente înscrierii lor în constituții, în instrumente juridice internaționale, care numai le consacră și creează obligația juridică pentru stat, pentru legiuitor, pentru justiție, de a le apăra. În situația de astăzi, când exercitarea drepturilor și libertăților este limitată formal, juridic, noi trebuie să fim conștienți că voința și măsurile dictatoriale ale guvernanților nu pot afecta esența acestora. În nicio constituție contemporană nu este consacrat dreptul fundamental al omului la o bună guvernare, fapt juridic care ar impune această obligație guvernanților, iar în cazul nerespectării ei de a intervenii răspunderea juridică și nu numai politică pentru cei ce exercită puterea statală.

     Noi trebuie să fim și să rămânem oameni liberi și demni mai ales în aceste vremuri în care guvernarea dictatorială triumfă, iar statul social, statul de drept și contractul social au fost în fapt abolite. Mulți dintre cei care exercită puterea statală temporară astăzi, trăiesc cu convingerea că actuala ordine politică, socială și economică a lumii, declarată formal ca fiind democratică, este eternă.

     Nu este așa. Istoria lumii dovedește relativitatea și temporalitatea oricărei orânduiri sociale, chiar dacă mulți le considerau indestructibile, eterne. Exemplul cel mai apropiat de noi este orânduirea comunistă care a dispărut din realitatea socială. La fel se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, noi sperăm cât mai devreme, și cu actuala ordine politică, economică și socială, inclusiv cu sistemul instituțional, politic și juridic al Uniunii Europene.

 Există deja modele pentru noi forme de organizare socială, bazate pe comuniune socială și economică în dreapta credința și pe posibilitatea eliminării legilor economiei de piață, a principiului consumismului irațional. Un asemenea model formulat deja teoretic este „distributismul social și economic”.

     De altfel practica românilor de a se retrage din mecanismele instituționale ale unei guvernări dictatoriale, cu scopul de a-și păstra identitatea de neam, credința, limba, bunurile materiale este veche. Cu titlul de exemplu amintim obștile sătești din evul mediu cunoscute în special în Transilvania, dar și vechiul drept românesc cutumiar „jus valahicum”, opus sistemului normativ al guvernanților din acea vreme.

    O astfel de organizare socială nu este numai istorie. Ea începe să devină o realitate socială atât în țara noastră cât și în alte țări sub forma comunităților sociale și economice, unde accentul existențial cade pe „a fi” și nu pe „a avea”, iar legile consumismului nu se mai aplică. Este soluția retragerii din mecanismele instituționale și de guvernare ale statului, pe cât posibil, cu scopul de păstrare a comunității și comuniunii, a libertății și demnității umane și nu în ultimul rând a credinței.

    Sub aspect economic, chiar și în cadrul actualei legislații, evident insuficiente, pot fi soluții de organizare a vieții personale, dar numai în comuniune cu ceilalți, și care nu sunt neapărat și moduri de viețuire ascetice. De exemplu cooperativismul în toate formele sale. Înființarea în cadrul colectivităţilor locale de cooperative meșteșugărești, de credit (bănci populare) și chiar forme asociative în agricultură.

   Toate cele arătate în acest articol sunt numai o introducere și o punere în temă asupra acestei probleme. Răspunsul la întrebarea din titlu necesită o analiză mult mai amplă care poate forma obiectul unei monografii și pe care sperăm să o scriem cu ajutorul bunului Dumnezeu.

    Dumnezeu să ne ajute!