Convergenta sistemului capitalist cu cel comunist si cresterea economica. Situatia Romaniei

I Argument

 Problematica proceselor contemporane de integrare și globalizare statală și socială aduc în discuție viabilitatea teoriei convergenței sistemelor și creșterii economice zero elaborate în anii 70 ai secolului trecut. Care sunt principalele aspecte ale celor două teorii, viabilitatea modelelor propuse și în ce măsură realitatea românească corespunde previziunilor celor două teorii? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem în acest studiu.

II Teoria convergenței sistemelor

 Teoria convergenței a apărut și a câștigat popularitate la mijlocul secolului trecut. A devenit un concept fundamental în sociologia occidentală modernă, în științele politice și în economia politică. În Rusia, teoria convergenței a fost promovată pe scară largă de academicianul Dmitry Sakharov și asociații săi, care și-au bazat convergența pe planurile lor de restructurare a economiei și a instituțiilor publice.

 Termenul „convergență” însuși provine de la cuvântul latin „apropiere”. Teoria convergenței sugerează că, în condiții moderne, cele două sisteme sociale antagoniste ale capitalismului și socialismului sunt în proces de convergență, fiind sintetizate într-un fel de „societate mixtă”. Combină caracteristicile pozitive ale fiecăruia dintre sisteme.

 Dispozițiile inițiale ale teoriei convergenței au fost împrumutate din domeniul științei biologice, ceea ce dovedește că în procesul interacțiunii evolutive, trăsături anatomice similare încep să posede grupuri de organisme vii care sunt departe unul de celălalt la origine, dar obligate să trăiască împreună în același mediu.

 Părinții teoriei convergenței sunt considerați P. Sorokin, J. Golbraith, U. Ros-tou (SUA), J. Fourastier și F. Perru (Franța), K. Tinbergen (Olanda), X. Shelsky și O. Flecht-heim (Germania). Acești și alți oameni de știință din era confruntării economice acute între capitalism și socialism au dovedit că sistemul capitalist este ireversibil din punct de vedere istoric și poate continua să existe prin transformări și reforme care sunt împrumutate din metode socialiste în managementul științific al economiei și societății, în planificarea statului a tuturor domeniilor de activitate.

 Teoria convergenței combină o gamă largă de idei din domeniile sociologiei, economiei și politicii. Se bazează pe aspirații reformiste și social-democrate, care vizează îmbunătățirea proceselor de monopol de stat și încercări de asimilare sub formă de reforme exprimate de o economie de piață, pluralismul politic și liberalizarea sistemului social.

 Unii adepți ai teoriei convergenței, de exemplu Z. Brzezinski, își limitează efectul doar la zona de activitate economică. Astfel, Teoria convergenței presupune că, pe măsură ce țările se deplasează din stadiile incipiente ale industrializării spre a deveni pe deplin industrializate, încep să semene cu alte societăți industrializate în ceea ce privește normele și tehnologia societății. Caracteristicile acestor națiuni converg efectiv. În cele din urmă, acest lucru ar putea duce la o cultură globală unificată, dacă nimic nu ar împiedica procesul.

 Teoria convergenței își are rădăcinile în perspectiva funcționalistă a economiei, care presupune că societățile au anumite cerințe care trebuie îndeplinite dacă trebuie să supraviețuiască și să funcționeze eficient.

 Unii teoreticieni au expus de atunci premisa inițială a acestui model economic, apreciind că națiunile industrializate pot deveni mai asemănătoare în unele moduri decât în ​​altele. Teoria convergenței nu este o transformare universală deoarece, deși tehnologiile pot fi împărtășite, nu este la fel de probabil ca aspecte fundamentale ale vieții, precum religia și politica, să se convertească în mod necesar, deși pot.

 Teoria convergenței este, uneori, denumită și "efectul de aliniere". Atunci când tehnologia este introdusă în țările aflate încă în stadiile incipiente ale industrializării, banii din alte națiuni se pot revărsa în vederea dezvoltării și țările în cauză pot profita de această oportunitate. Aceste națiuni pot deveni mai accesibile și mai sensibile la piețele internaționale și le permite să recupereze decalajul față de țările avansate.

 Statele instabile politic sunt mai predispuse să se diferențieze de țările dezvoltate deoarece nu pot să se convertească datorită factorilor politici sau social-structurali, cum ar fi lipsa resurselor educaționale sau de formare profesională. Prin urmare, teoria convergenței nu s-ar aplica în cazul lor.

 De asemenea, teoria convergenței permite ca economiile țărilor în curs de dezvoltare să crească mai rapid decât cele ale țărilor industrializate în aceste circumstanțe. Prin urmare, toți ar trebui să ajungă la egalitate în cele din urmă.

 Unele exemple de teorie a convergenței includ Rusia și Vietnam, fostele țări pur comuniste, care s-au relaxat de doctrinele stricte comuniste, pe măsură ce economiile din alte țări, cum ar fi SUA, s-au dezvoltat. Socialismul controlat de stat este mai puțin o normă în aceste țări acum decât este socialismul pieței, care permite fluctuațiile economice și, în unele cazuri, și afacerile private. Rusia și Vietnam au cunoscut o creștere economică, deoarece regulile și politicile lor socialiste s-au schimbat și s-au relaxat într-o oarecare măsură.

 Țările europene ale Axei, inclusiv Italia, Germania și Japonia, și-au reconstruit bazele economice după cel de-al doilea război mondial, în economii care nu se deosebeau de cele existente între puterile aliate ale Statelor Unite, ale Uniunii Sovietice și ale Marii Britanii.

Mai recent, la mijlocul secolului al XX-lea, unele țări din Asia de Est s-au convertit cu alte națiuni mai dezvoltate. Singapore, Coreea de Sud și Taiwan sunt acum toate considerate a fi dezvoltate, națiuni industrializate.

 Dimensiunea economică a teoriei convergenței sistemelor presupune că dezvoltarea este

Ea încadrează convergența cu națiunile presupuse a fi "dezvoltate" ca un țel al așa-numitelor națiuni "nedezvoltate" sau "în curs de dezvoltare" și, în acest fel, nu reușește să țină seama de numeroasele rezultate negative care adesea urmează acest model economic de dezvoltare.

 Mulți sociologi, cercetători au observat că acest tip de dezvoltare adesea doar îmbogățește deja bogatul și / sau creează sau extinde o clasă de mijloc în timp ce exacerbează sărăcia și calitatea scăzută a vieții cu care se confruntă majoritatea națiunii. În plus, este o formă de dezvoltare care, în mod obișnuit, se bazează pe supra-utilizarea resurselor naturale, înlocuiește subzistența și agricultura la scară mică și cauzează poluare și distrugeri răspândite ale habitatului natural.

 În anii 70 ai secolului trecut gândirea social-politică românească depășise iconoclasmul ideologic, de tip marxist, care definea conceptul de convergență a sistemelor drept ”teorie burgheză care preconizează evoluția celor două sisteme social-economice și politice, socialismul și capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluția socială”, orientând tematica și interesul spre dezbateri dezinhibate, în jurul unor concepte, precum ”convergența sistemelor”, ”societatea postindustrială”, ”rolul tehnocrației”, avantajele ”unității în diversitate”, respectiv ”teoria zegistă”(creșterea economică zero).

 Pornind de la principii corecte în plan teoretic, ”convergența sistemelor” ar fi putut să devină benefică într-o lume onestă, animată de principii umaniste, de coexistență nonbeligerantă, prezumând un anume echilibru între două entități, care au conviețuit bipolar, anterior anului 1989, însă presupunând asumarea și implementarea unei susținute politici de coeziune și ajustare reciprocă.

 Aceasta, cu cât, în condițiile unei euforii nedisimulate, după căderea Zidului Berlinului, și în ciuda unu pesimism politic sau a unor gândiri nostalgice, atât Estul cât și stânga europeană își doreau din plin o infuzie ideologică regeneratoare.

 În realitate, procesul s-a finalizat printr-o pervertire a celor două entități, producând o confuzie a valorilor originare, o rupere a echilibrului dintre proiectul inițial și cel final, ce a transformat convergența în emergență, echilibrul în subordonare. În acest mod, ”convergența sistemelor” a devenit un canal de contaminare reciprocă, cu viruși periculoși, dând naștere unei maladii pandemice, căruia cu greu îi putem afla antidotul.

 Avem în vedere abandonarea culturii umaniste în favoarea unei pseudo culturi tehnocrate sau chiar a unor forme de sub-cultură din ce în ce mai extinse, generalizarea consumismului și ignorarea sau chiar repudierea valorilor spirituale. Omul nu mai este o persoană ci un individ subordonat statului, care îi oferă câteodată pâine și circul politic și social de care are trebuință. Mai observăm: dominația marilor monopoluri economice și accentuarea decalajelor dintre bogați și săraci, scăderea alarmantă a calității vieții și afectarea gravă a mediului natural, abandonarea identității naționale exprimată în istoria națională, credință și cultură, fenomenul migrației populației în căutarea unui loc de muncă mai bun sub aspectul veniturilor care pot fi realizate, descompunerea familiilor tradiționale și desconsiderarea tradițiilor și valorilor familiei creștine, apariția unor forme de infracționalitate transfrontalieră foarte periculoase și greu de stopat, cum ar fi corupția, spălarea de bani, traficul de persoane și de droguri, diferite forme de violență. Enumerarea ar putea continua. În esență asistăm pe de o parte la distrugerea valorilor umaniste tradiționale și a identității naționale, iar pe de altă parte la o uniformizare abstractă bazată pe dominația celor care dețin puterea și controlul asupra lumii. Totul devine aparență, demagogie și non-sens.

Se poate spune că, în România, capitalismul a preluat tot ce era mai râu în socialism, devenind un ”capitalism de cumetrie”, iar prin metisajul reciproc, a rezultat un ”mixtum compositum” încât românii nu s-au mai bucurat de o societate postindustrială, așa cum li s-a promis, ci de o distrugere programată a economiei și industriei, în condițiile unui capitalism sălbatic, nemilos, nociv în cel mai adevărat sens al cuvântului.

 Teoria convergenței sistemelor, mai ales în privința modelelor de guvernare bazate pe dominare și uniformizare spirituală, culturală și pe promovarea umanismului abstract care nu are în centrul său omul ca persoană liberă, își găsește astăzi materializarea în organizația supranațională și suprastatală, Uniunea Europeană.

 În sfera religiei, ecumenismul este o expresie a încercării de aplicare a acestei teorii. Mișcarea ecumenică poate fi considerată ca având un rol pozitiv numai în ceea ce privește dialogul între confesiunile și bisericile creștine, ca o posibilitate pentru dreapta credință ortodoxă de a-și face cunoscute învățăturile și valorile, de a le susține. Ecumenismul nu poate fi acceptat ca încercare a bisericii catolice de a subordona pe credincioșii ortodocși, primatului unui singur episcop, Papa, episcopul Romei și nici ca o renunțare sau modificarea a tradițiilor și învățăturii de credință ortodoxe. Părintele profesor academician dr. Dumitru Stăniloae sublinia foarte bine aceste aspecte: ’’Trebuie să ne preocupăm în primul rând de întărirea dreptei noastre credințe și a viețuirii conform cu ea. Prin participarea noastră la mișcarea ecumenică trebuie să urmărim în primul rând a face cunoscută dreapta noastră credință în moduri accesibile înțelegerii celor ce aparțin altor formațiuni creștine. Mi se pare că mișcarea ecumenică a sporit birocrația și interesele de tot felul ale funcționarilor ei. Nu este o forță reală a credinței și unității în ea... Dar nu știu dacă relativismul care o stăpânește nu se întinde ca o slăbire a credinței în toată lumea creștină.’’

III. Teoria creșterii economice zero

 În epoca anilor 70 – 80, ”Teoria ZEG” (Zero Economic Growth) era definită ca fiind o teorie filozofico-economică de esență neomalthusianistă limitativă, potrivit căreia populația globului, cererea de produse alimentare și poluarea ar înregistra creșteri într-un mod progresiv, amenințător, în timp ce resursele globului s-ar afla în cantități limitate, lumea îndreptându-se astfel rapid spre autodistrugere, colaps total.

 Această teorie a fost susținută de Clubul de la Roma, creat în 1968, la iniţiativa economistului italian dr. Aurelio Peccei, care a reunit în jurul său 70 futurologi, din 25 ţări, pentru a studia soluții de rezolvare a unei crize care se vedea la orizont încă de pe atunci.

 Clubul de la Roma a cerut profesorului american Jay Forrester să modeleze matematic tendințele creşterii economice la scară mondială, pentru şapte decenii viitoare. Așa s-a născut primul raport al Clubului de la Roma, document de studiu coordonat de Donella şi Dennis Meadows, Jorgen Randers şi W. Behrens de la Massachussets Institut of Technology. Acestor specialiști li se solicita “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranţa ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia şi alte crize monetare şi economice”. Apelând la o metodologie stabilită de acest colectiv, s-a analizat cu ajutorul calculatoarelor electronice un model prin care era prezentată evoluţia următorilor indicatori: populaţia, producţia industrială, producţia agricolă, poluarea resurselor naturale, în perioada 1950 – 2030.

 Acești savanți aveau de dat răspuns la următoarele trei dileme capitale:

1. creşterea populaţiei constituie cauza industrializării sau industrializarea este cauza creşterii populaţiei?
2. Cine dintre cei doi factori, populație sau industrializare, este principalul răspunzător pentru creşterea poluării?
3. Este posibil ca o producţie mai mare de alimente să determine o creştere a populaţiei, respectiv hrană insuficientă pentru locuitori?

 La bază erau ideile emise de Jay Forrester în cartea sa “Dinamica industrială”, în care se atrăgea atenția asupra faptului că populaţia a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, dar că aceasta se va dubla exponențial, într-un număr mai mic de ani, ceea ce va afecta întregul sistem mondial, în timp ce creşterea acumulării de capital industrial va cunoaște limite.

 Încă din acei ani, Sicco Mansholt declara: “am făcut un calcul foarte simplu: dacă am vrea ca întreaga populaţie a globului să se bucure de un nivel de viaţă comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, ştiţi la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”.

 Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponenţială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, vor determină diminuarea curbei creşterii producţiei agricole şi industriale. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus conceptul “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii.

 Același model matematic i-a condus pe liderii chinezi la concluzii similare, reducând numărul de copii pe care îi putea avea o familie, dar dezvoltând o economie în ritmuri fenomenale, apelând și ei la principiul ”convergenței sistemelor”, un experiment reușit, se pare, dar cu repercusiuni nocive asupra rezervelor de energie, poluării și echilibrului economic al planetei.

 Jay Forrester a formulat o primă schiță de model global („Lumea 1”) pe care a precizat-o ulterior („Lumea 2”), în care încearcă să desprindă tendințele mondiale ale creșterii economice în primele șapte decenii ale secolului XX.

 Apoi el, împreuna cu alți profesori de la Massachussetts Institut of Tehnology (M.I.T.), elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits to Growth” („Lumea 3”), considerată primul raport al Clubului de la Roma.

 Autorii analizează cinci variabile ale creșterii economice:

1. populația și dinamica ei;
2. capitalul, respectiv investițiile succesive de capital și procesul dezvoltării industriei la scară planetară;
3. producția agricola mondială și alimentația;
4. consumul de resurse neregenerabile;
5. poluarea mediului natural.

 In lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creșterii economice există strânse legături de interdependență. Folosind tehnica modernă de calcul, autorii evidențiază ritmurile creșterii economice la scară mondială în primele șapte decenii ale secolului XX și tendințele înregistrate de cele cinci variabile. Concluzia la care ajung este esențialmente pesimistă. „Dacă tendințele actuale de creștere a populației, industrializării, poluării, producției alimentare și tendințele epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani”. Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele șapte decenii ale secolului XX – a avut loc o creștere exponențiala (prin înmulțire) a celor cinci variabile si că dacă tendința continuă, omenirea va declanșa în jurul anului 2100 „o prăbușire neașteptată si necontrolabilă”.

 ’’Limitele creșterii" se baza pe un model, o simulare, un program, o reprezentare matematică a variabilelor principale din lume și a interacțiunilor lor dinamice, reprezentare cunoscută ca modelul WORLD III. Principala caracteristică a acestor interacțiuni erau răspunsurile de tip feedback care arătau ca o intervenție într-o parte a sistemului are efecte neașteptate în altă parte a sistemului. Formele de declin prezise în diverse scenarii simulate în acest model încep să apară în prima parte a secolului 21 (2025-2030) pe măsură ce populația se apropie de 10 miliarde, hrana pe cap de locuitor scade la aproape 15-25% din nivelul anului 1970, poluarea crește de zece ori și cele mai importante resurse naturale, ca petrolul și gazul natural, intră in declin. Din cauza caracterului exponențial al creșterii consumului și al creșterii extracției de materii prime, măsuri organizatorice chiar severe sunt de mică importanță. De exemplu, un program guvernamental "mondial" de conservare a energiei până la 50% în 20 de ani pe fundalul unei creșteri de doar 2 % a consumului întârzie data finală a declinului cu doar 3 ani.

 Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponențială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, vor determina diminuarea curbei creșterii producției agricole şi industriale. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus familia cu cel mult doi copii. Uniunea Europeană are în vedere cerința încetinirii ritmului de creștere a populației, impunând statelor membre să recunoască și să înscrie în constituții dreptul la avort, ca drept fundamental al omului.

 Aceste concepții și modele teoretice abstracte, precum și deciziile politice luate în baza lor privind aplicarea de măsuri juridice și de altă natură de reducere a creșterii populației, sunt sacrilegii față de Dumnezeu, creatorul vieții și a tot ce există, dar și crime împotriva vieții.

 "Limitele Creșterii" a devenit subiect de controverse aprinse și Clubul de la Roma a câștigat reputația de mișcare a pesimiștilor neo-Maltusieni. Aproape imediat după 1972, toate marile puteri ale lumii au fondat institute pentru studiul energiei prin metoda "sistemelor aplicate", modelul WORLD III, studii care să contrazică teoriile Clubului de la Roma. Cu toate că mii de cercetători au făcut eforturi pentru a dovedi că programul original WORLD III nu poate de fapt prezice viitorul, și că bazele originale de calcul sunt greșite, raportul s-a dovedit inatacabil. In primul rând pentru că programul nu a fost conceput ca să "prezică" viitorul, ci pentru a putea privi mai bine "din interior". Din interiorul civilizației. Cum spun inițiatorii acestui model, "dă-te un pas înapoi și uită-te la imaginea de ansamblu".

 Până acum nimeni nu a reușit să găsească erori importante în baza originală de calcul și în ipotezele de la care s-a pornit. De fapt, cei mai înveterați atacatori ai modelului teoretic au fost chiar autorii "Systems Dynamics concepts" dezvoltat de Jay Forrester, care au trebuit să verifice de mii de ori teoria înainte de a o expune. Diferența consta în faptul că oamenii care au conceput studiul încercau să înțeleagă procesele complexe care funcționează în lumea reală, pe când criticile aduse lor, încercau să perpetueze mitul creșterii nelimitate, bazată pe acumulare și consum, dintr-o lume al cărui sistem economic, social și politic se bazează pe bani, putere și dominație, piețe de consum și inechitate socială.

 Din 1972 nenumărate studii și cărți publicate confirmă mesajul original al "Limitelor" dar negarea de către guvernele statelor a limitelor creșterii este mai puternică decât munca științifică. De fapt vorbim de o negare politică pentru că e ușor să ignori avertismentele când mandatul e de doar 4 ani și alesul trebuie să dovedească că are capacitatea de a "rezolva" problemele. Intre timp, semnele care confirmă teoria limitelor s-au înmulțit și, mai nou, au apărut semne că limitele au fost depășite cu mult mai devreme decât în raportul original, că lumea se află într-o stare de declin de câțiva ani. Cu toate că previziunile inițiale discutau forțarea limitelor de o populație de 10 miliarde în anii 2050-2060 iată că în 2021 cu o populație de 7 miliarde, pământul dă semne de oboseală.

 De fapt comunitatea internațională nu știe ce să facă cu această realitate. Discuțiile în forumurile internaționale, unde necesitatea creșterii este o prioritate permanentă, duc inevitabil la ieșiri emoționale și pe toate agendele organizațiilor mondiale scrie "creștere, acumulare și consum’’ în sensul strict al cuvântului, pentru că există credința de nestrămutat că e un lucru bun pentru planeta și pentru oameni. Dar, din nefericire, nu e cazul. O creștere constantă a producției nu creează mai multe slujbe sau un mediu înconjurător mai bun, nu combate foametea sau nesiguranța socială și nici nu îmbunătățește învățământul sau sănătatea publică. Din contră, cele mai multe aspecte ale bunăstării par să sufere din cauza expansiunii economice libere, lucru care a devenit o lege prin sine însuși.

 Adam Smith, un important economist, filosof și moralist din secolul al XVIII-lea, pentru a susține tezele sale folosea un concept –’’mâna invizibilă’’. Metafora ilustrează cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia. Smith consideră că, în cazul societăților capitaliste, urmărirea propriului bine contribuie la binele societății. În cadrul mecanismului pieței, guvernat de acest principiu, acțiunile cele mai eficiente și benefice vor fi și cele mai profitabile.

 Adam Smith introduce termenul în Cartea IV din Avuția Națiunilor, în cadrul discuției despre comerțul indigen și comerțul străin. Fiecare individ își va investi capitalul cât mai aproape de casă, “pe cât posibil, în sprijinul activității economice interne” (A. Smith, "Avuția națiunilor"). Indivizii nu vor apela la comerțul străin, decât dacă avantajele acestuia le depășesc cu mult pe cele ale comerțului indigen. “Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmărește numai propria lui siguranță; iar îndrumând acea activitate în așa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui. Urmărindu-și interesul, el adeseori promovează interesul societății mai eficient decât atunci când încearcă să-l promoveze.” (A. Smith, "Avuția Națiunilor"). La Smith, conceptul de mână invizibilă este doar la nivel de înclinație naturală. El va deveni apoi un mecanism social la economiștii ce i-au urmat lui Smith.

 Principala forță de opoziție a "limitelor" stă în crezul că, progresul și creșterea economică e un fel de lege a naturii față de care umanitatea trebuie să se supună. De când Adam Smith a inventat "Mâna Invizibila" (1776 - tatăl teoretic al economiei de piață, capitaliste, cel care a statuat ca "lăcomia este un lucru bun") această putere (lege) a fost principiul de bază al celor care cred ca economia de piață sau comerțul liber va duce în final la o ordine naturală a lucrurilor, unde totul se așază firesc la locul lui: comerțul liber va produce venituri și locuri de muncă, bunăstare pentru toți, egalitate, pace și un viitor bun. In acest context problemele subliniate în "Limite" au apărut ca niște obstacole pentru comerțul liber - și dacă lucrurile nu sunt în regulă cu lumea, atunci există o consecință logică a acestor obstacole: prea multă intervenție guvernamentală, prea multe beneficii sociale, prea multă protecție a mediului, prea multă legislație a muncii etc. Cu alte cuvinte, dați voie comerțului liber să-și facă treaba curativă și ordinea divină a mâinii invizibile va reface balanța în economia mondială.

 Probabil că nu exista nici o mână invizibilă așa cum nu există nici o lege a ordonării naturale economice și, deși noțiunea de creștere economică poate fi definită, folosirea noțiunii în politica este absurdă. Atitudinea fiecăruia față de limitele creșterii este o chestiune de cultură, liber arbitru, de rațiune dar mai ales de situarea în dreapta credință ortodoxă. Nu există nici o forță sau lege a naturii care să împingă umanitatea spre comerț liber, exploatarea irațională a mediului înconjurător, epuizarea resurselor și, în final, spre un război al tuturor împotriva tuturor (Hobbes) pentru controlul ultimelor rămășițe.

 Poate ar trebui să citim încă o dată mesajul original al acestui model teoretic sumbru dar realist: "În ultima sută de ani viața pe pământ a fost dominată de creștere. Creșterea populației, a producției, a venitului, a capitalului, a gunoiului și a poluării. Aceasta creștere se va opri, dar întrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor si bunăvoința oamenilor, sau printr-un proces natural ceea ce înseamnă colaps, declin și in final dezastru?"

 La această concluzie este necesar un amendament foarte important. Creșterea populației planetei nu este și nu vai fi o cauză de declin pentru omenire. Dimpotrivă, înmulțirea oamenilor este o poruncă a lui Dumnezeu. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" ( Facerea 1,28). Fiecare om conceput și născut este creat de Dumnezeu cu suflet nemuritor și chemat la un destin măreț, să înmulțească talanții și darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu, după poruncile acestuia, să contribuie la transfigurarea și spiritualizarea naturii, a întregii creații. Într-un sens mai larg, nu creșterea în sine și progresul industrial, științific, economic, social și cultural, nu creșterea existențială este rea, pentru că însuși Dumnezeu poruncește oamenilor să înmulțească darurile pe care le primesc, ci modalitățile și mai ales scopul progresului orientat spre distanțarea de Dumnezeu, de oameni și de natură, pe acumulare și consum material și folosirea denaturată a puterilor sufletești.

 Discutam despre schimbarea fundamentala a felului nostru de viață. Dar asta nu se poate întâmpla fără dreapta credință ortodoxă și schimbarea modelelor economice și de guvernare. Scopul dezvoltării economice și sociale ar trebui să fie nu creșterea și acumularea nelimitate, ci păstrarea armoniei, a echilibrului lumii create de Dumnezeu pentru om, realizarea omului ca persoană liberă, spirituală creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, împlinirea marilor valori ale virtuților ortodoxe și ale înțelepciunii, dintre care în primul plan ar trebui să fie smerenia și credința guvernanților față de Dumnezeu, iubirea milostivă, fraternitatea și solidaritatea, discernământul și dreapta socoteală, spiritul de dreptate individuală și socială în gospodărirea resurselor încredințate omului de către Dumnezeu. Problema este ca nimeni nu dorește cumpătare și austeritate, nimeni nu dorește ’’să se întoarcă și să fie viu’’, cum a cerut Mântuitorul.

 Oamenii se revoltă și ajung în stradă pentru că vor sa consume mai mult, nu mai puțin. ’’Dacă ar fii puși să aleagă între un set nou de tacâmuri și supraviețuirea umanității, am o presimțire că marea majoritate ar alege setul de tacâmuri’’ (George Monibot – The Bottom of the Barrel, publicat in the "Guardian" Decembrie 2003).

 Cei care au scris ’’Limitele’’ au pus, poate pentru prima oară, problema testamentului mondial pe care-l lăsăm urmașilor. Astăzi nu mai putem să vorbim despre ce lăsam și pentru cine anume. Legea creșterii, a acumulării și a consumului în proporții nelimitate creată de om va duce omenirea la dezastru. Dar voia și legea lui Dumnezeu este alta, omul și lumea prin lucrarea harului sfânt trebuie să crească spiritual, să se transfigureze pe sine și întreaga creație. Pronia divină este nădejdea noastră. Dar omul a fost înzestrat cu libertate și prin urmare va trebui să alegă cât mai repede între dezastrul inevitabil pentru om și omenire al legii creșterii, acumulării și consumului iraționale și nelimitate sau să primească mâna salvatoare a lui Dumnezeu, să se întoarcă la scopul pentru care omul și existența au fost create, împlinirea voii și poruncilor lui Dumnezeu.

 IV Un experiment reușit: România a implementat cerințele ’’teoriei creșterii economice zero’’

 După transformările radicale intervenite în sistemul politic economic și social, după evenimentele din decembrie 1989, poporul român credea că va începe era libertății, a dreptății, a echității, a fraternității, a dreptei credințe ortodoxe mărturisite deschis și sincer, a respectului și a restaurării valorilor identității existenței milenare a poporului român. Poporul credea sincer în progres economic, în realizarea bunăstării mult visate după o jumătate de secol de privațiuni, control și interdicții. Într-un cuvânt, credea că viața putea fi fericită și pe aceste meleaguri.

 După mai bine de treizeci de ani necazurile poporului român sunt aceleași și mereu altele, suferințele de tot felul s-au accentuat pentru cei mai mulți dintre români. Libertatea, egalitatea, fraternitatea, dreptatea au rămas efemere în contextul decalajelor din ce în ce mai mari dintre cei bogați și privilegiați (puțini) și cei săraci și în nevoi, cei mai mulți dintre români. În loc de libertate pentru dreapta credință ortodoxă și loialitate a guvernanților față de români, de valorile ortodoxiei și față de Biserica Ortodoxă Română, avem desconsiderare, prigoană față de credincioși și închiderea bisericilor.

 Guvernanții care s-au perindat în acest timp la conducerea României au oferit poporului român în loc de dreptate socială și legi drepte, nedreptate, în loc de echitate, inegalitate, privilegii și discriminări de tot felul, în loc de libertate, iluzia libertății și restricții de tot felul, în loc de bunăstare, sărăcie și privațiuni, în loc de garantarea sănătății, afectarea gravă a vieții și a speranței de viață, în loc de cultură, incultură și promiscuitatea subculturii împrumutată din occident, în loc de locuri de muncă, șomaj și migrație. Este grav că persoana umană a fost transformată într-un individ oarecare orientat spre acumulare și consumism material și nu spre spiritualitate și cultură.

 Sistemul economic promovat de guvernanți în acești ani s-a bazat pe tezele neraționale ale economiei de piață, concurență de multe ori neloială, scopul fiind acumularea și consumul.  Apropierea de bunăstarea occidentului și de nivelul de viață a popoarelor din vest s-a dovedit a fi o iluzie. Și toate aceste aspecte și multe altele ale tragediei României contemporane sunt datorate în exclusivitate proastei guvernări de care românii au avut parte în acești 30 de ani. În loc de bună guvernare, bazată pe competență decizională, pe valorile adevărate ale libertății și democrației, pe respectul omului ca persoană liberă și demnă, guvernarea în România a însemnat și înseamnă, dictatură, mascată de o falsă democrație și de multă demagogie, abandonarea intereselor naționale și chiar a suveranității și subordonarea României și a poporului român intereselor puterilor occidentale și marilor trusturi și monopoluri capitaliste. Toate acestea sub masca frumoasă a integrării României în Uniunea Europeană.

 Poporul român a fost și rămâne un popor demn, drept credincios și doritor de adevărata libertate, curajos mai ales în necazurile și furtunile de tot felul provocate de proasta guvernare de care a avut și are parte. Trebuie să subliniem un aspect important de care nu ne vom ocupa acum: cei care au deținut și dețin puterea politică și statală nu au ajuns să guverneze prin voința reală a poporului român și nu reprezintă interesele majore ale populației.

 Paradoxal, în România tezele susținute de adepții teoriei creșterii economice zero s-au împlinit.

 Cele două cerințe ale ideologilor acestei teorii, și anume încetinirea dezvoltării economice și depopularea planetei s-a aplicat cu succes deplin în România, timp de 30 de ani!

 Prin urmare, au fost distruse sistematic, metodic, programatic, vândute la fier vechi toate obiectivele industriale, combinate, mari fabrici, industrii întregi, în care se investiseră sume uriașe, muncă enormă, care asigurau locuri de muncă, garantând pâinea și pensiile angajaților.

 Circa 1600 de mari obiective strategice și economice autohtone, o medie de 40 de coloși pe fiecare județ au fost nimicite, fără cea mai mică remușcare, fără să se gândească nimeni ce efecte dezastruoase vor genera! Înainte de 1989 existau peste 8 milioane de locuri de muncă și 3,6 milioane de pensionari, acum paritatea este de 5 la 5 milioane !

 Cât privește scăderea numărului de locuitori, România este în grafic! Prin ce mijloace? Creșterea ratei de mortalitate, a numărului de îmbolnăviri. În România, circa 62% din decesele ultimilor 30 de ani s-au produs prin boli ale aparatului circulator. Este o proporție imensă. Conform statisticilor OMS, rata mortalității prin bolile aparatului circulator este de 6,5 la mie în România și de numai 2,2 la mie în țările UE. Scăderea numărului de locuitori s-a făcut prin degradarea sistemului medical, prin plecarea medicilor și a cadrelor sanitare în străinătate, prin subfinanțarea sistemul public de sănătate, prin calitatea mediocră a serviciilor, imobilism și incompetență managerială, prin interzicerea de realizare a vaccinurilor și medicamentelor românești, dar, mai ales, prin numărul uriaș de avorturi. Să nu uităm că, al patrulea decret al CFSN, emis în 26 decembrie 1989, prevedea liberalizarea avorturilor, astfel că, în ultimii 30 de ani circa 20 milioane de suflete au fost ”tributul” României la directiva de scădere a numărului de ființe umane pe Pământ !

 România este la ora actuală una din ţările „de top” ale Europei, în privința adolescentelor care rămân însărcinate. Aproape jumătate dintre minore au la activ un avort! Aceste cifre ascund un adevăr groaznic, fiindcă aici nu sunt incluse date statistice ale clinicilor private! Declinul demografic al României, inclusiv migrarea masivă în străinătate a 5 milioane de români, în majoritate tineri și maturi, plasează țara noastră în parametrii prognozați de noua ordine mondială, de depopulare, de dezindustrializare!

 România, țara tuturor posibilităților, a tuturor experimentelor. După decembrie1989, ”convergența sistemelor”, în varianta românească, trebuia să arate mai marilor lumii ce efecte poate să producă, nu prin trecerea în trepte, ci brusc, uneori prin vărsare de sânge, prin reforme adoptate cu forța.

 Istoria experimentelor macro, cu laborator uman de zeci și zeci de milioane de persoane, la dispoziție, se repetă și în anul de grație 2020, când nu numai în România, ci la nivel planetar, se prefigurează o schimbare de paradigmă, ca rezultat al deciziilor guvernului mondial, care conduce din umbră, pe fondul unei așa zise catastrofe umanitare, îmbrăcate însă în alte forme, mult mai sofisticate: criza CORONA. Fenomenele globale actuale, aberante din punct de vedere social, conduc la cel mai înalt grad de dezumanizare, dând la iveală tendințele de autodistrugere programată a civilizației noastre, a valorilor sale, având numeroase puncte comune cu sistemele de guvernanță de tip totalitar comunist și imperativ economic capitalist.

 În lipsa unei evoluții liniare, tranziționale, de la socialism la democrație liberală, respectiv printr-un fenomen de ”conversie a sistemelor”, s-a ajuns din păcate la o ”convergență a sistemelor”, prin preluarea celor mai detestabile practici și de la un sistem, și de la altul, respectiv racilele capitalului, combinate cu birocrația sistemului etatizat, rapacitatea mentalității de tip capitalist, îmbinată cu dictatura funciară de tip comunist. Acest fenomen a fost agravat de fenomenul de globalizare, distructiv în esență, prin subjugarea intereselor de identitate culturală și națională, imperativelor creării unei piețe generalizate unice.

 Simptomele maladiilor de care suferă poporul român atât înainte de 1989 cât și acum, din acute devin cronice. Iată câteva exemple:

 Și înainte, și acum, milioane de români priveau spre țările dezvoltate din Occident ca la o adevărată Mecca, plecând cu orice preț, chiar și al vieții, libertății, părăsindu-și familiile, casa, prietenii, pentru a beneficia de libertatea pe care nu o găseau aici, încât acum ne punem întrebarea: cei 5 milioane de emigranți români din zilele noastre, care situează țara noastră a doua din lume ca număr de emigranți, de bine oare au plecat din România sau au evadat din ”lagărul” experimentelor brutale, așa cum evadau părinții lor din ”lagărul socialist”?

 Și atunci, și acum, frica pentru ziua de mâine ne pătrunde în oase; oricând, oricine poate fi amendat, în aceste zile îi sunt controlate documentele pe stradă, arestat, mai ales dacă ești prins în afara locuinței, după orele 22.

 Și atunci, și acum, orice tulburare a liniștii publice este aspru pedepsită, iar inamicii publici sunt bătuți demonstrativ, gazați legal de către organele de ordine spre a fi dați exemplu, fiind denumiți huligani, în 1989 la Timișoara, București, acum la Hunedoara, Rahova (București), Bolintin (Giurgiu) și în alte numeroase locuri din țară.

 Și în anul 1989 și în martie 2020 regimul, simțind că îi poate scăpa controlul asupra mulțimilor, a scos armata, trupele de Securitate (acum Jandarmerie), Miliția (acum Poliția), cu echipamente militare, muniție de război, punând stăpânire pe Capitală, pe centrele marilor orașe.

 Și atunci, și acum, frecventarea bisericilor este pedepsită, se interzic slujbele, procesiunile mortuare, sărbătorile religioase, procesiunile religioase. Masca a devenit obligatorie în biserici, iar Sfânta Împărtășanie, atunci când este permisă, numai cu linguriță de unică folosință. În caz contrar forțele de ordine intervin, uneori cu brutalitate și întotdeauna aplicând amenzi uriașe fără nicio o legitimitate, dar sub aparența legalității.

 Și atunci, și acum, religia este un mare pericol, de aceea sunt interzise icoanele în școli, orele de religie.

 Tot ceea ce se predă în sălile de clasă era sever verificat odinioară de către organizația de bază, acum de către Comisia de disciplină, totul este cenzurat, de către conducerea școlii, inspectorate, minister, fiecare diriginte, profesor este controlat la sânge prin Internet, ba elevii sunt încurajați să posteze imaginile și înregistrări cu profesorii severi, cu educatoarele vigilente, chiar se dau note profesorilor de către elevi, pentru a-i teroriza, spre veselia publicului devorator de învățători, profesori sau diriginți care încă mai doresc ca școala să fie școală. Învățământul românesc trebuie să fie conform directivelor celor care decid în Uniunea Europeană și nu tradițiilor valoroase și realităților țării noastre

 Și atunci, și acum, libertatea de exprimare este interzisă, oricine putând fi trimis la închisoare pentru infracțiuni iluzorii de zădărnicire a combaterii epidemiilor, cu deosebirea că acum oamenii nu mai sunt trimiși la canal, la gherlă, fiind avertizați că există posibilitatea stabilirii unui domiciliu obligatoriu, departe de familie, sub motivația că sunt persoane vulnerabile, care trebuie protejate.

 Și atunci, și acum, orice bun cetățean este obligat să facă delațiuni autorităților cu privire la un coleg de muncă, un vecin, care are legături cu străinătatea. Acum delațiunea a devenit obligație legală, sub forma ”avertizărilor de integritate”. Recent, sub imperiul pericolului COVID, cetățenii sunt obligați să denunțe pe cei veniți din străinătate, acum ancheta penală fiind înlocuită cu ancheta epidemiologică, în cursul căreia trebuie să declari cu cine te-ai întâlnit, când, în ce împrejurări. Dacă omiți ceva esențial, după ce vii din străinătate, ți se va deschide dosar penal, pentru zădărnicirea combaterii epidemiilor.

 Și atunci și acum, se adoptă măsuri de victimizare prin presă a celor considerați un pericol pentru societate, atunci prin ”Scânteia”, ”România Liberă”, acum prin Internet, reviste de așa zis umor politic, site-uri anonime.

 Și atunci, și acum, cei ce aparțineau unei categorii considerate rezistente sistemului erau pedepsiți cu deportarea în locuri izolate (în Bărăgan), acum urmând un criteriu aberant, care încalcă orice normă de bioetică: cei de peste 65 de ani, care au apucat vremuri trecute, sunt considerați nu indezirabili, ci vulnerabili, termen preluat din strategia de securitate a României, în consecință vor fi izolați de familie, de societate, în hoteluri, în aziluri etc.

 Și atunci, și acum, toți cetățenii sunt obligați să asculte propaganda oficială, să se informeze doar de la surse guvernamentale oficiale.

 Și atunci, și acum, televiziunea este obligată să prezinte la fiecare oră instrucțiunile puterii (stați acasă, nu folosiți antibiotice, spălați-vă pe mâini), preluând doar jurnale cu număr cât mai mare de morți, de bolnavi, justificând astfel linia politică a autorităților, prezentându-se doar știri sau reportaje de îndoctrinare a spaimei COVID 19, preluate de la oficine mondialiste OMS, CNN etc.

 Și atunci, ca și acum, populația țării este spoliată de proprietatea privată, 2-3 milioane de mici proprietari sau de mari proprietari își pierdeau atunci proprietatea, locuințele, acum avem 10 milioane de români cu datorii la bănci, care doar aparent mai sunt proprietari, în realitate proprietatea se află în mâinile băncilor străine, încă 30-40 de ani, fiind oricând în pericol iminent să își piardă locuințele, odată cu pierderea locurilor de muncă, mai mult decât probabilă, în condițiile unui ”lock down” prelungit.

 Și atunci, și acum, orice cetățean purta obligatoriu un semn distinctiv, șapca și salopeta muncitorească, în nici un caz cravata burgheză, se saluta obligatoriu strângând-și mâna, ca semn distinctiv de tovărășie, acum se interzice strângerea mâinii, chiar gestul este interzis. Oamenii nu vor mai purta obligatoriu șepci (atât bărbații cât și femeile precum în Coreea de Nord sau China comunistă), ci măști, atât femeile cât și bărbații, ca semn distinctiv al celor care sunt aderenții noii ordini mondiale.

 Și atunci, și acum, întrunirile publice sunt interzise, de asemenea mitingurile, demonstrațiile, reuniunile a mii de persoane în locuri publice.

 Și atunci, ca și acum, lupta de clasă a fost la ordinea zilei, atunci clasa burgheziei, a micii burgheziei, a chiaburilor a fost desființată, prin privarea lor de mijloace de producție, prin deposedarea de avere, prin obligarea ei să dispară din istorie, acum clasa muncitoare, țărănimea cooperatistă a fost ”privată” de mijloace de producție, care i-au fost luate, paradoxal, prin procesul de ”privatizare”, invers al naționalizării, respectiv prin desființarea cooperativelor, a IAS-urilor, a SMT-urilor, fiind redusă numeric, până la dispariție.

 Și atunci, ca și acum, pe plan social a existat o stratificare evidentă, cu diferențe între clase, pături, categorii de populație, dar acum acestea sunt vizibile, deranjante: înainte vreme, satrapii locali nu erau mai mult de câteva mii (activiștii de partid și de stat, lucrătorii din justiție, din organele de represiune, din comerț), acum însă avem ceea ce se numește ”baroni locali”, de Vrancea, de Teleorman, de Arad, de Sibiu, cu averi exorbitante, ascunse de ochii fiscului sau de ANI care, pentru a-și păstra o perfectă imunitate, cotizează din greu la puterea omniprezentă, invizibilă, dar extrem de activă, mai ales în campaniile electorale, la care se adaugă mafiile locale, cu ”regina reginelor” în frunte: mafiile transfrontaliere, cu tentacule în toată lumea, unite cu mafiile de prestigiu și dobândind, cu mijloace proprii, un loc de invidiat în societate.

 Și atunci, și acum, pentru a-i anihila pe inamicii sistemului, comuniștii au închis micile afaceri particulare, întreprinderi private, fiind sprijinite doar marile companii de utilitate publică. Tot astfel și în prezent, la țară, miile de fermieri particulari sunt ignorați, lăsându-le să le moară culturile, animalele, să își piardă fermele, iar la oraș micile firme sunt lăsate de izbeliște, în schimb sunt protejate băncile, companiile mari, multinaționale, en-gros uri, toate cu capital străin, care nu au fost închise nici în timp de pandemie.

 Și atunci, și acum, oamenii de știință sunt marginalizați, dacă părerile și atitudinile lor contravin politicii, nu sunt corecte politic, sunt arestați fără probleme timp de 24 de ore, apoi chiar 30 de zile (vezi cazul celor mai străluciți medici, profesori de medicină, savanți și cercetători etc).

 Și atunci, ca și acum, oamenii vor fi obligați să muncească forțat, înainte chiar sâmbăta și duminica, acum prin obligarea lor de a munci până la 70 de ani, sau mai recent prin ’’telemunca’’ la domiciliu, pentru a distruge în acest fel mediul familial, liniștea și sensul căminului.

 Și atunci, ca și acum, procesul electoral este exemplul cel mai elocvent al dictonului ”afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul”, cu singura diferență că, înainte vreme, indiferent cum votai, procentul era de 99,9 % pentru cine trebuie, iar acum, indiferent cum votezi, iese cine trebuie, cu procente mai mici, să nu bată la ochi! Asemănare esențială: nu contează cine votează, contează cine numără voturile!

 Și atunci, și acum, legile se aprobă pe bandă rulantă, fără a se discuta, fără a se propune amendamente, precum se petrecea în Marea Adunare Națională. Acum legile se votează în Parlament prin adoptare tacită, prin ridicare de mână, la comanda liderului de grup, prin măsluirea votului, prin votul multiplu etc.

 Acum, cele mai importante legi, cum este legea bugetului anual, mai înainte de a fi votate de Parlament trebuiesc aprobate de instituțiile abilitate ale Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene este obligatoriu și prioritar față de dreptul intern. Ordinea politică și juridică instituită de cei care conduc Uniunea Europeană este superioară ordinii constituționale românești. Este o situație fără precedent, o încălcare gravă a suveranității naționale, a independenței politice și legislative a României

 Și atunci, și acum, politica externă este modelată după instrucțiuni, directive venite din exterior, punând în practică politica Cominternului, acum acesta este înlocuit cu instrucțiuni, directive, venite de la liderii Uniunii Europene sau de la Washington.

 Și înainte, și acum, România face parte dintr-un pact politico-militar, căruia i se subordonează. Înainte se numea Pactul de la Varșovia, acum se numește alianța NATO, în cadrul acestor structuri de securitate colectivă România punând la dispoziție baze militare, soldați, cheltuind pe înarmare sume uriașe.

 Și înainte, și acum, securitatea este puternică, supraveghind tot, dispunând de 14 000 de cadre, controlând corespondența, convorbirile telefonice, dar existând o entitate de care asculta cu teamă, partidul, în timp ce acum avem 7 servicii de securitate, cu un efectiv uriaș, cu bugete mai mari decât cel al culturii și învățământului și al sănătății la un loc, care controlează tot, supraveghează absolut orice, și cărora nu le este teamă de nimic.

 Desigur aceste similitudini tragice ale maladiilor istoriei poporului român pot fi continuate, dar ne oprim aici și ne întrebăm, încotro Românie, încotro biet popor român?

 V. Reflecții de final

 În decursul timpului mulți au gândit sau numai au visat la unitatea lumii politică, legislativă economică, socială și culturală. Mulți au crezut că prin modelele și scenariile de unificare a statelor și popoarelor se evită războaiele și orice conflicte armate iar pacea lumii, bunăstarea popoarelor vor deveni în această lume realități netrecătoare

 Niciunul dintre aceste scenarii și proiecte nu au reușit. A fost asemenea construcției unui turn Babel, care, inevitabil mai devreme sau mai târziu s-au prăbușit sau își așteaptă sfârșitul. La fel se întâmplă și cu scenariile unității lumii bazate pe tezele teoriei sistemelor, la fel se va întâmpla și cu organizația suprastatală Uniune Europeană.

 Și aceasta nu pentru că unitatea lumii este o ficțiune sau neconformă realităților statelor sau distrugătoare pentru individualitatea existențială a unui popor sau națiuni, ci pentru că procedeele de încercare de unificare a statelor, a popoarelor și a lumii sunt contrare firii.

 Toate modelele sau scenariile de acest fel s-au bazat pe forță, sau pe o aparentă democrație, pe dominație, pe economie centralizată sau de piață pe acumulare materială, pe consumism, pe inechități sociale, discriminări și privilegii, pe încredere nelimitată în puterile rațiunii omenești, pe afirmarea unui umanism abstract din care lipsește tocmai subiectul principal, omul.

 Toți cei care au încercat sau realizează acum un astfel de model, cred în mod absurd că pot realiza unitatea lumii și în special a Europei, fără Dumnezeu, fără a ține seamă de poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos și în special de Porunca Iubirii. Politicienii, teoreticienii, guvernanții care aplică astfel de modele și scenarii, exclud orice raportare la Dumnezeu și la dreapta credință, mai mult, refuză să accepte existența lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, considerând că programele și acțiunile politice pot fi realizate și impuse numai prin mijloace omenești, numai prin voința și legea omenească, evident aflate în profundă contradicție cu voința și legea lui Dumnezeu.

 Niciun împărat, rege, dictator, politician sau teoretician, care au încercat să unească lumea, în fapt sau numai teoretic, nu au ținut cont de cuvintele Mântuitorului, Domnul nostru Iisus Hristos: ’’Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dac nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.’’ (Ioan, 15,4-5)

 Mântuitorul dorește unitatea lumii, așa cum El a spus: „În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume.  Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

 Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.

 Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.

 Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei’’(Ioan, 17,18-26).

 Cei care au creat sau conduc acum Uniunea Europeană nu fac excepție (nu țin cont de cuvintele Mântuitorului), din nefericire pentru multe popoare și pentru tot omul.

 Omul a dorit să găsească fericirea în lume prin progres generat de cunoaștere și tehnologii, prin acumulări materiale, prin consumism. A crezut că în acest fel poate elimina sau diminua suferința de tot felul care se opune fericirii atât de mult visate încă din această viață.

 Omul creat de Revoluția Franceză a crezut că poate deveni stăpânul lumii și că poate îndruma lucrurile într-un sens indicat de gândurile sale. Posibilitatea rezolvării tuturor problemelor ridicate de viață, numai pe calea rațiunii și științei, a lăsat să se creadă că problemele omului, care este capabil de creștere economică, de acumulare și de progres continuu pot fi rezolvate în întregime și definitiv. Nu a fost așa!

 Omul civilizației actuale nu a vrut să accepte suferința și a căutat prin mijloacele care i-au stat la îndemână să o înlăture. Idealul eticii burgheze și comuniste de a realiza fericirea deplină în această lume nu a putut fi atins. Cu toate cultura și civilizația, cu toată știința și tehnica, suferința omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă ea s-a amplificat o dată cu progresul visat.

 Omul a putut să facă să crească nebănuit de mult cunoștințele sale teoretice și practice, a izbutit să-și perfecționeze tehnologiile, să-și îmbunătățească condițiile materiale ale vieții, să aibă confort și chiar lux, dar acum a băgat de seamă că fericirea i-a scăpat și că suferă mai mult ca oricând.

 Sub o înfățișare de lumină și frumusețe, starea morală a acestui om a fost dintre cele mai degradante, pentru că viața însăși a fost socotită ca un prilej de plăceri materiale și efemere. Înțelesurile adânci ale vieții i-au scăpat. Adevăratele valori ale lumii au fost nesocotite, esențialul a fost judecat prin aparență, iar superiorul prin inferior. Setea de senzații și de plăceri contrare valorilor dreptei credințe și moralei au dus omul civilizației actuale în pragul unei catastrofe sociale și economice și a unei totale prăbușiri lăuntrice.

 Și de ce toate aceste tragice realități. Pentru că omul contemporan, fie el om simplu, savant sau politician, a crezut că poate să trăiască și să fie fericit fără creatorul sau, fără Dumnezeu, fără dreapta credință ortodoxă. Laplace mărturisea cinic în secolul al XIX-lea referindu-se la propria sa creație, că Dumnezeu este o ipoteză de care nu a avut nevoie. Această convingere contrară adevărului a fost îmbrățișată tacit sau mărturisit de omul zilelor noastre.

 Avertismentele celor care au elaborat teoria creșterii economice zero, sunt serioase și reale. Creșterea economică necontrolată bazată pe legile economiei de piață, acumularea tot mai accentuate de bunuri de tot felul politicile bazate pe consumism, degradarea tot mai accentuată a naturii prin industrializare și tehnologii prin poluare, vor duce inevitabil la dezastru pentru întreaga omenire.

 Concluzia acestor teoreticieni este greșită. Soluția nu este stoparea creșterii economice, a populației, a progresului. O astfel de soluție este contrară firii și contrară voii lui Dumnezeu care a poruncit omului să crească și să se înmulțească. Ceea ce trebuie într-adevăr schimbat de urgență este paradigma și modelul creșterii sociale și economice, a progresului. Legile economiei de piață, legi omenești nu mai sunt bune pentru că nu țin cont de Dumnezeu, de om și de valorile spirituale, existențiale în general pe care trebuie să le aibă și spre care trebuie să tindă. Creșterea economică, deciziile politice trebuie să aibă ca scop binele social și personal, ci nu acumulare însoțită de consum necontrolate și iraționale. Scopurile creșterii economice și progresului de ori ce fel trebuie să fie viața, libertatea, credința, familia și neamul. Numai așa se poate ajunge la starea de fericire personală și socială, atât cât este posibil omului în această lume.

 Există deja modele valoroase care propun astfel de soluții pentru creșterea socială și economică pentru o nouă formă de organizare economică, politică și socială a statului. A se vedea în acest sens „A treia forță: Economia libertății” de Ovidiu Hurduzeu sau Ioan Cișmileanu -’’Creștinism și DISTRIBUTISM. Munca, proprietatea, suveranitatea și credința.’’, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton Făgăraș, februarie, 2021. 

 Trebuie să luăm în considerație cu toată seriozitatea avertismentul vrednicului de pomenire ÎPS Iustinian Chira: ’’Vor veni peste Pământ lucruri pe care nici nu le putem închipui, dacă nu ne vom trezi. Să știți un lucru: suntem la început de mileniu 3, ne așteaptă bine sau ne așteaptă catastrofa, dacă ne vom pierde de Dumnezeu. Nu e o amenințare, e o realitate. Vor veni peste Pământ, lucruri pe care nici nu le putem închipui, dacă nu ne vom trezi, nu ne vom ridica în picioare. Omul e zidit să stea drept! Cu fruntea ridicată către Dumnezeu, cu inima deschisă către cer și către creatura lui Dumnezeu. ’’Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor o vestește tăria lui Dumnezeu’’ (Psalmul 18,1).

Dumnezeu să ne ajute!