Diamante în cenușă. Libertatea si dreptatea vs. legea si justitia

Argument

 În lumea de astăzi diamantele de neprețuit ale darurilor lui Dumnezeu: viața, dreapta credință, pacea, libertatea, dreptatea, virtuțile, se află în cenușa neautenticului existențial creat de noi: moartea, războiul, necredința, lepădarea de Dumnezeu, fariseismul, nedreptatea, trufia , egoismul, îndreptățirea de sine, egoismul, dorința de putere și stăpânire.

 Dar întunericul nu poate cuprinde lumina și cenușa existenței noastre, nu va putea acoperi nicicând diamantele vieții și ale virtuții, după cuvintele Sfântului Apostol Ioan: Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.(Ioan 1,4 și 5)

 Prin acest studiu încercăm să evidențiem diamante ale darurilor dumnezeiești pentru om, aflate în cenușa patimilor și necredinței noastre.

Despre diamantele și cenușa existenței noastre

 Dihotomia dintre starea naturală și starea socială a existenței umane este prezentă, în forme, conținut și înțelesuri diferite în mai toată gândirea și creația filozofică, juridică sau de altă natură din antichitate și până în prezent.

 In concepția noastră, opusă oarecum unora dintre reprezentanții doctrinei contractului social, starea naturală a existenței umane nu poate fi identificată cu starea primitivă a omului, cu preistoria existenței sale, caracterizată prin lipsa formelor de organizare specifică societății și a statului. De aceea, considerăm că într-o accepțiune care nu are în vedere numai succesiunea istorică existențială, ci însăși esența existenței umane, starea socială nu înlătură starea naturală a existenței, ba dimpotrivă, chiar o presupune. Pentru noi, omul de dimensiunea sa naturală, corespunde firii create de Dumnezeu, omul bun pentru că toată creația este bună și, totodată, omul ca persoană liberă și responsabilă a fost creat în relație de comuniune de iubire cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți semenii și cu tot universul. Starea naturală este frumusețea cea dintâi a omului creat după chipul demiurgului și care are datoria de a dobândi asemănarea cea după har cu Dumnezeu, să devină fiul al lui Dumnezeu după har.

 Iată de ce starea naturală nu dispare o dată ce omul trece la starea socială, ci este o prezență permanentă, pentru că firea a tot bună creată de Dumnezeu nu poate fi negată, anulată, dar este adevărat că poate fi hașurată, umbrită de manifestările sociale ale omului, deoarece acesta a fost înzestrat cu libertate, posibilitatea de a alege între bine și rău, de a primi sau refuza comuniunea cu Dumnezeu, libertatea de a considera că starea socială și tot ceea ce presupune aceasta, civilizația, cultura sunt bunuri proprii și reprezintă, totodată, singura realitate a existenței. Acesta este chipul omului care trăiește exclusiv în dimensiunea socială a existenței sale, pe care o consideră opusă oricărei stări naturale privite ca o formă primitivă de existență și care se consideră autosuficient sieși. Un astfel de om consideră că existența fizică nu poate fi decât una a acestui veac, iar sensul existenței nu este decât „eul propriu”.

 Fără a încerca să adâncim această analiză, susținem că între starea naturală și starea socială a omului este o posibilă contradicție unilaterală și nu un raport de recesivitate. Starea naturală nu exclude starea socială a omului, deoarece însăși Mântuitorul s-a întrupat în existența socială, dar starea socială poate contrazice starea naturală a omului, firea acestuia.

 Marele teolog român, Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae caracteriza în cuvinte memorabile natura umană: „Deci, pe drept cuvânt, natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. A voi să tindă mereu spre desăvârșire mai mare, e desăvârșirea însăși a firii umane. Ea are în același timp experiența infinitului și a finitului, adică în fiecare clipă există o distanță infinită între capacitate noastră de infinit și existența noastră realizată. Mereu avem cunoștința ambelor acestor lucruri. Căci distanța parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătorește veșnic pe distanța dintre finit și infinit, dar e lansată prin dorință și printr-un fel de experiență înaintea finitudinii sale înlăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăși esența lui. Ceea ce a obținut nu este niciodată totul, dar este începutul totului mereu începutul infinitului – cum spunea Sfântul Grigorie de Nyssa (s.n)”.

 Starea socială este expresia ordinii normative, morale sau juridice; orice normă implică direct sau indirect constrângerea, inclusiv norma morală sau etică bazată sau nu pe teologia morală. Norma juridică este aceea care oferă cea mai cuprinzătoare expresie existențială stării sociale și de aceea putem caracteriza întreaga existență socială a omului, atât într-o dimensiune sincronică, dar și din perspectiva transformărilor istorice, ca fiind „o stare juridică”, o ordine juridică bazată pe normele create de om, dar și pe valorile promovate de acesta și care, într-o anumită măsură, tind să evolueze autonom în afara posibilităților de decizie și control ale creatorului lor. Există o tendință destul de evidentă ca evoluția stării juridice (sociale) a omului să contrazică tot mai mult natura umană, firea acesteia, altfel spus, civilizația, care ea însăși este expresia ordinii juridice și în general normative, să fie considerată atotsuficientă, în special prin dimensiunea pragmatică pe care orice component al acesteia o implică.

 In acest context, apare întrebarea firească de a încerca să caracterizăm juridicul, ordinea normativă specifică scării sociale a omului. Este bazată pe o dihotomie esențială pe care a remarcat-o și Kant atunci când a analizat în lucrarea sa fundamentală „Metafizica moravurilor” normele juridice și dreptul. Această dihotomie înseamnă diviziunea clară între „al tău” și „al meu”. Orice contract, orice act normativ și orice decizie judecătorească într-o formă sau alta dă expresia acestei diviziuni, care nu înseamnă altceva decât o identificare prin ordinea juridică a individualității umane în sfera existențială socială. In esență, aceasta este o disoluție pentru că separă și nu unește, chiar dacă aparent un act contractual, o întâlnire a voințelor a doi oameni în planului juridicului, legea ca și concretizare a ordinii normative sau o hotărâre judecătorească ar realiza o armonizare a unor interese contrare, opuse. Disoluția mai sus amintită dintre „al tău” și „al meu” se menține indiferent de forma fenomenologică de exprimare a juridicului, deoarece, așa-zisa armonizare a celor contrare prin lege, rămâne în sfera generalului, a abstractului pentru că orice normă juridică este prin ea însăși impersonală, abstractă, iar concretizarea acesteia prin acte voluntare cu caracter juridic nu duce la concretizarea în sens existențial a generalității regulii juridice, generalul normativ râmând în acest fel opus mai mult sau mai puțin evident bogăției existențiale a concretului individual.

 Opus acestei stări juridice este însăși starea naturală, starea firii umane bazată, în opinia noastră, pe două concepte existențiale „a dărui” și „a primi”. Este evident, că în această situație suntem în prezența unității existențiale a comuniunii existenței umane bazate nu pe interese pragmatice, ci pe însăși caracterele existențiale ale firii umane, virtuțile și valorile cu care acesta a fost înzestrat natural, printre care puterea de a iubi este esențială. Omul care se manifestă în plan social cât mai pregnant și mai evident în această dimensiune naturală bazată pe unitatea dintre „a dărui” și a „primi” rămâne în autenticul existenței sale naturale, a firii create, nu mai este un simplu individ, ci este o persoană liberă aflată în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii, Este și aici o posibilitate de alegere a omului, însă remarcăm că mulți dintre filozofi au remarcat cât de importantă este manifestarea în formele de cultură și civilizație ale existenței umane, nu în contradicție cu firea sa, cu natura sa, ci chiar în corespondență cu aceasta. Schiller spunea că „omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. Considerăm că și în prezent, indiferent cât de înaltă este cultura și cât de mult a evoluat civilizația, această afirmație este valabilă, dacă înțelegem prin natură esența bună creată a omului.

 De altfel, în doctrina teologică s-a remarcat că nu există opoziție între cultură și credință. Spunea în acest sens părintele patriarh Daniel: „Credința coboară la om prin cultură, iar cultura urcă la cer prin credință”.

Conștiința este esența și particularitatea omului prin care acesta se raportează la natură, societate, dar și la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Ființa Supremă. Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

Părintele Arsenie Boca afirma : „Libertate de conștiință este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are omul la îndemână în viața sa „ Într-adevăr ,conștiința umană ,înțeleasă în complexitatea ,înălțimea și profunzimea ei este temeiul vieții biologice și spirituale , punctul de la care începe efortul pentru ca omul să fie demn de libertatea pe care el însuși o prescrie în primul rând ca lege morală și de aici și ca ordine juridică .

Nu ne propunem o analiză sau o prezentare a ceea ce conștiința reprezintă în doctrina filozofică sau în teologie, cu deosebire în credința ortodoxă.. O astfel de abordare va duce inevitabil la concluzia că soluțiile cu adevărat valoroase pe care dreptul le oferă pentru a garanta libertatea conștiinței au ca temei adevărurile de credință, dar și adevărurile filozofice recunoscute ca atare, prin care conștiința este înțeleasă.

 Important de subliniat este faptul că mai înainte de a fi transpusă în norme juridice, conștiința este o dimensiune naturală prin care omul devine ceea ce este și se diferențiază în mod categoric de orice altă formă existențială. Astfel, realitatea naturală în manifestările sale existențiale se transformă conform legilor cauzalității, cum ar spune Kant. Spre deosebire, omul prin conștiința sa și în forma sa supremă, conștiința de sine nu se transformă, ci devine conform legilor libertății, după spusele aceluiași mare filozof. Așa putem înțelege gândurile părintelui Teofil Părăian: omul devine spre ceea ce este el, adică spre descoperirea și realizarea conștiinței de sine.

Se discută în politologie și filozofie și de o conștiință socială. În opinia noastră, acest concept este o construcție gnoseologică, a cărei existență în plan teoretic este derivată și condiționată de singura formă ontologică a conștiinței, și anume, conștiința omului în individualitatea și personalitatea sa. Este interesant faptul că juridicul exprimă acest fapt, în sensul că garantează nu conștiința socială ca și structură teoretică și abstract, ci numai conștiința individuală legată indisolubil de persoană. Este remarcabil că dreptul a preluat mai mult sau mai puțin elaborat valorile teologice și filozofice fundamentale privind înțelegerea omului ca persoană în existența sa socială, în sensul că în mod constant se afirmă teza potrivit căreia titularul drepturilor fundamentale nu poate fi decât omul în individualitatea sa, am spune noi ca persoană și nu ca individ, dar nu un grup, o colectivitate sau societatea ca atare. Desigur, deoarece starea juridică a omului este existența sa exterioară în social și în mediul natural, titularul oricărui drept fundamental îl poate exercita, dacă avem în vedere această stare juridică a sa, în mediul social în care se află. Astfel, orice libertate individuală este și socială prin existența juridică a omului în exterioritatea sa socială.

Ar mai fi de adăugat că libertatea conștiinței face parte din așa numitele drepturi naturale ale omului, preexistente, în opinia unor autori, consacrărilor în norme constituționale sau de altă natură. Această teză pe care spațiul nu ne permite să o dezvoltăm este demnă de a fi reținută pentru a clarifica, într-o oarecare măsură, raportul dintre libertățile (drepturile) omului, iar pe de altă parte, normele juridice (legile pozitive). Nu legea este aceea care determină și dă conținut libertăților individuale și drepturilor fundamentale, ci invers, legitimitatea oricărei legi decurge direct din modul în care libertățile și drepturile fundamentale, preexistente, sunt reflectate în norma juridică.

Apreciem că acesta este un imperativ social pentru a contura în acest fel posibilitatea libertății omului în mediul social. În ipoteza în care libertatea este determinată de lege, înțeleasă ca act normativ și nu ca lege morală, realitatea dominantă în care libertatea se manifestă este neautenticul și constrângerea, deoarece orice lege juridică, prin esența sa, este o formă de limitare și de restrângere sau condiționare, într-un cuvânt de constrângere a libertății omului.

Se poate spune că într-o astfel de ipoteză poate să se manifeste și o contradicție distructivă între lege în înțelesul ei juridic și libertatea omului, inclusiv libertatea conștiinței. Dacă se ajunge la situația în care legea este o construcție care reflectă drepturile naturale preexistente ale omului, atunci se poate vorbi de o libertate autentică, garantată prin actul normativ și nu construită de norma juridică. Este demn de subliniat faptul că în instrumentele juridice universale, clasice, privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în mod obișnuit există formula potrivit căruia „statele recunosc drepturi și libertăți fundamentale”, prin urmare nu le construiesc normativ și nu le impun ca un dat juridic. Aceasta nu este numai o simplă formulă juridică, ci exprimă un gând fundamental al caracterului derivat al legii din valori existențiale fundamentale anterioare, am spune noi, inclusiv din adevăruri de credință.

Există o contradicție unilaterală, cum ar spune Constantin Noica, între lege și libertate, dacă acceptăm idea caracterului derivat al legii față de valorile libertății. Astfel, legea nu poate contrazice libertatea omului, dar libertatea omului poate contrazice legea.

 Ce se întâmplă astăzi? Diamantele libertății sunt sufocate de cenușa realităților sociale contemporane, de constrângerile impuse de autorități în numele libertății, dar și de liberalismele de tot felul pe care mulți și le arogă și le practică în această lume care se desparte tot mai mult de Dumnezeu și de dreapta credință. Nu poate fi liber acela care refuză iubirea milostivă a lui Dumnezeu și care în acest fel desconsideră diamantul libertății ca dar a lui Dumnezeu, îndreptățindu-se pe sine trăind în neautenticul finitudinii cenușii acestei lumi.

 La fel judecătorul este drept și spune dreptatea numai dacă în inima sa și conștiința sa știe că depinde de Dumnezeu și în acest fel așază diamantele dreptății și ale libertății mai presus de cenușa legilor.

 Se discută în prezent despre „democrația maselor”, despre dictatura în democrație, care înseamnă funcționarea oricărui sistem democratic pe baza principiului „minoritatea se exprimă, iar majoritatea decide”. Se discută, de asemenea, despre afirmarea dreptului omului, dar fără om ca persoană demnă și liberă. Niciunul dintre sistemele democratice contemporane nu poate rezolva numai prin supremația legii și a constituției, adică prin supremația unui sistem normativ și social, prin starea juridică specifică existenței sociale a omului, contradicția care de multe ori devine antagonică, dintre inefabilul omului (a cărui existență autentică este mai mult decât supunerea față de un regim normativ) și imperativele puterii statale. La o analiză mai atentă se constată că niciunul dintre sistemele democratice contemporane nu răspunde idealului kantian, în sensul ca „omul să fie considerat întotdeauna ca scop, și niciodată ca mijloc”.

 Se pare că există totuși o soluție pentru a rămâne în autenticitatea omului, ca persoană demnă și liberă și, în același timp, de a găsi un sens uman democrației, care în acest fel să poată fi transpusă chiar și în formule normative și juridice. În esență, pentru a ieși din formele juridice prin care democrația devine inevitabil un aspect pur cantitativ al dominației majorității asupra minorității, este necesar ca însăși sistemul social democratic să îmbrace forma umanului, altfel spus nu numai supremația legii să reprezinte maxima unui astfel de sistem, ci mai ales supremația libertății și a demnității umane. Filosoful Constantin Noica remarca foarte bine posibilitatea unei democrații gândită în alți termen decât cei specifici dominației rezultate din puterea statală a cărui instrument principal este norma juridică: „Dacă există un progres politic în istorie, nu e în măsura în care guvernarea celor puțini a fost înlocuită cu a celor mulți, ci doar în măsura în are cei puțini nu mai pot face acum (în democrație) castă închisă. Tot ce s-a cucerit a fost deschiderea. Sensul democrației e de deschidere, de circulație liberă, de ascensiune liberă; sensul ei e de posibilitate dată oricui, dar nu de maturitate atinsă de oricine. Forma elementară luată până acum de democrație, ca domnie a numărului, e deci prin însăși ideea de democrație sortită să fie depășită. De ce să numim democratică doar forma de guvernare ce se califică prin numărul de oameni ce aderă la ea, nu și prin gradul de umanitate? Extensivul democratic – care a fost atât de util istoricește spre a corecta tendința de privilegiere a câtorva – face, poate, loc intensivului democratic… De ce spaima democrației de-a pieri ca democrație de turmă? Cine este cu adevărat democrat ar trebui să se teamă tocmai pentru că nici prin asemenea încercări nu se va putea acoperi cu totul glasul turmei.[1]”

Soluția pentru a ajunge la autentic este creația ce constituie deschiderea spre universal, spre omenesc, a personalității dinăuntrul ordinii în care și sub care stă. Ea este „buna întâlnire între individual, universal și determinații universal”, adică ceea ce filosoful de la Păltiniș consideră a fi „devenirea întru ființă”. Această concepție este la fel ca și a gânditorului din Geneva, una elitară, pe care Noica o opune tuturor sistemelor sociale și politice existente prin formele lor normative și în general juridice.

 Se realizează astfel o justificată distincție între: rațiunea instrumentală, care cultivă o cunoaștere orientată spre dominație, spre democrația maselor, înțeleasă ca o amplificare monotonă a puterii, a confortului, a consumului și a plăcerilor, adică „devenire întru devenire”, iar pe de altă parte rațiunea înțelegătoare – rațiunea care oferă sensuri și orientări și care reprezintă întruchiparea umanismului a libertății și a demnității umane, realizându-se astfel unitatea valorică, și nu numerică dintre individual și universal.

Justiția este forma cea mai evidentă prin care starea juridică a omului se conservă în limitele acestei dihotomii „al tău” și „al meu”. Limitele justiției umane sunt însăși limitele existenței sociale și chiar raționale ale omului, determinate în mod nemijlocit, pe de o parte, de normativitatea legii iar, pe de altă parte, de pragmatism, adică de interesele concrete ale celor care ajung în fața justiției. Este o limită existențială care trebuie foarte bine înțeleasă, pentru că dincolo de ea regăsim acea stare naturală a firescului, a omului ca persoană liberă și responsabilă în relațiile de comuniune cu semenii.

 De la Platon si Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia moral-politică. Într-una din primele fraze ale monumentalei sale lucrări „O teorie a dreptății”, John Rawls reafirmă cu forță acest lucru: ’’Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăți. Cam la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: așa cum o teorie - oricâte alte calități ar avea ea - va trebui să fie respinsă ori cel puțin revizuită dacă nu este adevărată, tot așa legile si instituțiile dintr-o societate - oricâte calități ar avea ele - vor trebui părăsite ori cel puțin schimbate dacă nu sunt drepte’’[2]. Aceste cuvinte sunt diamante pentru că exprimă adevărul dar care se află astăzi în cenușa indiferenței, aroganței, formalismului și egoismului autorităților statului, inclusiv a justiției.

 Orice manifestare a justiției este evident subordonată legii, care generalizează și împarte. Se pune problema dacă dreptatea, ca valoare și virtute umană, poate fi identificată cu legea, ca premisă de realizare a justiției. Răspundem la această întrebare gândindu-ne la cuvintele Mântuitorului „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât dreptatea fariseilor, nu veți intra în împărăția Cerurilor” (Matei 5).

Aceasta înseamnă că, legea juridică rămâne la nivelul dreptății fariseilor, deoarece dreptatea la care se referea Mântuitorul și care era proprie fariseilor era o dreptate a legii Vechiului Testament. Prin urmare, dreptatea care depășește marginile legii este cea dată de har, este dreptatea care are ca fundament nu constrângerea fără de care norma juridică sau chiar norma morală nu poate fi concepută, ci libertatea. De altfel, această realitate a fost remarcată chiar și în planul doctrinei filozofice și juridice. Rousseau afirma că: „A renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile tale. Nu există nicio despăgubire posibilă pentru cel care renunță la soare; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului”. In același sens, Mircea Djuvara arăta că: „Nu putem concepe drept și nici morală fără libertate, cum nu putem concepe nici legi ale naturii fără determinare cauzală. Libertatea trebuie să fie, deci, deplină... Un drept care impune doar, în mod absolut, înlăturând manifestarea liberă a voinței, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesități mecanice”.

Într-o accepțiune oarecum idilică, justiția ar trebuie deci să depășească dreptatea legii și să realizeze dreptatea harului ca natură umană. Iată de ce, poate că ar trebuie să gândim mai mult, chiar și la unele principii de natură constituțională, în ceea ce privește valoarea și limitele lor. Nu dorim să insistăm aici asupra acestui aspect, dar se cunoaște că principiul de bază al ordinii juridice ce caracterizează starea socială a omului este supremația legii – „Nimeni nu este mai presus de lege” – afirmă Constituția. Noi considerăm că în planul existenței naturale a omului, acest principiu este transgresat și oarecum transfigurat de principiul libertății. Libertatea, ca virtute proprie a firii create a omului este mai presus de legea juridică. De aceea, actul de justiție ar trebui să tindă spre realizarea acestei libertăți, care este însăși dreptatea la care se referea Mântuitorul.

Este oare posibil ca în activitatea concretă a soluționării litigiilor civile sau penale să se întâmple o astfel de ridicare a generalității legii juridice la concretul existențial al libertății umane? Ca magistrat am o experiență care depășește 26 de ani și nu am întâlnit situații în care aplicând legea, în tot ceea ce reprezintă rigorile actului de justiție, să se realizeze dreptatea ca libertate și natură umană. Este firesc să se întâmple așa, deoarece orice manifestare a justiției este limitată la generalitatea legii. O hotărâre judecătorească nu se pronunță în numele dreptății, ci în numele legii. Cu toate acestea, nu se poate considera că o astfel de situație este negativă prin ea însăși, dimpotrivă, este o modalitate normală de a realiza rolul justiției, și anume echilibrul social, dar în limitele existenței sociale ale omului, ceea ce este foarte important este de a conștientiza această realitate și de a nu absolutiza actul de justiție, de a nu absolutiza legea și de a minimaliza sau chiar a nega omul, care este ființă complexă și infinită prin firea sa creată. De multe ori, în manifestările fenomenologice ale actului de justiție, se rămâne în generalitatea legii și se subordonează omul legii, magistratul uitând că nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om.

Cu toate acestea, au existat și experiențe deosebit de marcante, care, în cenușa precarităților existențiale conflictuale, dureroase, impregnate cu multă suferință, dar și cu patimi și cu interese mai mult sau mai puțin obscure, ce ajung în fața justiției și cu deosebire în fața justiției penale, s-a manifestat valoarea naturii umane care are ca esență libertatea și iubirea. Într-o cauză penală, în care inculpatul era acuzat de o infracțiune gravă și anume tentativă de omor împotriva propriului său frate, am constat o astfel de realitate pe care nu însă justiția a generat-o, ci natura umană, în puritatea și frumusețea ei. Conflictul era între frați, iar partea vătămată, fratele inculpatului, ca urmare a acțiunii acestuia, fusese la un pas de moarte. Întrebat fiind de către instanță ce anume consideră că trebuie să se întâmple cu inculpatul, care era fratele său, partea vătămată spus simplu și convingător: „Să meargă la copii săi”. Aceste cuvinte simple depășesc ceea ce reprezintă instinctele omului în mediul social, dorința de răzbunare sau dorința de a pedepsi a făptuitorului. Este expresia pură a iubirii și a unui sentiment natural firesc ce transcende în mod absolut limitele legii juridice. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae afirma foarte clar că Dumnezeu i-a dat omului puterea de a ierta și nu puterea de a judeca. „Să meargă la copii lui” reprezintă incontestabil un diamant al existenței naturale a omului, în toată puritatea și frumusețea ei și, personal, am avut bucuria, chiar dacă este efemeră, de a modela legea în raport cu această manifestare firească de iubire. Justiția nu poate, cel mult, decât să achite, justiția niciodată nu poate să ierte. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu, dar este și o virtute a omului, un dar al harului, pe care numai un om ca persoană liberă și spirituală îl poate avea.

Persoanele implicate în litigiul de care am făcut vorbire erau oameni simpli, fără cultură, fără educație, dar trăiau din plin chiar dacă nu neapărat într-un mod conștient, rațional, frumusețea existenței umane, cea după fire. Părintele Arsenie Boca spunea că sfințenia are ca și condiții simplitatea spiritului și puritatea inimii. Iată de ce, justiția trebuie să se adapteze unor astfel de realități existențiale și nu să încerce să le subordoneze arbitrar generalității normei juridice.

Spunea părintele Arsenie Boca „că trebuie să ai înțelegere față de neputințele omului”. Părintele Teofil Părăian aprecia că acestea sunt poate cele mai frumoase și mai semnificative cuvinte pe care le-a spus duhovnicul Arsenie Boca. Justiția ar trebui să aibă înțelegere față de tot ceea ce reprezintă neputința omenească și precaritate existențială, pentru a încerca în acest fel să realizeze nu atât o restabilire a situației anterioare, ceea ce nu este posibil prin actul de justiție, cât un echilibru, o armonie socială, o împăcare a ceea cela un moment dat apare ca fiind definitiv contradictoriu. Este un ideal, dar merită încercat.

In acest context, mi-am pus întrebarea care sunt înțelesurile teleologice ale justiției, altfel spus finalitatea actului de justiție: dacă scopul actului de justiție este legea, atunci justiția este pragmatică, utilitaristă iar judecătorul acționează conform datoriei, cum spune Kant. Dacă scopul actului de justiție este omul, atunci justiția astfel înfăptuită este morală, naturală, iar judecătorul acționează în numele și în conformitate cu dreptatea, aceasta nemaifiind limitată de constrângerile legii pozitive. Raportul dintre lege și dreptate ar putea fi exprimat sub forma unei contradicții unilaterale, în sensul celor afirmate de filozoful Constantin Noica: legea pozitivă poate contrazice dreptatea, dar dreptatea care prisosește legii, nu poate contrazice legea.

Cum poate fi smerit în sensul creștin al cuvântului, un judecător căruia omul i-a încredințat atâta putere asupra omului? Iată o întrebare legitimă al cărui răspuns cred că îl putem afla în parabola judecătorului nedrept după Evanghelia de la Luca (Lc.18, 1-8). Există totuși o posibilitate pentru acela care a ajuns la sinele său mai adânc, a depășit trufia eului determinată de precaritățile și slava acestui lumi, a celui ce se cunoaște pe sine ca fiind stăpânit de Dumnezeu și prin aceasta stăpân pe sine. Judecătorul nedrept în parabola evanghelistului Luca nu se temea de Dumnezeu și nici nu se rușina de om. Judecătorul smerit este acela care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Aceasta este condiția pentru ca actul de justiție să fie nu numai în conformitate cu legea, dar și drept, în conformitate cu legea libertății. Se poate spune că există un ideal pentru judecătorul investit cu putere temporară, pe care îl putem formula după cum urmează: „Să ai și să faci judecată dreaptă într-o iubire milostivă în numele lui Dumnezeu, ci nu a legii omenești, fără să judeci pe nimeni”.