Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 309

Cum este posibilă dictatura în democrație? Aspecte juridice, filosofice și teologice

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Marius Andreescu; dictatura; democratie; starea de urgenta; libertatea conStiintei; persoana; diversitate;

 

 I. Putere și libertate

 Istoria societății organizate statal și a regimurilor politice și de guvernare este cuprinsă în dialectica relației dintre puterea statului și libertatea omului. În momentele istorice în care putere statului predomină, se manifestă în forme accentuate, uneori din partea unui singur om, iar libertățile cetățenești sunt proclamate formal, îngrădite sau limitate, se spune că suntem în prezența unui regim politic dictatorial, totalitar.

 În situația în care regimul politic este constituțional și se bazează pe realitatea principiului supremației legii și al egalității în fața legii, inclusiv pentru deținătorii puterii statale, libertatea omului are un caracter predominant față de putere, este consacrată de constituții și de legi, limitele libertăților sunt cele determinate de necesitatea conviețuirii sociale și de respectul reciproc între titularii acestor libertăți, iar îngrădirile, condiționările și restrângerile exercitării libertăților individuale au un caracter excepțional, există un regim politic democratic.

 Prin urmare dictatura și democrația au ca esență comună conținutul și modul de manifestare al puterii statului și al libertății omului. Dictatura poate avea forme absolute, așa cum istoria demonstrează, în care puterea statală este exercitată de cele mai multe ori de o singură persoană, iar libertățile cetățenești sânt reduse semnificativ, proclamate formal sau anihilate. În schimb, nici o formă de organizarea democratică a societății în care libertățile sociale și drepturile fundamentale sunt recunoscute, consacrate și garantate nu poate fi în afara puterii statului exercitată de guvernanți în numele și pentru guvernați. Orice formă de organizare statală a societății, fie ea democratică sau nu, implică această distincție sau separare între guvernanți și guvernați, primii exercitând puterea statului în numele poporului, care în formele de democrație constituțională este titularul acesteia și al suveranității naționale.

 Iată de ce, în opinia noastră, puterea statală fiind o constantă în orice regim politic, inclusiv în cel democratic, exercitarea acesteia poate avea forme dictatoriale inclusiv în democrație și mai ales în democrațiile statale contemporane. Dictatura puterii în democrație se poate exprima în esență în practicile statale care reprezintă exces de putere mai ales față de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Această idee dorim să o dezvoltăm și să o argumentăm în cele ce urmează din perspectivă juridică filosofică și teologică.

 De la începuturi şi până în prezent societatea umană este marcată de două constante care au valoare ontologică: lupta pentru putere iar pe de altă parte lupta împotriva puterii, atât în situaţiile în care este nelegitimă deoarece îmbracă forma dictaturii sau chiar a tiraniei, cât şi în variantele de aparentă legitimitate, în special în societăţile democratice, cum ar fi de exemplu activitatea politică legitimă a opoziţiei de a accede la putere sau acţiunile societăţii civile şi a persoanelor fizice împotriva abuzului de putere.

 Aceste constante ontologice ale oricărei societăţi umane sunt inevitabile oricare ar fi forma de organizare sociale sau caracteristicile regimurilor politice, inclusiv în societăţile democratice, deoarece esenţa existenţială şi funcţională a oricărui sistem social este expresia diferenţei contradictorii dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre societate în ansamblu ei iar pe de altă parte omul în concretul şi personalitatea sa, între ordinea normativă şi ordinea valorică morală, între lege şi libertate, între interesul public şi interesul privat şi bineînţeles între vocaţia omului la drepturi fundamentale intangibile, iar pe de altă parte interesul public al statului de a condiţiona, limita şi restrânge exercitarea acestora.

 Aceste contradicţii, dacă rămân în forma lor absolută, prin excelentă antagonică, pot fi distructive pentru o societate organizată statal, aşa cum istoria a demonstrat. Tot istoria relevă soluţiile politice şi juridice care, cu deosebire în perioada modernă au fost consacrate pentru a evita formele dictatoriale de exercitare a puterii. Iată câteva dintre acestea, consacrate începând cu prima Constituţie scrisă a lumii - Constituţia SUA, adoptată în 1787 -, Declaraţia (franceză) a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, până la instrumentele politice şi juridice interne şi internaţionale contemporane:

  • supremaţia legii şi a Constituţiei,
  • separaţia şi echilibrul puterilor în stat,
  • proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
  • controlul judecătoresc şi de constituţionalitate.

 Incontestabil aceste principii sunt în fapt şi trăsături ale statului de drept, consacrate şi garantate constituţional, definesc societăţile democratice contemporane şi practic elimină formele totalitare, dictatoriale ale puterii statale.

 Totuşi diferenţele şi contradicţiile mai sus amintite, pentru că sunt constante ontologice ale societăţii, există şi în orice societate democratică. În plus există o situaţie subtilă şi anume diferenţa dintre legalitatea deciziilor statale și legitimitatea acestora. Aceste realităţi pot determina sau favoriza excesul de putere al autorităţilor în societăţile construite pe baza principiilor constituţionalismului modern.

 În acest context rămâne o problemă de esenţă, nu numai teoretică dar şi practică și anume aceea de a determina limitele puterii statale într-o societate democratică, în concret în România şi de a găsi soluţii în cazurile de manifestare excesivă a autorităţii statului.

 

 II. Laicizarea statului și a societății civile contemporane, premise ale dictaturii în democrație

 Perioada modernă a istoriei lumii a impus principiul separării statului de Biserică în legătură cu activitatea de guvernare. Acest principiu a fost stabilit de însăși Mântuitorul Iisus Hristos când a spus: ”Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22, 21). Prin urmare Biserica nu trebuie să se implice în activitatea de guvernare, atât ca instituție cât și prin slujitorii ei. Totodată autoritățile statului trebuie să respecte și să garanteze libertatea de organizare și funcționare a Bisericii, să consacre normativ inclusiv în constituții și să respecte libertatea de conștiință și libertatea religioasă, ca drepturi fundamentale ale omului.

 Separația statului de Biserică este necesară deoarece instituțiile statului pe de o parte iar Biserica pe de altă parte au naturi diferite, scopuri și activități diferite. Biserica, cu referire specială la Biserica ortodoxă, este Trupul lui Hristos, iar comuniunea credincioșilor uniți în Duhul Sfânt, dar și fiecare credincios în parte, sunt membrele Trupului lui Hristos. Biserica a fost instituită de Domnul Iisus Hristos la pogorârea Duhului Sfânt. Biserica ortodoxă este o instituție divină și umană în același timp.

 Spre deosebire, statul și autoritățile statului sunt instituții umane, constituite prin voința politică umană consacrată în legi și în constituții. Există totuși o ordine de preferință între autoritatea Bisericii, care exprimă însăși autoritatea Mântuitorului mereu present în Biserica sa, iar pe de altă parte autoritatea instituțiilor statului, ordine de preferință exprimată de Sfinții Părinți prin sintagma ”De cezar ascultăm, iar lui Dumnezeu ne închinăm”.

 Aplicarea acestui principiu în activitatea de guvernare pe care o înfăptuiește statul prin instituțiile și demnitarii care sunt investiți cu atribuții de putere și realizarea întregii activități de conducere statală în conformitate cu adevărurile de credință ortodoxe ar avea consecințe deosebit de benefice pentru stat, societate și fiecare persoană, ar transforma radical sensul și realitățile democrației contemporane, care în acest fel ar fi construită nu numai pe voința politică a statutului și nu numai pe reguli și principii juridice, dar în același timp ar fi fundamentată pe valorile și adevărurile de credință, instituite nu prin activitate omenească, ci prin revelație divină, naturală sau supranaturală.

 Realizarea acestei forme de democrație socială, spre deosebire de toate celelalte forme și variante bazate pe voința politică a guvernanților și pe lege, trebuie să pornească nu numai de la datoria impusă de lege guvernanților de a-și exercita atribuțiile în conformitate cu legea și în scopurile stabilite de aceasta, dar și de la propria conștiință care să-i determine să aplice în sens creștin, ortodox puterea cu care au fost investiți. Principiul unei astfel de guvernări a fost instituit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a spus că: „Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slujitor„ ( Marcu, 10, 44). Transpunerea în viață de către guvernanți a acestui mare principiu de democrație axată pe valorile creștine, la care se referă și vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania în una din predicile de la duminicile Triodului, ar duce la transformări radicale în conținutul și modurile de exercitare a puterii statale de către cei investiți cu astfel de atribuții. Exercitarea guvernării ar corespunde pe deplin interesului public și nu s-ar mai confunda cu interesul personal. Noțiunea de interes public ar primi un conținut concret, real și nu ar avea numai un sens abstract, juridic, cum se întâmplă acum. Binele obștesc ar deveni un scop real al activității de guvernare, s-ar ajunge, așa cum se spune în drept, la o „bună guvernare”. Nu în ultimul rând, democrația nu ar mai fi exclusiv a legii și supremației ei, ci ar deveni o democrației a persoanei și libertății umane, în care nu omul este pentru lege, ci legea este pentru om. Se trece astfel de la formele de democrație globală, cum ar fi democrația maselor, sau de la individualismul democratic al prezentului, axat pe drepturile omului considerate în sine ca valori juridice absolute, dar fără Dumnezeu, la democrația libertății, în care puterea legii este subordonată superiorității persoanei și libertății omului. Esența unei astfel de realități democratice a societății a fost bine exprimată în urmă cu câteva secole de Thoma de Aquino: „Individul este pentru stat, statul este pentru persoană, iar persoana este pentru Dumnezeu”.

 În condițiile actuale ale statului și societății suntem departe de o astfel de realitate privind exercitarea puterii într-o societate democratică. O democrație construită pe valorile creștine nu poate fi stabilită prin lege, ci este nevoie de o transformare profundă a conștiinței celor care guvernează, a celor aflați la vârful puterii statale, în sensul de a se considera dependenți în tot ceea ce fac de voia lui Dumnezeu și responsabili față de El. Este necesară o infirmare a egoismului și orgoliului nemăsurat pe care îl dă sentimentul puterii și care duce la confuzia dintre interesul public și interesul personal, la ignorarea omului ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este necesară o regăsire a sinelui adevărat care dă conștiința guvernantului că trebuie să împlinească legea și să-și exercite puterea ca slujitor al tuturor, nu ca stăpân al tuturor. Vrednicul de pomenire, Arhiepiscopul Justinian Chira sublinia modul de a fi al omului contemporan, al guvernanților care se cred suficienți lor înșile: „Stadiul la care ne-am ridicat prin civilizație îi dă omului contemporan senzația de atotputernicie. I se pare că nimeni nu a mai fost ca el. Dar tot e un om neâmplinit, chiar dacă e un om luminat, un om deștept, un om învățat. Foarte puțin conștientizăm tainele care sunt în jurul nostru. Suntem totuși foarte limitați.”[1]

 Conștiința unei personae care deține atribuții de putere și este investit cu demnități și funcții înalte, că depinde de Dumnezeu și în tot ceea ce face se raportează la Dumnezeu este expresia smereniei omului de stat, a demnitarului care se teme de Dumnezeu și se rușinează de om. Mântuitorul a spus pilda judecătorului nemilostiv, nedrept, mândru și orgolios care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina (Luca, 18, 1-8). Acesta este prototipul actual al multor conducători de stat, oameni politici, demnitari și magistrați.

 Dacă demnitarul sau omul politic are conștiința smereniei de care am vorbit mai sus, atunci activitatea acestora poate conduce la o democrație construită pe valorile creștine. Smerenia presupune și mulțumire și recunoștiință pentru darurile primate de la Dumnezeu, inclusiv pentru demnitățile publice și răspunderile pe care un om de stat le are. În acest sens dorim să exemplificăm cu ceea ce spunea Arhiepiscopul Justinian Chira: „Și atunci, noi bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu nu ne putem declara atotputernici. Ci suntem totdeauna cu recunoștiință față de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al rațiunii, al cugetării, cu care am putut să creăm și cu care vom crea în continuare. Gândind în felul acesta și văzând în toate lucrarea lui Dumnezeu, bucurându-te, știi să apreciezi.” [2]

 Această stare de conștiință a demnitarilor și a șefilor de stat, dacă ar exista, ar fi o garanție sigură pentru evitarea din partea acestora a excesului de putere, a oricăror forme de manifestare dictatorială într-o democrație.

 Așa cum spuneam, societatea actuală, statul și conducătorii săi sunt departe de o astfel de realitate a conștiinței de sine, fapt care conduce la o existență și manifestare existențială inclusiv a puterii statale fără Dumnezeu, ceea ce favorizează excesul de putere și manifestările dictatoriale ale conducătorilor de stat și a celor care dețin și exercită funcții de autoritate în stat.

 Societatea și statul contemporan se doresc a fi fără Dumnezeu, fără creștinism și mai ales fără dreapta credință care este ortodoxia. În prezent, asistăm la o adevărată luptă împotriva credinței creștine, a Bisericii, în special a Bisericii ortodoxe la încercări de denigrare și de combatere a acestora. Această realitate este prezentă și în plan juridic.

 Constituțiile democratice europene, inclusiv a României, nu consacră separarea statului de Biserică, ci autonomia Bisericii față de stat (a se vedea în acest sens și Constituția României art. 29 alin 5). Conceptul de autonomie implică un grad de libertate juridică și decizională mai redus și implicit posibilitatea de intervenție a statului în activitatea Bisericii. Legile, deciziile și orice măsuri statale pot afecta, în baza conceptului de autonomie și desfășurarea activității Bisericii ceea ce înseamnă, dacă nu o subordonare o poziție inferioară a Bisericii față de stat. Biserica și toți credincioșii trebuie să respecte legile statului, să asculte de dispozițiile conducătorilor și demnitarilor statului, dar de închinat se închină numai Lui Dumnezeu. Acest adevăr ar însemna cel puțin o poziție de egalitate juridică între Biserică și stat, ceea ce evident astăzi nu este posibil, în condițiile în care constituțiile consacră o libertate a Bisericii și a cultelor numai în limita conceptului de autonomie. Statul are poziția predominantă și poate interveni în exercitarea libertății de conștiință și de credință. Acest drept al statului stabilit prin lege permite celor ce exercită puterea de stat, șefi de stat, parlamente, guverne și uneori chiar justiția să impună limite, condiții, restrângeri exercitării libertății religioase și mai ales libertății exercitării dreptei credințe ortodoxe nejustificate, de multe ori contrare principiilor și valorilor statului de drept și întotdeauna contrare naturii divine a Bisericii, a ceea ce reprezintă ortodoxia pentru poporul român.

 Prin Legea nr 489/2006 privind libertatea religioasă, modificată și republicată în acest an, se prevede în art. 2 alin. 2 că libertatea persoanelor de a-și manifesta credința religioasă poate fi restrânsă prin măsuri dispuse de stat, în condițiile legii, dacă aceste măsuri sunt necesare într-o societate democratică, pentru scopurile care sunt enumerate, inclusiv pentru protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice. Este o reproducere aproape fidelă a dispozițiilor art. 53 din Constituție care reglementează condițiile în care exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrânsă. Acest text de lege nu mai face referire la principiul proporționalității ca și condiție a restrângerii exercițiului unor drepturi, principiu menționat în art. 53 din Constituție, ceea ce înseamnă că puterea discreționară a autorităților statului se poate manifesta cu și mai mare amploare atunci când se dorește restrângerea libertății de conștiință și a libertății religioase. Subliniem și aspectul că în doctrina filozofică și constituțională modernă, libertatea de conștiință și libertatea religioasă sunt drepturi naturale, însușiri ale naturii umane, și prin urmare sunt imuabile, sunt intangibile. Se pare că doctrina drepturilor naturale este ignorată de guvernanții actuali.

 În baza acestor prevederi legale și a măsurilor dispuse ca urmare a instituirii stării de urgență pe teritoriul României cu scopul de a combate și a împiedica extinderea pandemiei care afectează toate societatea omenească, Bisericile și Mânăstirile au fost închise pentru credincioși. Slujbele religioase se pot desfășură în Biserică, dar fără prezența credincioșilor.

 În opinia noastră, prin aceste măsuri cu caracter normativ, libertatea de credință, ca drept fundamental al omului nu numai că a fost restrânsă, dar a fost desființată, abolită. Exercitarea de către fiecare creștin ortodox a dreptei credințe presupune participarea la sfintele slujbe ale Bisericii și în special la Sfânta Liturghie, posibilitatea de a săvârși Sfintele Taine ale Bisericii, în mod deosebit Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Împărtășanii cu Sfântul Sânge și Trup al Mântuitorului, presupune posibilitatea de a se închina și de a se ruga individual sau în grup în fața sfintelor icoane a sfintelor moaște aflate în Biserică. Prin închiderea Bisericilor drept credincioșii nu pot exercita aceste sfinte practici ale cultului ortodox, nu mai au libertate religioasă.

 În baza acestor dispoziții normative restrictive și nelegitime, în unele situații poliția și jandarmii au scos cu forța pe credincioși din Biserică, nu le-au permis să depună un pomelnic la un preot din Biserică sau să aprindă o lumânare și să se roage pentru cei vii sau pentru cei trecuți la Domnul. Sunt exemple de abuzuri grave săvârșite de autoritățile statului, abuzuri care din nefericire nu pot fi cenzurate sau sancționate de nicio instanță.

 Aceste măsuri reprezintă o exercitare abuzivă și discreționară a puterii statului, un exemplu al faptului că dictatura este posibilă și în democrație. Toate acestea sunt o consecință a laicizării statului, dar și a societății. Comuniunea credincioșilor din Biserică este considerată o simplă întrunire, asemănătoare oricărei alte grupări de oameni, iar natura divină a Bisericii este ignorată. Amintim că în istoria vieții creștine a statului Român nu a existat o situație asemănătoare. Dimpotrivă, în timpul marilor epidemii sau calamități care au trecut peste poporul nostru conducătorii statului de atunci, mai puțin din perioada comunistă și contemporană au încurajat rugăciunea în Biserică, au participat alături de credincioși la slujbele religioase. Documentele istorice dau mărturie că rugăciunea Bisericii și a credincioșilor a fost aceea care a salvat poporul român de la dezastru, a făcut să se reîntoarcă la noi mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului.

 Măsurile restrictive dictate de stat asupra libertății religioase, sub pretextul apărării sănătății populației, sunt neconstituționale. Toată doctrina juridică în materia restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, dar și jurisprudența internă și internațională, afirmă clar și constant că astfel de măsuri restrictive, în nici o împrejurare, nici în situații excepționale nu pot afecta substanța drepturilor și libertăților fundamentale, nu le pot desființa. Dispozițiile normative prin care s-a dispus închiderea Bisericilor pentru credincioși aduc atingere însăși substanței libertății de credință, practic desființează acest drept fundamental. Transmiterea la tv, la radio sau prin internet a slujbelor religioase nu poate reprezenta exercitarea efectivă de către fiecare persoană a libertății de credință. Mijloacele tehnice menționate pot reflecta libertatea religioasă, dar nu o pot înlocui.

 Așa cum am afirmat și altădată, în astfel de situații de pericol major pentru sănătatea populației, sunt necesare măsuri, inclusiv cu caracter restrictiv, care să permită prevenirea extinderii bolilor și apărarea sănătății oamenilor, dar nu este permis să se desființeze însăși libertatea de credință. Mulți reprezentanți ai clerului și nu numai afirmă cu temei că în prezent asistăm la o adevărată prigoană împotriva Bisericii și în special împotriva dreptei credințe ortodoxe.

 Este punctul culminant al încercărilor multiple și repetate din partea multor oameni politici și de stat importanți, din partea multor guverne, de a denigra creștinismul și în special dreapta credință ortodoxă, sub pretextul promovării unor principii ale drepturilor omului, principii care au fost formulate, înțelese și aplicate raționalist după criterii protestante și neținând cont de valorile creștine care s-au impus și au caracterizat cultura și civilizația europeană aproape 2000 de ani.

 Separarea statului de Biserică, înțeleasă și aplicată nu prin raportare la Dumnezeu, ci prin măsuri și raționamente omenești, are consecințe nefaste. Cea mai evidentă consecință este laicizarea statului și a societății, manifestată expres în refuzul raportării la Dumnezeu și în refuzul acceptării creștinismului și a dreptei credințe. Mai mult, această laicizare se materializează și prin nerecunoașterea culturii și civilizației creștine ca dominantă în Europa, ba chiar prin măsuri dispuse împotriva Bisericii și dreptei credințe. Mai grav este că tot mai mulți oameni se îndepărtează de Dumnezeu, de credința creștină, de dreapta credință ortodoxă, considerând în mod fals că pot exista prin ei însăși, fără Dumnezeu și fără dreapta credință sau prin tot felul de inovații protestante care se abat de la valorile și adevărurile ortodoxe, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci realități relevate de Domnul Nostru Iisus Hristos, cuprinse în Sfânta Evanghelie și transmise prin tradiție apostolică neîntrerupt până în prezent. Cuvintele Mântuitoare și sfânta credință ortodoxă sunt mai actuale ca oricând.

 În dispoziții art. 29 din Constituție care consacră juridic libertatea de conștiință nu se menționează în mod expres credința creștină și Biserica ortodoxă. În aliniatul 1 al acestui articol se stipulează: „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale”. Aliniatul 2 al aceluiași articol arată că: „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”. Celelalte alineate ale articolului consacră libertatea cultelor religioase, relațiile dintre culte și dintre acestea și stat precum și dreptul părinților sau a tutorilor de a asigura în raport cu propriile convingeri educația copiilor minori.

 Desigur, toate aceste reglementări constituționale sunt valoroase, conforme standardelor democratice actuale, dar considerăm noi că trebuie mai mult decât atât, deoarece este necesar a fi consacrat constituțional că România este o țară creștin ortodoxă, așa cum mărturisec mulți dintre înalții slujitori ai Bisericii Ortodoxe, teologi și savanți, iar Biserica Ortodoxă prin comunitatea credincioșilor ortodocși este majoritară față de toate celelalte culte sau confesiuni existente pe teritoriul României.

 Tradiția constituțională antebelică și interbelică reprezintă un argument în acest sens. Astfel, în Constituția României din 1866, în art.5 alin. 2, se menționa expres că: „Religia creștină ortodoxă fiind religia marei majorități a Românilor, Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în statul Român”. Un text similar exista și în Constituția din 1923 la art. 22, alin 3 precum și în Constituția din 1938 la art. 19 alin 2.

 Aceste tradiții constituționale românești nu au mai fost preluate de legiuitorul constituțional contemporan. Este un fapt juridic regretabil în opinia noastră, dar care este conform cu societatea statală secularizată în care trăim, cu laicizarea accentuată a statului și a societății Astfel, în mod constant politicienii atei, care dețin puterea în Europa și nu numai, au refuzat orice referire în instrumentele juridice și politice de bază ale Uniunii Europene, precum și în constituțiile țărilor acestui continent, la tradițiile și realitatea spirituală creștină a Europei și au refuzat să consemneze adevărul potrivit căruia credința și cultura creștină sunt dominante în acest spațiu. Este o gravă eroare care încercă a fi justificată pe ideea că referirea la creștinism ar fi ofensatoare la adresa necreștinilor sau ateilor și nu ar respecta principiul toleranței. Aceste argumente sunt o expresie evidentă a umanismului raționalizat al drepturilor omului considerat în mod fals de către unii ca fiind o nouă religie. Refuzul creștinismului în plan juridic și constituțional este o cauză importantă care favorizează manifestările dictatoriale ale politicienilor într-o societate democratică.

 Evidența, care covârșește mintea și puterea de înțelegere a omului, dar care ar trebui consacrată și respectată și în plan juridic este cu totul alta. Nu numai că religia creștină este dominantă, chiar și în aceste vremuri de secularizare a societății și a statului, dar evidența mai presus de lumea aceasta arată că Biserica Ortodoxă este singura dintre toate cultele și confesiunile existente care păstrează întreagă și nealterată tradiția apostolică, în care Duhul Sfânt este prezent și lucrează în toată deplinătatea Sa, și care exprimă dreapta credință.[3]

 Dictatura este favorizată de contextul social, deficiențele sistemului juridic și constituțional, de starea în care se află omul, societatea și clasa politică și nu în ultimul rând de lipsa unei conștiințe curate și bune a politicienilor ce trăiesc prea mult în orgoliul puterii. Un aspect important care favorizează dictatura este refuzul dreptei credințe, ignorarea sau indiferența față de aceasta. Sunt multe de spus. Mă gândesc totuși că imensa majoritate a voievozilor și principilor români au mărturisit și au trăit în credința ortodoxă, unii sunt recunoscuți ca sfinți și martiri, au construit Biserici. Regii României deși originari din familii catolice, au fost ortodocși, și-au manifestat credința în multe feluri, au încurajat ortodoxia și au sprijinit Biserica. Deviza lui Carol I, dar și a casei regale, înscrisă și pe steagul regal era ‘’Nihil sine Deo’’- ‚’Nimic fără Dumnezeu’’.
Deviza politicienilor de astăzi cred că este „Totul fără Dumnezeu”. Politicienii români, în special cei care dețin demnități publice importante trăiesc în propriul lor orgoliu, ignoră pe Dumnezeu, credința dreaptă și Biserica. Nu am văzut niciun conducător de stat român sau prim-ministru participând la slujbele ortodoxe, cu excepția unor evenimente care aveau și semnificații politice. Conducătorii comuniști din alte vremuri și liderii actuali, cu unele excepții cum a fost Corneliu Coposu, au în comun faptul că își afirmă din plin ignoranța, indiferența, disprețul față de credința ortodoxă, față de Biserică în special Biserica ortodoxă, ceea ce favorizează comportările dictatoriale. Se acceptă mult prea ușor comandamente și directive ale unor puteri străine și care sunt contrare dreptei credințe ortodoxe milenare a poporului român.

 

III. Dictatură și democrație

            Doctrina, în majoritatea ei, relevă contradicţia insurmontabilă care există între regimurile politice democratice și cele considerate a fi dictatoriale, sau mai simplu, între dictatură şi democraţie.

 Dictatura înseamnă centralizarea şi concentrarea puterii, negarea pluralismului în toate formele sale, puterea absolută sau discreţionară a guvernanţilor, constrângerea şi limitarea excesivă a libertăţilor individuale, separaţia rigidă a guvernanţilor de guvernaţi, inexistenţa sau existenţa formală a garanţiilor constituţionale privind drepturile omului, inexistenţa sau caracterul fictiv, formal al unor principii esenţiale pentru organizarea statală a societăţii, cum este de exemplu principiul supremaţiei legii şi al constituţiei. Pentru o exprimare sintetică, dictatura reprezintă anularea, desfiinţarea sau în cel mai bun caz minimalizarea individualităţii, a singularului, a diversităţii şi afirmarea unităţii ca generalitate abstractă şi constrângătoare.

 Spre deosebire, democraţia este asociată cu ideea de stat de drept, axat pe principiul devenit real şi aplicabil al supremaţiei legii şi constituţiei. Centralizarea şi concentrarea puterii este înlocuită, ca modalitate de organizare a puterilor statului, cu principiul separaţiei şi echilibrului acestora. Pluralismul, în toate formele sale este instituţionalizat şi garantat. Libertăţile individuale sunt de asemenea, consacrate şi garantate, exercitarea acestora fiind guvernată de regula potrivit căreia: limita oricărei libertăţi individuale o reprezintă necesitatea de a respecta libertăţile similare ale altora. Legitimitatea puterii statale implică distincţia dintre fiinţa sau esenţa puterii iar pe de altă parte, exercitarea ei. Într-un regim democratic nu este necesar a se demonstra legitimitatea puterii ca atare, deoarece axioma potrivit căreia „titularul puterii este poporul sau naţiunea”, nu necesită demonstraţie, fiind o premisă pentru întreaga construcţie politică şi juridică a societăţii organizate statal. În schimb, orice regim democratic trebuie să găsească mijloacele prin care exercitarea puterii, sau altfel spus, fenomenalitatea puterii să fie legitimată şi legitimă. O astfel de legitimitate se realizează atunci când între esenţă (puterea ca atare deţinută de popor) şi formele de exercitare (fenomenul puterii) nu există contradicţii ireconciliabile. Legitimitatea exercitării puterii în cazul regimurilor politice democratice semnifică reflectarea esenţei puterii în fenomenalitatea ei, respectiv în modul de organizare şi exercitare. Prin urmare, în cazul democraţiei există întotdeauna o distincţie conceptuală, dar şi reală între legitimitatea esenţei puterii ce nu necesită demonstraţie, ea rezultând ca atare din simpla proclamare a principiului că puterea are ca titular poporul, iar pe de altă parte, legitimitatea fenomenală a organizării şi exercitării puterii care nu este un „dat” ci o construcţie, în primul rând constituţională, realizată în formele concrete de organizare instituţională şi de exercitare a autorităţii statului. Legitimitatea organizării şi exercitării puterii este exterioară fenomenalităţii puterii, în sensul că nu fenomenalitatea este izvorul legitimităţii ei, ci aceasta este construită în cadrul unui raport al cărui conţinut este corespondenţa dintre esenţa puterii şi formele de manifestare.

 Puterea, în esenţa sa, poate fi considerată „un lucru în sine”, în sens kantian, deoarece cunoaşterea deplină a esenţei nu va fi niciodată posibilă. Realitatea puterii statale considerată în raportul dintre esenţă şi fenomen relevă şi un alt aspect: fenomenalitatea puterii nu va putea niciodată să corespundă pe deplin esenţei puterii. Obiect al cunoaşterii pentru ştiinţele juridice sau politice îl formează fenomenul puterii şi nu esenţa acesteia. De aceea, legitimitatea manifestărilor fenomenale ale puterii reprezintă un ideal de care formele concrete ale organizării şi exercitării puterii se apropie, fără însă a-l atinge vreodată.

Legitimitatea fenomenalităţii puterii constă printre altele şi în realizarea principiului reprezentării. Acest principiu evidenţiază foarte bine distincţia dintre fiinţa sau esenţa puterii iar pe de altă parte fenomenul puterii. Titularul puterii nu o poate exercita direct, decât în situaţii excepţionale. Esenţa nu este şi manifestarea puterii. Exerciţiul puterii reflectă fiinţa puterii fără însă a o cuprinde. Astfel, instituţiile statului exercită puterea fără a o deţine, prin urmare, au nevoie de recunoaşterea legitimităţii actelor de putere, fapt conferit în principal prin aplicarea principiului reprezentării.        

Puterea şi fenomenalitatea ei sunt fără îndoială un loc central al democraţiei. Dacă legitimitatea fenomenală a puterii este un ideal de care formele concrete de realizare instituţională prin principiul reprezentării se pot apropia, rezultă atunci că democraţia, în esenţa ei este tot un ideal în raport de care realitatea socială şi politică se construieşte şi se manifestă, fără însă ca idealul democratic să coincidă cu realitatea socială şi politică. Este relevantă în acest sens afirmaţia profesorului Ion Deleanu: „Democraţia este o formă de perfecţiune morală. Ea dimensionează atât organizarea cât şi funcţionarea puterii pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor pentru a-l modela”.

 Se impune a face deosebire între democraţia ideală care este o construcţie pur speculativă bazată pe posibila coincidenţă dintre esenţa şi fenomenalitatea puterii, dar şi pe un imperativ etic care ar însemna unitatea de voinţă dintre individ şi societate, iar pe de altă parte, democraţia reală, caracterizată prin dihotomia contradictorie dintre esenţa şi fenomenalitatea puterii, dintre individ şi societate. Democraţia reală are forme concrete, multiple de manifestare, (cum ar fi forma de „democraţie parlamentară sau reprezentativă”), nu este un dat imuabil, ci se află într-un continuu proces evolutiv care, în considerarea progresului istoric, are ca finalitate, niciodată posibil a fi realizată, democraţia ideală. Ştiinţa dreptului are ca obiect de studiu democraţia reală sau mai precis formele ei de manifestare şi de realizare ale acesteia. Paradoxal totuşi, legitimitatea oricărei forme a democraţiei reale este conferită de valorile şi principiile democraţiei ideale, aceasta din urmă formând obiectul de studiu cu precădere al metafizicii.

 Spre deosebire de dictatură, democraţia presupune reabilitarea individualului, a particularului, care nu mai este absorbit şi dizolvat în generalul abstract social sau al puterii concentrate. În democraţie individualul are valoare ontologică şi se manifestă în coexistenţă existenţială cu generalul social. Altfel spus, individualul are semnificaţia şi puterea generalului, acesta din urmă fiind legitim, tocmai prin faptul că recunoaşte individualului dimensiunea existenţială şi ontologică. Puterea, chiar şi în manifestările sale concrete este expresia generalului ca atare, reflectat de exemplu în noţiunea de „interes public”. Într-o societate democratică legitimitatea actului de putere nu constă în reflectarea propriei sale generalităţi (a interesului public) ci, în respectarea individualităţii a diversităţii în toate formele specifice pluralismului existenţial. În termeni constituţionali, acest aspect evocă raportul dintre „majoritate şi opoziţie”.

 Problematica democraţiei nu poate fi redusă la fenomenul puterii aşa cum pare să rezulte din definiţia constituţională a democraţiei pe care o întâlnim în art.2 al Constituţiei Republicii Franceze: „guvernarea poporului prin popor şi pentru popor”. Esenţa democraţiei, în opinia noastră, îl constituie formele şi conţinutul raportului concret dintre societate şi individ. Raportul exprimă o contradicţie unilaterală, deoarece societatea poate contrazice individul (particularul şi diversitatea), ceea ce este propriu dictaturii, dar individualul nu contrazice societatea, situaţie specifică democraţiei. Mai mult, raportul dialectic dintre individ şi societate specific democraţiei este unul afirmativ, necuprinzând o negaţie aşa cum, susţinea Hegel. Este propriu democraţiei ca societatea să afirme individul (individualitatea şi diversitatea), nu să îl nege, prin urmare, să consacre şi să garanteze individualitatea şi diversitatea. Orice analiză mai amplă a fenomenului democraţiei implică referiri şi la conceptele de civilizaţie şi cultură, la raporturile dintre civilizaţie, societate şi individ.

 În opinia noastră între dictatură şi democraţie este evident o contradicţie, dar una unilaterală: dictatura este în contradicţie şi exclude democraţia, însă democraţia nu exclude formele de dictatură. Spaţiul şi obiectul acestui studiu nu ne permit o analiză mai amplă a acestei interesante probleme, Totuşi menţionăm că în doctrină se fac referiri la forme de dictatură ce pot caracteriza orice regim democratic: dictatura parlamentului, dictatura maselor sau dictatura majorităţilor. În toate aceste situaţii ale realităţii democratice, contradicţiile afirmative mai sus evidenţiate devin negative (majoritatea exclude sau ignoră minoritatea). În consecinţă, se ajunge la exercitarea autorităţii în forme discreţionare, fapt care evident contrazice în mod esenţial valorile democraţiei ideale.

 John Stuart Mill, în lucrarea sa „Civilizition”, publicată în 1836 considera că civilizaţia este contrară stării de natură sau barbarie. Un popor este civilizat când condiţiile sociale în care trăieşte conferă suficiente garanţii de siguranţă astfel încât pacea socială să fie o realitate. Între consecinţele creşterii civilizaţiei, cea mai pregnantă este, în opinia filosofului, faptul că puterea are tendinţa de a trece de la indivizi şi de la micile colectivităţi, la mase. Importanţa maselor creşte pe când a indivizilor scade. Odată cu descreşterea rolului individului, a persoanei spunem noi, descreşte şi puterea credinţelor individuale, iar opinia publică dobândeşte supremaţia. În acest context ideatic Stuart Mill sublinia că „dezavantajele democraţiei constau tocmai în această tiranie exercitată de mase, de majorităţi, de opinia publică”. De aceea, organizarea politică a guvernării reprezentative trebuie să conţină toate garanţiile de apărare a individului contra tiraniei maselor. Între alte măsuri, Stuart Mill preconiza reprezentarea minorităţilor de opinii în parlament.

 Constatările marelui filosof sunt, în opinia noastră, pe deplin valabile şi pentru formele contemporane ale democraţiei reale sau reprezentative. De aceea concretizarea principiului reprezentării în unul din tipurile de sistem electoral trebuie să permită pe cât posibil, diminuarea sau chiar eliminarea formelor de dictatură într-o democraţie reală prin punerea în valoare a individualităţilor, a omului nu numai ca individ, ci mai ales ca persoană liberă, a minorităţilor politice sau de altă natură. În acest fel, progresul unei societăţi democratice redevine unul echilibrat, bazat pe o contradicţie unilaterală afirmativă în care masele afirmă şi nu neagă persoana, iar majorităţile afirmă minorităţile. Astfel, celebrul principiu parlamentar „minorităţile se exprimă iar majoritatea decide” ar trebui să devină: legitimitatea deciziei este dată de reprezentativitatea şi puterea de exprimare a minorităţilor și mai ales de respectarea a omului ca persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

 

IV. Legalitate și legitimitatea puterii statului în democrație

            Legalitatea, ca trăsătură ce trebuie să caracterizeze actele juridice ale autorităţilor publice, are ca element central conceptul de „lege”. Andre Hauriou definea legea ca o regulă generală scrisă stabilită de către puterile publice după deliberare şi comportând acceptarea directă sau indirectă a guvernanţilor[4]. Ion Deleanu o defineşte drept „actul ce cuprinde reguli generale şi obligatorii sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când aplicarea ei nu se realizează din convingere şi care este susceptibilă de aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei”[5].

            În sens larg, noţiunea de lege include toate actele juridice care conţin norme de drept. Legea în accepţiunea sa restrânsă este actul juridic al parlamentului elaborat în conformitate cu constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementează regulile sociale cele mai generale şi cele mai importante. Un loc aparte în sistemul legislativ administrat îl are constituţia definită ca lege fundamentală, situată în vârful ierarhiei sistemului legislativ, ce cuprinde norme juridice cu forţă juridică superioară, care reglementează relaţii sociale fundamentale şi esenţiale, cu deosebire cele privind instaurarea şi exercitarea puterii de stat.

            Starea de legalitate în activitatea autorităţilor publice se fundamentează pe conceptele de supremaţie a constituţiei şi supremaţia legii. Supremaţia constituţiei este o calitate a legii fundamentale care în esenţă exprimă forţa juridică supremă a acesteia în sistemul de drept. O consecinţă importantă a supremaţiei legii fundamentale este conformitatea întregului drept cu normele constituţionale[6]. Noţiunea de supremaţie juridică a legii este definită ca „acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor altor norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacităţii lor juridice”[7].Prin urmare, supremaţia legii în accepţiunea de mai sus este subsecventă principiului supremaţiei constituţiei. Important este faptul că legalitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităţilor statului implică respectarea principiului supremaţiei constituţiei şi a supremaţiei legii. Respectarea celor două principii este o obligaţie fundamentală de natură constituţională consacrată de dispoziţiile art.1 alin.5 din Constituţie. Nerespectarea acestei obligaţii atrage după caz sancţiunea neconstituţionalităţii sau nelegalităţii actelor juridice.

            Legalitatea actelor juridice ale autorităţilor publice implică următoarele cerinţe: actul juridic să fie emis cu respectarea competenţei prevăzută de lege; actul juridic să fie emis în conformitate cu procedura prevăzută de lege; actul juridic să respecte normele de drept superioare ca forţă juridică.

            „Legitimitatea” este o categorie complexă cu multiple semnificaţii şi care formează obiectul de cercetare pentru teoria generală a dreptului, filozofia dreptului, sociologie şi alte discipline. Semnificaţiile acestui concept sunt multiple. Amintim câteva: legitimitatea puterii; legitimitatea regimului politic; legitimitatea unei guvernări; legitimitatea sistemului politic etc. Referindu-se la acest concept Jean Leca afirma: „Termenul de legitimitate desemnează calitatea care îi dă posibilitatea deţinătorului unei puteri de a ordona sau de a interzice, capacitatea de a fi ascultat fără a apela la violenţă fizică explicită sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, facultatea recunoscută ca fiind normală de a recurge cu succes la constrângere dacă este nevoie”[8]. Conceptul de legitimitate poate fi aplicat şi în cazul actelor juridice emise de autorităţile publice fiind legat de „marja de apreciere” recunoscută acestora în exercitarea atribuţiilor.

            Aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcţiilor statale presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt investite sau altfel spus dreptul de apreciere al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii, ca dimensiune a statului de drept.

             Legalitatea reprezintă un aspect particular al legitimităţii actelor juridice ale autorităţilor publice. Astfel, un act juridic legitim este un act juridic legal, emis în sfera marjei de apreciere recunoscută autorităţilor publice, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective şi este adecvat situaţiei de fapt care îl determină şi scopului legii. Legitimitatea face distincţia dintre puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului, iar pe de altă parte, excesul de putere.

            Nu toate actele juridice care îndeplinesc condiţiile de legalitate sunt şi legitime. Un act juridic care respectă condiţiile formale de legalitate, dar care generează discriminări sau privilegii sau restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective sau nu este adecvat situaţiei de fapt ori scopului urmărit de lege, este un act juridic nelegitim. Legitimitatea, ca trăsătură a actelor juridice ale autorităţilor administraţiei publice trebuie înţeleasă şi aplicată în raport cu principiul supremaţiei Constituţiei.

 

V. Excesul de putere și situațiile excepționale

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului? “[9]

Abordând aceeaşi problemă, Leon Duguit în anul 1900 realizează o interesantă distincţie între “puterile normale şi puterile excepţionale” conferite administraţiei de către constituţie şi legi, iar pe de altă parte situaţiile în care autorităţile statului acţionează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situaţii, autorul le împarte în trei categorii: 1) excesul de putere (atunci când autorităţile statului depăşesc limitele împuternicirilor legale); 2) deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndeplineşte un act care intră în competenţa sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege); 3) abuzul de putere (atunci când autorităţile statului acţionează în afara competenţelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).[10]

Prin urmare, aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă deoarece exercitarea funcţiilor statale, presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt investite, sau altfel spus “dreptul de apreciere” al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii, ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discreţionare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalităţii acestora, iar condiţiile de legalitate pot fi împărţite în: condiţii generale de legalitate şi respectiv condiţii specifice de legalitate pe considerente de oportunitate.[11] În consecinţă, legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerinţă (o dimensiune) a legalităţii.[12] Totuşi, dreptul de apreciere nu este recunoscut autorităţilor statului în exercitarea tuturor atribuţiilor pe care le au. Trebuie reţinută diferenţa dintre competenţa legală a autorităţilor statale, care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competenţa discreţionară, situaţie în care autorităţile statale pot alege mijloacele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii şi a competenţei sale. Reţinem definiţia propusă în literatura de specialitate puterii discreţionare: “este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorităţi, astfel că în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei sale.”[13]

Deşi problematica puterii discreţionare este studiată cu precădere de dreptul administrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuţii reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităţilor statului.[14] Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-şi manifesta puterea discreţionară, care se identifică din însăşi caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: “Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicaţiune a legii, revizuirea legislaţiilor anterioare, care nu pot îngrădi şi obliga activitatea Parlamentului viitor, restrângerea activităţilor sociale de la libera şi necontrolată lor desfăşurare şi supunerea lor normelor şi sancţiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana şi discreţionara apreciere a funcţiunii organului legislativ.”[15]

Aceste considerente sunt valabile şi astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-şi exercita atribuţiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăţi este conturată doar de principiile constituţionale aplicabile activităţii legislative şi mecanismul de control al constituţionalităţii legilor.

Puterea discreţionară există şi în activitatea instanţelor judecătoreşti. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanţe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor competenţe nu înseamnă altceva decât putere discreţionară.

Depăşirea limitelor puterii discreţionare semnifică încălcarea principiului legalităţii sau ceea ce în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă se numeşte a fi “exces de putere”.Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competenţe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislaţiei şi jurisprudenţei administrative. Astfel, jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administraţiei de excesul de putere. Consiliul de Stat francez foloseşte conceptul de “eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situaţiile în care administraţia depăşeşte, prin actele juridice adoptate, puterea discreţionară. Instanţele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru “uzul greşit al puterii”. În astfel de situaţii actele juridice ale administraţiei au aparenţa de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenţei stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

 Legea contenciosului administrativ român[16] foloseşte conceptul de “exces de putere al autorităţilor administrative”, pe care îl defineşte ca fiind:”exercitarea dreptului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege” (art.2, alin.1, lit.m). Pentru prima dată legiuitorul român foloseşte şi defineşte conceptul de exces de putere şi totodată recunoaşte competenţa instanţelor de contencios administrativ de a sancţiona depăşirea limitelor puterii discreţionare prin acte administrative.

Situaţiile excepţionale reprezintă un caz particular în care autorităţile statului, şi în special cele administrative, îşi pot exercita puterea discreţionară, existând evident pericolul excesului de putere.

În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificaţia juridică a situaţiilor excepţionale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreţionară este considerată a fi libertatea de decizie a administraţiei în cadrul admis de lege, iar oportunitatea evocă o acţiune de fapt a administraţiei publice, în situaţii excepţionale, acţiune necesară (deci oportună) dar contrară legii.[17] Jean Rivero consideră că prin situaţii excepţionale se înţeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar şi declanşarea aplicării unei legislaţii particulare căreia judecătorul îi defineşte exigenţele. Un alt autor identifică trei elemente caracteristice pentru situaţiile excepţionale: 1) existenţa unor situaţii anormale şi exorbitante sau a unor evenimente grave şi neprevăzute; 2) imposibilitatea sau dificultatea de a acţiona în conformitate cu reglementările fireşti; 3) necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav ameninţat.[18]

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte: a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabilă); b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat; c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute constituţional.

Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituţională este necesară să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.”[19]

Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în practica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instanţelor judecătoreşti.

Apreciem că puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului este depăşită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existenţa următoarelor situaţii:

  1. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;
  2. deciziile autorităţilor publice nu sunt adecvate situaţiei de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;
  3. nu există o justificare raţională a măsurilor dispuse, inclusiv în situaţiile în care se stabileşte un tratament juridic diferit pentru situaţii identice, sau un tratament juridic identic pentru situaţii diferite;
  4. prin măsurile dispuse autorităţile statului limitează exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără a exista o justificare raţională care să reprezinte, în special, existenţa unui raport adecvat între aceste măsuri, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

 

 Pe durata stării de urgență instituită pe tot teritoriul țării măsurile specifice cu caracter restrictiv privind drepturi și libertăți fundamentale ale omului sunt stabilite prin decrete ale Președintelui și prin ordonanțe militare ale Guvernului. Dispozițiile în cauză sunt discreționare, pot reprezenta oricând un exces de putere din partea autorităților statului prin restrângerea nelegitimă a acestor drepturi sau libertăți sau chiar prin afectarea substanței lor, așa cum este cazul libertății religioase. Se preconizează a fi luate și alte asemenea măsuri, cum ar fi vaccinarea obligatorie a populației. O astfel de dispoziție ar afecta grav libertatea conștiinței, libertate persoanei de a dispune de ea însăși, dar și dreptul fundamental la demnitate și integritate fizică, mai ales că până în prezent nu există nimic care să garanteze că un asemenea vaccin nu ar avea și consecințe negative, imprevizibile pentru sănătatea persoanei.

 Toate aceste acte juridice normative, în conformitate cu actualele dispoziții constituționale nu pot fi cenzurate de către instanțele judecătorești sau de către Curtea Constituțională, fapt ce poate reprezenta o manifestare dictatorială a puterii statului într-o societate democratică.

 De aceea susținem propunerea ca să fie incluse în atribuţiile Curţii Constituţionale și aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor administrative exceptate de la controlul de legalitate al instanţelor de contencios administrativ inclusiv actele normative adoptată pe timpul unei situații excepționale. Această categorie de acte administrative, la care se referă art.126 alin.6 din Constituţie şi dispoziţiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului-administrativ sunt deosebit de importante pentru întregul sistem social şi statal, dar mai ales pentru exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului Este necesar un control de constituţionalitate al acestor acte normative mai ales în situații excepționale, cum este și cea prezentă, deoarece în lipsa acestuia puterea discreţionară a autorităţii administrative emitente este nelimitată cu consecinţa posibilităţii restrângerii excesive a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a încălcării unor valori constituţionale importante.

 Excesul de putere al tuturor autorităţilor statului se manifestă, paradoxal, în limitele legii, ori de câte ori, actele normative recunosc o marjă de apreciere din partea organului decident (Parlament, autorităţi administrative sau instanţe judecătoreşti), asupra momentului deciziei sau în privinţa măsurilor dispuse. Practica statală din România a arătat că în multe situaţii conţinutul deciziei care se poate materializa (în lege, ordonanţă a Guvernului, acte ale autorităţilor administrative de la toate nivelurile, acte judiciare ale parchetelor sau hotărâri judecătoreşti), depăşește, prin dispoziţii în special de natură restrictivă, ceea ce este necesar pentru realizarea scopului legii sau este inadecvat situaţiei de fapt. Astfel de manifestări ale puterii pot aduce grave prejudicii drepturilor fundamentale ale omului sau interesul public într-un cuvânt trasăturilor statului de drept. Criteriul care permite cenzurarea de către instanţe a acestor forme ale abuzului de putere este în opinia noastră principiul proporţionalităţii.

 Proporţionalitatea este un principiu fundamental al dreptului consacrat explicit în reglementări constituţionale, legislative şi instrumente juridice internaţionale. Este bazat pe valorile dreptului raţional ale justiţiei şi echităţii şi exprimă existenţa unui raport echilibrat sau adecvat între acţiuni, situaţii, fenomene, fiind un criteriu pentru limitarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, în acest fel fiind garantate drepturile fundamentale şi evitat excesul de putere al autorităţilor statului. Proporţionalitatea este un principiu de bază al dreptului Uniunii Europene fiind consacrat expres de dispoziţiile art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană[20].

            Apreciem că reglementarea expresă a acestui principiu numai în conţinutul dispoziţiilor art.53 din Constituţie, cu aplicare în domeniul restrângerii exerciţiului unor drepturi, este insuficient pentru a pune în valoare întreaga semnificaţie şi importanţa a principiului pentru statul de drept.

             Este util ca la art. 1 din Constituţie să se adauge un nou alineat care să prevadă că „Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi nediscriminatorie”. Această nouă reglementare constituţională s-ar constitui ca o veritabilă obligaţie constituţională pentru toate autorităţile statului, de a-şi exercita atribuţiile în aşa fel încât măsurile adoptate să se înscrie în limitele puterii discreţionare recunoscute de lege. Totodată se creează posibilitatea pentru Curtea Constituţională de a sancţiona pe calea controlului de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor excesul de putere în activitatea Parlamentului şi a Guvernului, folosind drept criteriu principiul proporţionalităţii.

 Desigur, existenţa unui sistem instituţional statal viabil, performant calitativ, bine structurat şi armonizat, inclusiv sub aspectul calităţii morale şi profesionale a demnitarilor funcţionarilor publici şi magistraţilor este evident un factor ontologic de substanţă pentru a elimina sau cel puţin diminua excesul de putere al autorităţilor statului sub toate formele sale, cu deosebire am sublinia noi în situaţiile în care măsurile dispuse prin manifestări de voinţă politice şi juridice îmbracă forma legalităţii dar sunt în evidentă contradicţie cu cerinţele principiului legitimităţii.

 Întărirea puterii judecătoreşti, a controlului instanţelor de judecată dar şi a controlului de

constituţionalitate, în special în situaţiile în care se pune în discuţie încălcarea drepturilor omului sau a principiilor statului de drept, cu deosebire separaţia şi echilibrul puterilor, poate fi o soluţie viabilă pentru a garanta nu numai legalitatea măsurilor dispuse de autorităţile statului, dar şi legitimitatea acestora, pentru a împiedica manifestările dictatoriale ale celor ce exercită puterea de stat într-o societate democratică.

NOTE


[1] Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiți frumos și în bucurie, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mânastire Putna, 2014, p. 161
[2] Arhiepiscop Justinian Chira, op.cit, p. 162
[3] A se vedea, Andreescu Marius, Biserica și libertatea de conștiință la vreme de încercare, în Porunca Iubirii aprilie 2020, Editura Agaton, Făgăraș.
[4] André Hauriou, Droit constitutionel et institution politiques, Ed. Montchrestien, Paris, 1972, p.137
[5] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.509
[6] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Florina Mitrofan, Drept constituţional. Teoria generală, Ed. Universităţii din Piteşti, p.61-68
[7] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, vol.II, p.362
[8] Dicţionar al gândirii sociologice, Ed. Polirom, Bucureşti, p.431
[9] Antonie Iorgovan. Cuvânt înainte la: Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
[10] Leon Duguit, Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907, pg.445-446.
[11] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed.Nemira, Bucureşti1996, volI, pg.301
[12] Ibidem, pg.292.
[13] Dana Apostol Tofan, op.cit. p. 22.
[14] În doctrină, Jellinek şi Fleiner susţineau teza potrivit căreia puterea discreţionară nu este specifică doar funcţiunii administrative, ci apare şi în activitatea celorlalte funcţiuni ale statului, sub forma unei libertăţi de apreciere asupra conţinutului, asupra oportunităţii şi asupra întinderii actului juridic. (a se vedea Dana Apostol Tofan, op.cit. p. 26)
[15] I.V.Gruia, Puterea discreţionară în funcţiunile Statului, în Pandectele săptămânale, 1934, pg.489.
[16] Legea nr.554/2004, publicată în M.Of. nr.1154/2004.
[17] Antonie Iorgovan, op.cit., vol.I, pg. 294.
[18] Dana Apostol Tofan, op, .cit., pg.81.
[19] Tudor Drăganu, Drept constitutional si instituţii politice.Tratat elementar, Ed.Lumina Lex, 1999, vol II, pg.131-132
[20] Pentru dezvoltări a se vedea Marius Andreescu, Proporţionalitatea, principiu al dreptului Uniunii Europene, în Curierul Judiciar nr. 10/2010, pg. 593-598
07-05-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu