Criza sanitara. Dictatura Organizației Mondiale a Sanatatii

Criza sanitară. Aspecte generale

 Criza sanitară mondială cauzată de ceea ce s-a numit ’’pandemia Covid. 19’’ a determinat și în țara noastră instituirea stării excepționale, respectiv starea de urgență și apoi starea de alertă care au a durat aproximativ doi ani. Situația excepțională instituită pe teritoriul României este fără precedent în timpul care s-a scurs de la adoptarea prezenței Constituții în 1991. În consecință au existat numeroase probleme pentru guvernanți, fără precedent privind gestionarea crizei sanitare în scopul înlăturării pandemiei, asigurarea funcționării economiei, a serviciilor publice vitale, în primul rând serviciul de sănătate, garantarea demnității și drepturilor omului, într-un cuvânt realizarea unei bune guvernări chiar și în perioada de criză sanitară și aplicarea stării excepționale. Totodată au existat și numeroase probleme juridice, fără precedent, cele mai multe legate de constituționalitatea restrângerii exercitării unor drepturi și libertăți sau de aplicarea unor măsuri de constrângere individuală și socială cu scopul formal declarat de a împiedica extinderea pandemiei.

 În opinia noastră, care se corelează ce opinia multor specialiști, autoritățile statului nu au reușit să exercite o bună guvernare în perioada crizei sanitare. Multe dintre măsurile restrictive și de constrângere impuse s-au dovedit inadecvate scopului declarat urmărit, au avut consecințe grave pentru garantarea sănătății populației, funcționarea economiei și dinamica sistemului social, au afectat obligațiile pozitive ale guvernanților de a garanta drepturile fundamentale ale omului chiar și într-o perioada de criză și a stării excepționale, au afectat nejustificat cerințele statului de drept. Este grav faptul că aceste măsuri contrare cerințelor statului de drept și incompatibile pentru o bună guvernare au consecințe pe termen mai lung, deoarece restabilirea echilibrului economic și social, a bunei funcționări a serviciilor publice (de sănătate, cultură sau învățământ) și a chiar a valorilor existențiale firești pentru existența socială a omului necesită timp îndelungat.

 Cu referire la măsurile restrictive și de constrângere impuse prin lege și prin alte categorii de acte normative de către Parlament și Executiv se poate spune că multe dintre acestea au încălcat principiile supremației Constituției, ale statului de drept, cu consecința restrângerii grave a exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale aparținând persoanelor. Invocând scopul nobil al limitării extinderii pandemiei guvernanții au eludat Constituția și legea, încercând atingerea acestui scop prin distrugerea economiei, a serviciilor publice, a învățământului, a culturii, a valorilor și ordinii sociale, prin desconsiderare demnității, a vieții, a conștiinței, a credinței ortodoxe, a libertății persoanei, ceea ce a marcat inevitabil eșecul acestor măsuri restrictive în raport cu scopul propus, adică eliminarea pandemiei. În mod nejustificat restricțiile impuse au afectat grav libertatea de cult a ortodocșilor și autonomia Bisericii Ortodoxe, fapt fără precedent în istoria poporului nostru.

Excesul de putere al guvernanților în aceste situații de criză demonstrează că și în democrație poate exista dictatură, mai ales în împrejurări în care nu ar trebui să se manifeste. Desigur, pandemia a fost o realitate cu consecințe grave pentru sănătatea și chiar viața oamenilor. Într-o astfel de situație se impun măsuri profilactice adecvate, întărirea sistemului și serviciilor sanitare și numai prin excepție, dacă este necesar și cu respectarea criteriului proporționalității să fie adoptate și măsuri de restrângere a unor drepturi și libertăți cetățenești, dar fără a afecta substanța acestora. O astfel de cerință rezultă și din prevederile Constituției, care în art. 53 stabilește condițiile pe care legea trebuie să le îndeplinească pentru aplicarea unor astfel de măsuri restrictive. Conform textului constituțional restrângerile trebuie să aibă un caracter de excepție, să nu se constituie ca o regula în exercitării guvernării. În această privință Legea Fundamentală nu face nicio distincție între starea de normalitate a unei societăți și situația instituirii pe teritoriul țării a stării excepționale cauzate de declanșarea unei pandemii.

 Din nefericire practica guvernării în timpul stării excepționale, în țara noastră și în alte multe state a pus accentul pe aplicarea măsurilor de constrângere și restrângerea drastică a multor drepturi și libertăți fundamentale, consecințele fiind grave și deosebit de grave pentru sănătatea și viața oamenilor, pentru demnitatea omului și garantarea drepturilor fundamentale mai ales în situația unei crize sanitare, dar și buna funcționare a întregului sistem economic, social, cultural, sanitar, educațional atât în plan intern cât și internațional. Cele mai grave consecințe ale proastei guvernări și gestionării greșite de către guvernanți a crizei sanitare, în opinia noastră sunt:

            - proliferarea încrederii absolute în rațiunea umană, în soluțiile științifice și tehnologice cu consecința distanțării de Dumnezeu, refuzul dreptei credințe și prigoana îndreptată în mod deosebit împotriva credincioșilor ortodocși și a Bisericii Ortodoxe. A crescut ateismul și prozelitismul sectar, comuniunea întru Duhul Sfânt a drept credincioșilor este considerată o simplă întrunire supusă întru totul puterii guvernanților și legilor omenești. Mai marii Bisericii, în mare majoritate, au acceptat măsurile de constrângere impuse de guvernanți cultului ortodox și drept credincioșilor. Profanul domină acum sacrul, ateismul și necredința s-au extins, credința multora s-a răcit; se consideră în mod greșit că statul, instituțiile statului sunt cele care știu ce este bine pentru noi, iar de Dumnezeu și de dreapta credință ortodoxă nu mai este nevoie;

             - proliferarea metodelor de guvernare dictatoriale prin restrângerea exercitării drepturilor fundamentale garantate constituțional și prin instrumente juridice internaționale. Au apărut metode de guvernare improprii pentru societățile democratice și pentru un stat de drept, bazate pe constrângeri sociale. În acest fel obligațiile pozitive ale statelor privind garantarea vieții, a sănătății oamenilor, a demnității omului, a drepturilor și libertăților fundamentale, a unui nivel de trai decent au rămas numai la nivelul declarațiilor formale, fariseice ale guvernanților, iar în fapt fiind abolite de către cei care exercită puterea și au obligația constituțională să le îndeplinească. Există autori care afirmă și argumentează că actuala criză sanitară la care se adaugă și alte crize al societății contemporane, criza energetică și criza mediului înconjurător au dus la „moartea statului de drept și a statului social”.

 Instanțele judecătorești și Curtea Constituțională, în limita competenței lor, au intervenit și au mai atenuat din gravitate măsurilor restrictive și de constrângere adoptate de autorități constatând după caz neconstituționalitatea sau nelegitimitatea acestora. Din nefericire, formalismul juridic românesc, ambiguitatea normelor juridice, limitarea prin lege a puterii judecătorești și în unele cazuri supunerea judecătorilor, fără analiză și fără discernământul care se cere unui magistrat la legislația restrictivă adoptată de guvernanți, a diminuat destul de mult eficiența intervenției justiției pentru restabilirea stării de normalitate socială. Această realitate se va perpetua și în viitor, justiția în România nu va fi o putere în stat egală cu puterea guvernanților, ci mult inferioară acestora.

             - abolirea suveranității legislative și naționale a statelor integrate în mecanismele globalizării, în favoarea dictaturii unor organizații internaționale, dintre care menționăm Organizația Mondială a Sănătății și a instituțiilor Uniunii Europene. Această realitate politică și socială care se va amplifica în viitor este dureros resimțită mai ales de statele slabe din punct de vedere economic și politic așa cum este și România. Măsurile impuse în timpul pandemiei de către liderii OMS (Organizația Mondială a Sănătății) sau de către cei din instituțiile Uniunii Europene s-au dovedit a fi ineficiente pentru combaterea pandemiei, dar cu consecințe dezastruoase pentru economia statelor care le-au acceptat, pentru populație, pentru viața socială și culturală, pentru educația și sistemul de sănătate. Criza sanitară va amplifica în viitor această situație. În acest sens, recent Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit prin decizii obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii Europene că ordinea juridică instituită de dreptul Uniunii Europene este superioară ordinii juridice și chiar și ordinii constituționale a statelor membre și prin urmare în cazul neconcordanței între ordinea juridică internă și cea impusă de Uniunea Europeană se va aplica aceasta din urmă. Evident această realitate juridică, abolirea suveranității naționale va persista și în viitor;

             - extinderea unui stil comportamental și de conduită a multor oameni caracterizat prin supunere qvasi totală față de constrângerile impuse de stat, acceptare necondiționată a restrângerilor și obligațiilor impuse (obediență), a noii paradigme de existență în mediul social, construită pe conceptul de distanțare, renunțarea la libertate în schimbul surogatului promis de guvernanți a siguranței existențiale dacă acceptă și se supun restrângerilor și constrângerilor de tot felul, altfel spus dacă se încredințează pe sine și viața lor celor care exercită puterea, considerați a fi singurii care știu ce este binele individual și social și care pot să-i salveze în fața pericolelor pandemice de cele mai multe ori mult exagerate de către instituțiile statului cu scopul de a diviza și a supune puterii statale pe toți oamenii. Indusă în mod voit de guvernanți, frica a devenit o stare permanentă în comportamentul multora. În acest fel pe termen lung, omul devine un simplu individ, element insignifiant în mașina guvernării, care funcționează nu pentru binele general sau al omului, ci pentru acumularea de capital și putere în mâinile celor care la dețin și în prezent.

 Realitatea a demonstrat că măsurile legislative de constrângere socială și de restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești nu au contribuit în mod decisiv la eradicarea pandemiei și a consecințelor acesteia. Există documente internațională redactate și semnate de medicii și specialiști de renume în epidemiologie, care au atras atenția guvernelor asupra inutilității măsurilor restrictive și de constrângere cu scopul declarat de a împiedica extinderea pandemiei și au adus argumente științifice privind consecințele negative ale acestora. Unul dintre aceste documente este intitulat „Mesaj de alertă internațională din partea profesioniștilor din domeniul sănătății către Guvernele și cetățenii lumii” și a fost publicat la 20 septembrie 2020. Redăm câteva fragmente:

             1 – Spunem: OPRIȚI toate măsurile nebune și disproporționate care au fost luate de la bun început în lupta împotriva SARS-CoV-2 (închiderea, blocarea economiei și educației, distanțarea socială, obligativitatea purtării măștilor la toate vârstele etc.) deoarece sunt total nejustificate, nu se bazează pe nicio dovadă științifică și încalcă principiile de bază ale medicinei bazate pe dovezi. Pe de altă parte, bineînțeles, susținem măsuri rezonabile, cum ar fi recomandări pentru spălarea mâinilor, strănut sau tuse în cot, folosirea unui șervețel de unică folosință etc.

 Nu este prima dată când omenirea se confruntă cu un nou virus: a experimentat H2N2 în 1957, H3N2 în 1968, SARS-CoV în 2003, H5N1 în 2004, H1N1 în 2009, MERS-CoV în 2012 și se confruntă anual cu virusul gripal sezonier. Cu toate acestea, niciuna dintre măsurile luate pentru SARS-CoV-2 nu a fost luată pentru aceste virusuri.

             2 – Ni se spune: „Dar SARS-CoV-2 este foarte contagios” și răspundem: ESTE FALS. Această afirmație este respinsă și de experți de renume internațional. O comparație simplă cu alți viruși arată că contagiozitatea SARS-CoV-2 este moderată. Boli precum rujeola pot fi descrise ca extrem de contagioase. De exemplu, o persoană cu rujeolă poate infecta până la 20 de persoane, în timp ce o persoană infectată cu acest coronavirus infectează doar 2 sau 3persoane, fiind de 10 ori mai puțin contagioasă decât rujeola.

             3 – „Dar, acesta este un virus nou” și răspundem: H1N1 și ceilalți viruși pe care i-am menționat erau și ei noi viruși. Cu toate acestea: nu am închis țările, nu am blocat economia globală, nu am paralizat sistemul de învățământ, nu am impus distanțarea socială și nu le-am spus oamenilor oameni sănătoși să poarte măști....

              5 – „Dar, acest virus contagios este mortal” și răspundem: ESTE FALS. Deoarece doar în comparație cu gripa și dacă luăm în considerare perioada cuprinsă între 1 noiembrie și 31 martie, au existat la nivel global – când au fost luate aceste măsuri, 860.000 de cazuri și 40.000 de decese în timp ce gripa în aceeași perioadă de 5 luni infectează, în medie, 420 de milioane de oameni și ucide 270.000. În plus, rata mortalității anunțată de OMS (3,4%) a fost mult supraestimată și a fost respinsă de la început de către experți în epidemiologie

 Dar, chiar dacă luăm acest caz, rata mortalității, vedem că acest coronavirus este de trei ori mai puțin fatal decât cel din 2003 (10%) și de 10 ori mai puțin fatal decât cel din 2012 (35%).

 În plus, unii experți spun că este posibil ca acest virus să fi circulat deja înainte, dar să nu fi fost recunoscut...

             8 – Spunem: OPRIȚI aceste măsuri nebunești căci din cauza consecințelor lor catastrofale au început deja să apară: sinuciderea persoanelor anxioase așa cum s-a raportat în China, dezvoltarea patologiilor psihiatrice, paralizia traseului educațional al elevilor și studenților universitari, impacturi negative și pericole asupra animalelor, neglijarea altor boli (în special cronice) și creșterea mortalității, creșterea violenței domestice, pierderi economice, șomaj, criză economică majoră (puțini oameni știu că criza economică din 2007-2008 a dus la sinuciderea a cel puțin 13.000 de persoane numai în Europa și America de Nord), consecințe grave asupra agriculturii, destabilizarea țărilor și a păcii sociale precum și riscul izbucnirii războaielor.

 Un editorial publicat în European Journal Of Clinical Investigation a denunțat, încă de la început, daunele: măsurile extreme luate nu sunt bazate pe dovezi, informațiile exagerate despre pericolul real al virusului și răspândirea de știri false (inclusiv de către ziare și reviste serioase). Unii chiar au comparat această pandemie cu cea a gripei din 1918, care este o MINCIUNĂ și o manipulare, deoarece gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de oameni, ceea ce nu are absolut nimic de-a face cu numărul morților din cauza acestui corona -virus...

             19 – Le spunem guvernelor: ridicați toate restricțiile și obligațiile impuse cetățenilor (starea de urgență, purtarea obligatorie a măștii, distanțarea socială etc.) deoarece sunt stupide și pur dictatoriale și nu au nimic de-a face cu medicina sau igiena sau conservarea sănătății publice. Nu există niciun motiv științific sau medical pentru ca cetățenii care nu sunt bolnavi să poarte o mască. Dr. Pascal Sacré, medic anestezie-reanimare, a spus: „A forța toată lumea să le poarte tot timpul, în timp ce epidemia dispare, este o aberație științifică și medicală”.

 Profesorul Didier Raoult spune: „Decizia de a se izola, ca și decizia de a folosi măști … nu se bazează pe date științifice …”.

 Experții în protecția căilor respiratorii, doctorii Lisa Brosseau și Margaret Sietsema spun: „Nu recomandăm ca publicul larg, care nu prezintă simptome ale bolii COVID-19 să poarte în mod regulat mască de pânză sau măști chirurgicale, deoarece: nu există dovezi științifice că acestea sunt eficiente în reducerea riscului de transmitere a SARS-CoV-2… ”.

 Profesorul Maël Lemoine a mai precizat că schimbarea discursului despre măști este: „politică, nu științifică”...

             20 – Spunem poliției: cetățenii vă datorează foarte mult pentru că sunteți garanții securității lor și ai respectării ordinii și legii în fiecare zi. Însă respectarea legii nu înseamnă supunerea orbește la ordine nedrepte. Această greșeală a dus la al doilea război mondial și la moartea a 50 de milioane de oameni. Prin urmare, vă spunem: respectați legea, dar nu nedreptatea și dictatura, refuzați să impuneți aceste măsuri, refuzați să verbalizați cu concetățenii (atunci când aceștia nu poartă mască, de exemplu), nu îi loviți, nu îi întemnițați.

 Nu fiți instrumentele dictaturii. Fiți de partea cetățenilor și vă asigurăm că aceste măsuri nu au nicio legătură cu medicamentele sau igiena sau cu păstrarea sănătății publice, sunt dictatură și nebunie...’’[1]

 Din nefericire guvernele lumii și instituțiile abilitate ale Uniunii Europene nu au luat în considerare aceste mesaje cu caracter științific ale specialiștilor în domeniu și au aplicat măsuri de constrângere și restrictive pentru libertatea și demnitatea omului și pentru sistemul social în ansamblul său.

Puterea discreționară și excesul de putere. Situațiile excepționale

 În cele ce urmează prezentăm câteva considerații de natură juridică privind situațiile excepționale, pentru ca cititorii să aibă o imagine și informație succinte asupra cerințelor pe care o bună ordine juridică și o bună guvernare le impune chiar și în astfel de împrejurări.

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esență a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: „unde se termină puterea discreționară și unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administrației, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere și unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetățeanului?”[2].

Abordând aceeași problemă, Leon Duguit, în anul 1900, realizează o interesantă distincție între „puterile normale și puterile excepționale” conferite administrației de către Constituție și legi, iar, pe de altă parte, situațiile în care autoritățile statului acționează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situații, autorul le împarte în trei categorii:

1. excesul de putere (atunci când autoritățile statului depășesc limitele împu­ternicirilor legale);

2. deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndepli­nește un act care intră în competența sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);

3. abuzul de putere (atunci când autoritățile statului acționează în afara competențelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).

Prin urmare, aplicarea și respectarea principiului legalității în activitatea autori­tăților statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcțiilor statale presu­pune și puterea discreționară cu care organele statului sunt învestite, sau altfel spus „dreptul de apreciere” al autorităților privind momentul adoptării și conținutul măsu­rilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreționară nu poate fi opusă principiului legalității ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discreționare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalității acestora, iar condițiile de legalitate pot fi împărțite în: condiții generale de legalitate și respectiv condiții specifice de legalitate pe considerente de oportunitate. În consecință, legalitatea este corolarul condițiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerință (o dimensiune) a legalității. Totuși, dreptul de apreciere nu este recu­noscut autorităților statului în exercitarea tuturor atribuțiilor pe care le au. Trebuie reținută diferența dintre competența legată a autorităților statale care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competența discreționară, situație în care autoritățile statale pot alege mijloa­cele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii și a competenței sale. Reținem definiția propusă în literatura de specialitate puterii discreționare: „este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorități, astfel că în vederea atin­gerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limi­tele competenței sale”.

Deși problematica puterii discreționare este studiată cu precădere de dreptul admi­nistrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuții reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităților statului. Parlamentul, ca organ repre­zentativ suprem și unică autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-și manifesta puterea discreționară, care se identifică din însăși caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: „Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicațiune a legii, revi­zuirea legislațiilor anterioare, care nu pot îngrădi și obliga activitatea Parlamen­tului viitor, restrângerea activităților sociale de la libera și necontrolată lor desfășu­rare și supunerea lor normelor și sancțiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana și discreționara apreciere a funcțiunii organului legislativ”.

Aceste considerente sunt valabile și astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-și exercita atribuțiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăți este conturată doar de principiile constituționale aplicabile activității legislative și mecanismul de control al constituționalității legilor.

Puterea discreționară există și în activitatea instanțelor judecătorești. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanțe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor com­petențe nu înseamnă altceva decât putere discreționară.

Depășirea limitelor puterii discreționare semnifică încălcarea principiului legali­tății sau ceea ce în legislație, doctrină și jurisprudență se numește a fi „exces de putere”. Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competențe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislației și jurisprudenței administrative. Astfel, jurisprudența instanțelor de conten­cios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administrației de excesul de putere. Consiliul de Stat francez folosește conceptul de „eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situațiile în care administrația depășește, prin actele juridice adoptate, puterea discreționară. Instanțele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru „uzul greșit al puterii”. În astfel de situații, actele juridice ale administrației au aparență de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenței stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 folosește conceptul de „exces de putere al autorităților administrative”, pe care îl definește ca fiind: „exercitarea drep­tului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție sau de lege” [art. 2 alin. (1) lit. n)]. Pentru prima dată legiuitorul român folosește și defi­nește conceptul de exces de putere și totodată recunoaște competența instanțelor de contencios administrativ de a sancționa depășirea limitelor puterii discreționare prin acte administrative.

Situațiile excepționale reprezintă un caz particular în care autoritățile statului, și în special cele administrative, își pot exercita puterea discreționară, existând evident pericolul excesului de putere.

 În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificația juridică a situațiilor excepționale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreționară este consi­derată a fi libertatea de decizie a administrației în cadrul admis de lege, iar oportu­nitatea evocă o acțiune de fapt a administrației publice, în situații excepționale, acțiune necesară (deci oportună) dar contrară legii. Jean Rivero consideră că prin situații excepționale se înțeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar și declanșarea aplicării unei legislații particulare căreia judecătorul îi definește exigențele. Un alt autor identifică trei ele­mente caracteristice pentru situațiile excepționale:

1. existența unor situații anor­male și exorbitante sau a unor evenimente grave și neprevăzute;

2. imposi­bilitatea sau dificultatea de a acționa în conformitate cu reglementările firești;

3. necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav amenințat.

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puțin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situații de fapt ca fiind un caz excepțional, deși nu are această semnificație (lipsa unei motivații obiective și rezonabile);

b) măsurile dispuse de autoritățile statului competente, în virtutea puterii discreționare, să depășească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav amenințat;

c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exercițiul drepturilor și libertăților funda­mentale recunoscute constituțional.

Existența unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituționale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: „ideea statului de drept cere ca ele (situațiile excepționale n.n.) să-și găsească reglementări adecvate în textul constituțiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O ase­menea reglementare constituțională este necesară să determine limitativ domeniile de rapor­turi sociale, în care transferul de competență de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabi­litate și să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează”.

Aceasta este și opinia Curții Constituționale a României.

 Respectarea supremației Constituției și a legii, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, eliminarea manifestărilor de exces de putere din partea guvernanților pe durata existenței unor situații excepționale sunt clar exprimate de Curtea Constituțională în următoarele considerente din Decizia nr 457/2020:

 Comisia de la Veneția a reamintit că [conceptul de stare de urgență] se bazează pe presupunerea că în anumite situații de urgență de ordin politic, militar și economic, sistemul de limitări impuse de ordinea constituțională trebuie să cedeze în fața puterii sporite a executivului.

 Cu toate acestea, chiar și în stare de urgență publică, principiul fundamental al statului de drept trebuie să prevaleze. Statul de drept constă în mai multe aspecte care sunt toate de importanță capitală și trebuie menținute într-un mod integral. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor, împărțirea puterilor, drepturile omului, monopolul statului asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul la vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, luarea deciziilor, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în cadrul legii și acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanțele independente. Securitatea juridică a persoanelor trebuie să fie garantată’’.

 Apreciem că puterea discreționară recunoscută autorităților statului este depășită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existența următoarelor situații:

1. nu sunt respectate principiile supremației Constituției și legii, ale statului de drept și al separației puterilor în stat.

2. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

3. deciziile autorităților publice nu sunt adecvate situației de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

4. nu există o justificare rațională a măsurilor dispuse, inclusiv în situațiile în care se stabilește un tratament juridic diferit pentru situații identice sau un tratament juridic identic pentru situații diferite;

5. prin măsurile dispuse autoritățile statului limitează exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, fără a exista o justificare rațională care să reprezinte, în special, existența unui raport adecvat între aceste măsuri, situația de fapt și scopul legitim urmărit.

 Starea excepțională, respectiv starea de urgență și ulterior starea de alertă instituite de guvernanți pe teritoriul României, similar cu situația existentă în alte țări ale lumii, cu scopul de a limita extinderea pandemiei create de virusul „covid 19”, a generat adoptarea a numeroase acte cu caracter normativ prin care se restricționează un număr însemnat de drepturi și libertăți fundamentale și corelativ o jurisprudență constituțională semnificativă privind constituționalitatea acestor măsuri.

 Prin urmare, în toate situațiile și cu atât mai mult în situațiile excepționale guvernanții trebuie să aibă un comportament constituțional și social loial și să țină seama de următoarele realități:

 Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții nu pot fi restricționați;

 Libertatea de conștiință, libertatea cultului ortodox, autonomia Bisericii Ortodoxe nu pot fi îngrădite;

 Supremația Constituției și a legii trebuie respectate de guvernanți, atât în litera cât și în spiritul lor, inclusiv în situații excepționale;

 O bună guvernare într-un stat democratic și social, așa cum este caracterizat statul român de Constituție, nu se poate înfăptui prin exces de putere și măsuri restrictive chiar și în situații excepționale;

 Guvernanții trebuie să respecte mai ales în situații excepționale, demnitatea, viața, libertatea persoanei, ordinea și echilibrul social și economic, dar și valorile sacre ortodoxe ale poporului român.

 Dictatura Organizației Mondiale a Sănătății

 Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) face parte din sistemul instituțional al Organizației Națiunilor Unite (O.N.U), scopul declarat și statutar al acesteia este „menținerea în cea mai bună stare a sănătății populațiilor pe glob”. Înființarea acestei organizații este rodul unei inițiative politice în cadrul O.N.U. Astfel, cu ocazia unei conferințe ținute la Paris în martie-aprilie 1946 de către 18 state membre O.N.U, s-a instituit un comitet tehnic care a redactat un proiect de tratat (denumit în terminologia O.N. U. „constituție”), pentru înființarea unei organizații mondiale a sănătății. Erau descrise principiile de activitate și funcțiile pe care urma să le aibă organizația. Aceste propuneri au fost apoi prezentate delegațiilor naționale la o conferință ținută la New York în iunie-iulie 1946. Pe 19 iulie același an, 61 de state au semnat tratatul constitutiv. De menționat că numai China și Anglia au semnat necondiționat Tratatul, celelalte state l-au semnat condiționat. Tratatul constitutiv al O.M.S intra în vigoare în momentul în care cele puțin 26 de state îl semnau necondiționat. S-a stabilit o comisie interimară formată din 18 membri, care urma să conducă programul organizației până la îndeplinirea condiției menționate mai sus. Această a 26-a semnătură a fost obținută pe data de 7 aprilie 1948 - dată care este considerată ca zi de naștere a Organizației Mondiale a Sănătății.

 Ulterior au fost adoptate alte două declarații care au devenit anexe la Tratatul constitutiv „Declarația de la Alma-Ata” (1978), privind strategia de combatere a bolilor și „Charta de la Ottawa ” (1986), privind concepția despre sănătate și despre menținerea ei prin strategia combaterii bolilor.

 În prezent, „Organizația Mondială a Sănătății” are sediul central la Geneva și are 193 de state membre. Are reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale. Rolul acestei Organizații este de a menține și coordona situația sănătății populației pe glob. Prioritățile curente includ prevenirea, combaterea și eradicarea bolilor transmisibile, în special tuberculoza, SIDA, malaria, ebola și mai recent gripa cauzată de virusul COVID-19; diminuarea efectelor bolilor netransmisibile în mod deosebit cancerul, bolile psihice, cardiovasculare și degenerative considerate a fi principala cauză a mortalității pe glob. Totodată în cadrul O.M.S. au fost elaborate programe pentru prevenirea și combaterea consumului de droguri, reintegrarea socială a persoanelor afectate, nutriția și alimentația sănătoasă, încetinirea îmbătrânirii, precum și programe de sprijinire a sistemului sanitar din țările sărace sau defavorizate. Multe dintre aceste activități și programe au fost de un real succes și apreciate de populația țărilor beneficiare.

 Finanțarea bugetului Organizației se face prin cotizații plătite de către țările membre, contribuții voluntare ale statelor membre sau donații de la persoane fizice sau juridice . Cotizațiile sunt calculate conform unei scări mobile: țările bogate plătesc mai mult iar cele sărace mai puțin. În medie bugetul anual al O.M.S se ridică la cifra de aproximativ 5 miliarde de dolari SUA.

 România a fost acceptată în Organizația Mondială a Sănătății, cu drepturi depline, la 8 iunie 1948. Fenomenele de confruntare specifice Războiului Rece au influențat într-un mod negativ participarea reprezentanților României la activitățile O.M.S. Pe fondul divergențelor majore dintre autoritățile comuniste de la București și guvernele Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii, Ministerul Sănătății a trimis o notă directorului general al Organizației Mondiale a Sănătății, în februarie 1950, prin care se anunța că România „nu se mai consideră membră a Organizației”. Politicienii comuniști de la București își exprimau în acest fel și o solidaritate cu celelalte țări din Europa, aflate în sfera de influență sovietică și care au renunțat, la rândul lor, din considerente ideologice, la statutul de membru al Organizației Mondiale a Sănătății.

 Mai târziu Guvernul României a recunoscut, în mod indirect, că decizia adoptată în februarie 1950 a fost o greșeală. Ministrul Afacerilor Externe a considerat că „participarea la lucrările Organizației Mondiale a Sănătății este folositoare pentru țara noastră, întrucât prin această Organizație se poate face un schimb larg de informații științifice în ceea ce privește tratamentul diferitelor maladii, producția de medicamente și aparataj medical etc. Afară de aceasta, O.M.S. organizează reuniuni științifice internaționale în diferite domenii ale medicinii și participă la activitățile cele mai importante ale organizațiilor internaționale medicale”.

 Pentru a-și recăpăta statutul în Organizația Mondială a Sănătății, autoritățile române au acceptat la 10 aprilie 1956 să achite cotizația restantă din anul 1949 (15.857 dolari). De asemenea, Guvernul de la București. A fost de acord să se plătească 40.580 dolari, sumă care reprezenta cotizația României la Organizația Mondială a Sănătății pentru anul 1956.

 Statele membre ale Organizației Mondiale a Sănătății au acceptat să reprimească, în grup, țările comuniste din Europa Centrală și Est. Evenimentul respectiv a avut loc în luna mai 1956, în timpul celei de-a IX-a Adunări Mondiale a Sănătății.

 Câțiva ani mai târziu, reprezentanții României au ocupat, temporar, funcții de conducere importante în organizația menționată: vicepreședinte al Adunării Mondiale a Sănătății (1959), vicepreședinte al consiliului executiv al O.M.S. și președintele uneia dintre comisiile Adunării Mondiale a Sănătății (1969)[3]

 Față de evoluțiile actuale în plan internațional la care România achiesează și prin care Organizația Mondială a Sănătății a devenit un instrument de realizare a scopurilor de îmbogățire a celor care exercită puterea politică în Europa și în lume, un instrument de restrângere și chiar eliminare a drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, un instrument de dominație politică și nu numai, prin care statul de drept și contractul social, Constituția sunt abolite implicit, totul în scopul declarat formal, dar fără conținut real de a eradica pandemia și ea declarată în scopuri obscure, ne întrebăm dacă nu era mai bine pentru populația țării noastre să se fi menținut decizia din 1950 prin care România se retrăgea din O.M.S.

 Sub aspect politic lucrurile au evoluat, noi spunem au involuat, astfel că în prezent România este un membru fidel O.M.S. și celor care conduc această Organizație direct sau indirect, se subordonează și aplică fidel programele și deciziile adoptate în forurile de conducere ale Organizației, deși din punct de vedere juridic ele nu sunt obligatorii pentru statele membre și au numai un caracter de recomandare, contribuie cu aproape cu 1 milion de dolari SUA, anual la bugetul acesteia, toate acestea având consecințe dramatice pentru viața, sănătatea și libertatea poporului român.

 Trebuie să menționăm că aportul acestei Organizații de a lungul anilor la îmbunătățirea sistemului sanitar din țara noastră este aproape inexistent. Oricum, disproporționat față de contribuția României la bugetul acesteia. Astfel Alexandru Rafila, Ministrul Sănătății și dr. Hans Kluge, director general al Biroului Regional Europa al Organizației Mondiale a Sănătății, au semnat în 21 martie 2021 la București Acordul Bienal de Cooperare între Ministerul Sănătății din România și Organizația Mondială a Sănătății – Biroul Regional Europa 2022-2023. Documentul stabilește cadrul general pentru colaborarea în următorii doi ani între Ministerul Sănătății și Organizația Mondială a Sănătății – Biroul Regional pentru Europa.

“Continuăm cooperarea și reafirmăm parteneriatul solid pe care îl avem cu Organizația Mondială a Sănătății. Mulțumesc pentru sprijinul constant acordat de Biroul Regional OMS pentru Europa, atât pentru combaterea pandemiei de COVID-19, cât și pentru răspunsul la alte provocări cu care se confruntă sistemul sanitar românesc”, a declarat la momentul încheierii acordului, Ministrul Sănătății.

 Pe timpul pandemiei, declarată tot de O.M.S și care a determinat instituirea stării excepționale în toate statele membre ale acestei Organizații, măsurile sociale și sanitare adoptate de către guverne și recomandate sau impuse de către O.M.S. s-au limitat la restrângerea drastică și discriminatorie a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, au avut ca rezultat afectarea gravă a sistemelor sanitare din multe țări, inclusiv România, mulți suferinzi de boli cronice și acute nu au mi primit tratamentul adecvat în spitale ceea ce în multe cazuri a condus la decesul celor în cauză, sistemul economic și social al statelor au fost grav perturbate ceea ce a cauzat criza economică și financiară actuală, cultura și în mod deosebit învățământul au fost dezorganizate, consecințele negative fiind pe termen lung.

 O.M.S. a promovat diferite tipuri de vaccinuri cu scopul declarat de a proteja populația împotriva virusului, dar care în realitate se dovedesc ineficiente și mai mult pot afecta sănătatea și pot provoca chiar și decesul unora dintre persoanele vaccinate. Nici unul dintre vaccinurile încuviințate de OMS și impuse de Uniunea Europeană inclusiv de guvernele diferitelor state nu este omologat de vreun for științific medical intern sau internațional. Mai mult, efectele adverse pentru sănătate sunt necunoscute iar contractele încheiate pentru producerea și comercializarea lor sunt secrete.

 Nici vaccinurile, a căror producere și comercializare este sunt surse obscure de sporirea averilor pentru unii magnați din domeniul farmaceutic și pentru politicieni influenți din cadrul organismelor Uniunii Europene, nici măsurile restrictive și discriminatorii impuse, distanțarea socială și altele nu au contribuit în mod decisiv la prevenirea răspândirii acestui virus, la eradicarea a ceea ce s-a numit de către O.M.S pandemie.

 Din nefericire, cu efecte grave pentru populație, nu au fost promovate sau încuviințate de către OMS și implicit de guvernanți, tratamente profilactice pentru cei care s-au îmbolnăvit de infectarea cu acest virus. În multe cazuri astfel de tratamente care existau au fost refuzate să fie aplicate bolnavilor existând numeroase dovezi că medicii au primit instrucțiuni și ordine în acest sens. Oamenii de știință, medici, specialiști în epidemiologie au afirmat că aceste tratamente aplicate la timp și în mod corespunzător ar fi salvat multe vieți.

 Faptele guvernanților și a celor care au decis astfel de măsuri restrictive în plan juridic, în opinia noastră realizează elementele constitutive ale infracțiunii de crimă împotriva umanității, prevăzută și sancționată de tratate internaționale în materie, dar și de legislația penală română. A se vedea dispozițiile art. 439 lit. a, b și g din Codul Penal Român. Evident, nimeni dintre cei vinovați nu au fost anchetați sau puși sub acuzare de instanțe internaționale sau interne pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

 Este grav ca deciziile și strategiile privind prevenirea și combaterea acestui virus, de loc singular în istorie și nu cel mai periculos și dăunător, au fost transferate de politicieni de la medici și specialiștii în domeniu, singuri competenți să intervină și să aplice măsurile sanitare adecvate, la guvernanți și la cei care temporar exercită puterea în sat, evident incompetenți din punct de vedere medical, dar doritori de înavuțire, de dominație și de realizarea unor interese obscure.

 Adevăratul scop pentru care instituțiile Uniunii Europene și guvernele țărilor lumii au impus aceste măsuri este acela de a-și spori puterea discreționară asupra populației, de a limita și chiar de a elimina drepturile și libertățile fundamentale, de a transforma omul ca persoană într-un simplu individ supus prin frică și teroare celor care exercită puterea, în schimb oferindu-i-se o iluzorie siguranță socială.

 Această politică și formă de guvernare contrare principiilor constituționale democratice și ale statului de drept va continua, având ca pretext combaterea COVID-19, iar O.M.S devine un instrument eficient pentru o guvernare dictatorială. Recentul acord încheiat de Guvernul României cu O.M.S. este o premisă diplomatică și juridică în acest scop.

 Dar nu numai atât.

 La 1 decembrie 202, cei 194 de membri ai Organizației Mondiale a Sănătății au ajuns la un consens pentru a demara procesul de elaborare și negociere a unei convenții, a unui acord sau a unui alt instrument internațional în temeiul Tratatului constitutiv al Organizației pentru a consolida prevenirea, pregătirea și răspunsul în caz de pandemie. Această inițiativă este cunoscută sub denumirea de ’’Tratatul pandemic mondial’’.

 S-a constituit un organism interguvernamental de negociere, care a organizat prima sa reuniune la 1 martie 2022 (pentru a conveni asupra modalităților de lucru și a calendarului), iar cea de a doua reuniune este programată la 1 august 2022 (pentru a discuta progresele înregistrate cu privire la un proiect de lucru). Acesta va prezenta apoi un raport privind progresele înregistrate în cadrul celei de a 76-a Adunări Mondiale a Sănătății, care va avea loc în 2023, cu scopul de a adopta Tratatul pandemic mondial până în 2024.

 Precizăm că din perspectivă juridică, o convenție, un acord sau un alt instrument internațional este obligatoriu în temeiul dreptului internațional pentru statele semnatare după ratificarea lui de către parlamentele naționale.

 Din punct de vedere formal și declarativ încheierea Tratatului corespunde unor scopuri sociale benefice pentru om și societate. Propunerea referitoare la un instrument internațional privind prevenirea, pregătirea și răspunsul în caz de pandemii este formulată în spiritul unei solidarități colective și este ancorată în principiile echității, incluziunii și transparenței. Comunitatea internațională trebuie să fie mult mai bine pregătită și să dea dovadă de o mai bună coordonare pentru a răspunde eventualelor pandemii viitoare de-a lungul întregului ciclu de detectare, alertă și răspuns, se precizează în esență în negocierile pregătitoare pentru încheierea Tratatului.

 Însă din documentele aferente tratatului propriu-zis (al cărui conținut efectiv îl știu doar cei care lucrează la el) rezultă că el va lansa un concept cunoscut ecologiștilor, dar care va dobândi, prima oară, o formă juridică la nivel internațional, conceptul “One Health” (O singură sănătate). ”One Health” este o abordare integrată, unificatoare, care își propune să echilibreze și să optimizeze în mod durabil sănătatea oamenilor, animalelor și a ecosistemelor, care recunoaște că sănătatea oamenilor, a animalelor domestice și sălbatice, a plantelor și a mediului mai larg (inclusiv a ecosistemelor) sunt strâns legate și interdependente. Acestea sunt aspectele declarative, formale ale celor care au inițiat un astfel de program și politici publice.

 Adevăratele scopuri și consecințe ale unui asemenea tratat sunt însă dramatice pentru persoana umană, pentru ceea ce în prezent este recunoscut și consacrat prin constituții și tratate internaționale ca fiind standarde ale democrației, ale statului de drept, recunoașterea, consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Achiesăm la punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate. Acest tratat va însemna moartea drepturilor omului, abolirea implicită a constituționalismului democratic și a statului de drept.

 „Pentru binele comun al mediului (a cărui definiție va fi stabilită prin tratat) va putea fi sacrificat cam orice drept al omului din cele pentru care s-au luptat atâtea generații și care păreau să fie de neatins.

 De ce? Păi suntem mulți. Ei, nu noi, românii. Noi, oamenii. 8 miliarde. 10 miliarde până în 2030. Ucidem, distrugem, otrăvim, poluăm. Secăm mediul, ca lăcustele. Nu, mai rău! Lăcustele nu otrăvesc apele. Deci este nevoie de măsuri de oprire a cât mai multor oameni într-un mediu controlat, cu nevoi controlate, cu resurse controlate. Dar nu se poate spune așa, pe față. Ar fi revolte, revoluții, violențe, pe scurt, haos. Dar când totul este pentru binele nostru superior (pe care nu-l vedem, dar ni se arată de alții care se pricep), atunci vom fi de acord’’[4].

Ce este de făcut?

 Filosoful Constantin Noica se întreba ’’ce este de făcut atunci când nimic nu mai este de făcut?’’.  Desigur filosoful nu preconiza intrarea noastră într-o pasivitate totală, în acceptarea necondiționată a destinului rău pe care alții ni-l pregătesc. Dimpotrivă, este o meditație adânca ce îndeamnă la acțiune, la salvarea ființei și a demnității noastre de oameni creați după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, la salvarea vieții, comunității dreptei credințe, culturii noastre, în aceste vremuri sumbre în care maleficul și iraționalul contrare firii vor să domine și să triumfe, dar fără șansa de a reuși.

 Herman Hesse, laureat al premiului Nobel pentru literatură, autorul romanului „Jocul cu mărgele de sticlă”, remarcă cu multă înțelepciune:

 ”Cu cât e mai vastă cultura unui om, cu cât mai mari îi sunt privilegiile, cu atât mai mari trebuie să fie în caz de nevoie sacrificiile pe care le face. Dar nu mai puțin este un laș și un trădător cel ce trădează principiile vieții spirituale de dragul unor interese materiale, cel care de exemplu este gata să lase pe seama deținătorilor puterii a decide cât fac 2x2. Este o trădare să sacrifici oricăror altor interese simțul pentru adevăr, onestitate intelectuală, devotamentul față de legile și metodele spiritului.

 Pot să vină vremuri de spaimă și de cel mai profund dezastru. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorința de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin și statornic spiritul într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”.

 Fericirea, în orice vreme este data mai întâi de dreapta credință și apoi de cultură, pentru că nu cultura ne mântuiește, ci dreapta credință în Dumnezeu. Cultura personală și cultura unui popor există, are valoare, în vremurile noastre numai dacă este întemeiată pe dreapta credință și dacă scopul ei sunt adevărurile revelate de Dumnezeu. În afară de aceasta este incultura, neantul spiritual, în care astăzi atât de mulți, voit aleg să existe.

 În acest context, prima condiție a salvării noastre ca persoane libere, a demnității noastre dar și a vieții, este întoarcerea la Dumnezeu la dreapta credință ortodoxă. Dumnezeu este Ființa Supremă, Creatorul, Viața și Învierea noastră. Trebuie să avem conștiința faptului că această lume cu tot ce este lumesc în ea, material, lipsit de valorile virtuții și ale credinței este supusă finitudinii și determinismului material și temporal. Nu pentru lumescul din lume s-a rugat Mântuitorul, ci pentru oameni, care sunt valori eterne dacă rămân în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în ei.

 Pentru a rezista în aceste vremuri de încercare, îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru că refuzăm mâna Sa salvatoare și ne credem atotputernici și stăpânii acestei lumi, există o singură cale de izbăvire: să ne întoarcem la Dumnezeu, să facem roade vrednice de pocăință (după cuvântul Mântuitorului: ”Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” - Matei,18,3), să ne întoarcem la Sfânta Biserică Ortodoxă, să credem și să ne rugăm mai mult, să împlinim Porunca Iubirii, prin care ne întoarcem la darul dumnezeiesc al vieții, al libertății și al demnității. Darurile lui Dumnezeu nu se iau niciodată înapoi. Noi suntem aceia care le refuzăm. Trebuie să ne recâștigăm demnitatea de om.

 Tot Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Eu sunt calea adevărul și viața”.( Ioan, 14,6) și „Fără Mine nu puteți face nimic” ( Ioan 15,5). Cuvintele Mântuitorului trebuie să devină convingeri în inima și mintea noastră și mai mult decât atât, fapte ale iubirii și ale vieții pentru a învinge încă de pe acum, când trăim în trup material, lumescul lumii și puterea celor fără de Dumnezeu și fără de omenie.

 Statornicia în dreapta credință este temeiul individual și colectiv un răspuns ferm la dictatura guvernanților contemporani și chiar pentru reforme sociale. Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit smerenia, ne îndeamnă să fim smeriți și ne dă model de smerenie pe Sine Însuși. „Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre”. (Matei, 11,29)  A fi smerit cu inima și cu duhul nu este un act de umilință, ci un act voit al libertății noastre întru demnitatea noastră. Smerenia este mama virtuților cum o numesc sfinții părinți, este supunerea cu mintea față de Dumnezeu și nu față de om și lumescul acestei lumi.

 Dacă omul alege pasivitatea supunerea necondiționată față cei care temporar exercită puterea lumească astăzi, din om liber devine rob, iar demnitatea de om cade în umilință, însoțită cu frica, cu deznădejdea cu acceptarea lumescului și a răului acestei lumi. Dumnezeu Mântuitorul nostru a fost smerit dar nu umil. Din Sfânta Evanghelie aflăm de cuvântul dur al Mântuitorului împotriva fariseilor și cărturarilor, care formal se arătau drepți dar în realitate încălcau legea, erau lipsiți de iubire și omenie, mândri și disprețuitori, am spune noi la fel precum și guvernanții de astăzi sunt.

 Poporul român este smerit dar nu umil. Multe au fost încercările și vitregiile vremii îngăduite de Dumnezeu, abătute asupra poporului român. În orice împrejurare poporul român a rămas statornic în dreapta credință, și-a apărat și menținut credința, ființa, limba, tradițiile, cultura, libertatea, țara, atât cu armele dreptei credințe cât și cu jertfa pe câmpul de luptă dacă a fost nevoie. Vicisitudinile, îngrădirile de tot felul, globalizarea, ateismul care proliferează nu vor putea să aducă atingere valorilor existențiale fundamentale ale poporului român identității și unității sale.

 Prin urmare trebuie găsite și soluții sociale la dictatura și criza generate de guvernele și instituțiile statale, de globalismul mondial promovat cu atâta nonșalanță astăzi. O primă soluție este de a ne schimba modul de a fi, de a ne înnoi cu mintea cum spune Sfântul Apostol Pavel care adaugă că nu trebuie să ne potrivim vremurilor. Omul este trup și suflet, dar astăzi omul este mai mult pentru trup decât pentru suflet, este înclinat mai mult spre a avea decât pentru a fi. De aici preocuparea excesivă pentru trup, pentru a acumula și consuma bunuri materiale, fapt ce creează dependență și servituți față de guvernanți o supunere umilitoare față de aceștia, integrarea voită în ordinea acestei lumi în care dreapta credința, viața, sănătatea, libertatea și demnitatea au devenit formale și desuete pentru cei care guvernează. Schimbarea paradigmei existențiale individuale înseamnă trecerea de la ’’a avea’’ la ’’a fi’’, ceea ce însemnă primatul spiritului asupra trupului și posibilitatea de a rezista sistemului, de a nu ne integra umil în ordinea socială a supunerii totale pregătite de guvernanți actuali.

 Trebuie să avem convingerea că drepturile și libertățile fundamentale nu ne sunt conferite de legiuitorul intern sau internațional, sau de guvernanți, ci sunt preexistente înscrierii lor în constituții, în instrumente juridice internaționale care numai le consacră și creează obligația juridică pentru stat, pentru legiuitor, pentru justiție de a le apăra. În situația de astăzi când exercitarea drepturilor și libertăților este limitată, formal juridic noi trebuie să fim conștienți că voința și măsurile dictatoriale ale guvernanților nu pot afecta esența acestora. În nicio constituție contemporană nu este consacrat dreptul fundamental al omului la o bună guvernare, fapt juridic care ar impune această obligație guvernanților, iar în cazul nerespectării ei de a intervenii răspunderea juridică și nu numai politică pentru cei ce exercită puterea statală.

 Noi trebuie să fim și să rămânem oameni liberi și demni mai ales în aceste vremuri în care guvernarea dictatorială triumfă, iar statul social, statul de drept și contractul social au fost în fapt abolite. Mulți dintre cei care exercită puterea statală temporară astăzi, trăiesc cu convingerea că actuala ordine politică, socială și economică a lumii, declarată formal ca fiind democratică este eternă. Nu este așa. Istoria lumii dovedește relativitatea și temporalitatea oricărei orânduiri sociale, chiar dacă mulți le considerau indestructibile, eterne. Exemplul cel mai apropiat de noi este orânduirea comunistă care a dispărut din realitatea socială. La fel se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, noi sperăm cât mai devreme și cu actuala ordine politică, economică și socială, inclusiv cu sistemul instituțional, politic și juridic al Uniunii Europene.

 Există deja modele pentru noi forme de organizare socială, bazate pe comuniune socială și economică în dreapta credința și pe posibilitatea eliminării legilor economiei de piață, a principiului consumismului irațional. Un asemenea model formulat deja teoretic este ’’distributivismul social și economic’’.

De altfel practica românilor de a se retrage din mecanismele instituționale ale unei guvernări dictatoriale, cu scopul de a-și păstra identitatea de neam, credința, limba bunurile materiale este veche. Cu titlul de exemplu amintim obștile sătești din evul mediu cunoscute în special în Transilvania, dar și vechiul drept românesc cutumiar ’’jus valahicum’’, opus sistemului normativ al guvernanților din acea vreme. O astfel de organizare socială nu este numai istorie. Ea începe să devină o realitate socială atât în țara noastră cât și în alte țări sub forma comunităților sociale și economice, unde accentul existențial cade pe „a fi” și nu pe „a avea”, iar legile consumismului nu se mai aplică. Este soluția retragerii din mecanismele instituționale și de guvernare ale statului, pe cât posibil, cu scopul de păstrare a comunității și comuniunii, a libertății și demnității umane și nu în ultimul rând al credinței.