Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 207

Restrangerea de drepturi si libertati. Excesul de putere

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: drepturi fundamentale; libertate; constitutia; libertatea religioasa; dictatura;

Argument

Situația excepțională instituită pe teritoriul României de aproximativ un an a generat manifestări discreționare și abuzive de putere din partea Parlamentului și a executivului cu consecința încălcării principiilor supremației Constituției, ale statului de drept și restrângerea gravă a exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale aparținând persoanelor.

Invocând scopul nobil al limitării extinderii pandemiei guvernanții au eludat Constituția și legea, încercând atingerea acestui scop prin distrugerea economiei, a valorilor și ordinii sociale, prin desconsiderarea demnității, a vieții, a conștiinței, a credinței ortodoxe, a libertății persoanei, ceea ce a marcat inevitabil eșecul acestor măsuri restrictive în raport cu finalitatea propusă, adică eliminarea pandemiei.

În mod nejustificat restricțiile impuse au afectat grav libertatea de cult a ortodocșilor și autonomia Bisericii Ortodoxe, fapt fără precedent în istoria poporului nostru.

Excesul de putere al guvernanților în aceste situații de excepție demonstrează că și în democrație poate exista dictatură, mai ales în împrejurări în care nu ar trebui să se manifeste.

În acest studiu intenția noastră este de a rămâne în cadrul doctrinei și jurisprudenței constituționale pentru a caracteriza situațiile excepționale, puterea abuzivă a statului și neconstituționalitatea unor măsuri restrictive ale Parlamentului și Guvernului, constatată și sancționată de Curtea Constituțională a României.

I. Puterea discreţionară şi excesul de putere. Situațiile excepționale

Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: „unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului?”.

Abordând aceeaşi problemă, Leon Duguit, în anul 1900, realizează o interesantă distincţie între „puterile normale şi puterile excepţionale” conferite administraţiei de către Constituţie şi legi, iar, pe de altă parte, situaţiile în care autorităţile statului acţionează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situaţii, autorul le împarte în trei categorii:

1. excesul de putere (atunci când autorităţile statului depăşesc limitele împuternicirilor legale);
2. deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndepli­neşte un act care intră în competenţa sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);
3. abuzul de putere (atunci când autorităţile statului acţionează în afara competenţelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).

Prin urmare, aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autori­tăţilor statului este o problemă complexă, deoarece exercitarea funcţiilor statale presu­pune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt învestite, sau altfel spus „dreptul de apreciere” al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsu­rilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii ca dimensiune a statului de drept.

În doctrina administrativă, care studiază cu precădere problematica puterii discre­ţionare, s-a subliniat că oportunitatea actelor administrative nu poate fi opusă legalităţii acestora, iar condiţiile de legalitate pot fi împărţite în: condiţii generale de legalitate şi respectiv condiţii specifice de legalitate pe considerente de oportunitate. În consecinţă, legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o cerinţă (o dimensiune) a legalităţii. Totuşi, dreptul de apreciere nu este recu­noscut autorităţilor statului în exercitarea tuturor atribuţiilor pe care le au. Trebuie reţinută diferenţa dintre competenţa legată a autorităţilor statale care există atunci când legea impune acestora un anumit comportament decizional strict, iar pe de altă parte competenţa discreţionară, situaţie în care autorităţile statale pot alege mijloa­cele pentru atingerea unui scop legitim sau în general, atunci când organul statal poate alege între mai multe decizii, în limitele legii şi a competenţei sale. Reţinem definiţia propusă în literatura de specialitate puterii discreţionare: „este marja de libertate lăsată la libera apreciere a unui autorităţi, astfel că în vederea atin­gerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limi­tele competenţei sale”.

Deşi problematica puterii discreţionare este studiată cu precădere de dreptul admi­nistrativ, dreptul de apreciere în exercitarea unor atribuţii reprezintă o realitate întâlnită în activitatea tuturor autorităţilor statului. Parlamentul, ca organ repre­zentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare, dispune de cele mai largi limite pentru a-şi manifesta puterea discreţionară, care se identifică din însăşi caracterizarea actului legislativ. Încă din perioada interbelică I.V. Gruia sublinia: „Necesitatea de a legifera într-o anumită materie, alegerea momentului legiferării, alegerea momentului de punere în aplicare a legii, prin fixarea de către legiuitor a datei de aplicaţiune a legii, revi­zuirea legislaţiilor anterioare, care nu pot îngrădi şi obliga activitatea Parlamen­tului viitor, restrângerea activităţilor sociale de la libera şi necontrolată lor desfăşu­rare şi supunerea lor normelor şi sancţiunilor legii, cuprinsul actului legislativ etc., dovedesc suverana şi discreţionara apreciere a funcţiunii organului legislativ”.

Aceste considerente sunt valabile şi astăzi, deoarece orice parlament are libertatea de a-şi exercita atribuţiile aproape nelimitat. Limita juridică a acestei libertăţi este conturată doar de principiile constituţionale aplicabile activităţii legislative şi mecanismul de control al constituţionalităţii legilor.

Puterea discreţionară există şi în activitatea instanţelor judecătoreşti. Judecătorul este obligat să hotărască numai atunci când este sesizat, în limita sesizării. Dincolo de aceasta se manifestă dreptul de apreciere suveran al faptelor, dreptul de a interpreta legea, dreptul de a fixa o pedeapsă minimă sau una maximă, de a acorda sau nu circumstanţe atenuante, de a stabili cuantumul despăgubirilor etc. Exercitarea acestor com­petenţe nu înseamnă altceva decât putere discreţionară.

Depăşirea limitelor puterii discreţionare semnifică încălcarea principiului legali­tăţii sau ceea ce în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă se numeşte a fi „exces de putere”. Excesul de putere în activitatea organelor statului este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competenţe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Problematica excesului de putere formează cu precădere obiectul doctrinei legislaţiei şi jurisprudenţei administrative. Astfel, jurisprudenţa instanţelor de conten­cios administrativ din alte state a delimitat libertatea de decizie a administraţiei de excesul de putere. Consiliul de Stat francez foloseşte conceptul de „eroare manifestă de apreciere”, pentru a desemna situaţiile în care administraţia depăşeşte, prin actele juridice adoptate, puterea discreţionară. Instanţele administrative germane pot anula actele administrative pentru exces de putere sau pentru „uzul greşit al puterii”. În astfel de situaţii, actele juridice ale administraţiei au aparenţă de legalitate, deoarece sunt adoptate în limitele competenţei stabilite de lege, însă excesul de putere constă în faptul că actele administrative sunt contrare scopului legii.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 foloseşte conceptul de „exces de putere al autorităţilor administrative”, pe care îl defineşte ca fiind: „exercitarea drep­tului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege” [art. 2 alin. (1) lit. n)]. Pentru prima dată legiuitorul român foloseşte şi defi­neşte conceptul de exces de putere şi totodată recunoaşte competenţa instanţelor de contencios administrativ de a sancţiona depăşirea limitelor puterii discreţionare prin acte administrative.

Situaţiile excepţionale reprezintă un caz particular în care autorităţile statului, şi în special cele administrative, îşi pot exercita puterea discreţionară, existând evident pericolul excesului de putere.

În doctrină nu există o opinie unanimă privind semnificaţia juridică a situaţiilor excepţionale. Astfel, în doctrina franceză mai veche, puterea discreţionară este consi­derată a fi libertatea de decizie a administraţiei în cadrul admis de lege, iar oportu­nitatea evocă o acţiune de fapt a administraţiei publice, în situaţii excepţionale, acţiune necesară (deci oportună) dar contrară legii. Jean Rivero consideră că prin situaţii excepţionale se înţeleg anumite împrejurări de fapt care au un dublu efect: suspendarea aplicării regimului juridic ordinar şi declanşarea aplicării unei legislaţii particulare căreia judecătorul îi defineşte exigenţele. Un alt autor identifică trei ele­mente caracteristice pentru situaţiile excepţionale:

1. existenţa unor situaţii anor­male şi exorbitante sau a unor evenimente grave şi neprevăzute;
2. imposi­bilitatea sau dificultatea de a acţiona în conformitate cu reglementările fireşti;
3. necesitatea de a interveni rapid pentru a ocroti un interes considerabil, grav ameninţat.

Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabile);
b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat;
c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor funda­mentale recunoscute constituţional.

Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: „ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O ase­menea reglementare constituţională este necesară să determine limitativ domeniile de rapor­turi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabi­litate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează”.

Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în prac­tica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instan­ţelor judecătoreşti.

Apreciem că puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului este depăşită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existenţa următoarelor situaţii:

1. nu sunt respectate principiile supremației Constituției și al legii, ale statului de drept și al separației puterilor în stat.
2. măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;
3. deciziile autorităţilor publice nu sunt adecvate situaţiei de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;
4. nu există o justificare raţională a măsurilor dispuse, inclusiv în situaţiile în care se stabileşte un tratament juridic diferit pentru situaţii identice, sau un tratament juridic identic pentru situaţii diferite;
5. prin măsurile dispuse autorităţile statului limitează exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără a exista o justificare raţională care să reprezinte, în special, existenţa unui raport adecvat între aceste măsuri, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

Starea excepțională, respectiv starea de urgență și ulterior starea de alertă instituite de guvernanți pe teritoriul României, similar cu situația existentă în alte țări ale lumii, cu scopul de a limita extinderea pandemiei create de virusul ’’covit 19’’, a generat adoptarea a numeroase acte cu caracter normativ prin care se restricționează un număr însemnat de drepturi și libertăți fundamentale și corelativ o jurisprudență constituțională semnificativă privind constituționalitatea acestor măsuri.

II. Neconstituționalitatea restrângerii exercițiului unor drepturi pe durata existenței stării de urgență și a stării de alertă. Excesul de putere

În cele ce urmează analizăm succint această jurisprudență dar și legislația în vigoare cu scopul de a evidenția aspecte ale excesului de putere din partea autorităților statului.

Curtea Constituțională prin două decizii, Decizia nr 152/2020 și Decizia nr 157 din 13 mai 2020 a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 și respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situaților de Urgență, cu privire la acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de urgență privind restrângerea exercițiului unor drepturi.

Prin Decizia nr 152/20201, Curtea Constituțională, printre altele a admis excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale. Totodată a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.

Pentru a pronunța această decizie Curtea a reținut că interdicțiile constituționale prevăzute la art.115 alin.(6), de a nu adopta ordonanțe de urgență care pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, au avut în vedere restrângerea competenței Guvernului de a legifera în aceste domenii esențiale în locul Parlamentului.

Legiferând cu privire la regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 este actul de reglementare primară prin care se dispune restrângerea exercițiului drepturilor și al libertăților fundamentale, act în baza căruia autoritățile publice cu competențe în gestionarea situației de criză (Președintele României, Parlamentul României, Ministerul Administraţiei şi Internelor, autorităţile militare şi autorităţile publice, prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu sau de urgenţă) emit acte administrative cu caracter normativ (decretul Președintelui de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă, ordonanţe militare şi ordine ale altor autorităţi publice) care pun în executare norma primară, identificând, în funcție de particularitățile situației de criză, drepturile și libertăți fundamentale al căror exercițiu urmează a fi restrâns.

’’Având în vedere toate aceste argumente, Curtea reține că, de plano, actul normativ cu un atare obiect de reglementare afectează atât drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, cât și instituții fundamentale ale statului, căzând în sfera interdicției prevăzute de art.115 alin. (6) din Constituție. Astfel, Curtea constată că regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art.73 alin.(3) lit.g) din Constituție, în regim de lege organică.

În ceea ce privește Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999, Curtea a constatat că aceasta a fost adoptată cu încălcarea art.115 alin.(6) din Constituție.

Actul normativ modifică regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență sub aspectul răspunderii contravenţionale în cazul nerespectării sau neaplicării imediate a măsurilor stabilite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/1999, introducând sancţiuni contravenţionale complementare, precum confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie și suspendarea temporară a activităţii.

Curtea reamintește că sancţiunile contravenţionale principale și sancţiunile contravenţionale complementare sunt sancţiuni specifice dreptului contravenţional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravenţional printr-o conduită contrară acesteia. Ele au un rol preventiv-educativ şi reprezintă o formă de constrângere juridică, vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Prin urmare, având în vedere natura juridică a sancțiunilor contravenționale, efectele lor asupra patrimoniului contravenientului, precum și jurisprudența Curții, rezultă că reglementarea unor norme în această materie afectează în mod implicit dreptul de proprietate, consacrat de art.44 din Constituție, precum și libertatea economică, prevăzută de art.45 din Constituție restrângând exercițiul acestor drepturi ceea ce încalcă interdicția stabilită de art. 115 alin 6 din Constituție.

Totodată dispoziția normativă a inaplicabilității normelor legale referitoare la transparenţa decizională şi dialogul social, de fapt suspendarea lor pe perioada stării de urgență sau a stării de asediu, afectează drepturile fundamentale în considerarea cărora au fost adoptate aceste legi, precum și regimul unei instituții fundamentale a statului, astfel că ordonanța de urgență prin care se operează o atare suspendare contravine interdicției prevăzute de art.115 alin.(6) din Constituție.

Având în vedere toate aceste argumente, Curtea a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 este neconstituțională, în ansamblul său, întrucât a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituționale cuprinse în art.115 alin.(6) care stabilesc limitele competenței Guvernului în materie legislativă.

Argumentele Curții Constituționale sunt importante sub mai multe aspecte. Noțiunea de ’’lege’’ prin care se poate institui regimul juridic al stărilor excepționale este interpretată în sens restrâns, respectiv ca act normativ al Parlamentului, excluzând actele normative ale Guvernului, cu referire expresă la ordonanțele executivului. Totodată se conferă o interpretare necesară a interdicției prevăzută de art. 115 alin 6 din Constituție în sensul că prin ordonanțe de urgență, inclusiv cele emise în situații excepționale Guvernul nu poate institui reglementări primare privind restrângerea exercițiului unor drepturi. Astfel de măsuri pot fi instituite primar numai prin lege, ca act juridic al Parlamentului.

Este evident că intenția materializată normativ a Guvernului de a restrânge exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale cu încălcarea competenței sale legislative în materie și nerespectarea interdicțiilor constituționale, reprezintă un exces de putere pe care Curtea Constituțională în acest caz la constatat și înlăturat.

Prin aceiași decizie Curtea a constatat că, prevederile art.28 alin.(1) coroborate cu art.9 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu indică în mod clar şi neechivoc, în cuprinsul normei legale, actele, faptele sau omisiunile care constituie contravenții și nici nu permit identificarea cu uşurinţă a acestora, prin trimiterea la actele normative cu care textul incriminator se află în conexiune.

Redăm un fragment din motivarea instanței noastre constituționale:

’’Prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu numai că nu prevăd concret faptele care atrag răspunderea contravențională, dar stabilesc în mod nediferențiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeași sancțiune contravențională principală. În ceea ce privește sancţiunile contravenţionale complementare, deși legea prevede că acestea se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei, atâta vreme cât fapta nu este circumscrisă, evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă.

În concluzie, Curtea constată că, întrucât prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate impun o obligație generală de a respecta un număr nedefinit de norme, cu dificultate identificabile, și stabilesc sancțiuni contravenționale, neincriminând fapte concrete, încalcă principiile legalității și proporționalității care guvernează dreptul contravențional.

Așa fiind, Curtea constată că prevederile art.28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999, caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum și cu principiul restrângerii proporționale a drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de art.53 alin.(2) din Constituție. Pentru aceleași argumente, Curtea reţine că imprecizia textului de lege supus controlului de constituţionalitate afectează, în consecinţă, şi garanţiile constituţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.21 alin.(3) din Constituție, inclusiv componenta sa privind dreptul la apărare, drept fundamental prevăzut de art.24 din Constituție’’.

Prin Decizia nr. 157/20202, Curtea Constituțională, printe altele a admis excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale.

Curtea a reținut că acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă, în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2004, nu pot viza drepturi sau libertăți fundamentale. De asemenea, Curtea constată că legiuitorul delegat nu poate delega la rândul său unei autorități/entități administrative ceea ce el însuși nu deține în competență. ’’Așa cum Curtea a statuat în mod constant, din coroborarea normelor constituționale cuprinse în art.53 alin. (1) și în art.115 alin.(6) rezultă că afectarea/restrângerea drepturilor sau libertăților fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului’’.

Argumentele Curții Constituționale precum și soluțiile date acestor litigii constituționale constituie garanții importante pentru respectare drepturilor și libertăților cetățenilor mai ales în situații excepționale când crește pericolul ca executivul să adopte măsuri discreționare ce reprezintă de fapt exces de putere.

Instanța noastră constituțională afirmă: ’’Este incontestabil faptul că legislația care prevede regimul juridic al unor situații de criză ce impun luarea unor măsuri excepționale presupune un grad mai sporit de generalitate față de legislația aplicabilă în perioada de normalitate, tocmai pentru că particularitățile situației de criză sunt abaterea de la normal (excepționalitatea) și imprevizibilitatea pericolului grav care vizează atât societatea în ansamblul său, cât și fiecare individ în parte. Cu toate acestea, generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, măsurile care organizează executarea dispozițiilor legale și particularizează și adaptează respectivele dispoziții la situația de fapt existentă, la domeniile de activitate esențiale pentru gestionarea situației care a generat instituirea stării de alertă nu se pot abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege, deci nu pot viza drepturi și libertăți fundamentale’’.

Prin Decizia nr 457/20203, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. 4 alin.(3) și (4), precum și ale art.65 lit. s) și ș), ale art.66 lit. a), b) și c) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit. s), ș) și t) și ale art.67 alin.(2) lit. b) în ceea ce privește trimiterile la art. 65 lit. s), ș) și t) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 sunt neconstituționale.

Curtea constată că prin încuviințarea de către Parlament a măsurilor adoptate prin hotărârea Guvernului de instituire a stării de alertă se creează un regim juridic confuz al hotărârilor Guvernului.

Curtea reține că sunt întemeiate criticile formulate de Avocatul Poporului, cu consecința neconstituționalității art. 4 alin.(3) și (4) din Legea nr. 55/2020, întrucât, prin aceste texte de lege Parlamentul cumulează funcțiile legislativă și executivă, situație incompatibilă cu principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituție; se denaturează regimul juridic al hotărârilor Guvernului, ca acte de executare a legii, consacrat de art. 108 din Constituție; se creează un regim juridic confuz al hotărârilor Guvernului, de natură să ridice problema exceptării acestora de la controlul judecătoresc în condițiile art.126 alin.(6) din Constituție, cu consecința încălcării prevederilor art. 21 și art. 52 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. (2).

În legătură cu art. 65 lit. s) și ș), art. 66 lit.a), b) și c) și art.67 alin.(2) lit.b) din Legea nr.55/2020, criticate pentru neconstituționalitate, Curtea Constituțională arată că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. ’’De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ (Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014). O dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul (Decizia nr.637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.906 din 8 decembrie 2015)’’.

Actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancţionează contravenţii trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii trebuie realizată cu respectarea acestor exigențe, iar nu lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare, operaţiunile de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. În baza acestor considerente instanța noastră constituțională a constatat neconstituțiuonalitatea acestor texte de lege. ’’În România, derogările specifice stării de urgență sunt reglementate la nivel constituțional, inclusiv sub aspectul puterilor sporite oferite executivului, adică Președintelui României, iar nu Guvernului. A ”construi” prin lege o instituție nouă – ”starea de alertă”, cu un regim evident mai puțin restrictiv decât starea de urgență reglementată de legiuitorul constituant - dar care să permită eludarea cadrului constituțional care guvernează legalitatea, separația puterilor în stat, condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și al unor libertăți, contravine exigențelor generale ale statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Constituția României’’.

Aspectele care au format obiectul controlului de constituționalitate al Curții Constituționale cu referire la starea excepțională institutuită pe teritoriul României nu sunt singurele măsuri abuzive și neconstituționale ale autorităților statului dispuse și aplicate în această perioadă.

În opinia noastră s-au încălcat grav demnitatea omului și drepturi fundamentale precum: dreptul la viață, dreptul la viață intimă, familiară și privată, dreptul la ocrotirea sănătății, accesul la cultură, dreptul la învățătură, dreptul la un nivel de trai decent și în mod deosebit libertatea de conștiință, autonomia cultelor religioase, libertatea lor și în special a cultului ortodox și autonomia Bisericii Ortodoxe, majoritare în România. Curtea Constituțională nefiind sesizată nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte.

Nu dorim să dezvoltăm aici aceste aspecte, dar ne exprimăm opinia că multe măsuri restrictive impuse normativ și aplicate prin exces de putere de către autoritățile statului pe durata stării de asediu și a stării de alertă, nu respectă principiile supremației Constituției și a legii precum și cerințele prevăzute de art. 53 din Constituție și în mod deosebit principiul proporționalității, deoarece nu sunt adecvate diferitelor situații concrete (de exemplu comuniunea religioasă a credincioșilor ortodocși participanți la o slujbă în Biserică nu poate fi considerată o simplă întrunire civilă) și depășesc cu mult ceea e este necesar respectiv combaterea și prevenirea răspândirea pandemiei.

III. Concluzii

Respectarea supremației Constituției și a legii, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, eliminarea manifestărilor de exces de putere din partea guvernanților pe durata existenței unor situații excepționale sunt clar exprimate de Curtea Constituțională în următoarele considerente din Decizia nr 457/2020:

’’Comisia de la Veneția a reamintit că ”[el] conceptul de stare de urgență” se bazează pe presupunerea că în anumite situații de urgență de ordin politic, militar și economic, sistemul de limitări impuse de ordinea constituțională trebuie să cedeze în fața puterii sporite a executivului.

Cu toate acestea, chiar și în stare de urgență publică, principiul fundamental al statului de drept trebuie să prevaleze. Statul de drept constă în mai multe aspecte care sunt toate de importanță capitală și trebuie menținute într-un mod integral. Aceste elemente sunt principiul legalității, separarea puterilor, împărțirea puterilor, drepturile omului, monopolul statului asupra forței, administrarea publică și independentă a justiției, protecția vieții private, dreptul la vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetățenilor și supravegherea de către aceștia a procesului decizional, luarea deciziilor, transparența guvernării, libertatea de exprimare, asociere și întrunire, drepturile minorităților, precum și regula majorității în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în cadrul legii și acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanțele independente. Securitatea juridică a persoanelor trebuie să fie garantată’’.

Prin urmare în nici o situație și cu atât mai mult în situații excepționale guvernanții trebuie să aibă un comportament constituțional și social loial și să țină seama de următoarele realități:

  • Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții nu pot fi restricționați;
  • Libertatea de conștiință, libertatea cultului ortodox, autonomia Bisericii Ortodoxe nu pot fi îngrădite;
  • Supremația Constituției și a legii trebuie respectate de guvernanți, atât în litera cât și în spiritul lor inclusiv în situații excepționale ;
  • O bună guvernare într-un stat democratic și social, așa cum este caracterizat statul român de Constituție, nu se poate înfăptui prin exces de putere și măsuri restrictive chiar și în situații excepționale;
  • Guvernanții trebuie să respecte mai ales în situații excepționale, demnitatea, viața, libertatea persoanei, ordinea și echilibrul social și economic, dar și valorile sacre ortodoxe ale poporului român.
1 Publicată în M.Of. nr. 387 din 13. 05. 2020
2 Publicată în M. Of. nr 397 din 15.05.2020
3 Publicată în M.Of. 578 din 1. 07. 2020
31-03-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu