Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 42

Statul de drept. Semnificaţii constituţionale contemporane

Dr. Marius Andreescu
Tags: principiul proportionalitatii; stat de drept; puterile statului; Marius Andreescu;
 
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

 

I. Scurte consideraţii privind noţiunea statului de drept

 În prezent „statul de drept„ este tot mai mult invocat ca o condiţie pe care orice societate democratică, inclusiv România, trebuie să o îndeplinească. De aceea, ne propunem în acest studiu, prin succinte consideraţii, să explicităm acest concept şi să-l aplicăm la realităţile constituţionale, legislative, sociale şi politice ale României.

 Prin noţiunea de atribute ale statului se înţelege dimensiunile lui definitorii astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale, ca expresie a voinţei politice şi determinate de regimul politic şi în acelaşi timp valori de principiu ale ordinii constituţionale.

 Statul de drept, pluralismul, democraţia, societatea civilă, sunt incontestabil valori universale ale gândirii şi practicii politice contemporane şi se regăsesc exprimate normativ şi în Constituţia României, dar şi în documentele internaţionale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constituţional şi definesc puterea, dar şi raporturile complexe dintre stat şi cetăţeni şi celelalte subiecte de drept constituţional. Atributele statului român reglementate normativ în dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

 Statul de drept este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituţional şi este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului. În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesităţi antropologice sau că este un mit, un postulat şi o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

 Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituţională a cărui fundament se regăseşte în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere şi libertatea fiecărui individ al societăţii şi în aplicarea principiului legalităţii la întreaga activitate statală, dar şi la comportamentul fiecărui membru al societăţii.

 Statul de drept s-a format şi s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englez „rule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monarhului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituţional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor unei puteri constituite prin normele dreptului pozitiv;

b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parlamentului;

c) obligaţia tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicţiei. ;

2. Concepţia germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administraţie şi controlul jurisdicţional al acesteia.;

3. Concepţia franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă şi apără principiul legalităţii.

 

 În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuşi complementare: normativitatea şi ideologia.În planul normativităţii, statul de drept apare ca un principiu structural al Constituţiei alături de alte atribute esenţiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existenţa societăţii şi a statului.

 Din punct de vedere normativ, exigenţele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

a) sensul formal esprimă cerinţa ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordoneze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuţiile şi funcţiile ce le revin, şi

b) sensul material – cerinţa ca organele statului, exercitându-şi atribuţiile, să respecte garanţiile juridice privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

 În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii îşi reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale şi prin care se conferă legitimitate statului.

 Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituţional potrivit căreia:

a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele şi pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea normelor juridice.;

b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.

 În esenţă, statul de drept exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, la rolul şi funcţiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria şi practica statului de drept”, propune o interesantă şi cuprinzătoare definiţie a acestui concept de drept constituţional: „Statul de drept este considerat acel stat care, organizat pe baza principiului separaţiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o reală independenţă şi urmând prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

 Definiţia redă principalele elemente ale statului de drept – separaţia puterilor, ca realitate a activităţii statale, aplicarea principiului legalităţii în activitatea tuturor organelor statului, respectarea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot din această definiţie rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

a) libertăţile persoanei umane reclamă garanţii ale securităţii şi dreptăţii prin primatul dreptului şi în special al Constituţiei.

b) moderarea executării puterii reclamă organizarea şi adaptarea funcţiilor organelor eratice şi un sistem normativ ierarhizat.

 

 II. Condiţiile statului de drept

 În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur şi simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci şi cu democraţia, ca unic sistem de guvernământ.

 Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaţionale, precum şi în raport cu doctrina de drept constituţional, considerăm ca fiind condiţii sau caractere ale statului de drept, următoarele:

 1. acreditarea unei noi concepţii cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului şi a autorităţilor ce îl alcătuiesc şi moderarea constrângerii ca mijloc de intervenţie a statului în societate prin forme adecvate şi rezonabile;

 2. valorificarea raţiunilor şi mecanismelor principiului separaţiilor puterilor în stat;

 3. instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii;

 4. instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului;

 5. instaurarea unei ordini juridice coerente şi ierarhizată şi al unui domeniu al legii.

 Funcţionalitatea şi coerenţa sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:

a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale variate;

b) controlul administrativ care se înfăptuieşte în sistemul organelor administraţiei publice, fie la iniţiativa acestora fie la iniţiativa cetăţenilor;

c) controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, încredinţat fie instanţelor de drept comun fie instanţelor specializate;

d) controlul constituţionalităţii legilor;

e) controlul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin intermediul organelor autorităţii şi paterii judecătoreşti;

f) procedura de conciliere şi control, care se realizează prin instituţia „ombudsmanului” sau Avocatul Poporului;

g) accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie.

 Consacrarea statului de drept în Constituţia României, se realizează nu numai prin art .1 alin 3 teza I-a dar şi prin numeroase alte dispoziţii constituţionale care exprimă conţinutul acestui principiu de organizare şi exercitare a puterii într-o societate democratică Amintim în acest sens dispoziţiile art art. 16 alin. (2), care prevăd că nimeni nu este mai presus de lege şi cele ale art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretroactivităţii legii, principii esenţiale pentru întreaga construcţie a statului de drept. Conţinutul statului de drept este exprimat în mod deosebit în dispoziţiile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat precum şi cele referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instituţiilor statului Prevederile se referă la drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, la mecanismul separaţiilor puterilor, la pluralism, la accesul liber la justiţie, independenţa instanţelor judecătoreşti precum şi cele referitoare la organizarea şi funcţionarea controlului parlamentar, administrativ şi jurisdicţional. Pot fi considerate ca fiind o expresie normativă constituţională a conţinutului şi cerinţelor statului de drept.

 Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esenţa este epuizată prin reglementările constituţionale şi prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituţie a dreptului constituţional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetăţean. Aceasta înseamnă şi presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societăţii şi în acelaşi timp un proces de perfecţionare în plan ideologic şi moral cu scopul perfecţionării activităţii organelor statului şi instaurarea efectivă a principiului legalităţii, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii şi a valorilor fundamentale ale democratismului.

 Constituţia României stabileşte, în conţinutul său normativ, şi principalele garanţii ale statului de drept:

a) regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor fundamentale de organizare şi activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituţiei;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului şi autorităţilor publice;

c) asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic sau jurisdicţional, ca şi asigurarea supremaţiei legii, faţă de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situaţii expres determinate, proporţional cu împrejurarea care justifică restrângerea şi fără a se suprima însuşi dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

 Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituţia României stipulează că nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime.[1]

 Este una dintre cele mai importante condiţii ale statului de drept deoarece justiţia este cea mai importantă instituţie, care prin imparţialitate şi independenţă poate garanta: supremaţia Constituţiei şi a legii; drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor; poate controla puterea statală şi poate cenzura escesul de putere; garantează echilibrul funcţional dintre autorităţile statului.

 Fără a intra în amănunte, deoarece dorim să rămânem în cadrul mai larg academic, subliniem că adoptarea unor acte normative, legi şi ordonanţe, care prin măsurile dispuse pot periclita grav independenţa şi imparţialitatea justiţiei sau abdica de la imperativul realizării interesului public în favoarea intereselor de grup sau personale, constituie aspecte concrete ale încălcării cerinţelor statului de drept. Este ceea ce se întâmplă în prezent la noi în ţară. Criticile formulate la adresa actualei guvernări le considerăm întemeiate deoarece unele dintre actele de guvernare care vizează direct sau indirect justiţia reprezintă în mod evident o ingerinţă nepermisă în garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţelor şi magistraţilor şi un exemplu de exces de putere din partea Parlamentului şi Guvernului

 

III. Aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea statală a puterii

 Din complexitatea problematicii statului de drept ne referim în cele ce urmează la aplicarea implicită a principiului proporţionalităţii în dispoziţiile constituţionale privind organizarea statală a puterii.

 Acest principiu este exprimat explicit în Constituţia României numai în dispoziţiile art 53, dar e regăsit implicit şi în alte reglementări constituţionale, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate. Principiul constituţional al proporţionalităţii este o sinteză a altor principii ale dreptului şi exprimă ideile de echitate şi corecta adecvare a măsurilor dispuse de stat la scopul urmărit. Considerăm că este un criteriu în raport de care puterile statului sunt organizate într-un stat de drept deoarece prin aplicarea sa se realizează echilibrul dinamic şi funcţional în diversitatea instituţională a sistemului statal. Subliniem şi faptul că acest principiu conferă legitimitate şi nu numai legalitate deciziilor statale şi este un criteriu, deja utilizat în jurisprudenţă, prin care se realizează demarcaţia dintre exercitarea puterii în limitele conferite de Constituţie şi de legi, iar pe de altă parte excesul de putere în activitatea organelor statului în situaţiile în care deciziile statale au aparenţa legalităţii dar nu sunt şi legitime deoarece nu sunt adecvate scopului urmărit definit de normele constituţionale sau din legislaţia secundară.

 Considerăm că principiul constituţional al proporţionalităţii poate fi considerat o cerinţă a statului de drept.

 În cele ce urmează analizăm în succinte considerente aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea statală a puterii în ţara noastră aşa cum rezultă explicit sau implicit din dispoziţiile constituţionale în materie.

 Principiul separaţiei puterilor în stat, considerat a fi un fundament al democraţiei, este în acelaşi timp o reflecţie asupra moderării şi raţionalizării puterii statale. „Punerea în echilibru a acestor puteri, prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa inerentă a puterii umane de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane”. În forma sa clasică, elaborat după cum se ştie prin contribuţia hotărâtoare a lui Montesquieu, principiul separaţiei puterilor în stat afirmă că în orice societate există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie exercitate de organe separate şi independente unele de altele. Scopul acestei diviziuni este acela ca puterea să nu se concentreze la un singur organ al statului, care ar avea tendinţa firească să abuzeze de prerogativele încredinţate. „Pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca, prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea” – spune Montesquieu. Totodată, divizarea puterii statale este necesară pentru a fi respectate drepturile şi libertăţile individuale, astfel încât o putere să se opună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe unice, un echilibru de forţă.

 Pentru a se realiza aceste deziderate, organele statului trebuie să fie independente unul de altul, în sensul că niciunul nu poate să exercite funcţia încredinţată celuilalt. În consecinţă, nu este posibil ca un organ al statului să fie subordonat altuia, în condiţiile în care exercită o putere separată.

 În doctrină s-a afirmat că: „Teoria separaţiei puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Se consideră că separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate: a) separaţia parlamentului vizavi de guvern; b) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi[2]. Teoria şi principiul separaţiei puterilor în forma sa clasică au fost criticate în doctrină. „Eroarea lui Montesquieu – scria Carré de Malberg – este cu siguranţă aceea de a fi crezut că este posibil să regleze jocul puterilor publice prin separarea lor mecanică şi, într-un anume fel matematică, aceasta, ca şi cum problemele organizării statului ar fi susceptibile de rezolvare prin procedee de o asemenea rigoare şi precizie”[3]

 În doctrină au fost semnalate şi alte inadvertenţe şi limite, dintre care amintim: din terminologia folosită nu rezultă cu claritate dacă prin putere trebuie să se înţeleagă un „organ de stat” sau o „funcţie”; puterea este unică şi indivizibilă şi aparţine unui singur titular – poporul. De aceea nu se poate vorbi de diviziunea puterilor, ci, eventual de distribuirea funcţiilor pe care le implică exercitarea puterii; separarea puterilor, concepută sub forma opoziţiei dintre acestea, este de natură să blocheze funcţionarea autorităţilor statului. Nu este posibil ca exerciţiul suveran a integralităţii fiecăreia dintre funcţiile etatice să fie atribuite unei autorităţi sau unui grup de autorităţi distincte. Nici unul dintre organele statului nu exercită în integralitate o funcţie şi în consecinţă organele etatice nu pot fi separate rigid, funcţional; în majoritatea sistemelor constituţionale, ca urmare a existenţei partidelor politice, problema reală nu este a separării puterilor, ci a raportului dintre majoritate şi minoritate sau altfel spus, dintre guvernanţi şi opoziţie. Nu există o relaţie antagonică între parlament şi guvern. Un guvern care dispune de o majoritate parlamentară va lucra în strânsă asociere cu parlamentul, fapt ce este considerat într-un stat modern condiţia eficienţei lor; funcţia legislativă nu este egală cu funcţia executivă. Executarea legii este prin definiţie subordonată legiferării. Dacă cele două funcţii se află în raporturi ierarhice, atunci în aceleaşi raporturi se află şi organele care îndeplinesc respectivele funcţii.

 Trebuie subliniat şi faptul că, în doctrină, se vorbeşte tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului; separaţia puterilor nu rezolvă problema garantării drepturilor fundamentale ale omului. Justiţia constituţională este principalul garant al respectării drepturilor fundamentale, dar aceasta nu îşi găseşte locul în schema clasică a separaţiei puterilor în stat[4]

 În cazul teoriei separaţiei puterilor în stat s-a spus că „mitul” depăşeşte cu mult realitatea. În fapt, este vorba de încrederea dogmatică de a impune realităţii concrete un cadru teoretic şi abstract preconstituit[5]. Criticile formulate, dar şi tendinţele de modernizare nu pot avea drept consecinţă abandonarea acestui principiu. „Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat – spunea profesorul Ioan Muraru – constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală [6]. Nu trebuie uitat că principiul este consacrat, explicit sau implicit în constituţiile statelor democratice. Din perspectiva temei noastre de cercetare, prezintă importanţă modul în care se concepe autonomia autorităţilor statului şi raporturile dintre acestea, pentru a se preveni separatismul şi rigiditatea.

 Mitul separării absolute a puterilor este în fapt, spune Carré de Malberg, inconciliabil „cu principiul unităţii statului şi a puterilor sale”[7]. Voinţa statului, continuă el, fiind cu necesitate una singură, trebuie ca să se menţină între autorităţile care deţin diferitele puteri o anumită coeziune, fără de care statul ar risca să fie hărţuit, divizat şi distrus prin presiunile opuse la care ar fi supus. Este deci imposibil să se conceapă că în stat puterile sunt egale. „Iată de ce, în orice stat, chiar în acelea în a căror Constituţie se spune că se bazează pe teoria lui Montesquieu şi urmăreşte o anumită egalizare a puterilor, se va găsi, în mod invariabil, un organ suprem, care să le domine pe toate celelalte şi care să realizeze astfel unitatea statului[8] După cum afirmă autorul, nu este vorba atât de separaţie, ci mai degrabă de „gradarea puterilor”. Ar exista deci o putere unică ce s-ar manifesta mai întâi prin acte de voinţă iniţială – puterea legislativă – şi s-ar exercita la un nivel inferior prin acte de executare a legilor – puterea executivă.

 Rezultă de aici că puterile statului sunt inegale, dar acest fapt nu poate avea semnificaţia unei subordonări şi nici nu poate să permită excesul de putere. „Statul înseamnă şi forţă, de aici riscul de a scăpa de sub controlul titularului, de a se considera chiar el titularul puterii”[9] Totodată, o funcţionare coerentă a organelor statale, nu este posibilă, nici de conceput, dacă nu există unele relaţii între ele.

 S-a spus că, în condiţiile existenţei partidelor politice şi al accesului acestora la putere, „problema reală nu este aceea a raporturilor dintre puterile instituţionalizate, ci a raporturilor dintre majoritate şi minoritate, dintre guvernământ şi opoziţie, mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară, confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea” [10]

 Într-un sens mai larg, trebuie subliniat că democraţia generează o majoritate care conduce, impunându-şi voinţa şi valorile ei minorităţilor, însă şi acestea trebuie să aibă posibilitatea să se exprime şi drepturi lor trebuie să fie respectate. Realizarea echilibrului democratic şi funcţional între majoritate şi minorităţi este soluţia pentru a evita ceea ce în doctrină se numeşte „tirania majorităţii”. Puterea nedivizată – afirma Giovani Sartori – este întotdeauna o putere excesivă şi primejdioasă. Astfel, tirania majorităţii, relevantă din perspectivă constituţională, se defineşte în funcţie de drepturile minorităţii, mai ales dacă dreptul la opoziţie este respectat sau nu[11] . Problema principală în acest context este ca minoritatea sau minorităţile să aibă dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziţie.

 Raportul dintre majoritate şi minoritate implică analiza interacţiunii foarte complexe între cei care guvernează şi cei guvernaţi. Interacţiunea constă într-un proces pe mai multe niveluri, în care majorităţile şi minorităţile concrete se materializează în diverse moduri şi la diferite niveluri. Regula care permite funcţionarea unui astfel de sistem complex al democraţiei este aplicarea principiului majorităţii în luarea deciziei. Totuşi, Hamilton sesiza foarte bine: „Oferiţi întreaga putere celor mulţi şi ei îi vor oprima pe cei puţini. Daţi întreaga putere celor puţini, iar aceştia îi vor oprima pe cei mulţi” [12] Aşadar, problema este aceea de a se evita acordarea întregii puteri celor mulţi sau celor puţini, prin distribuirea acesteia, prin alternanţă şi/sau în acelaşi timp majorităţilor şi minorităţilor.

 Prin urmare, pentru a se evita dogmatismul, pentru a se răspunde acestor probleme ale realităţilor sociale, politice şi statale, este nevoie de o reconsiderare a teoriei separaţiei puterilor în stat din perspectiva principiului proporţionalităţii. Ideea fundamentală a fost deja enunţată: moderarea puterii şi echilibrul în exercitarea puterii care reflectă de fapt, într-o oarecare măsură, echilibrul forţelor sociale[13]. Atunci când se discută despre conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor, este vorba mai puţin de separare, cât mai ales de echilibrul puterilor[14] . Punerea în echilibru a puterilor în stat, prin distribuirea judicioasă a atribuţiilor şi înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara întreaga putere şi de a abuza de ea, reprezintă în esenţă aplicarea principiului proporţionalităţii la organizarea puterii statale. Aceasta este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane [chiar dacă, până în prezent, în literatura de specialitate nu s-a realizat o referire explicită la principiul proporţionalităţii, acesta rezultă din contextul susţinerii unor autori: „Aşadar, greutate şi contragreutăţi în talerele puterilor pentru ca nici una dintre acestea să nu le domine pe celelalte. N-ar fi deci vorba, atât de o separaţie a puterilor cât mai ales de relativa lor autonomie şi dependenţa lor reciprocă: echilibrul puterilor” [15]

 Regândind principiul separaţiei puterilor din perspectiva principiului constituţional al proporţionalităţii, se poate răspunde, în opinia noastră, la toate problemele enumerate mai sus.

 Principiul separaţiei puterilor în stat nu a fost consacrat în mod explicit în Constituţia României, înainte de revizuirea acesteia, în anul 2003, dar, din analiza textelor constituţionale, doctrina a putut constata că echilibrul puterilor în stat, ca principiu, se regăsea în conţinutul normelor Constituţiei [16]

 Prin Legea de revizuire, constituantul derivat român, a consacrat expres acest principiu, făcând referire nu numai la separaţia puterilor, dar şi la echilibrul dintre acestea: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” [art. 1 alin. (4)].

Necesarul echilibru între autorităţile statului este expresia principiului proporţionalităţii aplicat în materia organizării sistemului instituţional al puterii din România. Autorităţile statului nu sunt egale şi nici independente în sens absolut. Echilibrul pe care îl implică un raport de proporţionalitate se bazează pe diferenţe dar şi interrelaţii care să permită funcţionarea sistemului instituţional, în aşa fel încât să se evite concentrarea excesivă a puterii sau a exerciţiului acesteia, precum şi excesul de putere, mai ales prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Finalitatea raportului de proporţionalitate dintre autorităţile publice o reprezintă „stabilirea unor corelaţii echilibrate între guvernanţi şi guvernaţi, în respectul libertăţilor publice”[17]

 Ne vom referi la unele dintre reglementările constituţionale privind sistemul instituţional statal român, care reflectă principiul proporţionalităţii:

       A. Elemente de diferenţă dintre autorităţile statului, semnificând autonomia fiecărei categorii de organe şi poziţia acestora în cadrul sistemului: autorităţile publice sunt reglementate distinct prin normele cuprinse în Titlul al III-lea din Constituţie. Este vorba de cele „trei puteri clasice” în ordinea tradiţională: puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

 Constituţia conferă Parlamentului o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” [art. 61 alin. (1)];

 În afara schemei clasice a separaţiei puterilor în stat, a dobândit statut constituţional Curtea Constituţională (art. 142 şi următoarele din Legea fundamentală), care este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională a României, independentă faţă de orice altă autoritate publică [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată]. De asemenea, Avocatul Poporului este independent faţă de orice altă autoritate publică. Este numit de Parlament în şedinţa comună a Camerelor [art. 65 alin. (2) lit. i)]. Din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertăţile lor, Avocatul Poporului poate sesiza autorităţile publice, pentru ca acestea să adopte măsuri prin care să înlăture faptele sau actele ce aduc atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime juridic protejate (art. 58 şi urm.). Are competenţa de a sesiza Curtea Constituţională, în situaţiile prevăzute de art. 146 lit. a) şi d);

 Structura bicamerală a Parlamentului este o expresie a echilibrului implicat de principiul proporţionalităţii. Astfel, Camerele sunt egale, dar sunt diferenţiate funcţional privind exercitarea competenţelor lor în materie legislativă. Distincţia dintre Camera primă sesizată (de reflecţie) şi Camera decizională, realizată de (art. 75), exprimă bicameralismul „cvasi-perfect”, ceea ce reprezintă un raport de proporţionalitate. Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia „sistemul bicameralismului parlamentar în România trebuie păstrat, dar trebuie transformat într-un bicameralism diferenţiat. Astfel, se va putea asigura legiferării democratism şi operativitate, iar organului legislativ un spor de reprezentativitate şi de responsabilitate”[18] Diferenţa între durata mandatului unor autorităţi ale statului contribuie la realizarea unui raport proporţional între puterile statului, este expresia echilibrului şi nu a egalităţii formale, de natură să asigure buna funcţionare a sistemului instituţional român. Astfel, durata mandatului Parlamentului este de 4 ani (art. 63) a Preşedintelui României este de 5 ani (art. 83), al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani (art. 133), mandatul judecătorilor la Curtea Constituţională este de 9 ani, iar preşedintele acestei instituţii este ales pentru o perioadă de 3 ani (art. 142), judecătorii de la instanţele judecătoreşti numiţi de Preşedintele României, au practic un mandat nelimitat în timp, deoarece sunt inamovibili în condiţiile legii (art. 125). Mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani (art. 58).

       B. În literatura de specialitate au fost subliniate particularităţile relaţiilor dintre autorităţile statului, care în opinia noastră materializează şi principiul proporţionalităţii, deoarece echilibrul relaţional implică şi diferenţa. În acest sens s-a afirmat că: „Alegerea Preşedintelui României de către popor, caracteristică esenţială a republicilor prezidenţiale, se îmbină în ţara noastră cu preeminenţa Parlamentului, ca urmare, îndeosebi, a originii parlamentare a guvernului, definind astfel un regim politic semi prezidenţial”[19]

 Ansamblul interrelaţiilor prevăzute de Constituţie între diferitele categorii de organe ale statului este forma de realizare a echilibrului şi a controlului reciproc al puterilor[20] . Aceste relaţii care formează „cartea de identitate a sistemului puterii de stat”[21] presupun autonomia autorităţilor statului şi diferenţele dintre acestea. Structura complexă a sistemului puterii de stat este o concretizare a principiului proporţionalităţii, altfel spus, realizează echilibru între puterile statului, care se bazează pe autonomie, diferenţiere şi interrelaţii. Cu cât mai mult reglementările constituţionale în materie reuşesc să materializeze cerinţele principiului proporţionalităţii, cu atât mai mult există garanţia evitării unor forme de concentrare a puterilor statului, tirania majorităţii sau a minorităţilor şi evident a excesului de putere.

 Preocuparea legiuitorului constituant român de a realiza un echilibru funcţional între puterile statului, între acestea şi societate, este evidentă, dacă ne referim la dispoziţiile art. 80 potrivit cărora: „Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, dar şi la dispoziţiile art. 146 lit. e) potrivit cărora instanţa noastră constituţională are competenţa de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice. Mai trebuie amintit şi rolul de mediator şi factor de echilibru pentru puterile statului, dar şi pentru societate pe care îl are justiţia. În acest sens, dispoziţiile art. 124 din Constituţie, consacră „unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea” generală a justiţiei, caractere ce reprezintă garanţii importante ale realizării funcţiilor puterii judecătoreşti în societate.

 Desigur, sistemul puterii de stat este unul deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora, dar şi a funcţiilor ce le revin şi a interrelaţiilor dintre elementele sistemului. În plan intern sistemul social-politic, iar pe plan extern sistemul comunităţii internaţionale a statelor constituie „mediul ambiant” cu care interacţionează autorităţile statului. De aceea, echilibrul, ca aspect particular al principiului proporţionalităţii, între puterile statului trebuie înţeles în dinamica sa, inclusiv în procesul continuu de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor constituţionale în materie.

 Proporţionalitatea, ca principiu al dreptului constituţional, are o dimensiune concretă. Existenţa unui raport proporţional, echilibrat, între autorităţile statului, între acestea şi societate, se verifică în practică prin funcţionabilitatea sistemului politic şi social, evitarea crizelor, sau, atunci când apar, prin capacitatea de gestionare a cestora de către autorităţile statului, respectându-se în orice situaţii principiile statului de drept. Esenţial pentru realizarea exigenţelor separaţiei şi echilibrului între puterile statului, dar şi a stabilităţii, în dinamica sa a sistemului social şi politic, din perspectiva pluralismului în societate, este existenţa unui raport proporţional, echilibrat între majoritate şi minorităţi, între guvernământ şi opoziţie, „mai ales atunci când guvernământul provine dintr-o majoritate parlamentară confortabilă şi omogenă şi se sprijină pe ea”[22] (I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 95).

 

IV. Aspecte ale jurisprudenţei curţii constituţionale privind garantarea şi respectarea cerinţelor statului de drept

 În finalul acestei analizei ne vom referi la unele decizii ale Curţii Constituţionale pe care la considerăm relevante pentru problematica statului de drept.

 Curtea Constituțională identifică trăsătura fundamentală a statului de drept, respectiv supremaţia Constituţiei, şi obligativitatea respectării legii.[23] Totodată, s-a afirmat în jurisprudența instanţei constituționale că statul de drept, asigurând supremaţia Constituției, realizează şi „corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” [24] Cerinţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii statale, respectiv supremaţia legii, ceea ce implică subordonarea statului faţă de drept. În acest sens, dreptul asigură mijloacele prin care pot fi cenzurate opţiunile sau deciziile politice şi să realizeze eliminarea eventualelor tendinţe abuzive şi discreţionare ale structurilor statului. Totodată, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice şi consacră garanţii, inclusiv de natură jurisdicțională, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în primul rând prin limitarea autorităţii statului, fapt ce reprezintă încadrarea activităţii autorităţilor publice în limitele legii.

 Jurisprudența Curţii Constituţionale exprimă astfel cerinţele principale ale statului de drept în raport cu scopurile activităţii statale. Se realizează astfel prin jurisprudență o sinteză deosebit de elocventă a doctrinei privind noţiunea şi trăsăturile statului de drept. Este semnificativă în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015[25],, prin care Curtea Constituţională conferă o explicaţie pertinentă caracterului de stat de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) teza I din Constituţie: „Exigenţele statului de drept privesc scopurile majore ale activităţii sale, prefigurate în ceea ce îndeobște este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi a tuturor actelor normative cu acesta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală. Statul de drept consacră o serie de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea statului, respectiv încadrarea autorităţilor publice în coordonatele dreptului”. A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000[26] .

 Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice nu este consacrat în mod expres de Constituţia României, dar, la fel ca şi alte principii constituţionale, este implicat de dispoziţiile normative constituţionale, respectiv art. 1 alin. (3), care consacră caracterul de stat de drept. În acest fel, instanţa noastră constituțională acceptă deducerea, pe cale de interpretare, a unor principii de drept implicate de normele exprese ale Legii fundamentale. În acest sens, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, [27] Curtea Constituțională a statuat că: „Principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa”[28].. Mai mult, instanţa noastră constituțională a considerat că principiul securităţii raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept.[29] Curtea Constituţională se pronunţă în mod constant pentru claritatea şi predictibilitatea legii, acestea fiind cerinţe ale statului de drept. Astfel, „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi predictibilitate a normei, principii ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.[30]

Referitor la statul de drept, Curtea Constituţională a arătat că dreptatea şi democraţia socială sunt valori supreme. În acest context, autorităţile militarizate, în speţă Jandarmeria Română, exercită, în condiţiile legii, atribuţii specifice cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism. În consecinţă, a statuat instanţa constituţională: „Prin posibilitatea unor autorităţi militarizate de a constata contravențiile săvârşite de civili, nu este afectat în niciun fel art. 1 alin. (3) din Constituție, referitor la statul român, ca stat de drept, democratic şi social”[31] Demnitatea omului, alături de libertăţile şi drepturile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme ale statului de drept (art. 1 alin. (3)). În lumina acestor reglementări constituționale s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale că statului îi este interzis să adopte soluţii legislative care pot fi interpretate ca fiind lipsite de respect faţă de convingerile religioase sau filosofice ale părinţilor, motiv pentru care organizarea activităţii şcolare trebuie să realizeze un just echilibru între procesul de educare şi de predare a religiei, iar pe de altă parte cu respectarea drepturilor părinţilor, de a asigura educaţia în conformitate cu propriile convingeri religioase. Activităţile şi comportamentele specifice unei anumite atitudini de credinţă ori convingeri filosofice, religioase sau non-religioase, nu trebuie să fie supuse unor sancţiuni pe care statul le prevede pentru un asemenea comportament, indiferent de motivaţiile de credinţă ale persoanei în cauză. „Ca parte a sistemului constituţional de valori, libertăţii de conştiinţă religioase îi este atribuit imperativul toleranţei, în special cu demnitatea umană, garantată de art. 1 alin (3 ) din Legea fundamentală, ce domină ca valoare supremă întregul sistem de valori”[32] Este interesant de subliniat şi faptul că instanţa noastră constituțională consideră demnitatea umană ca fiind valoarea supremă a întregului sistem de valori consacrate constituţional, valoarea care se regăseşte în conţinutul tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Totodată, este un aspect important ce impune tutoror autorităţilor statului ca în întreaga lor activitate să aibă în vedere în primul rând respectarea demnităţii omului.

 De remarcat că în jurisprudența sa, Curtea Constituţională identifică şi componentele de conţinut ale demnităţii umane, ca valoare morală, dar în acelaşi timp constituțională, specifică statului de drept: „Demnitatea umană, sub aspect constituțional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor, precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală”[33]

 

 CONCLUZII

 Antonie Iorgovan afirma că o problemă de esenţă a statului de drept este aceea de a răspunde întrebării: “unde se termină puterea discreţionară şi unde începe abuzul de drept, unde se termină comportamentul legal al administraţiei, concretizat prin dreptul acesteia de apreciere şi unde începe încălcarea unui drept subiectiv sau interes legitim al cetăţeanului?“[34] Abordând aceeaşi problemă, Leon Duguit în anul 1900 realizează o interesantă distincţie între “puterile normale şi puterile excepţionale” conferite administraţiei de către constituţie şi legi, iar pe de altă parte situaţiile în care autorităţile statului acţionează în afara cadrului normativ. Aceste din urmă situaţii, autorul le împarte în trei categorii:

1) excesul de putere (atunci când autorităţile statului depăşesc limitele împuternicirilor legale);

2) deturnarea puterii (atunci când autoritatea statului îndeplineşte un act care intră în competenţa sa urmărind alt scop decât cel prescris de lege);

3) abuzul de putere (atunci când autorităţile statului acţionează în afara competenţelor lor, dar prin acte care nu au caracter juridic).[35]

Prin urmare, aplicarea şi respectarea principiului legalităţii în activitatea autorităţilor statului este o problemă complexă deoarece exercitarea funcţiilor statale, presupune şi puterea discreţionară cu care organele statului sunt investite, sau altfel spus “dreptul de apreciere” al autorităţilor privind momentul adoptării şi conţinutul măsurilor dispuse. Ceea ce este important de subliniat este faptul că puterea discreţionară nu poate fi opusă principiului legalităţii, ca dimensiune a statului de drept.

 Excesul de putere se poate manifesta în aceste împrejurări cel puţin prin trei aspecte:

a) aprecierea unei situaţii de fapt ca fiind un caz excepţional, deşi nu are această semnificaţie (lipsa unei motivaţii obiective şi rezonabilă);

b) măsurile dispuse de autorităţile statului competente, în virtutea puterii discreţionare, să depăşească ceea ce este necesar pentru ocrotirea interesului public grav ameninţat;

c) dacă aceste măsuri limitează în mod excesiv, nejustificat, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute constituţional.

 Existenţa unor stări de criză – economice, sociale, politice sau constituţionale – nu justifică excesul de putere. În acest sens profesorul Tudor Drăganu afirma: “ideea statului de drept cere ca ele (situaţiile excepţionale n.n.) să-şi găsească reglementări adecvate în textul constituţiilor, ori de câte ori acestea au un caracter rigid. O asemenea reglementare constituţională este necesară să determine limitativ domeniile de raporturi sociale, în care transferul de competenţă de la parlament la guvern poate avea loc, să sublinieze caracterul lui temporar, prin stabilirea unor termene de aplicabilitate şi să precizeze scopurile în vederea cărora el se efectuează.”[36] Desigur, excesul de putere nu este un fenomen care se manifestă numai în practica organelor executive, putând fi întâlnit în activitatea parlamentului sau a instanţelor judecătoreşti.

 Apreciem că puterea discreţionară recunoscută autorităţilor statului este depăşită, iar măsurile dispuse reprezintă exces de putere, ori de câte ori se constată existenţa următoarelor situaţii:

 - măsurile dispuse nu urmăresc un scop legitim;

 - deciziile autorităţilor publice nu sunt adecvate situaţiei de fapt sau scopului legitim urmărit, în sensul că depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop;

 - nu există o justificare raţională a măsurilor dispuse, inclusiv în situaţiile în care se stabileşte un tratament juridic diferit pentru situaţii identice, sau un tratament juridic identic pentru situaţii diferite;

 - prin măsurile dispuse autorităţile statului limitează exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără a exista o justificare raţională care să reprezinte, în special, existenţa unui raport adecvat între aceste măsuri, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

 Problema esenţială pentru practician şi teoretician este de a identifica criterii prin care să se stabilească limitele puterii discreţionare a autorităţilor statului şi diferenţierea acesteia de excesul de putere, care trebuie sancţionat. Desigur, există şi problema utilizării acestor criterii în practica instanţelor judecătoreşti sau de contencios constituţional.

 În legătură cu aceste aspecte, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia, “scopul legii va fi deci limita legală a dreptului de apreciere (a oportunităţii). Căci puterea discreţionară nu însemnă o libertate în afara legii, ci una permisă de lege.”[37] Desigur, “scopul legii” reprezintă o condiţie de legalitate sau, după caz, de constituţionalitate a actelor juridice ale organelor statului şi de aceea poate fi considerat un criteriu pentru a delimita puterea discreţionară de excesul de putere.

 Aşa cum rezultă din jurisprudenţa unor instanţe internaţionale şi interne, în raport cu tema noastră de cercetare, scopul legii nu poate fi singurul criteriu pentru a delimita puterea discreţionară (sinonimă cu marja de apreciere, termen utilizat de către C.E.D.O.), pentru că un act juridic al statului poate reprezenta exces de putere nu numai în situaţia în care măsurile adoptate nu urmăresc un scop legitim, dar şi în ipoteza în care măsurile dispuse nu sunt adecvate scopului legii şi nu sunt necesare în raport cu situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit.

 Adecvarea măsurilor dispuse de autorităţile statului la scopurile legitime urmărite reprezintă un aspect particular al principiului proporţionalităţii. Semnificativă este opinia exprimată de Antonie Iorgovan, care consideră că limitele puterii discreţionare sunt stabilite de: “regulile pozitive scrise, principiile generale de drept înscrise, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proporţionalităţii” (s.n.).[38]

 Prin urmare, principiul proporţionalităţii este un criteriu esenţial care permite delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea autorităţilor statului. Şi prin aceasta un principiu esenţial al statului de drept.

 

NOTE


[1]              Pentru dezvoltări a se vedea : M. Andreescu ,A.Puran, Drept constituţional Teoria generală a statului, ediţia a 3-a, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2018, pp. 65-75
[2]              I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 186
[3]              Carré de Malberg, Contribution á la théorie géneral de l’Etat, vol. II, Tenin, Paris, 1922, p. 35)
[4]              Pentru dezvoltări, a se vedea: Ch. Eisenmann, L’espirit des lois et la separation des pouvoirs, în Cahiers de philosophie politique, Ed. Ousia, nr. 2-3, 1984, p.198; D. Rousseau, Droit du contentiux constitutionnel, Paris, 1990, p. 365;; p. 256-265; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 9-11
[5]              Ase vedea, O. Duhamel, I. Meny, Dictionnaire constitutionnel, PUF, Paris, 1992, p. 972-975
[6]              I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 11)
[7]              Carré de Malberg, op. cit., vol. II, p. 23
[8]              Carré de Malberg, op. cit., vol. II, p. 52
[9]              I. Muraru, S.E. Tănăsescu, op. cit., vol. I, p. 19
[10]             I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Europa Nova Bucureşti,1996., vol. I, p. 95.
[11]             G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 137
[12]             J. Elliot, Debates on the Adoption of the Federal Constitution, Philadelphia, Lippincott, 1941, p. 203
[13]             C.Grewe, H.R. Fabri, Droit constitutionnels europeans, PUF, Paris, 1995, p. 361 şi urm
[14]             I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 80
[15]             I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 80
[16]             I. Muraru, E.-S. Tănăsescu
[17]             I. Muraru, M. Constantinescu, Rolul Curţii Constituţionale în asigurarea echilibrului puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996
[18]             I. Muraru, A. Muraru, Scurtă pledoarie pentru un bicameralism parlamentar diferenţiat, în Revista de drept public nr. 1/2005, p. 8
[19]             M. Constantinescu, Echilibrul puterilor în regimul constituţional din România, în Dreptul nr. 3/1993, p. 3
[20]             Pentru identificarea şi analiza acestor interrelaţii, a se vedea: I. Deleanu,
op. cit., vol. II, p. 197-208; I. Muraru, E.-S. Tănăsescu, op. cit., vol. II, p. 240-247;
I. Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
p. 251-273
[21]             I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 201
[22]            I. Deleanu, op. cit., vol. I, p. 95.
[23]            A se vedea în acest sens: Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în M.Of. nr. 727 din 15 noiembrie 2001, şi Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M.Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
[24]            Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în M.Of. nr. 233 din 17 martie 2004).
[25]             Publicată în M.Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015,
[26]            Publicată în M.Of. nr. 334 din 19 iulie 2000.
[27]             Publicată în M.Of. nr. 347 din 6 mai 2008,
[28]             A se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 685 din 25 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015
[29]            A se vedea Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în M.Of. nr.404 din 18 iunie 2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în M.Of. nr. 454 din 6 iulie 2012).
[30]            Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
[31]            Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008, publicată în M.Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008
 
[32]            Decizia nr. 669 din 12 noiembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 59 din 23 ianuarie 2015).
[33]            Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012. A se vedea şi decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M.Of. nr. 246 din 7 februarie 2014).
[34]             Antonie Iorgovan. Cuvânt înainte la: Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
[35]             Leon Duguit, Manuel de Droit Constitutionnel, Paris, 1907, pp.445-446.
[36]             Tudor Drăganu, Drept constitutional si instituţii politice.Tratat elementar,Ed.Lumina Lex,1999,vol II,pp.131-132
[37]             Rozalia Ana Lazăr, Legalitatea actului administrativ. Drept românesc şi drept comparat, Editura Ch.Beck Bucureşti 2005, p.. 165.
[38]             Antonie Iorgovan, op.cit. p 6.
15-03-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu