Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 282

Omul, societatea si statul (II) - Miturile statului si societatii contemporane

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: stat de drept; Biserica si stat; societate;
Miturile societății contemporane:
statul de drept, drepturile omului, supremația legii, constituția.
Moartea statului de drept
 
Contractul social și expresia lui - constituția, supremația legii, statul de drept și social, libertatea persoanei și drepturile omului au devenit în prezent mituri, în raportul cu existența omului contemporan, ordinea juridică instituită de guvernanți și realitățile politice, economice și sociale ale lumii în care trăim.

Noțiunea însăși de "mit" este asociată, încă din antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie". Prin însăși etimologia termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, așa cum și azi, în cărți, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care trebuie să ne debarasăm pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă "cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau poveste care nu este măsurată, raționată, așa cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci, recunoscuți ca raționaliști, "cuvântul care povestește" n-are aceeași valoare cu "cuvântul care demonstrează"! Aristotel spunea: "Dar subtilitățile mitologice nu merită să fi supuse la un examen serios. Să ne îndreptăm mai degrabă atenția spre cei care gândesc pe baza demonstrației”[1].

 Dacă rămânem pe terenul filosofiei religiilor și a filosofiei cunoașterii, trebuie să remarcăm fie și în treacăt că mitul, gândirea mitică, nu sunt concepute numai în sens peiorativ ca o deformare conceptuală a realității sau ca un surogat al idealurilor sociale. Mitul poate fi și un simbol al tainei existențiale pe care omul, la măsurile rațiunii sale, nu o poate cunoaște, rațional, demonstrativ. "Simbolul" este un obiect sau eveniment care trimite la altceva decât la ceea ce indică în mod direct, care posedă deci un sens "secund" mai profund decât cel "primar" sau "literal". El este expresia unui lucru pe care n-am ști să-l definim de-o manieră mai clară, mai precisă. Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva diferit, care devine astfel semnul unei realități considerate mai înalte, mai cuprinzătoare[2].  Valoarea cognitivă a mitului/simbolului, de care se amintește în filosofia cunoașterii și a religiilor, constă nu în calitatea sa de adevăr, „ci în aceea de efect pe care îl produce, anume crearea unei unități de sens care este fondatoare a valorilor unei societăți prin proiecția acestor valori asupra unui moment fondator”[3].

 În acest context se pune întrebarea dacă mitul are totuși vreo valoare de adevăr. Alături de autorii consacrați răspundem la această întrebare negativ. Mitul, formă a gândirii și a cunoașterii este purtător de sens dar nu și de adevăr. Purtător de sens, da, dar purtător de adevăr, nu! Mitul este o iluzie, o eroare și chiar o minciună atunci când paradigma pe care o propune este prezentată ca fiind adevărul. Iluzia mitologică constă în ruptura categorică între construcția ideatică sau faptică și existență.

 Aceasta este și situația categoriilor clasice de organizare democratică a societății care inițial reflectau, chiar dacă numai în parte, realitatea socială și impuneau standarde privind ordinea juridică și socială. Începutul acestui secol a marcat și debutul procesului de mitizare a valorilor democrației, de transformarea acestora în iluzii pe care guvernanții le oferă fariseic omului și societății ca fiind purtătoare de adevăr.

 Mitizarea omului și societății contemporane, credința în idolii vremurilor noastre, acumularea, consumul, tehnologia, rațiunea umană și a considera această lume și viața ca fiind singurele forme de existență este rezultatul paradigmelor de guvernare impuse astăzi de cei care dețin puterea, dar și rezultatul secularizării societății, profanării sacrului, a dreptei credințe ortodoxe, într-un cuvânt, despărțirea de Dumnezeu, ca opțiune liberă de conștiință și de viață a omului și societății contemporane[4].

 Existența omului, atât ca persoană cât și în societate, are o structură duală. Omul este în același timp și trup și suflet, este mărginit și supus timpului, legilor materiei, dar totodată este dăruit de creator cu libertate, are vocația transcendenței și a eternității fericite, este înzestrat cu simțuri și cu rațiune și poate să alegă să trăiască exclusiv în această lume sau să fie mai presus de aceasta. Omul este nedefinit și infinit în existența ca ipostas, dar în același timp este o ființă socială, iar existența sa socială presupune o ordine socială, juridică și statul. Acest dualism nu poate fi niciodată echilibrat pe deplin și de multe ori devine antagonic, mai ales în societatea contemporană. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor dr. academician dr. Dumitru Stăniloae: „Omul este o unitate omnilaterală de componente contrastante în continuă întărire, dar care poate deveni o unitate de contrarii, din care unele luptă să le domine sau chiar să le excludă pe celelalte. În primul rând omul se realizează integral printr-o continuă depășire orizontală spre lume și spre semenii săi, și verticală, spre Absolutul personal după care însetează. În al doilea caz își restrânge ființa în mod contrar ei, la unele din componentele ei, în luptă cu altele și înăbușindu-le pe acelea. Depinde de libertatea fiecăruia spre care din aceste două stări voiește să înainteze.”[5]

 Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „Nu tot ce este deosebit este contrar. Căci opoziția este fapta voinței arbitrare ce se mișcă contrar rațiunii; iar deosebirea e proprie firii stăpânite de rațiune. Cea dintâi sfâșie firea, cea de a doua o ține, evident unită...Nu tot ce contrastează se și opune spre desființarea celuilalt.”[6]

 Omul social contemporan, într-o societate considerată a fi democratică, este titular de drepturi și libertăți prin care participă la ordinea juridică constituită de stat. Dualismul dintre om și stat este aici evident. Ordinea și stabilitatea socială presupun toleranță și respect reciproc între subiectele care participă la relațiile sociale. Exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu trebuie să contravină ordinii existente în viața socială: coexistența libertăților și protecția socială sunt cele două comandamente care stau la baza limitelor edictate de dreptul pozitiv.  Dificultatea constă în a găsi soluțiile cele mai potrivite care să armonizeze interesele individuale și interesul public și să garanteze totodată drepturile și libertățile fundamentale în situațiile în care s-ar putea limita sau restrânge exercițiul acestora.

 În relația dintre drepturi și libertăți, pe de o parte, și societate pe de altă parte, s-au conturat două atitudini extreme: sacrificarea drepturilor și libertăților în interesul ordinii sociale, sau preeminența drepturilor și libertăților, chiar dacă astfel sunt sacrificate interesele și ordinea socială. Nici una dintre aceste soluții nu este justificată de imperativele unei autentice democrații și cerința realizării echilibrului și armoniei sociale. Reglementările constituționale, pentru a fi eficiente, trebuie să realizeze un echilibru între cetățeni și autoritățile publice, apoi între autoritățile publice și desigur, cetățeni. Trebuie de asemenea să se asigure protecție individului contra ingerințelor arbitrare ale statului în exercitarea drepturilor și libertăților sale. De aceea, limitele impuse drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să fie adecvate unui scop legitim, acesta putând fi: protecția societății, a ordinii sociale, economice și politice, a ordinii de drept, sau pentru protecția drepturilor altora. Limitele nu trebuie să lipsească de conținut drepturile însăși, ci să garantez. Toate dualitățile existențiale mai sus amintite impun un termen dominant iar celălalt devine recesiv. În funcție de modul concret în care se realizează acest raport omul se află în firea sa sau existența sa este contrară firii, este o existență mitică, o iluzie. De exemplu în dualitatea trup-suflet, termenul dominant pentru ca omul să fie în firea sa trebuie să fie întotdeauna sufletul.

 În formele duale ale existenței sociale, om-stat, om societate, ordinea socială–drepturile și libertățile fundamentale, termenul dominant ar trebui să fie întotdeauna omul, în raport cu statul și cu societatea acestei lumi, sau libertatea, drepturile fundamentale trebuie să fie dominante în raport cu statul și ordinea juridică, aceasta pentru ca fenomenalitatea existenței sociale să fie în firescul ei. În situația în care sensul acestor dualități se schimbă, iar statul și ordinea socială și juridică devin dominante se produce ceea ce noi numim mitizarea existenței sociale, transformarea valorilor clasice și firești ale democrației în mituri, iluzii și creații imaginare, pretins a fi adevărate și impuse de guvernanți. Există autori contemporani care vorbesc de „moartea statului de drept”, afirmație care în opinia noastră corespunde stadiului actual al societății, în care omul zilelor noastre a ales liber să trăiască. Oferim cititorului câteva exemple de mituri sociale contemporane, rezultatul sensului schimbat, contrar firii, a unor dualități existențiale mai sus amintite, cu consecința transformării deosebirilor în contradicții, în crize sociale majore.

 „Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile” spun actualii guvernanți, o lume fără Dumnezeu și dreapta credință, fără umanism și valori naționale, înlocuite cu idolii vremurilor noastre, dintre care cei mai de temut sunt ipostazierea tehnologiilor în detrimentul valorile umanismului și culturii, globalizarea internațională în detrimentul cu tradițiilor și valorilor naționale, ordinea socială construită pe regulile concurenței în care omul devine lup pentru om, a acumulării și consumului material în detrimentul solidarității și comuniunii sociale și nu în ultimul rând, scopul afirmat existențial este acela de „a avea” în detrimentul lui „a fi”. Bunătatea lumii de astăzi proclamată de guvernanți este un mit, o iluzie în raport cu realitatea crudă și mizeria spirituală și materială în care se află omul și societatea zilelor noastre. Suveranitatea națională, adică supremația națiunii, a statului național a puterii statale în raport cu oricare alt centru de autoritate și independența față de alte puteri străine, proclamată și înscrisă în constituții, este astăzi un mit, o iluzie. Globalismul internațional și mai ales integrarea europeană au redus la minimul suveranitatea națională, a statului național, a națiunii. Națiunea și statul trebuie să se supună deciziilor politice, economice sau juridice care se adoptă și se impun de centrele de putere europene și mondiale. Ordinea socială și juridică internațională construită și proclamată astăzi este un simplu mit pentru popoare deoarece desființează identitatea națională, marginalizează și chiar anulează tradițiile și valorile naționale, înlocuite cu iluzii sau idolii contemporani.

 Mai sus (în prima parte) am prezentat pe larg doctrina contractului social pentru că a fost temelia unei ordini sociale și juridice democratice și crea posibilitatea armonizării opozițiilor sociale la care ne-am referit și noi mai sus, în sensul firesc al poziției dominante a omului, a drepturilor sale naturale și intangibile, în acest raport statul și chiar societatea având poziții recesive. În prezent contractul social, proclamat de guvernanți a devenit un mit, o iluzie.

Expresia supremă a pactului social este constituția considerată de doctrinari a fi: așezământul politic și juridic fundamental al unui stat. Aceasta deoarece Constituția a fost și este concepută într-o viziune mai largă, ce excede politicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează și pentru care adoptarea sa dobândește semnificația unei adevărate revoluții. În constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără. Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, altfel, ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nicio semnificație și nicio valoare; fiecare popor își are constituția care i se potrivește și care i se cuvine.

 Principiul supremației constituției a fost declarat sacru și inviolabil. Marele jurist român Ion Deleanu spunea în acest sens: „Principiul supremației constituției poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice. Și nici nu ar fi posibil altfel: Constituția legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voințe de stat; ea conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicare; ea determină funcțiile și atribuțiilor ce revin autorităților publice, consacrând drepturile și datoriile fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; ea indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinii de drept; ea este, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice. Sunt, toate acestea, elementele substanțiale care converg spre una și aceeași concluzie: supremația materială a Constituției. Dar constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și inaccesibilă, care se atașează dispozițiilor ei, așa încât nicio altă lege în afara uneia constituționale nu poate abroga sau modifica dispozițiile așezământului fundamental, dispoziții care se sprijină pe ele însele, postulându-și supremația”[7]. Toate aceste principii au devenit un mit în raport cu realitățile sociale și politice contemporane, față de realitatea dureroasă a statului social al omului contemporan.

Organizațiile supranaționale, în primul rând Uniunea Europeană, ce este departe de a fi o structură de cooperare internațională democratică și care în realitate a devenit un centru de putere pentru cei care astăzi domină Europa și lumea, a desființat practic valoarea și importanța constituțiilor statelor și principiul supremației acestora, deși ele sunt proclamate fariseic. În deciziile politice și jurisprudența organismelor Uniunii Europene se proclamă explicit și se aplică principiul supremației ordinii juridice impusă de cei care dețin puterea în această organizație față de ordinea constituțională și juridică a statelor. Pentru România consecința este aplicarea unei ordini de drept străine de tradițiile și valorile naționale de „legea bună și dreaptă a țării”, cum spun cronicarii noștri.

 Principiul supremației legii exprimat prin sintagma constituțională „nimeni nu este mai presus de lege” este astăzi un simplu mit pentru că nu mai are corespondent în realitate. Guvernanții actuali se supun literei și spiritului legii în mică măsură sau deloc. Exemplele sunt numeroase: desele conflicte politice și constituționale, care în esență sunt încălcări ale Constituției și legii, excesul de puterea și chiar abuzul de putere prin interpretarea și aplicarea legii deformat, contrar finalității acesteia, constrângerile de tot felul impuse celor guvernați, cum ar fi impozite multiple și birocrația fiscală, inclusiv cea economică.

Și mai este un aspect, voința de putere, de constrângere, de a norma, de a adopta acte normative. În esență, legea de orice fel este un act juridic care generează constrângere, impune încadrarea într-o ordine normativă.  Multitudinea de acte normative adoptate în anii așa zisei democrații de către guvernanții noștri ilustrează din plin acest aspect al deformării dimensiunii teleologice a legii deoarece legea nu mai are ca finalitate omul, libertatea și demnitatea acestuia, bunăstarea și traiul decent, ci omul este pentru lege, nevoit să se supună constrângerilor sociale și economice de o mare varietate. Principii constituționale clasice, precum predictibilitatea și stabilitatea legii, simplitatea acesteia, constituționalitatea dreptului, necesara adecvare a normelor și ordinii juridice la un scop legitim, firesc, și la realitatea socială, națională sunt astăzi mituri, dar care continuă să fie proclamate formal de guvernanți.

 Drepturile omului sunt proclamate de unii comentatori „o nouă religie a vremurilor noastre”. O religie însă care îl ignoră pe singurul și adevăratul Dumnezeu, Creatorul a toate câte sunt, și care încearcă să transpună într-o formă raționalizată și mai ales normativă esența și firea omului, dimensiunea naturală, imuabila și intangibilă a drepturilor esențiale ale persoanei umane aflată în mediul social. Este drept, în timp scurt, după al doilea război mondial au fost adoptate la nivel intern și internațional numeroase instrumente juridice, inclusiv constituții, care proclamă, reglementează și garantează drepturi și libertăți juridice ale omului. Au fost create instituții și mecanisme procedurale interne și internaționale pentru apărarea acestor drepturi, în cazul în care titularii lor, întotdeauna oamenii, au fost lezați prin încălcarea drepturilor lor de către guvernanți și chiar de către justiție. Toate aceste realități juridice au fost bune până la un timp, mai precis până în perioada contemporană, când omul nu mai este considerat ca scop, ci ca un simplu mijloc care trebuie să se supună ordini juridice bazate pe constrângere. În timpul crizei sanitare guvernanții interni și internaționali au dispus excesiv, fără nicio justificare reală, restrângerea până la desființare a multor drepturi și libertăți juridice, consacrate și garantate constituțional, fapt care are și în prezent consecințe grave pentru viața și sănătatea omului, pentru existența socială a acestuia, pentru viitorul culturii și al civilizației. Mijloacele juridice de protecție a libertăților individuale s-au dovedit ineficace în fața puterii dezlănțuite a guvernanților cu scopul de a reduce omul de la persoană la individ și de a-l integra în ordinea juridică și politică nou creată în care se oferă omului, în locul libertății, așa numita siguranță socială dacă acceptă pasiv această ordine politică și juridică în care este întotdeauna un simplu mijloc și niciodată un scop.

 Există doctrinari contemporani care consideră că omul nu poate fi sub aspect juridic titular de drepturi și libertăți, deoarece numai legea poate să-i confere, dacă guvernanții doresc, libertăți juridice. În raport cu această realitate dureroasă, drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu sunt o nouă religie, ci au devenit un mit al vremurilor noastre, proclamate însă fariseic de către cei care există puterea. Statul de drept și statul social, atribute ale statului consacrate constituțional, au devenit mituri, deoarece realitățile sociale sunt contrare cerințelor pe care le implică aceste trăsături ale unui sistem statal cu adevărat democratic. Exemplele sunt numeroase. Statul nu se mai implică în viața socială, fiindcă se consideră un stat liberal, deși prin constituții are obligații pozitive pentru a asigura un nivel de trai decent, un sistem de îngrijire a sănătății eficient, un sistem de învățământ, accesibil pentru toți, gratuit, performant și axat inclusiv pe valorile și tradițiile poporului român. Realitatea socială contemporană este marcată de accentuarea sărăciei, a discrepanțelor sociale, a răspândirii abandonului școlar și a inculturii, în schimbul proliferării pragmatismului școlar și universitar care s-a dovedit a fi ineficient. Distrugerea sistemului instituțional de sănătate publică, mai ales în timpul crizei sanitare, când datorită restricțiilor impuse mulți oameni au avut de suferit sau chiar au murit în așteptarea unor îngrijiri medicale care nu au mai fost acordate, dovedesc că statul social este astăzi un mit. Justiția și principiul accesului liber la justiție, independența și imparțialitatea acesteia, toate fiind consacrate de constituții și instrumente juridice internaționale, sunt astăzi pentru omul de rând simple mituri. Contradicțiile interne ale justiției, la care am făcut referire într-un alt studiu demonstrează susținerea noastră.[8]

 Pentru cele arătate mai sus putem spune că principiul egalității juridice a tuturor în fața legii, a dreptății sociale sunt astăzi doar mituri. Inegalitățile, discriminările, privilegiile, nedreptatea sunt prezente peste tot în viața social fără a fi sancționate. Dictatura este posibilă chiar și într-un sistem democratic[9].

 

Premise pentru restaurarea omului, a statului și a societății

 Statul, pactul social, constituția, legile, dualismele sociale, existența unei ordini juridice și sociale nu pot fi desființate atâta timp cât omul este și o ființă socială. Se poate schimba însă esența și sensul actual al acestora contrare dreptății și voii lui Dumnezeu, contrare firii umane.

 Dar pot fi concepute și chiar implementate și noi forme de organizare socială și chiar statală a societății care să reconsidere omul, acesta trebuind să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc în raport cu statul. Ne vom referi în studiile viitoare la câteva posibile alternative de organizare socială, statală și economică care să ducă la restaurare socială a omului.

Există, în opinia noastră, patru posibile modele de raporturi între o persoană și ceilalți membri ai societății, modele care sunt rezultatele formelor de guvernare și a ordinii sociale și juridice existente și care în același timp pot influența statutul social al omului, ordinea socială și chiar guvernarea.

 

 Primul model, omul împotriva altuia și împotriva tuturor.
Model exprimat de celebrul dicton, Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). Această stare socială este caracteristică modelului economic și de guvernare al societății contemporane, respectiv al liberei concurențe, al utilitarismului și al acumulării materiale, al consumului. Principiul de bază al ordinii sociale este a avea și nu a fi, iar omul este numai un mijloc folosit pentru realizarea intereselor politice, private ale celor ce exercită puterea. Modelul are consecințe negative multiple: exclusivismul social, egoismul, necredința, secularizarea societății, minimizarea valorilor culturale ale umanismului și exacerbarea tehnologiilor, această lume considerându-se ca fiind unica posibilă, iar fericirea și binele considerate a fi de natură materială. Recenta criză sanitară a impus și a promovat „distanțarea socială”, ca formă de existență colectivă a omului. Consecințele acestei reguli a ordinii sociale și juridice are și va avea consecințe grave pentru om ca persoană, pentru cultura și civilizația contemporană, a generalizat frica, discriminarea, dar a facilitat și facilitează dominația guvernanților, după celebrul dicton Divide et impera (divide și stăpânește). 

 

 Al doilea model relațional posibil poate fi definit cu sintagma, omul, unul lângă cu altul.
 Este modelul democrației maselor, dar și al democrației individuale ca atribute ale ordinii juridice și sociale prezente. Democrația maselor a impus guvernarea după principiul „minoritatea se exprimă iar majoritatea decide”. Consensul nu este considerat ca fiind o cerință a unei bune guvernări, ci cel mult o situație de excepție. Consecința este dominația politică, economică, socială și juridică a unei majorități create în urma unor jocuri electorale și interese de grup, o majoritate artificială, care adaugă mereu un plus de distanțare între guvernanți și guvernați, aceștia din urmă fiind proclamați formal ca fiind deținătorii puterii, un alt mit al vremurilor noastre.

 Democrația individuală este expresia proclamării și consacrării constituționale a drepturilor și libertăților juridice ale omului, incontestabil un progres în relația om-stat. Titularul libertăților juridice este în actuala ordine juridică omul, dar care rămâne la stadiul de individ și nu este considerat persoană. Aceasta deoarece nu se recunoaște omului un drept natural intangibil la libertate, ci numai drepturi și libertăți conferite de guvernanți, libertăți și drepturi care pot fi oricând restrânse și chiar desființate de cei care exercită puterea, motivația acestor măsuri de constrângere neavând relevanță nici măcar în plan juridic.

 Democrația individuală este și expresia raționalismului abstract, al utilitarismului social, al protestantismului, a încrederii nelimitate în rațiune și în această lume, cu consecința distanțării de Dumnezeu.

 Considerăm că expresia juridică ce marchează începutul democrației individuale este formulată în „Declarația Franceză a Drepturilor Omului”, în plină epocă a iluminismului sub forma, libertatea unui om se sfârșește și are ca limită libertatea altuia. Este celebrul principiu al „coexistenței libertăților”, sau cu referire la modelul relațional propus de noi, omul, unul lângă altul.

 

 Al treilea model relațional poate fi definit prin sintagma, omul, unul împreună cu altul.
Este modelul solidarității sociale, a conștiinței sociale și a apartenenței la neam. Sub aspect juridic corespunde realității poporului și a națiunii, a tradițiilor și valorilor care particularizează istoric un popor și o națiune. Solidaritatea socială se poate realiza și la nivel de grup prin organizații laice sau religioase, cele mai multe fiind cu caracter neguvernamental. Acest model este expresia comunității sociale fie ea de grup sau ca națiune și generează pentru membrii acesteia conștiința apartenenței la grup sau la națiune. Se bazează pe existența unor sentimente puternice de apartenență, identitate în credință, valorică și culturală, de solidaritate la fiecare membru al comunității.

 Actuala ordine socială și juridică mondială, definită prin conceptul de „integrare” (sau globalizare) tinde să desființeze comunitatea unui popor, a unei națiuni, sentimentul personal de apartenență la valorile și tradițiile naționale, într-un cuvânt, identitate națională. Actuala ordine socială și juridică mondială se dorește a fi impersonală, neagă solidaritatea și chiar națiunile. Scopul este evident: să se faciliteze dominația centrelor de putere mondiale și europene. Din fericire aceste scopuri malefice nu pot deveni realități așa de ușor, deoarece solidaritatea, conștiința apartenenței la un neam și la o țară, dreapta credință, tradițiile și valorile spirituale ale unui popor nu pot fi anulate prin decizii și programe politice sau prin tentațiile iluzorii ale tehnologiilor și a mitului bunăstării într-o societate a acumulării și consumului, dar pot fi umbrite hașurate, mai ales în conștiința tinerilor.

 

 Al patrulea model relaționar, al omului în existența sa socială poate fi definit prin sintagma omul, unul pentru altul.
Este modelul și realitatea comuniuni ortodoxe, a dreptcredincioșilor în Biserică și mai presus de orice, a împlinirii Poruncii Mântuitorului „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan, 13,34). Este felul de existență al sfinților și martirilor pe care nici frica de moarte și nici dragostea de viață în această lume, nu i-a putut despărți de Dumnezeu și de oameni.

 Omul care trăiește pentru altul și care din iubire creștină se jertfește pe sine, a învins egoismul, exclusivismul, slava deșartă, a dobândit virtuțile, începând cu smerenia și iubirea după Poruncă, a biruit prin dreapta credință ortodoxă toate precaritățile, patimile și mizeriile din această lume, transcende lumea finită și materială. Modelul este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos care din iubire pentru oameni s-a întrupat, s-a jertfit pe sine pentru păcatele oamenilor, a Înviat și s-a Înălțat la ceruri asumându-și umanitatea, îndumnezeind prin har pe tot cel ce crede În El, în Sfânta Treime.

 Ordinea socială prezentă este departe de a avea ca temei împlinirea Poruncii Iubirii. Societatea contemporană este marcată de necredință, de despărțirea de Dumnezeu. Dar istoria lumii este și istoria mântuirii prin dreapta credință ortodoxă. Pronia lui Dumnezeu conduce mersul istoriei spre acest scop final al împlinirii Poruncii Iubirii și a armoniei desăvârșite care va transcende ontologic această lume.

 Premisa fundamentală a oricărui model de nouă ordine juridică și socială este reîntoarcerea omului, a celor care dețin puterea la Dumnezeu, la dreapta credință ortodoxă. Mântuitorul a spus că „Fără Mine nu puteți face nimic„ (Ioan 15,5). În acest fel vom regăsi ordinea și armonia supremă, bazată pe iubire, care este Împărăția lui Dumnezeu și care este înlăuntrul nostru.

 Pentru exercitarea unei bune guvernări, oricare ar fi modelul de organizare a statului și societății propus, mai este necesar tot în sensul dreptei credințe ortodoxe a poporului român și ceea ce noi am numit comportament constituțional loial a celor ce exercită puterea[10].

 Comportamentul constituțional loial al guvernanților față de poporul român, față de tradițiile și valorile sacre ale dreptei credințe ortodoxe, față de Biserica Ortodoxă și nu în ultimul rând în exercitarea atribuțiilor de interpretare și aplicare a Constituției a legilor a construcției ordinii economice,juridice și sociale a statului, nu poate fi redus, înțeles sau exprimat numai prin categorii și concepte juridice. Aparținând conduitei fiecărei persoane care are demnități și funcții publice în stat, un astfel de comportament este un fapt al conștiinței personale. Loialitatea față de poporul român, față de dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă, față de valorile autentice ale democrației și constituționalismului, poate să existe sau nu pentru că omul este înzestrat cu libertate.

 Acest comportament nu poate exista ca fapt de conștiință acolo unde este prezent orgoliu nemăsurat, slava deșartă a acestei lumi, necunoașterea sau ignorarea specificului și intereselor poporului român, ateismul, indiferența sau chiar disprețul în raport cu dreapta credință ortodoxă și Biserica Ortodoxă. Loialitatea constituțională cerută guvernanților ca fapt de conștiință nu poate fi la un loc cu disprețul față de om ca persoană, față de drepturile și libertățile sacre ale acestuia și nici cu fariseismul guvernanților noștri atât de prezent astăzi în viața publică.

 Pentru ca persoana care a primit atribuții de exercitare a puterii de stat să aibă conștiința și cunoștința comportamentului constituțional loial, este necesara smerenia față de valorile mai sus enumerate, este nevoie de recunoașterea și conștientizarea neputinței omenești și a dependenței în orice clipă a omului de Dumnezeu, este de trebuință o schimbare a firii (metanoia) pornind de la asceza rațiunii și, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani, 12, 2).

 Conduita smerită, loială a guvernanților și actul de guvernare smerit trebuie să corespundă cuvintelor Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos:

„Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 42-45).

 Din nefericire această conduită, care nu este o recomandare ci o poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos nu este prezentă la guvernanții actuali ai României.

 La întrebarea Quo vadis, Domine – Încotro, Doamne, se poate răspunde cu spusele Părintelui profesor dr. academician Dumitru Stăniloae: „La început a fost iubirea și în veci rămâne iubirea spre care trebuie să tindem”. Dumnezeu să ne ajute!

NOTE


[1] Aristotel, Metafizica, Ed. IRI, București, 1998, p. 163
[2] Pentru dezvoltări a se vedea Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Universul Enciclopedic, Gold, București, 2008, pp 15-25
[3] Mircea Eliade op.cit.p. 24
[4] A se vedea pentru dezvoltări, Marius Andreescu, Despărțirea de Dumnezeu, publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Agaton Făgăraș, mai 2022
[5] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013, p. 29
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre cele două voințe în Hristos cel Unul și Dumnezeul nostru, în Filocalia, Ed. Române, București, 2021, Vol. 3, p. 86
[7] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul roman şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pp. 221-222.
[8] A se vedea Andreescu Marius, Criza justiției și justiția crizei ( răspuns unui prieten),articol publicat în Porunca Iubirii, din 5 sept. 2013, Editura Agaton, Făgăraș.
[9] Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, Cum este posibilă dictatura în democrație? Aspecte juridice, filosofice și teologice, articol publicat în Porunca Iubirii din 7 mai 2020, Editura Agaton Făgăraș.
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Andreescu Marius, Supremația Constituției de la teorie la realitate, articol publicat în revista Porunca Iubirii din 18.08.2020, Editura Agaton, Făgăraș
25-06-2022
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu