Atribute constituţionale ale statului român în context contemporan. Aspecte teologice

Prin noțiunea de atribute ale statului se înțelege dimensiunile lui definitorii (astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale, ca expresie a voinței politice și deter­mi­nate de regimul politic) și, în același timp, valorile de principiu ale ordinii constituționale.

Statul de drept, pluralismul, democrația, societatea civilă, sunt incontestabil valori uni­versale ale gândirii și practicii politice contemporane și se regăsesc exprimate nor­mativ și în Constituția României, dar și în documentele internaționale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constitu­țional și definesc puterea, dar și raporturile complexe dintre stat și cetățeni și celelalte subiecte de drept constituțional.

Atributele statului român reglementate normativ în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

 I. Stat de drept

Este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituțional și este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului.

În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesități antropologice sau că este un mit, un postu­lat și o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic.

Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituțională a cărui fundament se regăsește în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere și libertatea fiecărui individ al societății și în aplicarea principiului legalității la întreaga activitate statală, dar și la comportamentul fiecărui membru al societății.

Statul de drept s-a format și s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuși complementare: normativitatea și ideologia.

În planul normativității, statul de drept apare ca un principiu structural al Consti­tuției alături de alte atribute esențiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existența societății și a statului.

Din punct de vedere normativ, exigențele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii își reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale și prin care se conferă legitimitate statului.

Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituțional potrivit căreia:

În esență, statul de drept exprimă o condiție cu privire la putere, o mișcare de raționalizare a acesteia, dar și o nouă concepție cu privire la drept, la rolul și funcțiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria și practica statului de drept”, propune o interesantă și cuprinzătoare definiție acestui concept de drept consti­tuțional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separațiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență și urmând prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

Definiția redă principalele elemente ale statului de drept – separația puterilor, ca realitate a activității statale, aplicarea principiului legalității în activitatea tuturor organelor statului, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului.

Tot din această definiție rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv:

 2. Condițiile statului de drept

În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur și simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci și cu democrația, ca unic sistem de guvernământ.

Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaționale, precum și în raport cu doctrina de drept constituțional, considerăm ca fiind condiții sau caractere ale statului de drept, următoarele:

Funcționalitatea și coerența sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv:

În ceea ce privește consacrarea statului de drept în Constituția României, trebuie menționat că acest lucru se realizează prin numeroase dispoziții care dau consistență acestui concept de drept constituțional, respectiv art. 16 alin. (2), care prevede că nimeni nu este mai presus de lege; art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretro­acti­vității legii.

Prevederile se referă la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetă­țenilor, la mecanismul separațiilor puterilor, la pluralism, la organizarea și funcțio­narea autorităților statului, la accesul liber la justiție și organizarea controlului parla­mentar, administrativ și jurisdicțional.

Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esența este epuizată prin reglemen­tările constituționale și prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituție a dreptului constituțional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetățean. Aceasta înseamnă și presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societății și în același timp un proces de perfecțio­nare în plan ideologic și moral cu scopul perfecționării activității organelor statului și instaurarea efectivă a principiului legalității, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii și a valorilor fundamentale ale democratismului.

Constituția României stabilește, în conținutul său normativ, și principalele garanții ale statului de drept:

3. Stat social

Statul român, precizează art. 1 alin. (3) din Constituția României, este un stat social, ceea ce semnifică implicarea statului în domeniul social și economic.

În concepția tradițională, esența democrației o reprezintă libertatea și implicit limi­tarea intervenției statului în viața societății. Cu toate acestea, libertatea econo­mică și socială reprezintă simple deziderate, fără un suport material, fără elaborarea unei strategii globale de dezvoltare și de urmărire a programului elaborat.

De aceea, conceptul constituțional de stat social nu contrazice, ci susține demo­crația prin prisma realizării interesului general care trebuie evaluat ca scop fun­damental al serviciilor publice, respectiv: asigurarea unui nivel de trai decent pentru toți locuitorii, asigurarea sănătății populației, dezvoltarea sistemului de instrucție și educare, a culturii, protecția mediului etc.

Doctrina constituțională și politologia au subliniat faptul că nu este de preferat nici intervenția masivă a statului în economie și în viața socială, fapt care duce la etatizarea societății, dar nici o poziție pasivă a statului față de problematica și reali­zarea interesului general social.

Esența problemei constă nu în repudierea rolului statului sau în amplificarea acestui rol, ci în stabilirea gradului de intervenție etatică, precum și a formelor con­crete de intervenție adecvate fiecărei etape de dezvoltare a societății.

În conformitate cu dispozițiile constituționale, statul român trebuie să asigure:

 4 . Stat pluralist

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Constituția României, pluralismul în socie­tatea românească este o garanție a democrației constituționale.

În sens comun, prin pluralism se înțelege o multitudine de factori echivalenți, care nu pot fi reduși la unitate.

Totodată, pluralismul gnoseologic sau pragmatismul afirmă că adevărul este numai ceea ce îi este util individului, iar persoana umană este categoria supremă, în consecință, se admite că puterea este un rău inevitabil și de aceea trebuie promovate măsuri pentru protecția persoanei în fața puterii statale, respectiv garantarea constitu­țională a drepturilor și libertăților fundamentale și instituționalizarea unor structuri de limitare a puterii.

De asemenea, pluralismul trebuie înțeles în strânsă legătură cu conceptul democrației.

Prin această corelație, democrația este relativizată deoarece ea pune pe picior de egalitate, sub aspect valoric, opiniile majoritare, cât și cele contrare sau minoritare. În acest sens, se afirmă că pluralismul este opusul totalitarismului, dacă se îndeplinesc două condiții:

Exemplu: potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Constituția României, partidele sau organizațiile, care prin scopurile, ori prin activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiului statului de drept, ori a suveranității, a integrității, sau a independenței României sunt neconstituționale.

Principiul pluralismului este opus unicității exercitării puterii exprimată în consa­crarea rolului conducător în societate a partidului.

De aceea, într-o societate compozită și concurențială, pluralismul insti­tu­țional este logic și necesar.

Din cele afirmate mai sus rezultă că noțiunea de pluralism privește multiple aspecte ale existenței sociale, respectiv, pluralismul politic, pluralismul instituțional, pluralismul funcțional al organelor statului, pluralismul ideologic și nu în cele din urmă pluralismul social, ca bază pentru toate celelalte forme de manifestare a plura­lismului. În nicio împrejurare acest principiu constituțional nu este opus unității statului român, indivizibilității statale și teritoriale, principiului naționalismului.

Pluralismul se regăsește în toate aceste caractere ale statului, fără a le nega, ci, dim­po­trivă, le conferă adevărata existență și funcționalitate democratică.

Pluralismul instituțional se reflectă în următoarele categorii de instituții reglemen­tate de Constituția României:

 5. Stat democratic

Democrația reprezintă o forma de perfecțiune morală și dimensionează atât organizarea cât și funcționarea puterii pentru a o umaniza, cât și modul de viață al cetățenilor pentru al modera.

Cea mai succintă, dar și valoroasă definiție constituțională a democrației este redată de art. 2 din Constituția Franței, care proclama guvernarea poporului prin popor și pentru popor.

Democrația este un concept și un fenomen integrator, cumulând valori morale, politice, și juridice ale societății, într-un context social istoric determinat și care, în esență, exprimă cerința ca exercitarea puterii să se realizeze numai în raport cu inte­resul social al deținătorului puterii, respectiv, poporul.

Principalele dimensiuni constituționale ale democrației sunt:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituția României, statul român este și demo­cratic. Acest principiu este exprimat și concretizat și de alte dispoziții consti­tuționale, respectiv:

 6. Realități contemporane ale unor atribuții ale statului român

 Succinta prezentare a unor aspecte din doctrina juridică privind atributele Statului Român o considerăm necesară pentru an sublinia că Legea fundamentală a statului le consacră însă fără a fi exclusiv rezultatul voința legiuitorului constituant. Este demn de subliniat faptul că atributele și caracterele Statului Român reprezintă realități care s-au impus legiuitorului în perspectiva evoluției istorice a poporului român, a eforturilor pentru progres și democrație, pentru respectarea identității naționale și nu în ultimul rând pentru consacrarea unor valori pe care le considerăm a fi definitorii în legătură cu existența poporului român cum ar fi: credința ortodoxă, dorința de a-și organiza existența prin asumarea valorilor morale fundamentale de adevăr, bine echitate, jertfa istorică pentru păstrarea în decursul timpului a identității naționale și integrității statale și nu în ultimul rând acceptarea supremației legii și a dorinței mărturisite, în funcție de contextul istoric că cei care guvernează să respecte și să garanteze drepturile inalienabile și imuabile consacrate în prezent în Constituție.

Un al doilea motiv pentru care am recurs la o sumară prezentare doctrinară a unora dintre atributele constituționale ale statului Român, constă în încercarea de a realiza o comparație între idealul constituțional regăsit în normele și principiile Legii fundamentale iar pe de altă parte, realitățile contemporane ale Statului Român. Este cunoscut faptul că norma juridică, inclusiv reglementările unei Constituții democratice reprezintă un ideal, o formă abstractă, conceptuală în baza căreia se realizează ceea ce se numește ordinea de drept. Există, însă, întotdeauna o anumită discrepanță, dacă nu chiar și contradicție între ceea ce juriștii numesc ordinea de drept, instaurată în special prin lege și jurisprudență, iar pe de altă parte ordinea socială sau realitățile sociale ce nu pot fi subsumate abstract unei ordini juridice.

Este evident că societatea contemporană se construiește prin supremația ordinii juridice iar starea socială prezentă a omului, deosebită față de starea naturală este cea ce noi numeam în alte studii „starea juridică”, ce caracterizează existența contemporană și o diferențiază față de starea naturală, în sensul acceptat de doctrina contractului social: existența naturală este ca o stare existențială în care omul se manifestă nu atât ca ființă socială cât mai mult ca persoană în individualitatea sa prin dimensiunea sa spirituală și ca titular a drepturilor naturale, independente față de voința legiuitorului de la un moment istoric determinat.

Este bine pentru orice stat democratic să există întotdeauna o relație dialectică progresivă între ordinea de drept și ordinea socială, astfel încât cea din urmă să o condiționeze întotdeauna pe prima, iar ordinea de drept să reflecte în mod corespunzător și adecvat cerințele existenței sociale, să le influențeze în sensul garantării progresului social.

Mai înainte de a încerca o astfel de comparație, între idealul specific ordinii de drept iar pe de altă parte, realitatea atributelor constituționale ale Statului Român, considerăm că este bine să reamintim trei reglementări constituționale, în raport de care se poate realiza o astfel de analiză.

Reproducem în acest context dispozițiile art.1 din Constituția României care denumirea marginală „Statul Român”: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil (alin.1); forma de guvernământ a statului este Republica (alin.2); România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democrate ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate (alin.3); statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor (legislativă, executivă și judecătorească) în cadrul democrației constituționale (alin.4); în România, respectarea Constituției, a supremației și a legilor este obligatorie (alin.56)”.

Am reprodus aceste dispoziții constituționale pentru a sublinia două aspecte: în primul rând caracterul imperativ și suprem al normei constituționale pentru orice subiect de drept, intern sau extern și în al doilea rând importanța valorilor existențiale ale poporului român pentru întreaga edificare a ordinii de drept.

Nu dorim să intrăm într-o analiză amănunțită, dar amintim că de multe ori, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, guvernanții, constituiți după caz, în puterea legislativă sau executivă, uită sau nu înțeleg că întreaga ordine juridică trebuie realizată în așa fel încât să se afirme și să se garanteze demnitatea omului, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dezvoltarea neîngrădită a omului ca persoană liberă și nu ca simplu element într-o structură socială pe care de multe ori, guvernanții o consideră ca un obiect al actului de guvernare și nu ca o realitate socială complexă, afirmarea dreptății și a pluralismului, toate acestea în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și a idealurilor revoluționare.

Ne oprim asupra conceptelor constituționale de „demnitate umană” și asupra aceluia de „tradiții democratice” care sunt cuprinse în norma constituțională.

Desigur, se poate realiza o amplă discuție din perspective multiple, filozofice, juridice și nu în ultimul rând, teologice, asupra demnității omului. Spațiul nu ne permite o astfel de analiză, dar ne referim la o cerință a doctrinei morale elaborată de către Kant și care are la bază, printre altele, perceptul potrivit căruia: „omul niciodată nu trebuie să fie considerat ca mijloc, ci întotdeauna ca scop” (critica rațiunii practice, 2011, Editura IRI, București 2011, pagina 36). Respectarea acestui comandament moral, uneori greu de înfăptuit este esența consacrării și respectării demnității omului în toată complexitatea sa existențială, atât în relațiile intersociale cât și în relațiile cu de statul. Este bine să amintim aici și caracterizarea pe care marele teolog român, Preot profesor dr. Dumitru Stăniloae o făcea ființei umane: ”omul este taină și lumină, este o taină a luminii” . Prin urmare, problematica demnității omului este infinită din punct de vedere conceptual și ca stare definitorie pentru persoana umană făcând diferența între persoană și considerarea omului ca individ sau ca mijloc.

Reținem și referirea normei constituționale la tradițiile democratice ale poporului român și la valorile fundamentele de dreptate și pluralism politic. Supremația dispozițiilor Legii fundamentale, obligă orice autoritate statală să interpreteze, să analizeze și să decidă în raport cu tradițiile democratice și celelalte valori supreme existențiale afirmate istoric ale poporului român.

În practica guvernării contemporane care include și practica legislativă se observă cu ușurință că decizia politică și legislativă este de cele mai multe ori motivată pe comandamentele unei ordini juridice exterioare statului, în mod deosebit a dreptului Uniunii Europene, și foarte puțin și chiar deloc în spiritul tradițiilor democratice ale poporului, așa cum obligă Constituția. Această situație își are explicația în ceea ce se numește astăzi „epoca globalizării”. Numai că rămânând cu preponderență sau exclusiv în acest cadru, actul de guvernare este formal iar legea exprimă și am putea spune noi, copiază norme și comandamente impuse de structuri suprastatale internaționale și exterioare statului român. Nu încercăm să minimalizăm importanța și efectele internaționalizării existenței statale și sociale. Considerăm că există totuși o ordine de prioritate în acest raport dialectic în sensul că identitatea națională exprimată prin tradiții și valori specifice și prin forța creativă a poporului român, trebuie să aibă prioritate în raport cu expresia abstractă a unei norme juridice internaționale sau a unor comandament politic extern. Multe state din sistemul Uniunii Europene procedează în acest fel și consideră că prioritatea dreptului Uniunii Europene este explicată și legitimată nu prin ea însăși ci prin supremația Constituției fiecărui stat.

Ignorarea tradițiilor și valorilor democratice duce la subordonarea excesivă a persoanei față de stat și la rezolvări politice și juridice, formale, neadecvate realităților sociale existente. Ce este mai grav constă în faptul că omul devine un simplu element structural a unui sistem exterior ființei sale pe care nu îl poate controla iar persoana umană își pierde din conținutul atribuțiilor sale fundamentale și anume personalitatea și libertatea.

Apreciem că baza existențială a întregului sistem valoric ce poate fi considerat a reprezenta tradiții democratice regăsite pe parcursul evoluției istorice a poporului român este dată de credința ortodoxă, mărturisită și manifestată inclusiv prin jertfa de sine și biserica ortodoxă ca locaș în care orice român în decursul istoriei s-a regăsit pe sine în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu toți oamenii. Este o credință care nu se bazează ca în cultele protestante pe elaborări sau formulări doctrinare abstracte, ci pe trăiri vii a comuniunii de iubire prin dogmele ortodoxe cu Dumnezeu. Poporul român a știut în decursul timpului să facă această diferență, pe care, de multe ori, în contextul unei accentuate secularizări a societății contemporane nu se mai realizează între „a discuta despre Dumnezeu, iar pe de altă parte a discuta cu Dumnezeu”.

În existența sa tradițională valorică, poporul român a știut și a avut conștiința faptul că prin rugăciune și atașamentul față de biserică, discută în fapt cu Dumnezeu.

Statul de drept ca și concept teoretic doctrinar și, în același timp, ca realitate socială este incontestabil baza constituționalismului democratic modern. Există totuși, un paradox remarcat de unui teoreticieni și care rezultă din însăși esența realității existenței statale în această dimensiune. Baza existențială a statului de drept și în același timp baza constituțională a democrației sociale contemporane este evident respectarea și garantarea supremației legii și în mod deosebit a Constituției. Acest imperativ generează obligații juridice, în mod deosebit pentru autoritățile statului dar și pentru orice alt subiect de drept public sau privat. Este vorba în primul rând de obligația de a se supune legii, de a-și manifesta întreaga conduită, după caz atribuțiile instituțiilor statale sau în comportamentul civic al cetățenilor în raport cu legea.

Paradoxul constă în aceea că autorul legii, adică statul, este obligat să se supună în toată activitatea sa propriului său produs. Altfel spus, statul este creatorul legii dar, în mod paradoxal el nu poate avea o conduită discreționară ci trebuie să respecte propria sa lege. Din nefericire, o astfel de obligație constituțională este de multe ori ignorată de către puterea politică și statală a momentului deoarece își adaptează în mod voit normele juridice în funcție de interesele de grup sau politice ale momentului ceea ce are drept consecință ignorarea valorilor fundamentale, morale și existențiale, ignorarea a componentelor sistemului social și în primul rând a omului, ca beneficiar al legii.

Guvernanții contemporani, de multe ori deformează un imperativ moral foarte important și anume că nu omul există pentru lege, ci legea pentru om. Sensul greșit dat acestui imperativ este adaptarea legii la nevoile și interesele private ale politicienilor și ale celor care exercită în fapt guvernarea.

Evident, în societatea democratică există mecanisme și instituții care au scopul de a diminua sau chiar de a exclude puterea discreționară a guvernanților. Menționăm două dintre acestea, și anume: justiția constituțională și justiția înfăptuită de celelalte instanța judecătorești. Există o condiție : aceste instituții să fie independente, să nu fie politizate

 Sisteme instituționale amintite, care în esența lor, ar trebui să fie independente față de orice voință politică, de multe ori sunt subordonate unor interese politicianiste. Se întâmplă ceea ce numeam intr-un alt studiu „căderea în exterioritatea a justiției”, adică diminuarea independenței sale și a scopurilor pe care ar trebui să le aibă într-o societate democratică prin intervenția politicului în activitatea judiciară. De multe ori, însăși magistrații sunt atrași într-o astfel de exteriorizare și abandonare a rolului fundamental pe care îl au în societatea de drept.

Multe din deciziile politice și în generale actele de guvernare sunt date în numele interesului public. Este o cerință firească a statului de drept, respectiv subordonarea deciziei guvernamentale în raport cu ceea ce se numește interesul public și nu pentru satisfacerea unor interese private sau de grup. Cu toate acestea, se pune întrebarea, inclusiv în ce anume înțelegem prin interes public. Există definiții și elaborări teoretice multiple pe care nu încercăm acum să le analizăm. Rămânând în cadrul valoric și constituțional pe care ni l-am propus, remarcăm câteva aspecte: interesul public nu poate fi considerat numai un concept teoretic sau un scop abstract și un alt aspect interesul public nu este suma intereselor private existente într-o societate.

 Noi considerăm că această noțiune este cât se poate de concretă din punct de vedere constituțional și poate fi definită în raport cu normele constituționale la care facem referire: este vorba de disp. art.1 alin.3 din Constituție, care, așa cum am arătat mai sus, exprimă valori importante ale existentei naționale, identitatea și unitatea națională a poporului român, fapt reluat și în art.4 care are denumirea marginală „Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni” În al doilea rând dispozițiile cuprinse în art.2 din Constituție, care stipulează în esență că suveranitatea națională, deci și puterea statală, aparțin poporului român. În opinia noastră acesta este cel mai evident conținut al conceptului de interes public, necesar a fi avut în vedere pentru a se evita puterea discreționară a guvernanților.

 Care sunt sancțiunile, în primul rând juridice, în situația în care această semnificație a noțiunii de interes public, în numele căruia se fac multe de către mulți politicieni, nu este respectată. Din nefericire, nu găsim un răspuns clar și eficient, cel puțin în plan juridic, la această întrebare.

Legea nu este singurul criteriu în raport de care ar trebui să existe statul de drept. Deoarece ne-am referit mai sus la valori existențiale, menționăm aicea și conceptul de dreptate care, în opinia noastră, concretizează legea și îi determină rostul și semnificațiile. Este demn de menționat că doctrinele raționaliste din filozofie dar și teologia ortodoxă subliniază o astfel de realitate. În Evanghelia după Matei, cap.5 sunt menționate cuvintele Mântuitorului „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor.”

Acesta este un imperativ existențial în sensul că dreptatea ca valoare supremă care înseamnă totalitatea virtuților pe care omul trebuie să le aibă, trebuie să fie mai mult decât formalismul legii în sensul aristotelic al cuvântului de a i se da fiecăruia ce i se cuvine. Este modalitatea prin care legea considerată ca normă abstractă și generală își găsește sensul și rolul ei valoric.

Este adevărat că în doctrină și în Constituție se spune că judecătorul se supune numai legii. Noi am spune că judecătorul trebuie să se supună și dreptății ca ansamblu valoric existențial prin care omul își depășește statutul de individ și devine persoană. Dreptatea, prin actul de justiție, nu se împarte, ci numai se distribuie de către judecător. Judecătorul trebuie să arate, prin hotărârea pronunțată, nu numai litera legii, dar și ce este drept. Remarcăm, în acest sens, spusele unor autori potrivit cărora, ”judecătorul spune dreptul”, altfel spus, consacră dreptatea, care este mai presus decât o aplicare formală și neconvingătoare a unei norme juridice. Este totodată adevărat că dreptatea, în limitele existenței omenești, a statului de drept, nu este independentă de lege, ci se înfăptuiește numai prin lege. Există o contradicție unilaterală în sensul că dreptatea ar putea contrazice legea, dar legea nu poate contrazice dreptatea.

În acest context, referindu-ne la rolul justiției și al judecătorului în statul de drept și la raportul dintre judecător și lege, judecătorul fiind acela care trebuie să interpreteze și să aplice legea, avem în vedere și spusele Mântuitorului: “Milă voiesc și nu jertfă”. Este relevant pentru cele susținute că dreptatea este factorul dominant în raport cu legea în statul de drept

 Michel De L Hopital afirma: “Virtutea cea mai de seamă a unui judecător este de a mântui pe cetățeni, mai degrabă decât a-i pierde. Dacă este îngăduit de a se îndepărta puțin de la calea dreaptă, atunci spre blândețe se cade să se abată” (În Cugetări și Maxime Pentru Viață culese de Arhimandrit Nifon Criveanu, Tipografia Cozia 1929, pagina 98).

Se cuvine a sublinia că nu omul este pentru justiție, ci justiția este pentru om. Complexitatea ființei umane este inexprimabilă și de aceea nu poate fi circumscrisă unor coordonate formale conceptuale, și cu atât mai mult juridice. Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloaie, caracteriza omul, ca fiind “ duh și libertate”

Problematica statului social ca și atribut al constituționalismului democratic contemporan este deosebit de importantă dar în același timp, greu de soluționat. Se pune problema în ce măsură, în perioada contemporană, acest atribut dobândește realitate și nu este numai un simplu deziderat constituțional.

Statul social, ca realitate, implică existența unor relații complexe dintre societatea civilă și stat, între omul ca persoană liberă și responsabilă și stat. Dimensiunea socială a instituțiilor statale, impune ca finalitate a oricărui act de guvernare, realizarea unei bune guvernări, a binelui public, garantarea și realizarea unor drepturi fundamentale și naturale ale omului, dintre care cele mai importante sunt dreptul la viață, dreptul la sănătate și dreptul la un nivel de trai decent. Realizarea acestui imperative constituțional înseamnă implicarea activă a statului, atât prin decizii legislative, cât mai ales prin înfăptuirea concretă a cadrului necesar pentru ca omul să nu devină un simplu instrument în relația cu statul, ci acesta să se manifeste liber la un nivel existențial cât mai înalt în raport cu standardele și valorile acceptate la un nivel istoric determinat. Altfel spus, statul social înseamnă întotdeauna înțelegerea omului de către instituțiile puterii, întotdeauna ca scop și niciodată ca mijloc. Cultura și educația sunt obligații extreme de importante ale statului privit în dimensiunea sa socială Din nefericire

România realizează un trist record în ceea ce se numește analfabetismul intelectuală . O bună parte din populație, în special cei tineri nu înțeleg ceea ce citesc .

În încheierea acestui studiu dorim să ne referim și la unele aspecte ale pluralismului democratic.

Temeiul acestui atribut al statului îl reprezintă diversitatea ce caracterizează existența socială a omului. Problematica diversității duce inevitabil la raporturile dintre unitate și pluralism, identitate și globalizare, egalitate și toleranță.

Fără a intra în amănunte, considerăm că pluralismul de orice fel existențial, etnic sau politic are ca termen dominant unitatea și individualitatea existențială.

Un aspect concret al realizării unui echilibru existențial în lumea contemporană, atât de marcată de diversitate și contrarietate, îl reprezintă conceptul de toleranță. Constituția României face referire expresă la acest concept în dispozițiile art.29 alin.2 “Libertatea conștiinței este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”.

Problema constă în aceea că în numele toleranței, a libertății de conștiință, dar și a egalității în fața legii, în societatea contemporană, inclusiv în cea românească au fost acceptate sau chiar impuse multe realități care sunt departe de valorile tradiționale ale poporului român, de credința ortodoxă, de unitatea și individualitatea sa. În numele așa zisei toleranțe și a libertății de conștiință, au fost admise și, uneori, consacrate jurisprudențial sau legislativ, fapte precum: interzicerea icoanelor în spațiile publice și mai ales în școli, condiționarea învățământului religios, acceptarea unor forme existențiale sociale străine naturii și firii umane, cum ar fi căsătoriile sau parteneriatele mixte, acceptarea necondiționată a oricărei manifestări de conștiință și de voință, chiar dacă se contravine unor valori tradiționale importante existențiale ale existenței, toate acestea ducând la o accentuare fără precedent a secularizării și uniformizării existenței sociale a omului în dauna conținutului de conștiință autentic care ar trebui să rămână în sfera valorilor tradiționale, în primul rând credința creștin ortodoxă și sentimentul de identitate națională.

Iubirea în sens de comuniune spirituală constituie baza unității existențiale și, în același timp, fundamentul toleranței în cadrul unei societăți pluraliste. În Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap.12, 29–31) sunt consemnate cuvintele Mântuitorului la o întrebare a unui învățător de lege, cu privire la care poruncă este mai mare: “Iisus i-a răspuns că întâia este “Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. și “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” . Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”.

Considerăm că acest text evanghelic trebuie să fie esența egalității și toleranței în societatea contemporană și în același timp criteriul de bază pentru a stabili limitele tolerantei sociale. Iubirea creștină este fundamentul comuniunii și unității existențiale sociale care trimite la identitatea spirituală națională. Prin iubire se acceptă diversitatea în cadrul comunității, dar totodată, se fixează și limitele toleranței. Libertatea de conștiință recunoscută în numele toleranței nu trebuie să aducă atingere valorilor perene existențiale ale poporului român construite în baza credinței ortodoxe și nici unor dimensiuni esențiale existențiale: demnitatea și libertatea omului.