Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 944

EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (2)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: existenta; fiinta; lumea; Dumnezeu;
EXISTENŢA AUTENTICĂ. Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume (2)
Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

Partea a II-a

 Unele consideraţii privind concepția despre existență în gândirea teologică ortodoxă

Între gândirea raţională, ştiinţifică sau filosofică, iar pe de altă parte, adevărurile de credinţă ale ortodoxiei şi teologia ortodoxă privind existenţa, remarcăm deosebiri fundamentale care, în esenţă, vizează trecerea de la relativismul şi limitele oricărei elaborări conceptuale în limitele raţiunii umane, la valoarea absolută şi la certitudinea pe care o conferă adevărurile de credință şi dogmele ortodoxe în ceea ce priveşte răspunsurile pe care omul încearcă să le găsească la întrebările sale (ce este lumea şi existenţa; care este sensul existenţei; de ce existăm?) şi în primul la întrebarea privind existenţa lui Dumnezeu.

În elaborările conceptuale, ştiinţifice sau filosofice, ale raţiunii, se întâlnesc mai multe categorii, care fac parte din ceea ce s-a numit concepţia ontologică, după caz, ştiinţifică sau filosofică. Diversitatea categoriilor utilizate, precum: lume, realitate, irealitate, suprarealitate, existenţă, nonexistenţă etc., reprezintă tot o expresie a relativismului oricărei elaborări teoretice a gândirii umane, deoarece omul, prin el însuşi, nu îşi poate depăşi propria sa condiţie a firii, ca fiinţă mărginită într-o lume mărginită, supusă legilor determinismului material şi temporal.

Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credinţă şi dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală. Problematica existenţei este înţeleasă în trei dimensiuni: existenţa lui Dumnezeu, existenţa lumii şi existenţa omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste, recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincţia dintre subiect şi obiect şi care duce inevitabil la alte dihotomii (cum ar fi: omul şi lumea, omul şi natura, spiritul şi natura, materia şi sufletul sau existenţa imanentă şi respectiv transcendentă), în gândirea teologică ortodoxă sunt subsumate unui concept unic de existenţă care cuprinde fiinţa şi firea.

Categoriile existenţiale teologice cele mai semnificative sunt:

  • existenţa;
  • fiinţa (fiinţa lui Dumnezeu incognoscibilă, şi fiinţa omului);
  • firea (firea dumnezeiască şi firea omenească);
  • lumea cu două accepţiuni: lumea în sens de creaţie a lui Dumnezeu, universul în întregul său şi lumea, în înţeles de existenţă căzută a omului prin păcatul original şi, în general, păcatele săvârşite;
  • viaţa, reprezentând viaţa în această lume şi voinţa în eternitate;
  • existenţa spirituală transcendentă acestei lumi, dar care se revelează în această lume prin energiile necreate, divine, şi care este, în esenţă, viaţa spirituală;
  • devenirea, al cărui sens este spiritualizarea întregii existenţe, iar devenirea umană, condiţie şi factor de determinare a devenirii universale, este drumul spre desăvârşire de la chip la asemănare cu Dumnezeu continuând în eshatologie ca nesfârşită adâncire în comuniunea de iubire a lui Dumnezeu.

În această modestă abordare nu încercăm o detaliere a bogăţiei spirituale pe care o cuprinde teologia ortodoxă privind existenţa, ci dorim să subliniem elementele fundamentale ale acestei concepţii şi inevitabil deosebirile faţă de relativismul concepţiilor raţionale, fie ele ştiinţifice sau filosofice despre lume. De altfel, aceste concepţii, atunci când se pune problema descoperiri unui sens al existenţei, de cele mai multe ori sfârşesc în agnosticism, deism ori panteism sau, chiar mai rău, în forme ale gândirii ateiste, deoarece raţiunea, prin propriile sale puteri, nu poate să ajungă la adevăruri care să exprime certitudini absolute, privind existenţa şi sensurile ei.

Concepţia ortodoxă despre existenţă are la bază revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală, adică manifestarea energiilor necreate, divine, în lume, şi revelaţia supranaturală a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Incontestabil, cunoaşterea teologică ortodoxă este una dogmatică, care are la bază dogmele revelaţiei naturale, dar în mod deosebit a revelaţiei supranaturale. Dogmele creştine nu închid şi nu limitează gândirea, ci, dimpotrivă, îi conferă deschiderea spre certitudinea nu numai a unor categorii raţionale, dar şi a trăirilor privind existenţa şi manifestările ei. În acest sens,    Părintele profesor doctor Dumitru Stăniloae afirma că: „Dogmele creştine sunt singurele asigurări că lumea şi persoana umană nu sunt supuse unor legi fără rost, care le duc pe toate la moartea definitivă, ci le arată pe toate în stare să sporească în sens şi lumină, prin iubirea unui Dumnezeu liber de astfel de legi fatale şi inexplicabile (…). Dogmele se referă la planul spiritual al existenţei, care nu este supus unor legi ce se repetă în mod uniform, ca procesele din planul material. Planul spiritual al vieţii se susţine prin acte de alegere liberă, prin relaţii alese liber, şi dezvoltate de persoane prin acte, atitudini, într-o anumită măsură libere faţă de planul material[1].

Prin urmare, concepţia ortodoxă despre existenţă, faţă de concepţiile raţionalist filosofice sau ştiinţifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existenţă şi Persoană Supremă, şi om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenţei din relativismul şi finalitatea determinismului temporar şi cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive, într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparţin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternităţii vieţii, ca relaţie personală între Dumnezeu şi om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuţi din timp, ci din veşnicie”.

Dogmele creştine cuprind, ca element determinant al existenţei, iubirea, ca fiind sensul suprem al creaţiei, dar şi al existenţei. Acelaşi distins autor menţionat mai sus spunea: „Numai iubirea dă sens şi valoare, deci lumină tuturor. Şi trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii[2]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenţei la care se referă dogmatica ortodoxă Iubirea nu este numai un sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică şi factor creator existenţial.

Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează - spunem noi -, în concepte memorabile, esenţa problematicii existenţei din perspectiva dogmaticii ortodoxe: „Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relaţiile şi în actele lor trebuie să-şi aibă însă originea într-o existenţă supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existenţă este cugetată de învăţătura creştină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură fiinţă, care are în ea viaţa nemărginită de veci şi fără sfârşit, Persoane ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relaţie de iubire desăvârșită şi eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, şi cine e mai iubitor şi mai iubit decât un Tată Suprem şi unic în relaţie cu un Fiu Suprem şi unic şi viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede şi Se odihneşte peste unicul Fiu. Tatăl şi Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-şi plenitudinea şi în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine şi deplin liber (…). O existenţă care n-ar fi o existenţă a iubirii totale libere, ar fi o existenţă supusă mai mult sau mai puţin legii, a cărei existenţă superioară nu poate fi explicată şi care, prin lipsa ei de bunătate şi libertate conștientă, nu poate fi o existenţă supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar nişte Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege şi supuse unui sfârşit sau trebuinţei de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tutoror trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă[3].

Prin urmare, dogmele ortodoxiei se referă nu numai la aspectul material al existenţei, ci, în primul rând, la planul spiritual al acesteia, care nu este guvernat de legi uniforme şi repetitive ca procesele din planul material. Dimensiunea spirituală a existenţei nu este abstractă ca în filozofie, este personală, concretă, este de fapt viaţa şi se fundamentează pe libertate şi pe iubire, dezvoltate de persoane prin acte şi atitudini, care astfel, într-o anumită măsură, se distanţează şi devin libere în raport cu determinismul material şi cauzal.

Este ceea ce sublinia şi Nikolai Berdiaev: Spiritul este viaţa, experienţa, destinul, o metafizică raţională a duhului fiind imposibilă, viaţa nu se descoperă decât în experienţă. Spiritul este viaţă şi nu obiect. În consecinţă, nu poate fi cunoscut decât într-o experienţă concretă, într-o experienţă de viaţă duhovnicească, în împlinirea destinului (…). Viaţa nu se deschide decât vieţii. Cunoaşterea vieţii e însăşi viaţa[4].

Acelaşi autor subliniază alte două aspecte importante ale existenţei spirituale: „Dumnezeu este duh şi duhul este activitate. Spiritul este libertate”[5]. Într-o astfel de înţelegere se depăşeşte dualismul care a caracterizat multe concepţii filosofice, acela dintre existenţă şi mişcare sau existenţă şi devenire. Spiritul, fiind expresia absolută a existenţei este viaţă, mişcare şi devenire. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea de „mişcarea stabilă” a vieţii în eternitate.

Al doilea aspect pe care Nikolai Berdiaev îl sublinia se referă şi la o anumită gradaţie a existenţei, aspect asupra căruia vom mai reveni. Autorul afirma că viaţa spirituală este viaţa cea mai reală[6].

În acest context este bine să ne referim şi bazele concepţiei ortodoxe despre existenţă, care nu sunt creaţii ale raţiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, Capitolul 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuşi, absolut şi liber. De aici distincţia dintre necreat şi creat în existenţă. Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creaţie, aşa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creaţia nu are existenţă prin ea însăşi, ci numai o existenţă participativă a cărui izvor şi finalitate este Persoana supremă

„Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan, 11, 25). În consecinţă, existenţa nu poate fi redusă la această lume şi la materie, ea este în primul rând viaţă şi mai este şi viaţa care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viaţa, ca existenţă, şi învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan, 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenţei. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru fiinţă sau o devenire în graniţele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos şi spre Hristos. Prin aceasta, existenţa, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârşirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „ Adâncul smereniei este desăvârşirea”.

 Întruchiparea existenţială absolută a smereniei este însăşi Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale şi al acceptării de bună-voie a morţii pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu şi nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har „

„Eu sunt uşa. De va intra cineva prin mine, se va mântui. Va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan, 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material şi temporar, de finalitatea acestei lumi şi, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existenţa materială a lumii şi să o aducă la existenţa desăvârşită, spirituală şi eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan, 8, 12). Existenţa este lumină şi transfigurare, este spirituală şi omul poate să acceadă la lumina vieţii, la adevărata existenţă, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia şi ascultarea; omul trebuie să-şi taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

„Şi iată un învăţător de lege, s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar El, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domul Dumnezeu tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El a zis: Drept ai răspuns. Fă aceasta şi vei trăi” (Luca, 10, 25 - 28). Prin urmare, condiţia vieţii, a existenţei în această lume, dar şi în eshatologie este îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti, prima fiind porunca iubirii.; iubirea după poruncă, mai presus de iubirea firească aşa cun spune Sfântul Maxim Mărturisitorul

 Acestea sunt numai câteva dintre adevărurile de credinţă pe care cuvintele Mântuitorului ni le relevă şi care exprimă adevărata existenţă a cărei dimensiuni fundamentale sunt lumina, iubirea şi libertatea a căror izvor veşnic şi nesecat este Dumnezeu.

Toate aceste adevăruri existenţiale în mod obişnuit nu pot fi întâlnite în gândirea filosofică şi raţională ştiinţifică. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate sau înlăturate teoriile ştiinţifice, concepţiile filosofice despre lume şi existenţă. Valoarea acestora există în măsura în care sunt subordonate adevărurilor de credinţă şi dogmaticii spirituale creştine, privind existenţa. În caz contrar, orice astfel de concepţie ajunge la soluţii paradoxale care, în esenţă, exprimă finitudinea lumii, lipsa de sens a existenţei omului, neantul drama omului aruncat în această lume. Este remarcabil că unii dintre marii savanţi ai lumii au descoperit că oricât de departe ar ajunge cunoașterea ştiinţifică sau de altă natură, în limita raţiunii nu va putea prin ea însăşi să explice definitiv existenţa, să descopere sensurile şi raţiunile existenţei, să îşi însuşească adevărurile fundamentale și anume că aceasta nu este ultima realitate şi lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Cunoaştere raţională ştiinţifică şi filosofică trebuie să se raporteze şi să accepte adevărurile de credinţă revelate, mai presus de această lume, şi care sunt în măsură nu numai să confere certitudine cunoașterii, dar să şi transfigureze existenţa materială. Celebrul fizician Haissenberg, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea că: „Prima sorbitură din paharul ştiinţei te face ateu, la fundul paharului te aşteaptă Dumnezeu”.

Dificultatea pentru omul angajat pe drumul cunoaşterii, în primul rând a cunoaşterii ştiinţifice sau metafizice, este de a descoperi în marea tumultoasă a legilor acestei lumi stropul de credinţă aflat pe fundul paharului care dă sens întregii existenţe şi întregii cunoaşteri. Pentru a înţelege raţiunile şi sensurile existenţei este totuşi nevoie de a porni de la credinţă, pe care nu o realizăm prin propriile noastre forţe, ci este un dar, o lucrare a Duhului Sfânt, şi totodată de a rămâne în credinţă pe tot parcursul efortului de a cunoaște şi de a înţelege lumea în care trăim.

Teoriile metafizice, în mare majoritate, în mod deosebit cele existenţialiste, acordă un loc important neantului, nefiinţei, ca şi realitate opusă existenţei. Credinţa şi teologia ortodoxă exclud nefiinţa şi, în general, inexistenţa, ca şi realităţi, ceea ce reprezintă evident un element esenţial opus concepţiilor filosofice, care utilizează categoria nefiinţei pentru a explica drama omului aruncat în această lume. Optimismul existenţial ortodox este baza bazat pe revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală.

Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistenţa, ca şi realitate, adică un momente temporare în care existenţa să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existenţa fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existenţa fără început n-a putut fi fără să ştie de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naşte, cu vremea, din sine, o conştiinţă de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conştiinţă de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existenţă fără de început, ar însemna că până la această apariţie a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Şi dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existenţa fără de început a ajuns la conştiinţa de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită ţintă a evoluţiei unei existenţe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existenţa fără de început a ajuns prin evoluţie la o conștiință de sine, se afirmă că de fiinţa ei ţine în mod necesar împlinirea prin conştiinţa de sine. Şi atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariţia în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoaşterea unei existenţe fără început, având trebuinţa înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparţine în mod potenţial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conştiinţa de sine aparţine existenţei fără început[7].

 Sensul şi finalitatea existenţei nu este nefiinţa, ci existenţa în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată şi eternă. Omul, deşi cunoaşte, nu poate accepta nu poate trăi gândul morţii şi al nefiinţei.

„Existenţa, fiinţa şi afirmaţia sunt un dat, aşa cum sunt un dat adevărul şi lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii, minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului, negaţia nu există în sine, ci este negarea afirmaţiei: tot astfel nefiinţa nu poate exista în sine, ci este negarea fiinţei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel, oricum ar fi pusă şi argumentată problema nefiinţei, ea nu poate afecta fiinţa însăşi” [8]

Existenţa necreată întruneşte în sine, aşa cum susţine Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana şi iubirea, prin aceasta se exprimă perfecţiunea existenţei necreate, unitatea de fiinţă, dar şi înţelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.

Dialectica dintre necreat şi creat este un element existenţial al gândirii teologice ortodoxe. Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separaţie rigidă între cele două dimensiuni existenţiale. Existenţa necreată este prezentă, se manifestă în existenţa creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat şi necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înţelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenţei şi nici sensurile sau semnificaţiile spirituale ale creaţiei. Fără lucrarea Duhului Sfânt şi mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat şi creat ar fi o separaţie rigidă, raţiunile şi sensurile creaţiei nu ar fi.

Spre deosebire de conceptele filosofice, chiar şi de cele existenţiale, pentru care viaţa şi spiritul sunt în esenţă abstracţiuni ale raţiunii, în credinţa ortodoxă existenţa este legată de persoană şi este întotdeauna concretă, este viaţa care se manifestă: „De fapt, existenţa concretă nu poate fi cugetată ca o abstracţiune lipsită de orice calitate. A fi înseamnă numaidecât a fi ceva. Existenţa fără de început şi plenară înseamnă a fi o existenţă a valorilor supreme. Existenţa fără de început este existenţa valorilor spirituale celor mai înalte (…). Cu cât este o existenţă mai înaltă, cu atât implică însuşiri mai înalte”[9].

O altă dimensiune importantă a meditaţiei teologice ortodoxe despre existenţă se referă la raportul dintre om şi lume. Spre deosebire de alte culte, creştinismul ortodox recunoaşte valoarea deosebită a lumii şi a omului ca fiind creaţia lui Dumnezeu. Lumea şi omul nu sunt existenţe căzute, aşa cum le considera Origen, ci poartă în sine iubirea lui Dumnezeu, pentru că lumea şi omul au fost create din iubire.

Lumea (universul) are o valoare deosebită; este un adevăr care rezultă din cuvântul Mântuitorului: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan, 3, 16).

Recurgem din nou la cuvintele Părintele profesor Dumitru Stăniloae pentru a sublinia această concepţie a valorii lumii şi a omului potrivit gândirii teologice ortodoxe: „Creatorul a dat omului prin creaţie o valoare şi o capacitate atât de mari, de a se face Frate cu omul, de a vorbi şi lucra prin firea omenească. Acesta este misterul cel mare al omului: că Dumnezeu se face el însuşi Fiul al Omului, dar necoborând total în graniţele omeneşti – căci aceasta ar fi una cu panteismul – arătând o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci rămânând şi Dumnezeu, mai presus de graniţele omenescului. Naşterea ca om din Fecioară arată atât mărirea lui Dumnezeu, cât şi mărirea dată omului de partener al lui, de fire a persoanei lui. El se face Fiul Omului prin excelenţă, căci îl ridică pe om la starea lui de om cu firea neîmbolnăvită. Se face noul început, sănătos al omenirii. Cei ce rămân în el nu mai cad din umanitatea adevărată. Iar umanitatea adevărată nu este decât cea întărită în Dumnezeu[10].

Cu toate acestea, omul are o valoare mai mare decât lumea, în sensul ei de univers creat a lui Dumnezeu: „Ce va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16, 26).

Gândirea teologică ortodoxă subliniază adevărul existenţial, potrivit căruia nu omul este pentru lume, ci lumea este pentru om, deoarece omul are misiunea de a spiritualiza întreaga existenţă prin ridicarea sa de la realităţile determinismului temporar la spiritualitatea vieţii în Dumnezeu. Parcurgând drumul devenirii pe care sfinţii părinţi îl marcau prin trei momente existenţiale: curăţirea, desăvârşirea şi iluminarea, omul se transfigurează spiritual pe sine dar şi întreg universul.

Părintele Teofil Părăian, în cuvinte frumoase, se referea la acest aspect: „Cei vechi ziceau că omul este microcosmos în macrocosmos, adică lumea mică în lumea mare. Într-adevăr, dacă te uiţi la lumea acesta cât este de întinsă, cât este de largă, nici nu ştim noi cât e de largă, zici că-i lume mare. Şi, într-adevăr, e mare. Pe greceşte, lumea mare se numeşte „macrocosmos”. Şi totuşi, în lumea aceasta mare omul nu e microcosmos, nu e mic în lumea mare, ci este mare în lumea mică (…). Adevărul e că omul e macrocosmos şi lumea e microcosmos. Deci omul este lumea mare şi lumea mare e lumea mică, nu prin întindere, ci prin valoare – prin valoarea mai mică pe care o are lumea faţă de om[11].

În dogmatica ortodoxă existenţa este privită în mod gradat. Astfel, în teologie se discută despre „existenţă”, „existenţa bună” şi „veşnica existenţă fericită”. Sfântul Maxim Mărturisitorul este acela care a teoretizat primul despre gradaţia şi progresul existenţei. Fără a încerca aici o dezvoltare a acestei teme foarte interesante, tratate în „Ambigua”, scriere importantă Sfântului Maxim Mărturisitorul, redăm cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae: „Lumea aceasta îşi are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creaţia pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură iniţială la starea de creatură plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-şi aducă şi natura contribuţia ei, ca punct de plecare de la starea de existenţă, pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existenţă bună, pe care o dobândeşte prin mişcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voinţa ei, la veşnica existenţă fericită, ca darul ultim şi etern a lui Dumnezeu[12].

Este trecerea de la existenţa aşa cum este la existenţa aşa cum trebuie să fie, temă pe care a tratat-o şi Kant, dar în limitele raţiunii omeneşti. Existenţa bună este întregirea existenţei ca dat, cu iubirea şi binele, cu valorile dumnezeieşti ale virtuţilor şi înţelepciunii prin care omul poate să se învrednicească să primească darul îndumnezeirii prin har şi lumea să se transfigureze spiritual. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea: ”Omul bun e tare. Săvârşirea binelui este o întărire a existenţei„

Aşa cum am arătat în prima parte a acestui studiu, gândirea carteziană încerca să deducă existenţa raţional, prin îndoiala metodică. Spre deosebire de elaborările metafizice, ce nu pot depăşi incertitudinea, nesiguranţa şi drama existenţială, teologia ortodoxă porneşte de la certitudine şi rămâne în certitudine pentru a fundamenta existenţa.

Spre deosebire de Descartes, Arhimandritul Sofronie Saharov postula certitudinea existenţei afirmând că: ”Iubesc, deci exist”. Acesta este sensul adevărat, peren, al existenţei, iar iubirea dă certitudinea vieţii atât în limitele acestei lumi, cât şi viaţa în eshatologie.

Infirmând îndoiala metodică a lui Descartes, putem să demonstrăm, fără sofismele metafizicii, că: „Dacă iubesc, exist”. De asemenea, putem înțelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment poate conferi omului nu doar existenţa vremelnică şi temporară, dar şi viaţa, ca eternitate. Evanghelia ne arată că iubirea nu este doar afirmată teoretic, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde pe cruce, fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate nemăsurată.

 Existenţa este iubire pentru că: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan,16)

 

[1] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos. Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Opere complete, vol. 6, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p.142
[2] Op. Cit., p. 142
[3] Op. Cit., p.143
[4] Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate. Încercare de filozofie creştină. Editura Paideia, Bucureşti, 2009, p. 31
[5] Op. cit., p.25
[6] Op. cit, p. 32
[7] Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 157
[8] George Remete, Cunoaşterea prin tăcere,Ed. Reântregirea, Alba Iulia,2011,p 18
[9] Op. cit., p. 158
[10] Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 64
[11] Arhimandrit Teofil Părăian, Calea spre bunătate, Editura Sofia, Bucureşti, 2014, p. 146
[12] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,.Bucureşti, 2003, Vol. 3, p. 260
18-12-2017
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu
Nicolae Ene - 11-01-2018:

Intradevar, numai iubirea da sens si valoare, deci lumina tuturor.