Cunoasterea raţională si cunoasterea prin credintă (3) - Cunoasterea prin credintă

I.  Știința și dreapta credință  

   In studiile precedente am  prezentat concepțiile filosofice și teologice despre cunoaștere și am  analizat limitele cunoașterii sensibile și raționale. Posibilitatea cunoașterii  este evidentă. Funcția și capacitatea cognitivă ale omului sunt însușiri ale sufletului nemuritor uman creat de Dumnezeu.

    În acest context este important a încerca un răspuns la întrebarea  existențială, ce este cunoașterea în general și care sunt mijloacele de realizare a cunoașterii. Nu există o definiție unanim acceptată a cunoașterii. Totuși pot fi identificate elemente definitorii.

    Cunoașterea este familiarizarea cu cineva sau ceva, ce poate include fapte, informații, descrieri sau abilități dobândite prin experiență și educație.

    Noțiunea de experiență are mai multe înțelesuri: Totalitatea cunoștințelor pe care oamenii le dobândesc în mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare în procesul practicii de zi cu zi social-istorice, economice etc., al contactului material interacțional dintre om și lumea exterioară; o verificare a cunoștințelor deținute pe căi, prin metode practice, pentru cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare; încercare, experiment provocat intenționat pentru a face observații, a studia ceva; o trăire a unui  eveniment a unei realități trecute sau prezente sau, în general, suma experiențelor de viață, a trăirilor pe care o persoană le-a avut vreodată.

     Cunoașterea poate fi implicită (cum ar fi abilitatea practică sau experiența) sau explicită (cum ar fi înțelegerea teoretică a unui subiect) și poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică. Filozoful Platon  a dat faimoasa definiție a cunoașterii drept „convingere adevărată justificată”[1].

      Cu toate acestea, nu există o singură definiție a cunoașterii unanim acceptată și sunt numeroase teorii care o explică.[2] Acumularea de cunoștințe implică procese cognitive complexe: percepție, comunicare, asociere și raționare, în timp ce cunoașterea este de asemenea legată de capacitatea de conștientizare a ființelor umane. Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon[3], susține că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi considerată cunoaștere: trebuie să fie justificată, adevărată  și credibilă. Unii susțin că aceste condiții nu sunt suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon Blackburn, conform căreia nu trebuie să spunem că cei care întrunesc oricare dintre aceste condiții „prin eroare, omisiune sau eșec” au cunoaștere.[4]

      Mergând pe această idee, „cunoașterea” a fost reconstruită ca un concept , care evidențiază trăsăturile relevante, dar care nu este ilustrat în mod adecvat de nicio definiție, dar, al cărui conținut poate fi redat prin:

- Intenționalitatea definește predeterminarea acțiunii în real prin construcția unui model de acțiune în mintea subiectului.

- Raționalitatea definește căutarea, identificarea, explicitarea cauzală și utilizarea tuturor formelor, proprietăților și relațiilor între proprietăți, care permit subiectului să realizeze o anume transformare de stare în realitate, sau să explice cauzal o anume stare observată ori construită experimental.

- Valorizarea este consecința evaluării utilității rezultatelor dobândite printr-o anume cunoaștere, printr-o acțiune configurantă sau explicantă cauzal de modalitate.

   Funcția cognitiva implică conștiința subiectului și capacitatea acestuia de a modela realitatea prin gândire, de a se modela pe sine ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu,  purtător de conștiință și creator de cunoaștere, dar și de a se separa pe  sine  de  obiectul cunoașterii. Distincția, dar și relația  subiectiv-obiectiv, obiect-subiect, este esențială pentru înțelegerea funcției cognitive a sufletului uman.

     Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-un spațiu natural amenajat, spațiul real-societal, alcătuit din părți prelucrate ale realității, indivizi cunoscători și mulțimea efectelor acțiunilor cognitive. Membrii societății își descriu și comunică între ei, atât propriile individualizări, performanțe și opțiuni cognitive cât și pe ale semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii cu toate consecințele cunoscute.

     Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale și experimentale utilizate pentru dobândirea și folosirea ei.

    Convențional putem separa cunoaștere concretă de cunoașterea  abstractă. Cunoașterea concretă poate fi practică sau intuitivă.

     Cunoașterea practică vizează realizarea directă a unei forme sau mulțimi de forme conectate funcțional, acesta este cazul proiectării și realizării de obiecte, funcții și utilități prin unelte materiale. Cunoașterea formală utilizează operatori și interpretări cantitative, matematice, și este folosită pentru a modela precis, predictiv, utilizând funcții matematice, un segment de fenomenalitate, un aspect metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii și dimensiona dinamic o acțiune socială, o instituție, o anume agregat unealtă, cu o structură și utilitate specifică.

     Cunoașterea culturală operează cu variabile ambigue precum valori, atitudini, legături sufletești, emoții, contacte, cooperări și conflicte umane. În cultură identificăm o cunoaștere concretă, definibilă, asamblabilă și comunicabilă gestual și lingvistic, precum acea cunoaștere abstractă, tehnică prin care se construiesc principii și metode de creație muzicală, picturală, regizorală sau literară, sau principii estetizante.

     Fiecare domeniu al cunoașterii are obiecte proprii, reguli generative proprii strategii și mijloace unele accesibile majorității oamenilor, altele extrem de tehnice formal, sau subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu.

   Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat în construcția modelelor teoretice actuale ale fizicii este atât de complex logic demonstrant și interpretant, încât nu foarte mulți oamenii îl pot învăța, înțelege corect și aplică creativ la nivel superior.

    De asemeni pentru a realiza o pictură, compoziție muzicală, operă literară, sau regizorală, este nevoie de mult talent, multă experiență și o profundă competență creativă și critic evaluantă, compact definită ca inventivitate artistică.

   Dar și pentru a prelua cât mai mult din ingeniozitatea unei creații și transpune în trăiri personale emotive și conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o calitate subtilă anume bun gust autentic.

   Poate cel mai dotat cu potențial critic superior este omul de știință constructor de teorii fenomenale, sau artistul, creatorul de operă de artă, indiferent din ce domeniu, pentru că fără un spontan, profund și atent simt critic-estetic, nu se poate realiza o operă de mare calitate, operă prețuită de numeroase generații timp de decenii, secole sau milenii, operă fundamentală care formează personalitatea umană.[5]

    Totuși, cunoașterea este o proprietate a ființei umane ce este întâlnită mai mult sau mai puțin sistematic și elaborat în orice ipostas uman.  Produsul cunoașterii este creația umană materializată în valori ale, științei, ale artei, ale culturii în general.

      Una dintre marile dihotomii ale funcției cognitive a sufletului uman este aceea dintre știință și religie.

      Știința reprezintă un sistem de cunoștințe acumulate despre fenomenele pe care le urmărim in realitate. Activitatea științifică este în mișcare, ea presupune un proces de edificare a adevărului pe calea experimentelor si a concluziilor. Acest proces, în știință, reprezintă ceva dinamic și în devenire: procesul presupune întrebări, căutări, îndoieli, presupuneri, care ulterior se pot dovedi a fi si false. De aceea, numai cunoștințele, adică cele  confirmate prin demonstrație și prin repetabilitatea experimentului constituie conținutul definit si static al științei.

      Cu toate acestea, domeniul științei exacte este la fel de limitat, pe cat de limitate sunt si simțurile noastre, puterea rațiunii, înțelegerea fenomenelor în capacitatea lor de a cunoaște.

      Știința și religia au fost considerate deseori antinomice, deși rațiunea pe care se sprijină ambele face parte din ființa omului, prin ceea ce teologii numesc datul ontologic al omului, pe care el l-a primit prin actul creării sale de către Dumnezeu.

       Însă, atât faptul religios, recunoscut în ultima vreme tot mai mult de către oamenii de știință, cât și știința au un numitor comun, care este credința. Orice om de știință își fundamentează  demersul unui experiment sau convingerile intelectuale pe baza credinței sale raportate la domeniul respectiv sau la sistemul de valori pe care el le are in vedere atunci când încearcă transformarea unei ipoteze în teorie, acceptata mai apoi sau nu de mediul academic și științific căruia îi aparține.

      Credința bazată exclusiv pe rațiune, precum și cultura în  general nu-l mântuiește  pe om, ci doar îl conduce spre căutarea lui Dumnezeu. Când omul Îl caută pe Dumnezeu și ajunge sa fie trăitor al revelației lui Dumnezeu primește în dar credința lăuntrică sau a inimii, care este rod al experierii lucrării harului dumnezeiesc necreat în inima sa.

     De aceea, știința nu poate face abstracție de spirit, de credințele profunde ale oamenilor, după cum nici religia nu poate sta indiferentă în fața noului din jurul nostru, pe care-l dezvăluie, într-un ritm uneori halucinant, știința.

    De unde provine părerea larg răspândită în rândul multor oamenilor culți, dar nu și credincioși, că știința contrazice religia? Dintr-o cunoaștere superficiala atât a domeniului științific, cât și al celui religios. Semi cunoașterea este un flagel al vremii noastre.

     Primind cu ușurință, în calitate de argumente științifice probe aduse in folosul afirmației ca Dumnezeu nu există, oamenii rațiunii abstracte și atee, uită  de ipoteza exprimată de Immanuel Kant, potrivit căreia rațiunea teoretica este neputincioasă în egală măsură să demonstreze sau să nege existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea voinței.[6]

      Kant se ocupă de antinomiile  din Critica rațiunii pure  și mai precis de critica „Cosmologiei raționale”  conținută în Dialectica transcendentală, unde filosoful german intenționează să motiveze profunda necesitate care îl determină pe om să investigheze - folosind categorii ale rațiunii pure apriorice, - pe subiecte dincolo de experiență. Acest lucru se datorează (spune Kant), dorinței înnăscute a minții umane care o împinge să dorească să găsească o cunoaștere totală a realității, în timp ce cunoașterea ei nu poate depăși limitele experienței sensibile contingente. Această nevoie de totalitate este exprimată în trei idei care nu au un conținut empiric real, dar care exprimă doar o nevoie metafizică de totalitate care nu poate fi satisfăcută.

• ideea de suflet : înțeleasă ca o totalitate de fenomene interne;
• idee despre lume (sau cosmos): înțeleasă ca totalitatea fenomenelor externe;
• ideea lui Dumnezeu: ca totalitate a tuturor totalităților și fundament al tuturor.

        Fiecare dintre aceste trei idei este asociată cu o presupusă știință care, trecând eronat dincolo de limitele gândirii, ajunge la concluzii greșite.

        Aceste probleme de aceea se și numesc transcendentale (care depășesc domeniul cunoașterii științifice). Prin intermediul rațiunii putem cunoaște doar un fenomen, nu esența lucrului in sine.

       Dacă nu putem să înțelegem prin intermediul mijloacelor științifice de cunoaștere ceea ce se află în realitatea lucrurilor , adică esența lor, cu atât mai mult nu putem cunoaște Esența Primară, adică pe Dumnezeu.  Iată  motivul pentru care știința nu poate să nege existența lui Dumnezeu, nici să o afirme  fiindcă  sfera aceasta se află în afara competenței sale, precum și întreaga sferă a esenței lucrurilor.

    Altă înșelare constă în faptul că se confundă știința adevărată cu părerea unor oameni de știință. Printre altele tocmai aceste opinii , uneori, sunt  în contradicție cu dreapta credință, însă, cu timpul se dovedește că ele sunt în contradicție și cu natura însăși, cu  adevărul demonstrat de cunoașterea științifică.

      Conflictul aparent dintre dreapta credință și știință are legătură, după unii gânditori creștini și oamenii de știință, cu interpretarea exegetică a  Sfintei Scripturi.  De semnalat că în acest domeniu a fost constrâns de Inchiziție și Galileo Galilei să se exprime, pentru a combate reproșul adus prelatului romano-catolic Nicolaus Copernicus de a fi intrat în contradicție cu unele texte biblice, susținând heliocentrismul.

In Scrisoarea către Christine de Lorraine, din 1615, Galileo, credincios fervent pană la sfârșitul vieții sale, a citat fraza celebră a cardinalului romano-catolic Caesar Baronius că în Biblie intenția Sfântului Duh este de a ne învăța cum să mergem la cer și nu cum este cerul.

        Pentru Galileo, interpretarea literară nu se aplică oricărui text biblic, astfel ca adevărurile de credință și din Biblie iar pe de altă parte adevărurile din știință nu se pot contrazice.[7]

        Altă sursă a conflictului este că în lumea contemporană cunoașterea științifică e supusă unei critici vehemente. Mulți dintre criticii săi consideră că știința e responsabilă pentru multe din problemele lumii moderne. Daca nu ar fi fost știința, susțin aceștia, n-am fi avut nici pericolul nuclear si nici poluarea globala a aerului, solului si apei. Nouă și planetei noastre ne-ar fi fost, poate, mult mai bine fără știință.[8]

        Evident o astfel de critică și concepție este eronată pentru că neagă  semnificațiile și scopul  cunoașterii științifice , progresul culturii și civilizației pe care  știința le face posibile.  Nu știința este responsabilă pentru  pericolele și dezastrele care au marcat și marchează  omul și civilizație, ci modul în care  deținătorii puterii, aceia pentru care’’ a  avea’’ , ’’a acumula’’ este mai importat decât  ’’a fi’’ mai important decât  viața și natura, aceia pentru care ’’Dumnezeu a murit’’, iar omul este un simplu mijloc, ci nu scopul întregii creații,  folosesc  rezultatele cunoașterii științifice.

            Totuși, oamenii de știință onești  afirmă inseparabilitatea  cunoașterii științifice de credință. De exemplu, Werner Karl Heisenberg un celebru fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1932 și unul dintre fondatorii fizicii cuantice, afirmă „Prima gură din paharul de științe ale naturii te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” 

      Același mare om de știință  afirmă „În istoria științei, încă de la celebrul proces al lui Galileo, s-a susținut în repetate rânduri că adevărul științific nu poate fi reconciliat cu interpretarea religioasă a lumii. Deși acum sunt convins că adevărul științific este inatacabil în propriul său domeniu, nu am găsit niciodată ocazia de a respinge conținutul gândirii religioase ca pur și simplu o parte a unei faze depășite din conștiința omenirii, o parte la care va trebui să renunțăm de acum înainte. Astfel, pe parcursul vieții mele am fost obligat în repetate rânduri să meditez asupra relației dintre aceste două regiuni de gândire, pentru că nu am putut niciodată să mă îndoiesc de realitatea pe care o indică ele.” [9]

       In ultima vreme, mulți consideră că religia, daca e bine înțeleasă, confirmă întregul efort științific. Dreapta credință legitimează încrederea fundamentală pe care se bazează întreaga cercetare științifică.

     În formularea relației dintre religie și știință, putem trece dincolo de conflict, deosebiri, și chiar de contactul dintre ele. Credința într-un Dumnezeu personal creator și proniator  are o capacitate unică de a confirma încrederea în inteligibilitatea nesfârșită a realității, o încredere fără de care cercetarea științifică ar fi infirmă și fără sens  pentru totdeauna.

     În acest sens, marele teolog ortodox român Dumitru Stăniloae evocă, învățătura patristică despre prezența și lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu în creație, prin rațiunile plasticizate ale  întregii creații inclusiv a omului:

      Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin rațiunile lucrurilor, care sunt chipuri create și susținute de rațiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care în raționalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului Lui Însuși, create cu scopul ca să gândească rațiunile lucrurilor împreună cu Rațiunea divină personală într-un dialog cu Ea.

     Rațiunile divine sunt nu numai sensuri ale bogăției infinit de adânci a Logosului dumnezeiesc, ci și raze de viață divină și de putere ce iradiază  din oceanul de viată și de putere ipostaziat în Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, ca și în Tatăl și în Duhul Sfânt. Lucrurile create ca chipuri raționale ale acestor raze ce iradiază  în ele, sunt si ele de aceea unități de putere și de viață. Ultimul lor substrat este energia care are în ea un sens sau o complexitate de sensuri și include tendințele unor indefinite interferări producătoare ale atâtor unități legate între ele. Lucrurile sunt chipurile create ale rațiunilor divine plasticizate, chipuri pline de putere și purtate de tendința unor nenumărate referiri între ele. În starea lor plasticizată se reflecta sensul, puterea și viața rațiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin...

    Creând lucrurile ca chipuri raționale ale rațiunilor Sale pentru persoanele create ca chipuri ale persoanei Sale aflate într-o referire față de Tatăl și de Duhul Sfânt, Cuvântul le-a adresat pe acestea oamenilor ca niște cuvinte raționale plasticizate. Ceea ce este plasticizarea față de rațiunile Logosului, sau față de chipurile acestor rațiuni, aceea este trupul omului față de subiectul uman creat ca chip al Persoanei Logosului. Subiectul uman este invitat la o viață spiritual-materială conștientă în comuniune cu Logosul, e invitat să adune în sine toate rațiunile create plasticizate, pentru ca în felul acesta să aibă un conținut de gândire și de viață comun cu Logosul dumnezeiesc...

       Dacă noi putem cunoaște și gândi lucrurile, este pentru ca ele sunt chipuri create plasticizate ale rațiunilor unei Rațiuni personale supreme. Dacă le putem exprima prin cuvinte, este pentru că sunt cuvinte plasticizate ale Cuvântului adresate noua, la nivelul nostru. Noi gândim rațional și vorbim, pentru că suntem parteneri ai Persoanei care este Ea Însăși Cuvântul personal și a pus în fața noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul rațiunii și al putinței noastre create de exprimare, cu o putere creatoare pe care noi nu o avem. Noi ne simțim mânați să adunăm rațiunile lucrurilor în noi și să le exprimăm pentru că prin ele ne realizam, pentru că ele ne sunt adresate ca mijloace ale dialogului nostru cu Cuvântul lui Dumnezeu și de creștere a noastră  în comuniune cu El...

       Este imposibil de conceput ca aceasta raționalitate exprimabilă a realității să nu aibă  un Subiect care a gândit-o și a exprimat-o creând-o și care continuă să o gândească  și să o exprime într-o flexionare continuu nouă, pentru subiectele create după  chipul Lui. Este imposibil de conceput că ele n-au fost exprimate ca gânduri raționale plasticizate pentru alte persoane create în acest scop. El a dat expresie plasticizată gândurilor Sale la nivelul nostru, ca subiecte create de El după chipul Lui. El le-a creat pentru noi ca noi sa realizam un acord cu El și între noi, gândindu-le și exprimându-le, împreună cu El și într-o împreună-gândire a noastră, un acord care înseamnă  și o iubire. După concepția noastră, fără originea lumii într-o Persoana supremă, fără înțelegerea ei în scopul acestui dialog și acord al nostru cu ea, toată raționalitatea creației ar fi neînțeleasă, ar fi o frântură de raționalitate fără rost, o raționalitate ce s-ar mișca în întuneric’’.[10]

     Însuși Einstein a recunoscut că știința trebuie să iasă din matca ei, pentru ca sa poată urmări cu consecvență adevărul: “Știința poate fi creată doar de cei care sunt pătrunși cu totul de aspirația către adevăr și înțelegere. Acest sentiment izvorăște însă  din sfera religiei. De aici provine și credința în faptul că este posibil ca regulile valabile pentru tot ceea ce există să fie raționale, cu alte cuvinte să fie înțelese de rațiune. Nu-mi pot închipui un om de știință adevărat, lipsit de acea credință profundă”.[11]

      Monoteismul radical al religiilor care Îl au în centru pe Dumnezeu a asigurat un context istoric foarte favorabil pentru apariția și înflorirea științei.

      Întemeind ordinea naturală pe raționalitatea unui Dumnezeu personal, teismul a pregătit gândirea Occidentului, de-a lungul secolelor, pentru acel tip de credință în ordinea naturala și coerentă cosmică pe care trebuie să-l aibă oamenii de știința pentru a-și face cercetările.

     După cum se vede foarte clar în fizica modernă, dar și în alte domenii, un obiectiv fundamental al cercetării științifice este descoperirea a tot ceea ce unifică sau ține laolaltă  universul pe care îl explorăm.

     Ca și religia, știința e antrenată în căutarea unei cunoașteri unificatoare. Relevantă este aici teoria recentă a câmpului unificat, micro si macrocosmos într-un întreg.[12] Cu toate acestea știința nu a putut descoperii și demonstra  și nici formula  o teorie care să unifice cele patru forțe fundamentale ale materiei: interacțiunea gravitațională, interacțiunea electromagnetică, interacțiunea tare și interacțiunea slabă. În opinia noastră unitatea și armonia universului nu poate fi  concepută și înțeleasă decât prin dreapta credință. Dumnezeu creatorul  este Cel care prin harul sfânt și pronia Sa, a creat și menține  unitatea și armonia universului

      Știința recunoaște rațiunea, empirismul și dovezile, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. În ciuda acestor diferențe, cele mai multe inovații științifice și tehnice, înainte de revoluția științifică, au fost realizate de către societăți organizate pe tradiții religioase.

      În acest context noi apreciem că nu se mai poate susține  astăzi  separația rigidă dintre cunoașterea științifică și credință, dintre știință și religie. Ambele sunt însușiri ale ființei umane, ale fiecărui ipostas uman  creat după chipul lui Dumnezeu și tinzând spre desăvârșire, spre unirea prin har cu Dumnezeu.

     Susținem că este mult mai aproape de adevăr distincția dintre cunoașterea profană și cunoașterea prin credință.

     Cunoașterea profană în toate formele sale  se caracterizează prin senzorialitate (experiment), raționalitate, concepte și categorii ale intelectului și rațiunii), demonstrație (matematică, logică sau experimentală), evidență formală, dar și pe dialectica, sursă a progresului, dintre certitudine și incertitudine. Cunoașterea profană este limitată, relativ sau absolut  și are ca obiect exclusiv  lumea imanentă creată.

     Cunoașterea prin  credința presupune o înțelegere simplă, departe de speculație teoretică, abstractă. Ea poate fi întâlnită doar într-o inimă curată: De nu vă veți întoarce, să fiți precum copiii, nu veți intra întru Împărăția cerurilor  (Mat, 18, 3). Cunoașterea profană e însoțită de incertitudine, pe măsură ce pătrunde mai adânc în realitatea de cunoscut și din tot mai grabnică ispitire a firii, a tainei, neavând un temei care să o susțină prin ea însăși, înlănțuind omul pentru totdeauna, condiționându-i viața. În timp ce credința îl eliberează pe om în mod necondiționat.

    Credința și cunoașterea prin credință sunt existențiale, presupun participarea  Întregii  ființe a omului și nu se realizează prin mijloacele cunoașterii profane. Este calea omului spre transcendental, spre  cunoașterea lui Dumnezeu, este  posibilitatea de depășire a limitelor firii create, dar prin lucrarea teandrică a omului și a harului sfânt. Este accesul omului la conștientizarea și înțelegerea, atât cât este cu putință a  tainelor și a energiilor necreate dumnezeiești. Dialectica  credinței și a cunoașterii este calea desăvârșirii  pe care ne aflăm aici în această lume și va continua în eshatologie. Pe această cale, marcată de curățirea sufletului și a trupului, de iluminare și desăvârșire  nu aflăm decât certitudini revelate. Îndoiala, evidența formală, incertitudinea  nu pot caracteriza cunoașterea prin credință a celui care trăiește cu adevărat în dreapta  credință. Cunoașterea prin credință nu  se materializează într-o simplă religie sau ideologie teoretică, ci este  relevată omului de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Iisus Hristos.

      Credința pune faptele în seama Harului și nu cunoaște trufia, după cum este scris și ne îndrumă Apostolul: ’’Toate le pot pentru Hristos, Cel ce-mi dă puterea; Însă nu eu, ci Harul lui Dumnezeu, care este cu mine; Cunoștința îngâmfă pe om’’ ( Corintieni I, 10).  Și tot Sfântul Apostol Pavel subliniază  deosebirea dintre înțelepciunea omenească și cunoașterea revelată prin lucrarea Duhului Sfânt:  ’’Și învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu’’. ( 1. Corintieni, 2, 4-5)

       Credința o ai sau nu, ea nu-ți cere nimic în schimb, nu presupune o alternativă și nici vreo soluție la vreo problemă insolubilă. Odată dobândită, nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării, fiind pentru totdeauna o binecuvântare, o însoțitoare, tocmai când omul e surprins la strâmtoare, având ca suport și temei iubirea, făgăduința și nu promisiunea sau amăgirea, înșelarea.

        Prin ideologiile atee contemporane, ale postmodernismului și transumanismului , ale globalizării, cunoașterea  devine inumană prin faptul că îl elimină pe Dumnezeu din creație și se substituie Creatorului, cu falsa certitudine că omul are puterea de a se crea pe sine, de a fi făuritorul și modelatorul unei alte creaturi, în toată puterea nimicirii totalitare. Un atentat virulent e pe cale să se producă asupra ființei umane, un fel de faustică încercare de a modifica genomul înscris în structura intimă a corpului uman.[13]

       Cunoașterea profană a celor sensibile și inteligibile ne e dată spre a ne bucura de cele create accesibile simțurilor, iar cunoașterea suprasensibilă, duhovnicească, peste fire, înseamnă primirea darului contemplației.

        Credința ne salvează de la căutare și de la rătăcire, de curiozitate mai presus de limitele rațiunii noastre, însoțindu-ne, în fiecare clipă și în tot locul, ca o binecuvântare, pe care nu o putem vedea decât cu ochiul interior al minții, și pe care o primim prin lucrarea Duhului Sfânt.

      Cunoașterea științifică, ca formă a cunoașterii profane  presupune  experimente și elaborări teoretice  care  presupun  cunoștințe și  raționamente  ce nu sunt accesibile pentru ori cine ci numai pentru  cercetători și savanți. Spre deosebire, dreapta credință este un dar  dumnezeiesc, o lucrare a harului sfânt  pe care poate să o dobândească orice om botezat și care săvârșește faptele  credinței, printre cele mai importante fiind: pocăința și curățirea sufletului și trupului de păcate, smerenia. iubirea lui Dumnezeu fără măsură și împlinirea poruncilor Sale, iubirea milostivă față de aproapele și pentru toată  creația.

          Părintele Arsenie Papacioc în cuvinte simple dar elocvent  arăta deosebirea dintre efortul  omului de a cunoaște rațional realitate de a ajunge cât mai departe în univers, efort costisitor și niciodată  finalizat, iar pe de altă parte, posibilitate omului simplu întemeiat în dreapta credință, ca prin  credința în Dumnezeu,  lucrătoare în fapte bune, cu iubire milostivă să ajungă până la Dumnezeu: ’’Eu, printr-un covrig pe care îl dau unui sărac ajung până la Dumnezeu. ”

        Așa cum am arătat, prin modalitățile cunoașterii profane  omul nu-l poate cunoaște pe Dumnezeu, nu poate dovedi nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu.

         Părintele Arsenie Boca a arătat  concis și clar deosebirea dintre cunoașterea profană a realității iar pe de altă parte cunoașterea prin credință:

         ’’Sunt două învățături, dar nu-i decât un singur adevăr. Sunt două învățături, una a lui Dumnezeu, neclintită ca și El, alta a omului, schimbătoare ca și el.

          Învățătura lui Dumnezeu se împrăștie în sufletele pregătite să o primească prin Înțelepciunea necreată și Cuvântul dumnezeiesc. Ea este o părticică din El Însuși și fără de moarte. Este pusă la îndemâna oricui și este dăruită mai din belșug celui smerit cu inima

          Învățătura omului, dimpotrivă îi măgulește mândria, fiindcă el îi este tată. ’’Ideea aceasta îmi aparține, eu am spus cel dintâi acest lucru, nu se știa nimic despre aceasta înainte de mine...’’ Pleacă-ți să întrebi, ascultă în tăcere vorbirile bătrânilor, căci ele nu sunt spuse în deșert. Dorința de a știi a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoașterea care hrănește trufia, și a găsit moartea.’’[14] 

       Dumnezeu poate fi cunoscut, nu în ființa Sa, ci prin energiile necreate ale harului numai prin credință.

        Tot Părintele Arsenie Boca subliniază foarte bine deosebirea dintre știință și credință:

’’În știință e savantul care sondează necunoscutul prin teorii și le verifică pe urmă, dacă aduc lumină și corespund realității sau ba. În credință, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflarea adevărului. Sfântul nu cercetează. Viața lui curată e mijlocul de cunoaștere a unei realități pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată’’.[15]

    Același mare duhovnic afirmă: ’’Știința nu angajează viața, de aceea nici nu o poate pricepere și nici nu o poate crea. Sfințenia însă tocmai viața o angajează.  Iar sfântul desăvârșit, care  și-a angajat viața și a arătat că o poate crea, înviind morții și făcând ochi unde nu erau ( Luca 7, 22),  e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaște medicina? Ba nici măcar nu-L pomenește. Poate fiindcă Iisus e de o mărime uluitoare, care ar  pricinui spaimă migălelii omenești.

     De aceea, în interesul cunoașterii vieții și sub unghiul vremelniciei și sub al veșniciei-lucru care depășește puterea și cunoștința omenească- a venit la noi Dumnezeu Însuși și ne-a spus cele de dincolo de știință, de filosofie și de medicină, oricât s-ar desăvârșii acestea.

     Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește. Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică  se străbate tot mai tare de adevăr și de lumina cunoștinței. Asta este ce posedă credinciosul print-o cale mult prescurtată, cunoștință pe care savantul nu o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până  la toate la toate marginile și și-a recunoscut neputința.

       Dumnezeu se revelează smereniei.’’[16]  

II. Căile cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoașterea transcendentală

       Dumnezeu poate fi cunoscut, dar nu în ființa Lui, ci prin energiile sale necreate.

       În creștinism, cunoașterea a fost considerată una din cele mai alese podoabe cu care Dumnezeu a înfrumusețat pe om și ca un instrument prețios în procesul de revenire și apropiere a omului de Dumnezeu. Plecând de la cuvintele Mântuitorului, care subliniază caracterul existențial al cunoașterii:” Aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu”: (Ioan XVII, 3), teologia creștină a făcut din problema cunoașterii lui Dumnezeu miezul preocupărilor ei și unul din idealurile sale cele mai înalte.

      Cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă fundamentală, majoră, care i-a preocupat pe marii gânditori și trăitori ai lumii creștine.  Despre ea ne vorbește atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, de unde observăm că în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, adevăratul rol îl are revelația naturală și supranaturală, în cadrul căreia omul se întâlnește pe orizontală (prin revelație naturală), dar și pe verticală (prin revelația supranaturală) cu Dumnezeu.

       Între om și Dumnezeu trebuie să existe permanent un raport de chemare și răspuns, de vocație și dăruire. Dumnezeu se revelează chemându-ne, iar noi ne revelăm răspunzând la chemarea Lui. Prin revelație se deșteaptă în noi chipul divin dat la creație. Dumnezeu iese oarecum din “lumina cea neapropiată” (1 Tim. 6,16) și se descoperă omului, iar omului I se mărește puterea de a-L cunoaște cât mai mult.(2)

        Dar pentru o atare cunoașterea trebuie îndeplinită o condiție esențială Omul să aibă sufletul, inima și mintea curate. ’’ „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)’’, ne spune Mântuitorul.

      ’’Este cu neputință să ne curățim inima, de nu ne vom curăți mai întâi toate celelalte simțiri ale sufletului și ale trupului nostru. Dacă o singură simțire sau o singură putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea ei se întinde și aleargă la inimă. În ce chip se întinde și aleargă linia fiecărui cerc de la centrul său cel din mijloc și centrul dă ființă liniilor cercurilor ce ies dintr-însul, tot astfel, întinându-se inima, îndată împărtășește și împarte întinăciunea și la toate celelalte simțiri și puteri ale sufletului. Cel care are inima curată, este mult mai sporit duhovnicește decât cel cu mintea curată de gânduri rele’’.[17]

     ’’ Așadar, inima curată este izvor îmbelșugat de liniște și de bucurie neîncetată; când privește orice lucru bun, orice zidire a lui Dumnezeu, cel curat cu inima se bucură și se veselește lăuntric, deoarece în toate făpturile vede pecetea bunătății, înțelepciunii și atotputerniciei Făcătorului; fericit este și în sine, deoarece curăția inimii și, îndeobște, mila lui Dumnezeu, pe care o simte, îl veselesc, iar și mai mult îl mângâie bunătățile cele viitoare, făgăduite, pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit (I Cor. 2, 9), a căror chezășie o are în inima sa. Dimpotrivă, jalnici sunt cei ce au inimă necurată: aceasta este pentru ei izvor de necontenit necaz, deși par că se veselesc; este izvor de frici și de temeri, fiindcă păcatele și patimile le rod ca niște viermi inima, conștiința îi mustră, nedându-le liniște, și tainica presimțire a Judecății lui Dumnezeu îi înfricoșează. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu; fericiți, de o sută de ori fericiți, cei curați cu inima, mai ales fiindcă îl vor vedea pe Dumnezeu față către față în veacul ce va să fie, căci e firesc ca cei curați să îl vadă pe Cel curat, așa cum e firesc ca ochiul curat să vadă lumina.

       Dacă ne simțim foarte fericiți încă din viața aceasta, dacă, lăsând toate cele pământești, ne dăruim desăvârșit rugăciunii și stăm de vorbă cu Dumnezeu ca niște copii cu tatăl lor, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupești, ci doar ca în oglindă, prin ghicitură, dacă și în această viață părem adeseori a ne topi de umilință din pricina simțirii vii că Dumnezeu este de față, ce să mai spunem de drepți, de cei curați cu inima, atunci când îl vor vedea pe Dumnezeu față către față în veacul de dincolo, atunci când îl vor vedea pe Cel ce este Izvorul luminii și fericirii veșnice pentru toate cetele îngerești, pentru toți strămoșii, prorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, cuvioșii și toți sfinții? Prin cine trăiește și se veselește toată făptura din cer și de pe pământ? Cu adevărat, aceasta va fi o fericire nepovestită, o dulceață nemărginită - acolo (în cer) unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc și nespusa dulceață a celor ce văd pururea "frumusețea cea nespusă a slavei Tale (din rugăciunile  de dimineață)’’.[18]

      Potrivit tradiției patristice, există o cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, catafatică, ce pornește de la creație către Creatorul ei. Pe această cale îl cunoaștem pe Dumnezeu  în calitatea Sa de Cauză creatoare și susținătoare a lumii. La baza acestei cunoașteri se află raționalitatea creației, care arată înțelepciunea și slava Creatorului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria" (Psalm 18, 1). "Tăria" aceasta este ordinea rațională a creației prin care Logosul ține în existență toate cele create. Dacă omul poate cunoaște pe Dumnezeu  din natură, aceasta se datorează faptului ca Logosul a sădit în firea oamenilor și facultatea cunoașterii  Lui prin raționalitatea creației. Dar o dată cu           fa­cultatea cunoașterii, Dumnezeu a mai sădit în om și tendința existențială către El.  

        Prin cunoașterea apofatică avem o experiență directă a prezentei tainice a lui Dum­nezeu, care depășește simpla Lui cunoaștere rațională. Cunoașterea apofatică caută să adapteze mintea omului la reali­tățile dumnezeiești care depășesc orice cuvânt, pentru ca omul să tindă spre asemănare cu Dumnezeu  prin progresul lui spiritual și moral.

        Creștinismul nu este o doctrină filosofică, religioasă, sau o ideologie  care speculează cu noțiuni abstracte, ci, înainte de toate, este experiența comuniunii omului cu Dumnezeu  Cel viu. Prin apofatism se evită reducerea lui Dumnezeu la mintea natu­rală a omului și se caută să se adapteze mintea omului la rea­litățile vieții și comuniunii dumnezeiești ale Sfintei Treimi.

      Cel care pătrunde în lumina slavei divine necreate are conștiința că Dumnezeu, după esența Sa, este dincolo de această vedere sau trăire, căci Persoana este cu totul apofatică și nu poate fi definită prin rațiune. Ridicarea peste lucrurile lumii nu înseamnă ignorarea acestora, ci o ridicare prin ele dincolo de ele, în Dumnezeu ca Persoana Care nu poate fi definită. Acesta este motivul principal pentru care apofatismul nu exclude o cu­noaștere raționala a lui Dumnezeu, ci se completează  reciproc

      Așa cum spun Sfinții Părinți  acest urcuș duhovnicesc are trei trepte importante curățirea sufletului, a inimi, a minții de păcate, înnoirea firii după poruncile lui Dumnezeu, a doua treaptă  este iluminarea, cunoașterea lui Dumnezeu și lumii transcendentale prin dreapta credință și a treia treaptă este desăvârșirea, îndumnezeirea drept credinciosului după har, care începe în această lume și continuă indefinit în eshatologie

       Sfântul Grigorie Palama ne oferă o învățătură foarte clară cu privire la cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie spunea că îndumnezeirea nu este un lucru abstract, ci este unirea concretă dintre Dumnezeu și om. În această unire omul poate vedea lumina necreată a lui Dumnezeu așa cum au văzut-o cei trei Sfinți Apostoli: Petru, Iacov și Ioan la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Această lumină poate fi văzută doar cu ochii sufletului.

Provocarea noastră rămâne aceea de a ne întreba dacă noi năzuim la cunoașterea lui Dumnezeu sau suntem mulțumiți doar de această cunoaștere lumească? În concluzie vă ofer următorul citat din Triadele Sfântului Grigorie Palama: „Un om care are sufletul curat de orice gând lumesc, care s-a detașat de el însuși, care păzește poruncile lui Dumnezeu și a cărui viață este o întreagă rugăciune, este luminat de Lumina necreată și astfel el însuși devine lumină, el trăiește în unire cu Dumnezeu.”[19]

     Sfântul Maxim Mărturisitorul, folosește  atributul "unitate", tocmai pentru a sublinia simplitatea Dumnezeirii depășind orice relație și orice termen de comparație din cele ce se cunosc. Astfel, el concluzionează antinomic că, Dumnezeu are drept unica cunoaștere, faptul de a nu fi cunoscut: El e cel cunoscut în chip necunoscut și neînțeles.

     După Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu este o Persoană supra existentă, reală, vie, care cu rațiune și înțelepciune l-a creat pe om, în marea Sa iubire, după chipul și asemănarea Sa, susținându-l în existența bună și fericită, fără însă a-i încălca libertatea voinței. Sfântul Maxim Mărturisitorul, urmând lui Dionisie Pseudo-Aeropagitul, declara că „Dumnezeu nu este supus existenței”, pentru că tot ceea ce este supus existenței trebuie să aibă un început și un sfârșit.[20]

     Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu după ființă, ci numai după lucrarea Sa făptuitoare. Vorbind de faptul că realitatea are cinci aspecte, ne arată folosul ce-l putem avea din contemplarea fiecăruia dintre ele.

• Contemplând ființa lucrurilor, învățăm că există o cauză a lor, care e și ea o ființă, dar nu putem cunoaște ce este această ființa în sine, ci doar calitatea de cauză.
• Căutând cauza lucrurilor, cunoaștem prin ele o cauză, neîncercând să cunoaștem ceea ce este aceasta după ființă. 
• „Cunoștința lui Dumnezeu dobândită prin contemplarea creației și a armoniei ei, adică din Revelația naturală este neclară și nesigură.
• De aceea, Dumnezeu a învrednicit pe om de o altă descoperire a Sa care e mai completă, mai directă, mai sigură. Aceasta este Revelația supranaturală care s-a făcut în mod desăvârșit prin Însuși Fiul Său Întrupat.”[21]
• Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre o descoperire a lui Dumnezeu prin rațiunile providenței divine, prin rațiunile Scripturii, prin Logosul Său Întrupat, prin rațiunile poruncilor, ale virtuților și cele ale cultului liturgic. Acesta arată că omul poate să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu datorită sufletului său, daruit de El, împreună cu trupul, într-un act creator special.

        „Dialogul rațional al omului cu Dumnezeu constituie fundamentul cunoașterii prin har a lui Dumnezeu care dăruiește prin puterea Duhului Său, celor ce cred în El, mântuirea și

îndumnezeirea, adică dobândirea în chip negrăit și necunoscut a desăvârșirii dumnezeiești cea mai presus de minte și de rațiune” ^[22]

           Este necesar să subliniem câteva idei despre gnosticism și gnostici.

 De fapt  nu există gnosticism creștin, deoarece creștinismul adevărat și gnosticismul sunt sisteme de credință care se exclud în mod reciproc. Principiile gnosticismului contrazic ceea ce înseamnă să fii creștin. Prin urmare, deși unele forme de gnosticism se pot pretinde creștine, ele sunt de fapt în mod neîndoios necreștine.
       Gnosticismul a fost probabil cea mai periculoasă erezie care a amenințat Biserica Primară în primele trei secole. Influențat de către filosofi precum Platon, gnosticismul se bazează pe două premise false. Mai întâi, adoptă un dualism privitor la spirit și materie. Gnosticii afirmă că materia este, prin moștenire, rea, dar că spiritul este bun. Ca rezultat al acestei presupuneri, gnosticii cred că tot ceea ce se face în trup, chiar și cel mai scârbos păcat, nu are nicio semnificație, pentru că viața reală există numai în domeniul spiritual.
       În al doilea rând, gnosticii pretind că posedă o cunoaștere elevată, un „adevăr mai înalt”, cunoscut de extrem de puțini oameni. Gnosticismul vine de la cuvântul grecesc gnosis, care înseamnă „a ști”. Gnosticii pretind că dețin o cunoaștere mai înaltă, dobândită nu din Biblie, ci dintr-un plan existențial mistic mai înalt. Gnosticii se văd pe ei înșiși ca fiind o clasă privilegiată, înălțată mai presus decât toți ceilalți prin cunoștința lor mai înaltă, mai adâncă a lui Dumnezeu.
         Creștinismul afirmă că există o singură sursă de adevăr, și aceea este Biblia, Cuvântul inspirat, infailibil al Dumnezeului celui viu, singura regulă de credință și de practică (Ioan 17.17, 2 Timotei 3.15-17, Evrei 4.12). Ea este revelația scrisă a lui Dumnezeu pentru omenire și nu este niciodată înlocuită de gândirile, ideile, scrierile sau viziunile omului. Gnosticii, pe de altă parte, folosesc o varietate de scrieri timpurii eretice, cunoscute ca evangheliile gnostice, o colecție de falsuri, care pretind că sunt „cărțile pierdute ale Bibliei”. Din fericire, Părinții Bisericii Primare au fost aproape în unanimitate cu privire la recunoașterea acestor suluri gnostice ca fiind falsuri frauduloase, care adoptă doctrine false despre Iisus Hristos, mântuire, Dumnezeu și orice alt adevăr de bază din creștinism. Sunt nenumărate contradicții între „evangheliile” gnostice și Biblie. Chiar și atunci când așa-numiții creștini gnostici citează din Biblie, ei rescriu versetele și părțile de versete pentru a se potrivi cu filosofia lor, practică strict interzisă și cu privire la care sunt multe avertizări în Scriptură (Deuteronomul 4.2, 12.32, Proverbele 30.6, Apocalipsa 22.18-19).
        Persoana lui Iisus Hristos este un alt domeniu în care creștinismul și gnosticismul se deosebesc drastic. Gnosticii cred că trupul fizic al lui Iisus nu a fost real, ci doar a „părut” să fie fizic și că spiritul Său a coborât peste El la botez, dar L-a părăsit înainte de crucificare. Astfel de vederi contrazic nu numai umanitatea adevărată a lui Iisus, ci și ispășirea, pentru că Iisus a trebuit să fie nu numai Dumnezeu adevărat, ci și om adevărat (real din punct de vedere fizic), care în realitate a suferit și a murit pe cruce, pentru a fi jertfa înlocuitoare acceptabilă pentru păcat (Evrei 2.14-17). Vederea biblică a lui Iisus afirmă atât completa Lui umanitate, cât și deplina Sa dumnezeire.
     Gnosticismul se bazează pe o abordare mistică, intuitivă, subiectivă, interioară, emoțională a adevărului, lucru deloc nou. Este foarte vechi și provine din Grădina Edenului, unde Satan L-a pus la îndoială pe Dumnezeu și cuvintele spuse de El, convingându-i pe Adam și pe Eva să le respingă și să accepte o minciună. El face același lucru și astăzi, în timp ce „dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). El încă Îl pune la îndoială pe Dumnezeu și Biblia și îi prinde în plasa lui pe aceia care sunt fie naivi și neinformați în ale Scripturii, fie caută vreo revelație personală care să-i facă să se simtă speciali, unici, superiori față de alții. Dar noi să îl urmăm pe apostolul Pavel, care spune: „cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21), și facem acest lucru comparând totul cu Cuvântul lui Dumnezeu, singurul Adevăr[23]

           Desigur, nu ne propunem o analiză detaliată a problematicii cunoașterii lui Dumnezeu, analiză car ar necesita tomuri întregi, ci dorim numai să subliniem câteva aspecte  ale dreptei credințe și gândirii teologice cu referire la această temă.

       În sinteză considerăm că omul poate să cunoască prin credință pe Dumnezeu și existența transcendentală, cu menținea că  acestea sunt  daruri ale revelației supranaturale și lucrarea Duhului Sfânt  pentru cei care  înaintează existențial spre Dumnezeu cu inimă curată.

         Cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea transcedentală prin rugăciune

    Practica rugăciunii este tot atât de întinsă ca și istoria omenirii. Majoritatea Sfinților Părinți au interpretat ca fiind o autentică rugăciune însăși convorbirea omului cu Dumnezeu în rai, dar și aici pe pământ.  Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a rugat și I-a învățat pe Sfinții Apostoli și pe noi să ne rugăm. Apoi, dacă luam in considerație faptul ca Mântuitorul a spus că omul nu se poate izbăvi de stăpânirea celui rău decât prin post și rugăciune, înțelegem importanța deosebită pe care Biserica o acordă  rugăciunii și pregătirii duhovnicești pentru săvârșirea acesteia. Sfântul  Apostol Pavel îi îndemna pe cei care au primit Cuvântul Evangheliei să se roage necontenit, adică viața creștinului să devină o neîncetată rugăciune.  ’’Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus pentru voi. Duhul să nu-L stingeți’’ ( I Tesaloniceni 5, 17-19).

       Părintele arhimandrit Cleopa Ilie de la Mânăstirea Sihăstria-Neamț spunea că rugăciunea este maica virtuților, pentru că prin ea, dobândind harul lucrător al lui Hristos, ne facem împlinitorii voii Sale care este sfințirea noastră. Numai pe aceasta scară a virtuților, ne-a încredințat Sfântul Ioan Scărarul, ne desăvârșim spiritual, urcând spre Dumnezeu. O altă cale  nu există, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că Hristos este izvorul virtuților creștine; prin aceste virtuți El ia chip în ființa noastră.

      ’’Părinții nevoitori ai pustiei de-a lungul veacurilor au trăit această realitate a urcușului duhovnicesc ce duce pe om la vederea lui Dumnezeu. Iată  de ce, atunci când vorbim de vederea lui Dumnezeu, nu putem să o despărțim de rugăciunea minții, treapta cea mai înaltă a rugăciunii; când a fost atinsă această desăvârșire rugătoare mintea coboară  în inimă. Această cunoaștere a lui Dumnezeu așadar nu este una rațională si nici o închipuire a minții noastre. De aceea, ea nu ține de puterile naturale ale rațiunii și nici de capacitatea imaginației. Se poate folosi de aceasta, dar prin harul cel necreat al lui Dumnezeu care o depășește și o înduhovnicește.  Încât vederea lui Dumnezeu nu accentuează atât înălțarea noastră duhovnicească, strădania noastră de a dobândi desăvârșirea, cât coborârea lui Dumnezeu la noi, darul și dăruirea pe care El le săvârșește în sufletul și în inima celui care a ajuns la o asemenea treaptă de desăvârșire duhovnicească - cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.’’[24]

       Smerita cugetare

       Vorbirea smerită și smerenia sunt dobândite de nevoitori prin ostenelile lor de eliberare de păcat și de dobândire a virtuților. Ele depind de noi, însă smerita cugetare sau sfânta smerenie și celelalte însușiri ale ei, pe care Sfântul Simion le considera harisme, nu depind de noi, ci sunt darul lui Dumnezeu.

    ’’Omul, creatura de culme a lui Dumnezeu, a fost înzestrat, printre alte daruri, și cu darul cugetării. Omul este singura zidire de pe fața pământului care a primit acest dar de mare preț, pentru a-l folosi doar în cele ce zidește, adică numai în lucruri bune. Cugetarea bună, temeinică și dinamică, nu poate izbuti în lucrarea extrem de anevoioasă de zi cu zi dacă nu are ca temei și rădăcină smerita cugetare! Adică nu este de ajuns să fie o cugetare, dar ea trebuie să aibă un nimb de sfințenie.

       În stare de insuflare dumnezeiască a fost Avva Dorotei atunci când a definit, în chip adevărat, smerita cugetare, zicând că: „Smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva!”. Această ecuație duhovnicească, lăsată nouă nu numai pentru știința noastră teoretică, ci, mai mult, pentru întruparea noastră de zi cu zi, este temelia unei existențe neamenințate de dezagregare.’’[25]

      Simțirea înțelegătoare

      Începând cu apostolii și ucenicii Domnului Hristos, continuând cu martirii Bisericii primare și cu părinții Patericului, apoi cu sfinții dintotdeauna,  până la cei din zilele noastre, toți mărturisesc  o realitate deosebită privitoare  la simțuri și la accesul omului la creație prin intermediul simțurilor și al capacităților sale de prelucrare a informațiilor preluate prin simțuri.

     Anume acea că simțurile cu care este dotată firea umană nu sunt suficiente pentru a pătrunde, experimenta și cunoaște realitatea până la sensurile ei ultime. Limitat la simțurile sale firești, omul nu poate avea acces la realitățile dumnezeiești, dată fiind diferența radicală sau prăpastia dintre lumea creată, căreia îi aparține omul, și lumea necreată, căreia îi aparține Dumnezeu.

     Limitat la simțurile sale firești, omul nu poate înțelege până la capăt nici realitățile lumii create și nici pe sine însuși, tocmai pentru că suportul rațional ultim al întregii creații și al fiecărei făpturi în parte este dumnezeiesc. Așa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama și marele  teolog Dumitru Stăniloae, la temelia făpturilor și la toată existența se află rațiuni dumnezeiești necreate sau înțelesuri necreate așezate de Creator. Credem că lumea aceasta este creată de Dumnezeu și  atunci  acceptăm că fiecare făptură, de la cele mai neînsemnate până la cununa creației care este omul, poartă în sine rostul pe care l-a așezat în ea Creatorul. Rostul acesta, de sorginte dumnezeiască, se înscrie la suma sensurilor care alcătuiesc edificiul raționalității coerente a lumii.

         Părinții Bisericii vorbesc despre posibilitatea dobândirii de către om a unor simțuri înțelegătoare sau duhovnicești, care îi deschid accesul vădit spre lumea lui Dumnezeu. Un lucru este cert: ceea ce am aflat noi prin dreapta credință  despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești nu este produsul minții și judecăților raționale, pornind eventual de la o scrie de informații teologice sau științifice, ci este mărturia celor care L-au văzut și simțit pe Dumnezeu.

       Termenul de simțire înțelegătoare sau de simțire a mintii, atât de mult folosit de Sfinții Părinți, înseamnă înțelegere și experiență în același timp, sau trăire în ambianța unei prezențe spirituale și aflarea unui sens al ei. Simțirea înțelegătoare este o capacitate a firii omenești, activată de împărtășirea cu Duhul lui Dumnezeu. Este precum ochiul fizic, care pentru a deveni lucrător are nevoie de lumina care vine din exteriorul lui.

       Problema "simțirii minții" în dreapta credință este de o importanță decisivă pentru că descoperă drumul  autentic și echilibrat a urcușului omului către Dumnezeu, fiind linia corectivă și de mijloc între două extreme periculoase: mistica intelectualistă de influență neoplatonică al cărei reprezentant este în mod deosebit Origen, și mistica materialistă regăsită în scrierile pseudo-macariene, condamnate ca fiind mesaliene.

      Noțiunea de "simțire a minții" are în scrierile filocalice o serie de sinonime: "simțire îmbelșugată", "simțire înțelegătoare", "înțelegere vădită", "lumină înțelegătoare", "vedere adevărată" și altele. Scopul acestei simțiri duhovnicești este unirea omului cu Dumnezeu. Simțurile duhovnicești nu se confundă cu cele trupești pentru că lucrarea lor este diferită. La Părinții filocalici simțirea minții este înțeleasă ca o percepție duhovnicească, dar și ca o cunoaștere directă, nemijlocită a lui Dumnezeu. Ea depășește cunoașterea discursivă, fiind o cunoaștere mai presus de cunoaștere și o simțire mai presus de orice simțire omenească.

     ’’Cuviosul Siluan, un sfânt din secolul XX, spune pe un ton foarte convins: „Sfinții grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut si cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut. Sfinții nimic nu grăiesc din mintea lor". La întrebarea: Cum grăiesc cei desăvârșiți? el răspunde: „Ei nu grăiesc nimic de la sine... Grăiesc numai ceea ce le dă Duhul". Există alternativa discursului întemeiat pe „închipuirea minții trupești”, care ispitește pe cei care „încearcă să pătrundă în cele ce nu au văzut". Vorbind despre aceasta, Sfântul Pavel îndeamnă pe creștinii din Colose să nu se lase amăgiți de cei ce profesează un astfel de discurs, însoțit eventual de „o prefăcută smerenie și o fățarnică închinare la îngeri" (vezi Col. 2:18)’’.[26]

        Vederea duhovnicească

       Începem să intram în starea de vedere, potrivnică stării de orbire prin harul lui Dumnezeu și prin dreapta credință. În starea de vedere văzătorul e mintea, și vederea a fost numită de către Sfinții Părinți "vedere a minții". Starea de vedere duhovnicească este dăruită de Sfântul Duh și vederea se numește astfel, fiind rod al Sfântului Duh.

       Duminica din perioada pascală, numită a Orbului, ne prilejuiește binecuvântata posibilitate de a medita mai îndeaproape la viață, la sănătate, la vederea prin simțuri și vederea mai presus de simțuri, vederea duhovnicească, ca daruri de la Dumnezeu. Denumirea duminicii provine de la pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie. Ea ne prezintă minunea Mântuitorului Hristos, Care a deschis ochii trupului - dar și ai sufletului - unui orb din naștere, care nu zărise niciodată până atunci lumina soarelui, nici chipul oamenilor ori cerul înstelat, dar nici pe Dumnezeu nu-L cunoscuse.

    Când împărăția lui Dumnezeu sălășluiește în inima omului, Dumnezeu îi descoperă acestuia taine. El „învață” împreună cu Dumnezeu care este esența lucrurilor, și înțelege taina lor. Toată cunoașterea este de la Dumnezeu. Astfel, până și un monah simplu și neînvățat, sau un om simplu, prin mila lui Dumnezeu, pot cunoaște taine mari: despre viață, despre moarte, despre Rai și iad, pot cunoaște și cum este orânduită lumea aceasta.

     Când  Împărăția lui Dumnezeu s-a sălășluit în inima omului, Dumnezeu sfâșie neștiința minții ca pe un văl. Omul va înțelege atunci nu doar tainele creației, ci și taina propriei sale persoane. Și în cele din urmă, într-o clipă sfântă, o asemenea clipă purtând în ea veșnicia, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, se va descoperi pe Sine, nu în ființa Sa inaccesibilă pentru om ci prin harul  necreat, iar omul Îl va privi pe Împăratul Slavei așa cum privește soarele în apa limpede. Atunci omul se face una cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează într-însul. Acesta trăiește numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este în Împărăția lui Dumnezeu, împreună cu îngerii și Sfinții, și îl contemplă pe Domnul.[27]

       ’’Vederea duhovnicească a lui Dumnezeu nu aparține sferei sentimentelor (simțirilor), nici planurilor optice, ci este unire ipostatică și legătură a făpturii zidite cu „Existența” nezidită a lui Dumnezeu, nu cu firea sau ființa Sa, ci cu lucrările sau energiile dumnezeiești, potrivit cu capacitatea celui ce „pătimește” vederea duhovnicească. Atunci când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu, așa cum își închipuia el, a auzit de la El Însuși că acest lucru este cu neputință și a putut să-l privească numai „spatele”, care înseamnă lucrările sau însușirile dumnezeiești. Cel ce se află în vederea duhovnicească a lui Dumnezeu mărturisește că între zidit și nezidit nu există nicio asemănare și că „a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputință, iar a-L gândi este și mai cu neputință” (Sfântul Grigorie Teologul)’’[28]

           Toate aceste căi de cunoaștere  prin  dreapta credință a lui Dumnezeu și a existenței transcendentale, mai presus de simțuri și rațiune, exprimă în esență o singură Cale care este Domnul nostru Iisus Hristos, care din iubire pentru oameni ș-a întrupat, s-a smerit pe Sine până la accepta moartea pe Cruce pentru iertarea păcatelor noastre și a Înviat, recreând omul și universul, asumându-și  umanitatea, firea omenească,  pe care a strămutat-o în Împărăția Cerurilor și  îndumnezeiește prin har pe fiecare om care mărturisește și crede, după dogmele dreptei credințe ortodoxe, pe Dumnezeu Unic în  ființă și întreit în persoane.

       ’’Toma i-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut.’’( Ioan, 14, 5-7)

III. De la ’’cred că’’ la ’’cred în’’

    În sinteză, cu referire la cele expuse în studiile  noastre  care au ca temă cunoașterea  profană și cunoașterea prin credință, putem afirma:

     Cunoașterea profană  este facultatea rațiunii prin care aceasta se manifestă și se susține. Definiția tradițională a cunoașterii raționale constă în a fi discurs logic, argumentativ, formal, complet, adevărat și întemeiat. Idealurile cunoașterii sunt certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Toate acestea au dus la formarea  conceptului de cunoaștere obiectivă. Urmarea a fost  trasarea unor granițe rigide  în jurul domeniului cunoașterii, fapt care a scos  în afara acestui domeniu alte forme de raportare a omului la lumea sensibilă și inteligibilă, la transcendent și imanent.  Susținătorii modernismului, al secularizării și ateismului exclud cunoașterea  prin credință. Concepțiile filosofice și chiar teologice în special din epoca iluminismului cu reverberații marcante și în modernism, respectiv postmodernism consideră că facultățile de cunoaștere ale omului se reduc la cunoașterea sensibilă și cea rațională, singurele prin care acesta cunoaște nu numai lumea, se cunoaște pe sine și pe Dumnezeu. În acest caz Dumnezeu nu este decât o idee, o simplă posibilitate dedusă rațional.

           Totuși, nici una dintre concepțiile  raționaliste ale existenței lui Dumnezeu, cum ar fi: argumentul,  ontologic, cosmologic și teologic, nu au putut îndeplini condițiile cunoașterii raționale: certitudinea, întemeierea și obiectivitatea. Kant a demonstrat că numai prin sensibilitate și rațiune omul nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu și cu atât mai puțin să își întemeieze credința în Dumnezeu.

           Cunoașterea prin credință nu contrazice cunoașterea rațională și sensibilă, ci le integrează. La temeiurile cunoașterii raționale se adaugă și convingerea, evidența, ce nu rezultă din simpla utilizare a rațiunii, ci sunt revelate. Cel ce crede în Dumnezeu nu susține doar anumite adevăruri, ci are o atitudine de încredere, angajare și așteptare față de Dumnezeu. Omul credincios  este existențial vorbind, în-credințat, mai presus de evidența rațională.

       Cunoașterea prin credință este o cunoaștere existențială, unitară, care implică participarea  ființei întregi a dreptmăritorului creștin. Aici nu mai  există diferența specifică a existenței și cunoașterii profane, afirmată și susținută de filosofie cu argumente raționale, între ontologic, existență și gnoseologic, cunoașterea prin simțuri și  concepte raționale.

      În decursul evoluției concepțiilor ontologice și cognitive despre transcendent și Dumnezeu, putem identifica două modalități și paradigme de a înțelege credința bazate pe două afirmații:

• Cred că Dumnezeu există, afirmație care prin ea însăși este raționalistă.

    Reflectară față de orice convingere revelată mai presus de rațiune constituie temeiul  la: diversitatea credințelor, a curentelor, sectelor religioase de a lungul timpului și în prezent; la panteism; la deism; la un raționalism care ajunge inevitabil la antinomii insurmontabile.

• Cred în Dumnezeu. Este răspunsul adevărat, mai presus de orice formă de cunoaștere rațională, revelat, primit și mărturisit de toți drept credincioșii la întrebările Mântuitorului: ‘’Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu. Mă iubești tu pe Mine’’.

     Această raportare existențială și cognitivă la Dumnezeu duce la evidența existenței lui Dumnezeu întreit în Persoane și unic în Ființă, creator al Universului, al omului și pe care omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, poate să-L cunoască, în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, dar și prin facultățile rațiunii, ale sensibilității și intuiției. Sfinții Părinți vorbesc despre simțirea rațională și vederea duhovnicească pe care omul le  poate dobândi prin credință și lucrarea Duhului Sfânt.

             Dumnezeu să ne ajute!