Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 308

Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (1)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: ratiune; existenta lui Dumnezeu; apologetica;

 

I. Cunoașterea rațională

   Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt, de înțelepciune și înțelegere. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri și este o însușire sau un atribut al sufletului omenesc.

   Conștiința cuprinde diferite forme: conștiința dependenței de Dumnezeu, conștiință de sine, conștiință de altul, conștiința existenței în general, rațiunea, contemplația.

   În această primă parte a studiului nostru vom analiza succint unul dintre elementele de conținut ale rațiunii, și anume, cunoașterea.

    În Dicționarul Explicativ al Limbii Române cunoașterea este definită drept: “Acțiunea de a cunoaște și rezultatul ei:

1. reflectare în conștiință a realității existente, independent de subiectul cunoscător;
2. faptul de a poseda cunoștințe, informații date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoștință.” (1),

iar în Webster: “Faptul sau condiția de a cunoaște:

1. Faptul sau condiția de a ști ceva cu un grad considerabil de familiaritate câștigată prin experiență sau contact sau asociere cu individul sau lucrul respectiv;
2. Cunoștințe, informații sau înțelegere teoretică sau practică cu privire la o anumită ramură a științei, artei, învățării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau practică și dobândirea abilităților;
3. Faptul sau condiția de a înțelege adevărul, faptele sau realitatea imediat, cu mintea sau prin intermediul simțurilor; percepție, cunoaștere, înțelegere;
4. Faptul sau condiția de a poseda prin înțelegere mentală pe baza instruirii, studiului, cercetării sau experienței adevăruri, fapte, principii sau alte obiecte ale percepției: faptul sau condiția de a avea informații sau de a fi învățat sau erudit;
5. Suma totală a ceea ce se cunoaște: întregul corp al adevărurilor, faptelor, informațiilor, principiilor sau altor obiecte ale cunoașterii dobândite de omenire.” [1] Principalul aspect care reiese din aceste definiții este relația dintre informație și cunoaștere, mai exact spus, faptul că informațiile, experiența și învățarea stau la baza cunoașterii.

    De-a lungul timpului, conceptul de cunoaștere a dat naștere unui mare număr de interpretări. Nu ne propunem o prezentare detaliată a concepțiilor filosofice despre cunoaștere Cu titlul de exemplu ne referim la opera a trei mari filosofi: Platon, Aristotel și Kant.

    La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.

   La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri:

  • prin opinie – la nivelul lumii sensibile fenomenale și, respectiv, 
  • prin știință – la nivelul lumii inteligibile.

   În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile.

    În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.

   „Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.

Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.

   Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”[2]

    Pentru Aristotel, cunoașterea se poate împărți în cunoaștere teoretică (în grecește "theoria"), cunoaștere practică ("praxis) și cunoaștere productivă ("poiesis"). Prima este cunoaștere pentru cunoaștere, a doua cunoaștere în scopuri practice și a treia cunoaștere în scopul de a face ceva.

   Cunoașterea teoretică este caracterizată de îndepărtare de lume și contemplație. Cuvântul grecesc "theoria" derivă din "theoros", cu semnificația de spectator (la o piesă de teatru). Așadar, această cunoaștere include domenii precum matematica, fizica și metafizica.

    Aristotel afirmă cu nu putem ști adevărul, dacă nu cunoaștem prima cauză. Cunoașterea științifică este dată prin cunoașterea cauzelor.

    Cunoașterea implică și adevărul. Pentru Aristotel Adevărul este corespondența dintre un enunț și realitate. Scopul cunoașterii este adevărul, iar criteriul adevărului este experiența. Adevărul enunțurilor teoretice rezultate din cunoașterea senzorială este relativ. Pentru Aristotel există și adevărul formal, necesar, apodictic care rezultă din raționamente logice și raționamente matematice. Într-un raționament demonstrativ apodictic, concluzia rezultă cu necesitate din premise. Un astfel de raționament este întotdeauna adevărat și corespunde cunoașterii care îmbracă forma universalului. Acest răspuns logic nu poate fi decât corect, iar celelalte încercări de a defini adevărul se anulează din punct de vedere logic. Referitor la raportul dintre existență și cunoaștere, Aristotel afirmă că: „există numai individualul, dar  noi putem cunoaște numai universalul”.

   Teoria cunoașterii la Aristotel este inseparabil legată de concepția sa ontologică și sistemul de categorii ale rațiunii pe care le propune. Un loc important în filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.

  Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul. Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.[3]

  Pentru Aristotel cunoașterea este rațională și formală, deci implică și forme logice. Marele filosof este autorul logicii formale ce constituie și astăzi baza  cunoașteri și raționamentului științific.

   Părintele incontestabil al logicii este considerat Aristotel. El este autorul primului tratat de logică, înțelegând prin aceasta în special studiul raționamentului. Aristotel a denumit analitică (apodictică) partea care se ocupă cu raționamentul demonstrativ, cel care conchide din premise adevărate, dialectică, partea care se ocupă cu raționamentul probabil, și eristică, partea care se ocupă de raționamentul ce folosește premise aparent probabile.

    Corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel (Organon), transmis prin tradiție de la finele antichității, este alcătuit din șase cărți: Categoriile, Despre interpretare, Analitica primă, Analitica secundă, Topicele și Respingerile sofistice.

  Rezultatul cunoașterii raționale este știința. Aristotel împarte științele în: științe teoretice, științe practice și științe productive sau poietice (lb.gr. poietike, de la verbul poieo – a face, a produce, a executa). Scopul imediat al fiecărei științe este de a cunoaște, dar scopurile lor ultime sunt: cunoașterea (științele teoretice), îndrumarea acțiunii (științele practice) și crearea de obiecte utile sau frumoase (științele productive). În mod normal dacă logica s-ar înscrie în această clasificare, ea ar trebui situată în categoria științelor teoretice, însă singurele științe teoretice sunt, după Aristotel, matematica, fizica, teologia/metafizica.

   Se pare că logica nu poate fi încadrată în nici una dintre aceste discipline. Logica este mai curând o parte a culturii generale, pe care oricine trebuie să o parcurgă înainte de a studia orice știință întrucât îi va permite celui care o studiază atent să construiască o argumentare corectă/validă. Cum remarcam mai sus, Aristotel atribuie doctrinei logice cuvântul Organon sau instrument (al științei), termen care a fost, în cele din urmă, conferit ansamblului operelor logice ale lui Aristotel.[4]

    Instrument valoros în dobândirea coerenței, rigorii și a credibilității, logica nu este doar privilegiul unor specialiști, ci un adjuvant al gândirii oricărui om care are despre sine pretenția de a fi numit cult sau educat. „Omul matur gândește corect în mod spontan, fără să-și dea seama. Dar studiul logicii aduce în lumina critică a conștiinței ceea ce se petrece fără să știm. În acest fel devine logica educatoare. Un lucru este a gândi pur și simplu și altceva este a fi conștient de operațiile gândirii. În lumina cunoștințelor de logică, procedeele gândirii noastre se precizează, se șlefuiesc. Ni se cere mereu să definim, să clasificăm, să demonstrăm, să combatem. Toate acestea pot fi făcute mai rău sau mai bine. Logica ne învață să le facem bine.”[5] Prin logică, gândirea noastră dobândește un plus valoros de claritate, consecvență, rigoare, corectitudine, suplețe și eleganță[6].

   Descartes, considerat întemeietorul concepției raționaliste moderne în cunoaștere,  în opera sa „Discurs asupra metodei”[7], propune o procedură prin care să se obțină cunoștințe adevărate. Pentru a face acest lucru, el propune realizarea acestuia prin îndoială, numind această metodă „metoda cartesiană”; inspirându-se din matematică și geometrie pentru dezvoltarea acesteia. Când autorul a dezvoltat-o, ambiția sa a fost să stabilească o metodă globală, adică una care să poată fi aplicată tuturor științelor. Aceasta constă din patru reguli, care trebuie să respecte ordinea indicată. Astfel, aceste reguli sunt: ​​dovezi, analize, sinteze și verificări.

  Immanuel Kant este filosoful care explică și demonstrează cum este posibilă cunoașterea, ci nu numai ce este cunoașterea. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui Rene Descartes și Leibniz, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume.

   În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic.

    În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

    Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure intuiții apriorice ale intelectului stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.

    Concepția despre spațiu și timp asumată de Immanuel Kant se regăsește formulată în partea întâi a Criticii rațiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibilitatea are două forme a priori (independente de lumea experienței):

  • forma simțului extern: spațiul
  • forma simțului intern: timpul. 

    Cu ajutorul spațiului, subiectul cunoscător își reprezintă obiectele ca fiind situate în afara lui (ele au o anumită configurație, mărime, între ele există anumite raporturi), iar cu ajutorul timpului conștiința se intuiește pe ea însăși în stările ei succesive.

   În timp ce spațiul desemnează o ordine de coexistență, timpul desemnează o ordine de succesiune. Cu ajutorul celor două perspective de prezentare a conceptelor de spațiu și timp (expunerea metafizică și expunerea transcendentală), Kant argumentează în favoarea caracterului neempiric, a priori, totodată intuitiv, neconceptual al acestor două categorii puse în discuție.

   Timpul și spațiul nu dețin o existență reală, nu sunt obiective (sustrase întru totul subiectului cunoscător, așa cum considera Newton), ele nu aparțin obiectelor, ci mai curând ele țin de „constituția subiectivă a simțirii noastre.”

   Așadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu aparțin lucrurilor însele, ci aparțin sensibilității noastre. Iată de ce lumea pe care o percepem, pe care ne-o reprezentăm, este o lume a fenomenelor, așa cum ne apar nouă, potrivit structurilor propriei noastre sensibilități. Fenomenul (opus lucrului-în-sine, esenței) nu trebuie confundat cu aparența, pentru că aceasta ar fi în măsură să ducă gândirea într-un impas: lumea ar risca să fie doar o iluzie, o himeră, o creație subiectivă de ordinul producțiilor onirice (vise).

   Kant a intenționat să evite capcana acestui idealism subiectiv extrem (prezent în filosofia lui George Berkeley). Spațiul și timpul sunt intuiții pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilități, ele au atât o idealitate transcendentală, cât și o realitate empirică, în sensul că intervin în mod obligatoriu în experiență, condiționând orice percepție omenească. „Fără să aparțină lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiției omenești, spațiul și timpul au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia naștere prin mijlocirea lor, de pura aparență inconsistentă sau de simpla iluzie”.[8]

    Kant a realizat cu adevărat o „revoluție copernicană” și în ceea ce privește problematica timpului și a spațiului: de la obiecte (lumea exterioară) către subiectul cunoscător (perimetrul subiectivității). Problemele au fost redefinite prin perspectiva facultăților de cunoaștere proprii omului: sensibilitatea (capacitatea/receptivitatea de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectați de obiecte) și intelectul (facultatea cunoașterii care, prin intermediul categoriilor, prelucrează materialul brut al impresiilor sensibile). Nu „ce cunoaștem”, ci „cum cunoaștem” (limitele și sursele cunoașterii), reprezintă esența demersului kantian.

    Filosoful a transformat spațiul și timpul în cadre ale universului interior al subiectului, depășind astfel vechile teorii cu privire la cele două categorii filosofice. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a " fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere.

   Cunoașterea este posibilă și datorită categoriilor rațiuni ce pot avea un caracter constitutiv sau regulativ și care care se aplică cunoștințelor obținute din experiență cu ajutorul intuițiilor apriorice ale sensibilități, spațiul și timpul.

   Kant, consideră categoriile ca fiind exclusiv funcții ale rațiunii umane, aplicabile experienței și astfel cunoașterea realității este posibilă. Funcțiile logice ale judecăților trecute prin filtrul criteriilor transcendentale, adică analizate doar din punctul de vedere al conținutului lor a priori și nu și din cel al materiei perceptive a posteriori, dau tabelul cu douăsprezece categorii (judecăți) clasificate în patru grupe:
- după cantitate (universale, particulare, singulare),
- după calitate (afirmative, negative, infinite),
- după relație (categorice, ipotetice, disjunctive) și
- după modalitate (problematice, asertorice, apodictice).

  Distincția dintre judecata universală și cea singulară este transcendentală, la fel și cea dintre judecata afirmativă și cea infinită. Conform logicii generale, judecata singulară este universală, ea epuizează toate speciile genului ei, prin faptul că există o singură specie a unui anumit gen. În logica transcendentală, judecata singulară trebuie luată separat de cea universală, pentru că ele sunt trecute prin filtrul cantității. Astfel, judecata universală implică o pluralitate cantitativă, iar cea singulară doar o unitate cantitativă. La fel, în logica generală, judecata infinită este afirmativă, prin ea se afirmă ceva. Din punct de vedere transcendental, cele două judecăți nu sunt de același tip. Trecute prin filtrul calității, judecata afirmativă este finit-determinată, iar cea infinită este infinit-nedeterminată.

  Marele filosof consideră evidentă deducția categoriilor din funcțiile logice ale judecății, nemaifiind nevoie de o explicitare argumentativă. Categoriile sunt conceptele fundamentale cu care operează intelectul respectiv rațiunea, din care sunt derivate toate celelalte concepte secundare, numite predicabili. Acordul categoriilor cu funcțiile logice ale judecății, și astfel expunerea originii lor a priori, este numită de către Kant deducție metafizică.[9]

   Această cercetare critică a condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

    Cunoașterea științifică modernă se bazează în general pe principiile raționalismului gnoseologic, așa cum am exemplificat mai sus cu doctrina unor mari filosofi, în sensul că orice cunoștință teoretică și adevăr științific trebuie să fie universal și necesar demonstrat și exprimat matematic și logic.

   Raționalismul este un curent filosofic, care apără că cunoașterea se obține din rațiune și nu, așa cum apără empirismul, din experiență. Raționalismul s-a dezvoltat în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar cel mai proeminent autor al său a fost René Descartes. Deși a fost dezvoltat în mare măsură de autori precum Spinoza și Pascal. Acest curent este opus empirismului, deoarece acesta din urmă ne poate conduce la înșelăciune și confuzie a simțurilor noastre. În schimb, raționalismul și, conform autorilor săi, este doctrina validă pentru a obține cunoașterea adevărată.

    Pe scurt, raționalismul propune că rațiunea este cea mai mare valoare în căutarea cunoașterii. Și pentru a scăpa de capcanele senzoriale, matematica devine disciplina principală în această căutare, întrucât, prin eșec, cunoștințele analizate sunt exacte.

    Încercând o sinteză, putem spune că raționalismul, ca doctrină filosofică a cunoașterii are următoarele caracteristici:
- cunoștințe pe care le obținem sunt bazate pe rațiune. Rațiunea, gândirea și demonstrația, sunt cele mai utile instrumente pe care le au ființele umane pentru a obține cunoașterea adevărată;
- aplicarea metodei aristotelice și cartesiene: cercetarea se desfășoară prin respectarea unor reguli specifice logicii formale și matematice din care adevărul rezultă cu necesitate.
- înclinația spre matematică și logica formală;
- metoda deductivă: Este vorba despre trecerea de la general la particular. Adică, prin respectarea regulilor generale care apar în diferite cazuri, se prezice sau se afirmă ce se va întâmpla într-un anumit caz. Prin premisele generale se obține concluzia.
- categorii și concepte apriorice, înnăscute, anterioare oricărei experiențe prin care sunt transformate în cunoștințe adevărate datele senzoriale și cele obținute din experiență. Există astfel de categorii pe care omul nu le obține prin experiență, prin cunoașterea senzorială a realității. Kant a demonstrat cum sunt posibile judecățile sintetice apriori, raționamente care se bazează pe datele experienței, dar devin cunoștințe prin aplicarea categoriilor apriorice ale intelectului și rațiunii.
- această capacitate a ființei umane de a cunoaște rațional, nu are limite și este sursa progresului, care nu a încetat de la începutul umanității. Totuși,  Immanuel și-a pus problema și a analizat limitele cunoașterii raționale. Antinomiile rațiunii sunt expresia acestor limite. Mai mult , reputați savanți ai vremurilor noastre au demonstrat științific limitele cunoașterii raționale de tip logic și matematic. Unul dintre aceștia este Kurt Godel.
- cunoașterea rațională nu se poate lipsi de informațiile obținute din experiență, senzații sau percepții, dar care sunt sintetizate de categoriile rațiunii și transformate astfel în cunoștințe. În acest sens Immanuel Kant afirmă că: „intuițiile fără concepte sunt oarbe, iar conceptele fără intuiții sunt goale”. În al doilea rând, Kant arată că „nicio cunoaștere a noastră nu precedă în noi experiența și cu ea începe orice experiență”.
  - relația dintre cunoașterea rațională și credință, în mod deosebit credința creștină. Cu toate că majoritatea promotorilor raționalismului modern credeau în Dumnezeu, aceștia au înțeles și susținut că rațiunea este mai presus de dogmele religioase inclusiv cele creștine. Raționaliștii afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase.

   Așa cum vom arăta în partea a doua a acestui studiu, au fost concepute metode de cunoaștere rațională a existenței lui Dumnezeu. Încercările de a demonstra prin metodele cunoașterii raționale, fără cunoaștere prin credință, existența lui Dumnezeu au dus de multe ori, fie la concepții panteiste și deiste, fie la insurmontabile antinomii ale rațiunii.

   Cu toate acestea cunoașterea prin metodele rațiunii a lui Dumnezeu nu poate fi ignorată deoarece rațiunea este un dar al lui Dumnezeu, o facultate a sufletului nemuritor, prin care omul se poate cunoaște pe sine , lumea creată transcendentul, pe Dumnezeu, dar numai în limitele rațiunii așa cu afirma și Immanuel Kant.

 

   Raționalismul nu este singura concepție filosofică privind cunoașterea.

   Empirismul ("test", "încercare"), este doctrina filosofică a testării, a experimentării,  conform căruia toată cunoașterea umană provine din senzații asupra realității. Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei, concepte, categorii apriorice anterioare oricărei experiențe, sau că se poate cunoaște ceva fără referință la  senzații, percepții și experiență.

   Empiriștii susțin că la naștere intelectul este o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matematice sau cum putem avea conceptul de cauzalitate și în general cum pot fi formulate legile naturii.

    Printre cei mai de seamă susținători ai empirismului gnoseologic amintim pe John Locke, Francis Becon, Thomas de Aquino și David Hume.

Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație și experiment mai degrabă decât pe intuiție sau credință, adică pe cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai degrabă decât pe logica deductivă pură.

     Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științele naturale cât și științele sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi după caz confirmate sau infirmate folosind observația sau experimentul, cu alte cuvinte prin experiență.

     Empirismul a fost un precursor al doctrinei pozitivismului logic contemporan, cunoscut și sub numele de empirism logic. În ultimele decenii mecanica cuantică și constructivismul al cărui fondator este filosoful T.S. Kuhn au constituit niște provocări la adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și legi științifice contraintuitive și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.

     Există și gânditori, teoreticieni care afirmă că nu este posibilă cunoașterea obiectivă care să conducă la adevăr obiectiv . Este vorba de concepțiile sceptice sau agnostice despre care vom spune câte cuvinte în cele ce urmează.

    Scepticismul[10] (din grecescul skeptios, care se traduce prin ’’căutător’’), este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de scepticism este folosită și pentru a desemna o școală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.

    Punctul de vedere socratic și platonic declara iluzorii și vane științele obiectului considerat ca flux neîntrerupt de schimbări și alterări, deveniri și dispariții. Doar ce este identic cu sine, cum ar fi generalul, poate pretinde o știință. Pentru vechii greci nu era posibilă o știință a naturii. „Binele este obiect de știință absolută și nu există știință cu putință decât a binelui”, afirma Socrate.

    Un sceptic global sau complet susține că oamenii nu au nici un fel de cunoaștere certă a realității deoarece orice adevăr rezultat din procesul cunoașterii este relativ și posibil de a fi contrazis, Un sceptic moderat susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii. De pildă nu pot cunoaște lucrul în sine așa cum afirmă Kant sau nu pot cunoaște pe Dumnezeu.

   Dintre cei mai cunoscuți susținători ai scepticismului menționăm pe Sextus Empiricul în antichitate și pe filosofii Michel de Montaigne, David Hume, Bertrand Russell, în epoca modernă.

   Cele mai importante argumente ale susținătorilor scepticismului sunt:

Argumentul dovezii

   Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regres la infinit - fiecare pas cerând logic un alt pas.

    Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.

Argumentul echilibrului

    Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are mai multe motive să creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.

Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

Argumentul definiției

     Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru învățătură, scepticii susțin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la cunoașterea lui.

       Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.

   Există un paradox al scepticismului care demonstrează relativitatea acestei concepții asupra cunoașterii. Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.

   Cu toate acestea scepticismul ca și concepție filosofică și științifică nu poate fi ignorat, deoarece relevă limitele cunoașterii raționale, științifice asupra existenței. Noi nu putem cunoaște ființa lucrurilor, lucru în sine, ascunsul, misterul, ci numai ființarea, fenomenalitatea existentului. Kant, Heidegeer, Blaga se numără printre filosofii care au susținut și argumentat aceste adevăruri. „Taina nu poate fi ispitită”, subliniază părintele Teofil Părăian.

    Godel, celebrul matematician a formulat teorema imposibilității demonstrării necontradicției sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuși. Prin urmare orice sistem argumentativ logic nu este niciodată complet , sau există cel puțin un enunț care contrazice premisele și lanțul axiomatic demonstrativ. Werner Karl Heisenberg, fizician al mecanicii cuantice, laureat al Premiului Nobel pentru fizică a formulat principiul incertitudinii potrivit căruia nu se poate cunoaște niciodată, în același timp și poziția și viteza unei particule elementare. Această teorie, la fel ca și celebra „constantă a lui Plank” demonstrează științific limitele absolute ale cunoașterii raționale.

   Așa cum vom arăta în partea a doua a cestul studiu Sfântul Grigorie Palama și teologia ortodoxă, afirmă, demonstrează că ființa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă, nu poate fi cunoscută de nimeni și nimic din ceea ce este creat. Dumnezeu se revelează cunoașterii numai prin energiile necreate, prin harul sfânt și bineînțeles prin revelația supranaturală, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

   Idealurile cunoașterii raționale sunt:
       a. întemeierea sau demonstrația logică, matematică.
       b. certitudinea. Caracterul necesar și universal al adevărului rezultat din cunoaștere
       c. Orice formă de cunoaștere a realității trebuie să respecte principiile logice ale: identității, noncontradicției, terțului exclus și rațiunii suficiente
       d. obiectivitatea. Independența cunoștințelor față de subiectul cunoscător. Acest ideal este reformulat de fizica modernă cuantică care demonstrează că orice cunoștință cu privire la microcosmos se bazează pe interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut.

      Cunoașterea are un caracter unitar, fapt demonstrat din ce în ce mai mult de știința contemporan De aceea, în prezent diferențele doctrinare dintre raționalism și empirism, devin tot mai relative. Una dintre concepțiile care îmbină armonios cele două mari orientări în teoria cunoașterii este empirismul logic.

      Raționalismul și empirismul logic vremurilor noastre, concretizat în teoriile științifice și tehnologiile moderne au un caracter în general benefic pentru om și societate, ce nu poate fi contestat.

    Cu toate acestea, progresul științific și tehnologic modern considerat ca scop în sine și despărțit de credință are și efecte contrare omului și persoanei sale, creat după chipul lui Dumnezeu. Nu vom insista asupra acestui aspect pe care l-am dezvoltate în alte studii[11], aici menționăm câteva caracteristici ale raționalismului modern exacerbat:

  • Extinderea ateismului, sectarismului în societatea contemporană. Nu mai există

adevăr, ci adevăruri multiple dar care sunt fără ipostas existențial și prin aceasta devin idoli. Secularizarea tot mai accentuată a societății și a statului;

  • Tehnologia a depășit umanismul. Omul a devenit dependent de tehnologiile de tot felul, este controlat prin tehnologii de cei care exercită puterea statală, se transformă într-un „sclav fericit” renunțând la libertatea sa ontologică, unul dintre darurile lui Dumnezeu pentru om și acceptă în schimb confortul și facilitățile efemere, și de multe ori iluzorii oferite de aplicațiile tehnicii și științei contemporane. Omul se transformă din scop al creației, într-un simplu mijloc, renunță la caracterul de persoană pentru a fi un simplu individ, un număr aruncat în societate, care din comunitate devine tot mai mult o masă anostă ce poate fi manevrată cu ușurință de guvernanți;
  • „Inteligența artificială” este un concept ce caracterizează unele tehnologii moderne rezultate din cunoașterea rațională.

  Inteligența artificială (IA) reprezintă funcția mașinilor inteligente, a roboților, care își percepe mediul și efectuează acțiuni care maximizează șansa de a-și atinge cu succes obiectivele. Este definită ca fiind „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă” (Kaplan Andreas). Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială (sau generală; prescurtat AGI în engleză), ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.

  În epoca postmodernismului, în cadrul acestei ideologii se vorbește deja de superioritatea inteligenței artificiale față de inteligența omului, de competiția dintre om și mașină, de necesitatea reglementarii juridice a relațiilor sociale care au ca obiect inteligența artificială, chiar și de o reglementare unitară juridică a inteligenței naturale a omului și a inteligenței artificiale, considerându-se că ele sunt echivalente fenomenologic.

Sunt numai câteva din realitățile unui raționalism ateu care se vrea suficient sieși, și a omului postmodern pentru care Dumnezeu și dreapta credință sunt numai ipoteze ale unui raționament, ipoteze de care nu mai are nevoie.

      Cunoașterea și tehnologiile au progresat astăzi foarte mult ceea ce demonstrează puterea rațională și creatoare a omului. Dar toate aceste realizări trebuie să aibă sens și semnificație valorică, ceea ce este posibil numai prin comuniunea de credință și de iubire a omului cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația. Numai așa omul rămâne în demnitatea sa de persoană liberă, înzestrată cu suflet rațional nemuritor, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

 

Argumente raționale ale existenței lui Dumnezeu

   În fiecare ființă omenească de-a lungul tuturor generațiilor, a existat dorința de-a cunoaște cât mai mult despre lucrurile văzute și nevăzute, despre evenimente deja petrecute în trecut sau profețite de-a avea loc în viitor, despre situațiile speciale în care s-au aflat anumite persoane sau grupuri de persoane. Putem spune că ființa omenească este interesată de cunoașterea existenței imanente, dar și a existenței transcendente, de cunoașterea lui Dumnezeu.

   Argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu sunt dovezi rezultate din cunoașterea rațională a omului și care conduc la ideea că Dumnezeu nu este o ficțiune, o idee, sau un ideal utopic, ci există în realitate, este Persoană. Cu alte cuvinte, aceste argumente sunt dovezi care se bazează exclusiv pe rațiune de care ne folosim spre a argumenta că Dumnezeu nu este un concept, un produs al imaginației. Noțiunii raționale de Dumnezeu pe care om o dobândește prin argumente raționale îi corespunde o realitate. Altfel spus de la idea rațională de Dumnezeu, prin argumente raționale se demonstrează existența lui Dumnezeu.

    Evident cunoașterea profundă a existenței lui Dumnezeu și mai mult decât atât convingerea nu numai rațională, dar și cu inima și toată ființa noastră a existenței lui Dumnezeu o primim prin revelație, prin lucrarea Sfântului Duh și ne-o formăm prin credință Dar și această treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu cuprinde în sine lucrarea rațiunii cunoscătoare.

     Așa cum realitatea demonstrează, argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu nu au tăria sau puterea necesară spre a face să creadă sau să admită existența lui Dumnezeu pe cei ce, de fapt, nu cred în Dumnezeu, De asemenea ele nu sunt necesare celor ce cred în Dumnezeu pe baza revelației naturale sau supranaturale.

     Credința dreaptă lucrătoare în iubire a oamenilor simpli este de multe ori mai puternică decât a multor savanți și chiar teologi.

      Dar, sufletul omenesc și rațiunea ca însușire a sa sunt unice, pentru fiecare persoană, irepetabile și unificatoare. De aceea trebui să înțelegem unitatea existențială în suflet a rațiunii și a credinței ce nu se contrazic, ci dimpotrivă se presupun reciproc. Vom discuta mai multe despre aceste aspecte în partea a doua a acestui studiu.

     Prin urmare, argumentele rațiuni, ale cunoașterii raționale ne sunt de folos, deoarece cei ce cred dovedesc prin ele, celor ce nu cred că credința lor nu este o ficțiune, ci are puternice temeiuri raționale, iar pentru credincioșii înșiși, ele constituie o justificare rațională a credinței lor, care nu este o credință mistică, sau oarbă, ci una luminată.

     Totodată aceste argumente dovedesc că știința onestă nu este contrară credinței și nici credința științei, ci știința este o cale spre cunoașterea lui Dumnezeu așa cum afirmă și celebrul fizician Heisenberg ’’ Prima gură din paharul științelor naturii te va transforma într-un ateu, dar la sfârșit te așteaptă Dumnezeu”.

    Scolastica medievală invoca peste cinci mii de argumente pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu. În epoca modernă ele s-au redus la cinci mai importante, și anume:

  • Argumentul istoric
  • Argumentul teleologic
  • Argumentul moral
  • Argumentul cosmologic
  • Argumentul ontologic

 Rațiunea este comună oricăror forme de cunoaștere, prin urmare, aceste argumente aparțin nu numai cunoașterii raționale, argumentative, dar și credinței, fiind regăsite și în teologia ortodoxă. Redăm în sinteză conținutul acestor argumente:

 

 Argumentul istoric

 Prin acest raționament se deduce existența lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele și în toate timpurile.[12] Dacă ideea de Dumnezeu există pretutindeni și în toate timpurile într-o formă sau alta, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o Ființă transcendentală  care există în realitate.

   Științele sociale, precum istoria, etnografia, etnologia, sociologia, filosofia religiei, filosofia în general și chiar teologia ca știință, dovedesc cu puterea faptelor pe care le teoretizează că nu există și nu a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credință în Dumnezeu indiferent de felul în care aceste popoare și L-au reprezentat. Numeroasele obiecte de cult, picturi rupestre, edificiile megalitice din epoca de piatră, construcții, de multe ori monumentale cum sunt piramidele egiptene și cele ale civilizației maya, temple, biserici, alte edificii, scrieri sacre, practici ale diferitelor culte religioase și multe altele, dovedesc credința oamenilor începând din preistorie până în prezent în Dumnezeu.

    Putem spune că ateismul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată o realitate socială globală.

     Temeiurile acestui argument au fost puse încă de istorici și filozofi din antichitate. Plutarh, un reprezentant al Academiei platonice, la începutul veacului al doilea înainte de Hristos scria: „Veți Vedea, poate, cetăți fără întărituri, fără legi, veți întâlni popoare care nu cunosc legi și întrebuințarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu nu a văzut nimeni”.[13]

    În același sens, Cicero, ilustrul orator roman, afirma: „Nu e nici un popor atât de înapoiat și de sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu știe ce fel este”. Referindu-se la argumentul istoric, același autor afirmă: „Ceea ce este admis de toți, nu se poate să fie fals, pentru că trebuie să aibă rădăcină în însăși ființa omului.”[14]

    Împotriva acestui argument raționaliștii atei ai zilelor noastre au obiectat că acest argument nu are valoare ontologică, în sensul de a demonstra rațional existența lui Dumnezeu, deoarece, în decursul timpului, oamenii au crezut și în existența unor ființe și lucruri prin care și-au explicat diferite fenomene din natură, dar o dată cu progresul științelor au părăsit acele superstiții, explicându-și lucrurile și fenomenele , prin legăturile lor cauzale, conform progresului cunoașterii științifice. Așadar, asemenea altor superstiții care cu timpul au dispărut, și credința în Dumnezeu va dispărea îndată ce oamenii vor reuși să explice toate fenomenele naturii și toată existența pe baze științifice.

     La ceastă obiecție, susținătorii argumentului istoric au răspuns că toate credințele deșarte, toate superstițiile nu au avut caracterul de credință universală, ci au fost legate de loc și de timp, pe când ideea de Dumnezeu este universală, ontologică înrădăcinată în ființa umană, de la apariția omului și până în prezent. Mai mult, filosofii și oamenii de știință au demonstrat existența limitelor absolute ale cunoașterii raționale umane. Taina și misterul pentru existența imanentă, dar mai ales pentru existența transcendentală au fost și vor rămâne realități inabordabile pentru cunoașterea rațională. În sfârșit dreapta credință ortodoxă nu este un produs al rațiunii umane, ci este revelată nouă de către însuși Dumnezeu.

 

   Argumentul teleologic  

  Argumentul teleologic sau argumentul fizico-teologic, este un argument pentru existența lui Dumnezeu sau, în general, pentru un creator inteligent bazat pe dovezi percepute deliberat în lumea naturală.

   Cele mai vechi versiuni înregistrate ale acestui argument sunt asociate cu Socrate în Grecia antică, deși s-a susținut că el s-a folosit de un argument mai vechi. Platon, elevul său, și Aristotel, au dezvoltat abordări complexe în ceea ce privește afirmația că universul are o cauză inteligentă. Stoicii sunt cei care au dezvoltat o mulțime de argumente creaționiste.

   În timp ce conceptul de inteligență din spatele ordinii naturale este vechi, un argument rațional care concluzionează că lumea naturală are un Creator sau o inteligență creatoare a început cu filosofia antică și clasică fiind preluat mai târziu și de teologia creștină. Gânditorii religioși din iudaism, hinduism, confucianism, islam și creștinism au dezvoltat de asemenea versiuni ale argumentului teleologic.

    Prezentăm pe scurt conținutul acestui argument

    Străduința omului pentru cunoașterea lumii și a vieții s-a manifestat în două direcții, și anume:

a) să ajungă la cunoașterea cauzelor diferitelor fenomene ce se petrec necontenit în jurul său, adică să dea răspuns la întrebarea: de ce se petrece cutare fenomen sau cutare lucru? sau: care este cauza care pro­duce acest fenomen?,

b) să afle pentru ce sau în ce scop se produc fenomenele, care este finalitatea lumii și sensul existenței în general și al omului în special.

     Heideeger care nu a fost un filosof credincios afirma: „Pentru ce există ceva mai degrabă decît nimic?” Realitatea (ultimă) că există ceva și nu, mai curînd, nimic, se datorează faptului că nu poate exista un nimic pur, absolut. Nimicul absolut este o imposibilitate. Nu poate fi imaginat un gol absolut, etern.

    Filozoful Kant, prin afirmația sa: "Două lucruri m-au minunat: cerul
înstelat și legea morală în mine, arată că prețuiește acest argument.
În privința
argumentului teleologic, același filozof spune: "Acest argument merită să fie
pomenit totdeauna cu respect. El e cel mai vechi, cel mai clar și mai potrivit cu
rațiunea omenească".

    Argumentul teleologic pleacă în dovedirea existenței lui Dumnezeu de la ordinea, armonia și finalitatea care există în lume. Cu toată imensitatea universului, cu toată complexitatea lui, el este un mecanism care funcționează perfect, supunându-se anumitor legi, în el domnește cea mai desăvârșită ordine, nimic nu se petrece la întâmplare, iar mersul lui regulat de mii și milioane de ani și frumusețile pe care el le conține nu se pot datora întâmplării, ci trebuie să aibă ca autor o ființă inteligentă, atotperfectă, care a orânduit și organizat astfel universul și lumea, încât, în totalitatea sa, ca și în diferitele lui părți componente, să-și poată împlini scopul său și al Creatorului său.

    Acest argument, pe cât este de simplu, pe atât este de clar și de evident. EI se găsește și în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria" (Ps 18, 1). A fost folosit de numeroși Sfinți Părinți, precum și de filozofi în toate timpurile. Sfântul Irineu afirmă, "Lucrul însuși arată pe meșterul său și ordinea lumii vestește pe Cel ce o conduce’’[15], iar Fericitul Augustin scrie : "Observând lumea, simetria din ea, părțile și mișcarea ei, varietatea și frumusețea ei, oricine va mărturisi că ea nu a putut fi făcută decât de Dumnezeu Cel nespus de mare și frumos"[16].

   S-a obiectat din partea unor sceptici atei că în lume nu există finalitate, nici frumusețe, nici ordine și nici armonie, dovadă existența atâtor fenomene care nu au nici un rost, ba chiar ar putea lipsi, iar cât privește frumusețea lumii, ea nu e o însușire obiectivă a acesteia, ci o opinie subiectivă a celor ce privesc unele aspecte ale ei, în timp ce altele sunt catastrofale și dezgustătoare, iar unele provoacă o adevărată dezordine și lipsă de armonie în lume. Alții afirmă că și dacă admitem ordinea, frumusețea sau chiar finalitatea din lume, acestea se datorează procesului evoluției sau chiar întâmplării, astfel că ele nu demonstrează existența lui Dumnezeu.

    Acestor obiecții li se poate răspunde următoarele: Nu se poate spune că nu ar exista finalitate în lume, ci cel mult se poate admite că, noi nu putem cunoaște scopul tuturor fenomenelor existențiale. Cât privește frumusețea lumii, pe care unii o neagă, a fost dovedită prin faptul că marii artiști ai tuturor timpurilor au creat opere nemuritoare, inspirându-se tocmai din frumusețile naturii. Grecii antici au numit universul cosmos, ceea ce înseamnă frumusețe.

    În ceea ce privește existența unor fenomene catastrofale sau dezgustătoare în lume (vulcani, cutremure de pământ, uragane, boli cumplite ca ciuma, holera, lepra și altele), trebuie să ținem seama de două lucruri, și anume:

a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună și mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator, dar pe care noi nu le putem cunoaște în întregime,

b) Omul a fost creat de Dumnezeu și cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătățire și perfecționare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: "Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți." (Fac l, 27), arată tocmai rostul omului pe pământ în această privință. Şi de ce nu am recunoaște această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a tăcut în decursul timpului și mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru?

  Referindu-ne, în sfârșit, la cei ce afirmă că ordinea, armonia, frumusețea ori chiar finalitatea din lume s-ar datora întâmplării, acestora li se poate răspunde că, „mai ușor putem concepe ca, dintr-un sac plin cu litere, pe care îl golim la întâmplare pe o foaie de hârtie de dimensiunea unei camere, să apară scrisă o pagină din Biblie sau din Critica rațiunii pure a lui Kant, decât să admitem că ordinea, armonia, frumusețea și finalitatea din lume s-ar datora întâmplării sau hazardului”[17]. Dacă grecii vechi au numit universul "cosmos", care înseamnă frumusețe, podoabă, ordine, toate aceste atribute nu pot fi datorate hazardului sau întâmplării, deoarece știința modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într'o strânsă interdependență și determinare, ceea ce presupune o inteligență care a introdus în univers scopuri bine definite.

   In concluzie, ordinea, armonia, frumusețea și finalitatea care există în lume nu pot fi explicate decât prin existența lui Dumnezeu

 

Argumentul cosmologic

   Argumentul cosmologic încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu prin observarea lumii din jurul nostru (Cosmosul). El începe cu ceea ce este mai evident în realitate: lucrurile există. Apoi susține că existența acestor lucruri trebuie să fie cauzată de Dumnezeu.

   Acest fel de argumente le regăsim în opera lui  Platon și au fost folosite de atunci de filosofi și teologi cu renume. Știința a fost de acord cu teologii, în secolul XX, când a fost confirmat că Universul trebuie să fi avut un început.

   Argumentul de bază este că toate lucrurile care au un început trebuie să aibă o cauză. Universul are un început, așadar Universul are o cauză. Acea cauză, fiind din afara întregului Univers, este Dumnezeu. Toate seriile sunt finite (limitate) prin definiție. Nu există un număr infinit, pentru că și seria de numere e limitată (cu toate că mai poți adăuga mereu încă unul, te vei afla întotdeauna la un număr finit). Dacă există un capăt, atunci nu e infinit. Toate seriile au efectiv două capete – la început și la final Însă dacă nu ar fi fost nicio primă cauză, șirul cauzelor nu ar fi început niciodată. Prin urmare, există, cel puțin la început, o primă cauză – una care nu a avut început. Această cauză primară e Dumnezeu.

    Argumentul cosmologic arată nu doar că Dumnezeu a fost cauza primă a existenței, Creatorul „lanțul cauzelor", ci și că El trebuie să continue să cauzeze lucrurile chiar acum.
   Nu există nici o formă a realității sensibile sau inteligibile suficientă sieși. Așadar Universul nu doar că trebuie să fi avut o cauză primară care să-i dea punctul de pornire, ci are nevoie și de ceva care să-i dea chiar acum existență. Singurul lucru care nu are nevoie să fie adus în existență este un lucru care există prin natura lui. El este Existența. Acest ceva va exista întotdeauna, nu are cauză, nu are început, nu are limită, este în afara timpului și este infinit. Acel ceva este Dumnezeu! „Eu sunt Cel ce sunt”. (Exodul, 3, 14)

   Argumentul este recunoscut de oamenii de știință onești și credincioși, este întâlnit și în teologia ortodoxă.

  „Dumnezeu spune Întregul este e al Meu (Ieșirea 3,4) neavând început și neputând nici înceta.”[18]  Părintele Dumitru Stăniloae afirmă:’’ Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a fost nimic...De unde să fi apărut existența, dacă n-ar fi fost din eternitate? Existența fără de început sau din eternitate, este un mister inexplicabil. Dar totodată el explică totul. Dar de ea știm din cele ce experiem ca existențe cauzate. Căci cum ar exista cele cauzate și începute, dacă n-ar fi o existență fără de început și fără de cauză? Se poate spune din cele cauzate, sau cunoscute știm despre existența sau Dumnezeirea necauzată, sau necunoscută, iar din existența necunoscută înțelegem cele cauzate.. .Cele cauzate le cunoaștem din legile lor, din dependența lor. Dar legile sau dependența lor presupune o existență necauzată, independentă, absolută. Dar necauzabilitatea, independența, caracterul ei absolut (dezlegat de orice dependență), rămâne o mare taină pentru noi... Deci trebuie să fie undeva o existență față de care nu este o lege superioară, ci este prin ea însăși legea, prin calitatea ei de suprema calitate, lege și libertate de la început.’’[19] Acesta este Dumnezeu

 

Argumentul moral

   Este incontestabil că alături de viața biologică a oamenilor, indiferent de timpul, locul și societatea în care trăiesc, se poate constata și o viață morală a lor, în sensul că în orice timp, loc și societate, oamenii în general își trăiesc viața respectând și conformându-se anumitor principii, norme sau legi morale, obiceiuri, datini etc., care se reflectă în propria lor conștiință, încât ei totdeauna fac deosebire între bine și rău, drept și nedrept, permis și nepermis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat.

   Indiferent dacă acestor prescripții morale li se atribuie o origine religioasă, sau dacă ele sunt considerate ca provenind de la societate, esențialul este că, în general, ele sunt respectate și ascultate, exercitând în conștiința individuală un fel de necesitate sau constrângere internă, pentru ca omul să-și conformeze viața potrivit acestor prescripții.

   Așadar, omul își raportează permanent activitatea sa la un principiu general de acțiune, reglementându-și comportarea sa prin ideea de bine, fără însă a formula totdeauna un raționament explicit în acest sens.

  Având în vedere raportarea activității omului la ideea de bine, în această privință se poate vorbi de un apriorism moral, în sensul că nu se deduce o dată sigură sau un moment când el ar fi câștigat conștiința de bine, fără să o fi avut mai înainte de acea dată și astfel ea să apară ca rezultatul vreunei experiențe din care ar fi scoasă.

    În această privință, filozoful Kant spunea: "Legea morală e dată oarecum ca un fapt al rațiunii pure, de care suntem conștienți apriori, și care e apodictic-cert, chiar și dacă nu am putea găsi în experiență nici un exemplu în care ea ar fi urmată întocmai"[20].

    Cu alte cuvinte, legea morală, nu e în conștiința omului produsul unei experiențe, ci este anterioară oricărei experiențe, încât ea aparține naturii umane în mod structural, constitutiv. Ea se găsește în natura umană ca un dat primar, prin ea făcându-se deosebire între bine și rău.

    Filozoful stoic Zenon atribuie această lege rațiunii divine, lui Zeus, care pătrunde toate, iar Cicero spune că ea este adevărata lege, rațiunea cea dreaptă în concordanță cu natura, răspândită la toți oamenii, constantă, veșnică, dată omului de creatorul acesteia. Același Cicero mai spune despre ea: "A fost întotdeauna convingerea oamenilor cu adevărat înțelepți că legea morală nu e ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veșnic, după care trebuie să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie e doar Dumnezeu, care poruncește și oprește, și această lege e atât de veche ca Duhul lui Dumnezeu însuși"[21].

   Această lege legea morală naturală este împărtășită omului prin însuși actul creației. Despre ea Sfântul Apostol Pavel spune că e "scrisă în inima omului" (Rom 2, 15). Prin această expresie se arată că ea ține de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toți oamenii, chiar și cei lipsiți de orice altă lege. Despre ea se poate spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naștere predispoziția ca, în mod spontan, să-și formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine și rău și totodată să înțeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.

   Dar în viața oamenilor mai există o realitate de netăgăduit: conștiința morală. Alături de legea morală, norma obiectivă a moralității, conștiința morală este norma subiectivă a moralității. Legea morală are un caracter impersonal și universal, în timp ce conștiința morală are un caracter personal și subiectiv, fiind organul de cunoaștere și manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conștiinței morale, omul este în stare să judece și să aprecieze, prin prisma legii morale, fiecare caz în parte din experiența lui și a semenilor săi, și aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanței lui cu cerințele legii morale.

   Conștiința morală și legea morală se află într-o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conștiința morala, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realități există în om cu toată pervertirea lui prin păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta e lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci păgânii, care nu au lege din fire, fac cele ale legii, aceștia neavând lege, își sunt lor și lege, ceea ce arată fapta legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor care îi învinovățesc sau îi apără.” (Rom, 2, 4-15) 

    Argumentul moral pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu se bazează pe realitatea legii morale și a conștiinței morale în om, ca și pe importanța pe care acestea o au în viața oamenilor.

    De unde provin atât legea morală, cât și conștiința morală în om? Răspunsul la această întrebare se impune cu stringență: Atât legea morală, cât si conștiința morală își au izvorul în Ființa atotperfectă, în Dumnezeu, care a sădit în natura omului atât legea morală naturală, cât și germenii conștiinței morale. Ordinea morală din lume, pretinde existența unei Ființe atotperfecte, care este creatorul acestei ordini și care a înzestrat omul cu tot ceea ce îi era necesar pentru înfăptuirea ei.

     Kant dă argumentului moral o formă deosebită Este firesc și logic, spune el, ca în lume dreptatea să aibă drept răsplată fericirea, cu alte cuvinte oamenii virtuoși să fie fericiți, în timp cc păcătoșii și vicioșii să fie nefericiți, Dar în lumea aceasta, acest raport între virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează totdeauna. Dimpotrivă, se poate constata că adeseori oamenii virtuoși sunt nefericiți, în timp cc răii și vicioșii triumfă prin însăși răutatea lor. Mintea sănătoasă nu se poate împăca însă cu această situație, de aceea ea pretinde, postulează existența unei alte lumi, în care virtutea să fie totdeauna răsplătită, iar răul și viciul pedepsit. Dar pentru ca să se realizeze totdeauna acest raport, în acea lume trebuie să existe un Judecător atotdrept, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale. Acest judecător nu poate fi decât Dumnezeu[22].

    Precum se poate vedea, în această argumentare, morala devine izvorul si temelia religiei. În concepția lui Kant, religia se bazează pe morală și nu invers.

   Argumentul moral, produs al rațiunii este întâlnit și în teologia ortodoxă. Prin urmare, cunoașterea rațională și dreapta credință nu pot fi separate rigid și arbitrar.

 

Argumentul ontologic

  Este un argument deductiv, a priori deci aparține rațiune pure și logicii. Este o încercare de a se ajunge de la ideea existenței lui Dumnezeu prin analiză conceptuală.

  Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dată de Sântul Anselm în Proslogion cap. II. După ce Descartes îl reformulează, el a fost acceptat de Spinoza și de Leibniz. Argumentul a fost respins de Toma din Aquino, iar mai târziu, a fost criticat de Hume și Kant. În epoca modernă argumentul a fost formulat matematic de către filosoful și matematicianul Kurt Gödel.

   Dintre toate argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, argumentul ontologic a fost cel mai dezbătut și contestat, cunoscând de-a lungul vremii ascensiuni și decăderi pe care nici un alt argument nu l-a avut. Deși de proveniență creștină, ceea ce nu a fost cazul cu celelalte argumente, acest raționament a fost obiectul unor permanente controverse și contestații, chiar și din partea unor gânditori creștini.

   De altfel, și ca procedeu logic, argumentul ontologic se deosebește radical de celelalte argumente, deoarece în timp ce alte raționamente pleacă de la constatarea unor fenomene din lumea aceasta, care nu-si pot găsi cauza lor ultimă șj necesară decât în Dumnezeu, dimpotrivă, argumentul ontologic este pur rațional, deducând existența lui Dumnezeu din noțiunea de Dumnezeu aflată aprioric în mintea noastră.

   Prezentăm în sinteză conținutul acestui argument.

Sfântul Anselm, autorul argumentului a folosit următorul raționament silogistic:

  1.  Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput
  2. Ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput, există.
  3. Prin urmare Dumnezeu există.

Filosofii disting două versiuni ale argumentului lui Anselm. Prima variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare ființă care poate fi concepută.
  2. Dar dacă Dumnezeu ar exista doar în intelect, atunci ar putea exista o ființă care să fie și concepută (să existe în intelect) și să existe și în realitate.
  3. Acea ființă ar fi mai mare decât una care există doar în intelect.
  4. Prin urmare, Dumnezeu trebuie să existe și în realitate.

Cea de-a doua variantă:

  1. Dumnezeu este cea mai mare ființă posibilă.
  2. A fi o ființă necesară este mai mult decât a fi o ființă doar contingentă.
  3. Dacă Dumnezeu ar exista doar ca o ființă posibilă, despre care să ne putem imagina că nu există, atunci ar putea fi concepută o ființă mai mare, care nu poate fi concepută ca neexistând.
  4. Acea ființă ar fi atunci mai mare decât Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
  5. Deci Dumnezeu este o ființă necesară.

În Discurs asupra metodei, Descartes reformulează varianta lui Anselm:

    1. Dumnezeu este ființa perfectă.

    2.  Ființa perfectă există.

    Descartes consideră că singura dovadă care ajunge la ființa perfectă este aceea care caută cauza ideii de ființă perfectă pe care o avem în mintea noastră, deoarece cauza unei reprezentări a perfecțiunii și infinității nu poate fi decât o ființă perfectă și infinită. În plus, în acest caz special, regresia cauzală infinită este imposibilă, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioară tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: „...percepția infinitului este, întrucâtva, anterioară în mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepția lui Dumnezeu e anterioară celei de mine” (Meditații III)[23].

    Cu toate că Descartes afirmă necesitatea cunoașterii prealabile a esenței unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existenței lui, totuși, acest principiu nu se aplică riguros decât în cazul demonstrației existenței lucrurilor materiale. În rest, atât în ceea ce privește existența eului („Eu sunt, eu exist”), cât și în cazul lui Dumnezeu („Dumnezeu există”), atât esența, cât și existența sunt rezolvate în paralel, prin același proces care, pe de-o parte, vizează precizarea ideii înnăscute, iar pe de altă parte, se constituie într-o dovadă a existenței (mele, ca substanță cugetătoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca ființă perfectă și infinită).

     În epoca modernă, Matematicianul Kurt Gödel a oferit un argument formal pentru existența lui Dumnezeu. Argumentul a fost construit de Gödel dar nu a fost publicat decât după moartea sa. El a oferit un argument bazat pe logica modală; el folosește concepția proprietăților, încheind în cele din urmă cu existența lui Dumnezeu.

      Argumentul ontologic ridică însă o problemă mai generală de teorie a cunoașterii și anume a posibilității cunoașterii întemeiate pe experiența subiectivă, în afara oricărei experiențe obiective.

       Contrar empirismului, reprezentat prin filozofi precum Locke, Hume și Berkeley, care considera spiritul omenesc la naștere ca o tabula rassa și afirma că toate cunoștințele omului provin exclusiv din experiență, filosofii raționaliști susțin că în intelectul omenesc există anumite idei înnăscute, fără de care nu s-ar putea organiza cunoștințele dobândite prin experiență. Aceste idei premerg oricărei experiențe obiective, fiind condițiile fundamentale necesare pentru orice cunoaștere și adevăruri primare, absolute, de asemenea necesare. Ele au o valoare axiomatică, întrucât așa cum în matematică se fac o serie de deducții din axiome, la fel din adevărul lor absolut se pot deduce adevăruri evidente și indiscutabile. Astfel, argumentarea ontologică este apriorică, pe când celelalte argumentări sunt aposteriori, adică, decurg din experiență și prin acestea sunt contingente și relative, nu formulează adevăruri necesare și universale.

    Cu toate acestea, argumentul ontologic a fost criticat chiar și de către unii filosofi raționaliști și teologi creștini, Argumentul contrar este corect, deoarece nu gândirea determină și demonstrează existența, inclusiv existența lui Dumnezeu, ci invers existența, inclusiv a lui Dumnezeu determină gândirea și fac posibilă cunoașterea.[24]

     Spre deosebire de predecesorii săi, care se concentraseră pe problema dacă ființa perfectă trebuie mai degrabă să existe decât să nu existe, Kant susține că existența nu este un predicat. După filosoful german, atunci când se spune "Dumnezeu este atotputernic", se pune în relație conceptul de Dumnezeu cu predicatul atotputerniciei. Atunci când se spune "Dumnezeu există" nu se pune conceptul de Dumnezeu în relație cu un predicat. Avem, prin urmare, propozițiile:

  • Dumnezeu este atotputernic.
  • Dumnezeu este.

   În prima propoziție, Kant susține că sunt două concepte, Dumnezeu și atotputernicia, iar cuvântul este nu este un predicat, ci numai ceea ce pune predicatul în relație cu subiectul. În propoziția 2, rolul cuvântului este, deși are o funcție relaționară nu este clară relația pe care o exprimă. Kant spune că relația în cauză este cea dintre conceptul de Dumnezeu și subiectul Dumnezeu cu toate predicatele lui, adică o relație de la gândire la existență pe care filosoful o consideră incorectă.

   Exemplul dat de Kant ilustrează punctul său de vedere: ’’O sută de taleri reali nu conțin nimic mai mult decât o sută de taleri posibili... Dar la averea mea, o sută de taleri reali înseamnă mai mult decât simplul concept despre o sută de taleri (adică a posibilității lor)’’.[25]

   Raționamentele prezentate în sinteză mai sus nu sunt singurele raționamente ale cunoașterii care încearcă să dovedească existența lui Dumnezeu. Nu vom insista în acest studiu, dar amintim argumentele mișcării, al contingenței și antropologic.

    Desigur, nici unul dintre aceste argumente nu este suficient pentru a demonstra pe calea cunoașterii raționale existența lui Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu, întreit în Persoane și unic în ființă este făcută cunoscută oamenilor, atât cât putem noi cunoaște, prin revelația naturală, scrierile profeților, ale sfinților părinți, prin tradiția Bisericii, dar mai ales prin revelația supranaturală a întrupării Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, moartea Sa pe Cruce și Învierea Sa, la care se adaugă lucrarea Sfântului Duh. În planul cunoașterii este necesar pentru a dobândi cunoștința de Dumnezeu, și de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință, despre care vom discuta în partea a doua a acestui studiu.

   Din expunerea acestor argumente se poate constata că fiecare dintre ele, plecând de la premise diferite, dovedesc că ideea de Dumnezeu nu este o ficțiune sau un produs arbitrar al minții omenești, ci ea se impune cu mai mult sau mai puțină stringență, corespunzând unei realități mai presus de lumea în care trăim, realitate transcendentală care este izvorul întregii existențe. Referitor la valoarea și puterea de convingere a acestor argumente, trebuie să spunem că ele nu sunt atât de puternice, încât să genereze credința în Dumnezeu, mai ales în sufletele celor ce nu cred în El, dar pot să o trezească acolo unde este adormită, slăbită sau zdruncinată de îndoieli, deoarece ele arată oricui, sub aspect rațional că existența lui Dumnezeu nu e un nonsens, ci are un sens profund, este reală.

    Iată ce spune în sensul celor arătate mai sus Părintele Arsenie Boca: „Știința, filosofia, medicina și celelalte discipline ale preocupărilor omenești chiar și dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale științei sunt însă folositoare când își cunosc marginile și când nu trec într-o altă zonă a existenței, unde nu au corespondență și nici mijloace de cercetare.”[26]

 

Unele concluzii

    Puterea de a cunoaște este un dar, ba chiar o poruncă a lui Dumnezeu. Cunoașterea este o facultate, o însușire a sufletului omenesc nemuritor, creat de Dumnezeu.

    În Proverbe 1:7, citim că „Frica de Domnul este începutul cunoașterii, dar nebunii disprețuiesc înțelepciunea și învățătura”. Acest verset ne spune că adevărata cunoaștere începe cu frica de Domnul. Frica de Domnul este recunoașterea suveranității și puterii lui Dumnezeu și este temelia oricărei cunoștințe.

    Dumnezeu nu ne cere, așa cum în mod eronat se arată ’’să credem și să nu cercetăm’’. Dumnezeu nu vrea să fim proști, spune cu temei monahul și filosoful Nicolae Steinhardt:

    ’’Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”) și trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiți fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi: “Fraților nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte fiți oameni mari”).

     Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînțelegerii obtuze. Domnul iubește nevinovăția, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboși. Bărboșii se cade să fie înțelepți. Să știm, și ei și noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutății. Nu, slujitorilor diavolului, adică șmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.

     Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. (Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talantului.’’[27] 

   Cunoașterea este sursa progresului și fundamentul culturii, al civilizației, al evoluției umanității și în ultimă instanță a evoluției omului aflat pe calea desăvârșirii, după cuvântul Mântuitorului: ’’Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide.’’( Matei, 7, 7)

NOTE


[1] Academia Română. Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”. DEX. Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Ediția a II-a. București: Univers Enciclopedic, 1996, p. 250.
[2] A se vedea, Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, București 2002
[3] A se vedea, Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2021; Aristotel, Categorii, Ed. Humanitas, București, 1994
[4] A se vedea, Aristotel, Organon, Vol.,1-6, Ed. Universul Enciclopedic, București, 1997
[5] Petre Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, București 1997, p. 23
[6] Pentru dezvoltări, privind teoria cunoașterii la Aristotel, a se vedea, Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, București, 1998.
[7] A se vedea, Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Gramar, București, 2012
[8] Viorel Colțescu, Immanuel Kant. O introducere în filosofia critică, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 80
[9] A se vedea, Immanuel Kant, Critica Rațiunii Pure, Ed. Paideia, București, 2019 și Immanuel Kant, Prolegomene. La orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas , București, 2014
[10] Pentru dezvoltări a se vedea, Duncan Pritchard,  Scepticism: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2019
[11] Marius Andreescu, Omul, societatea și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în revista Porunca Iubirii, Editura Făgăraș, la 31. 05. 2023
[12] Istoricul religiilor și filosoful român Mircea Eliade invocă în opera sa acest argument. A se vedea în acest sens: Mircea Eliade, Istoria ideilor și credințelor religioase, Vol. 1-4, Ed, Polirom București, 2011-2013; Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, Bucure;ti, 2022
[13] Plutarh, Moralia, Ed. Harvard University Press, Boston, 1989 p. 114
[14] Marcus Tullius Cicero, Despre supremul bine și supremul rău, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1983, p. 79
[15] Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor Cartea I Combatere și răsturnare a gnozei cu nume mincinos, Ed. Basilica, București, 2016, p. 12
[16] Fericitul Augustin, Despre Treime, Ed. Polirom București, 2022, p. 301
[17] A se vedea, Argumentul teleologic ( fizico-teologic), publicat pe https://muhaz.org/argumente-raionale-pentru-dovedirea-existenei-lui-dumnezeu.html?page=2
 
 
[18] Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), Cuvântări praznicale și morale, Ed. Doxologia București, 2019, p. 105
[19] Preot profesor dr. academician Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, pp.9-11
[20] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. All, București, 2014, pp. 189-190
[21]Marcus Tullius Cicero, op. cit., p. 80
[22] Immanuel Kant, op. cit.,pp., 187-193
[23] Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Gramar, București,2012, pp. 39-44
[24] Pentru dezvoltări a se vedea, Adrian Miroiu, Argumentul ontologic. O cercetare logico-filosofică, Ed. BIC ALL, București,2001
[25] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic București, 2009, 461-463
[26] Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, ediția a-V-a, Ed. Dfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006. P. 210
[27] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Mănăstirii Rohia, 2005, pp. 26-27
11-10-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu