De la ratiune la inteligenta artificiala

Argument

  Conceptul de „animal rațional” este des folosit în filozofia scolastică, dar în epocile care au urmat Enciclopedia catolică a caracterizat omul sub influența lui Porfir ca substanță, sensibilitate, corporalitate și rațiune, în timp ce persoana era definită ca substanță de natură rațională. În concepția filosofică de atunci, dar și în gândirea filosofică modernă, în mod deosebit în cultura iluministă, rațiunea este trăsătura definitorie a persoanei umane. Exacerbarea capacității raționale a omului, în special sub forma cunoașterii și a creației a dus la raționalism și ateism, omul devenind propriul său idol, lumea aceasta unica realitate, transcendentul existențial a fost considerat o simplă iluzie, dreapta credință în Dumnezeu, un surogat contrar raționalismului și care trebuie blamată și înlăturată.

  Așa cum vom arăta evoluția conceptelor raționaliste și ateiste a dus în postmodernismul zilelor noastre la ideologia sau mitul inteligenței artificiale, la dezumanizarea omului care se pierde într-un abstract social impersonal, considerat a fi un simplu individ, un număr într-un conglomerat social preocupat tot mai mult de a avea, de a consuma ci nu de a fi. Dacă raționalismul iluminist triumfă în epoca actuală cu mitul supraomului propovăduit de Nietzsche, ideologia inteligenței artificiale și a societății de consum desconsideră omul ca persoană, acesta ne mai fiind conceput și înțeles în realitatea sa ontologică, în demnitatea sa de unica ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, nu mai este considerat un scop al creației, ci doar un mijloc un dialectica teleologică a socialului, scopul fiind acumularea și consumul susținute de ideologia inteligenței artificiale.

  Fără Dumnezeu omul devine un simplu animal fiind golit de dimensiunea sa definitorie, demnitatea de a fi singura ființă rațională creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Aceste concepții moderniste sunt iluzii, dar cu consecințe grave pentru existența omului și a societății. Realitatea Creatorului și a creației, dezvăluite de revelația naturală și supra naturală, dar și de dogmele ortodoxiei, de dreapta credință, de Biserică susținute de oameni de știință și filosofi onești nu poate fi schimbată de idolii și ideologiile iraționaliste ale lumii contemporane.

   Încă din antichitate Aristotel remarca „Din toate acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile.

   Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a durerii și a o semnifica unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. Şi această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul.

  Şi este clar că din natură statul este anterior familiei și fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe, și suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea și prin puterea (de a împlini această menire), așa că dacă nu mai sunt aceleași, nu se poate zice că au aceeași fire, ci doar același nume.

  Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu.

  Așadar, din natură există în toți instinctul pentru o asemenea comunitate; și cel dintâi care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel, lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea din toate: căci cel mai groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme; însă omul se naște având ca arme firești inteligența și voința fermă, care sunt foarte proprii a fi întrebuințate în scopuri contrarii.

   De aceea el este creatura cea mai nelegiuită și cea mai sălbatică, fiind fără virtute; privitor la pofta de dragoste și de mâncare este cel mai nesățios. Pe când dreptatea este o virtute socială.”[1]

   Rațiunea este creată de Dumnezeu și este un dar neprețuit pentru om. De aceea valoarea omului și a rațiunii există numai prin Dumnezeu și cu Dumnezeu. Acest adevăr este exprimat de filosoful Petre Țuțea:’’ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal vorbitor și rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.’’

Rațiunea

  În cele ce urmează vom analiza pe scurt unele trăsături ale rațiunii transcendente și naturale în dimensiunile sale subiectivă și obiectivă raportându-ne scrierile Sfinților Părinți , ale unor filosofi și teologi de renume:

  Rațiunea are o semnificație subiectivă, este un atribut al persoanei prin care aceasta este definită, este o facultatea a sufletului nemuritor al omului împreună cu voința și sensibilitatea.

  Rațiunea are si un înțeles ontologic existențial, ca fiind Logosul dumnezeiesc creator și proniator, lumina necreată transcendentă. Sensul ontologic este dat și de rațiunile plasticizate ale creației, lumina creată naturală și a minții. Aceste semnificații ale rațiunii sunt arătate în Sfânta Evanghelie, în mod deosebit în Sfânta Evanghelie după Ioan, dar și în opera sfinților părinți, dintre care menționăm pe Sfântul Grigorie Palama. precum și de mari teologi ortodocși, așa cum este Dumitru Stăniloae.

  Rațiunea, ca însușire definitorie a persoanei umane are trei elemente de conținut: cunoștința, înțelepciunea și înțelegerea, toate fiind daruri ale Duhului Sfânt[2]

  Rațiunea, este indisolubil legată de conștiință, conștiința de sine și conștiința dependenței de Dumnezeu și a credinței, conștiința existenței lumii create dar și de gândire și de cuvânt. Teologia, dar și filosofii raționaliști susțin că, Rațiunea este una dintre formele conștiinței, mintea conștientă de sine, îndreptată asupra ei înșiși și conținutul conceptual al cunoașterii sale (Kant, Hegel). Rațiunea se exprimă în principii, idei și idealuri. Rațiunea trebuie distinsă de alte forme de conștiință - contemplare, rațiune, conștiință de sine și spirit.

  Problematica rațiunii și a conștiinței formează obiect de cercetare pentru oamenii de știință, de meditație și cunoaștere pentru filosofi și teologi din toate timpurile.

  O analiză aprofundată în acest domeniu necesită elaborarea unei monografii ample. În acest studiu încercăm o sinteză a aspectelor relevante privind rațiunea și conștiința desprinse din Sfânta Evanghelie, scrierile patristice, din opera unor mari teologi ortodocși și filosofi dar și din cercetarea științifică.

   Gândirea sau cugetarea este însușirea creierului omenesc de a reflecta în mod generalizat și abstract realitatea obiectivă prin teorii, judecăți etc. Gândirea cuprinde un „flux orientat către scopuri, idei și asociații care conduc la o concluzie orientată spre realitate". Chiar dacă gândirea este o activitate a unei valori existențiale pentru oameni, nu există un consens cu privire la modul în care este definită sau înțeleasă.

   Gândirea permite oamenilor să înțeleagă, să interpreteze, să reprezinte sau să modeleze lumea pe care o întâlnesc și să facă predicții despre lumea aceasta. Gândirea este cea mai înaltă etapă a cunoașterii umane. Este procesul de cunoaștere a lumii reale înconjurătoare, care se bazează pe formarea și reînnoirea continuă a stocului de concepte și idei, include încheierea de noi hotărâri (punerea în aplicare a concluziilor). Gândirea îndeplinește un rol decisiv în procesul de cunoaștere, reflectă în mod abstract și general esența lucrurilor și a relațiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, și are drept produs: noțiuni, judecăți raționamente.

   Unii consideră că rațiunea, procesele cognitive ale gândirii pot fi explicate biologic ca un produs al creierului. De aceea rațiunea și gândirea sunt considerate ca fiind un proces psihic superior ce ocupă o poziție centrală în sistemul psihic uman. Realitatea este însă alta.

   Referitor la acest din urmă aspect, remarcăm că nici rațiunea subiectivă și nici conștiința nu pot fi explicate și înțelese prin datele oferite de psihologie, ele nu sunt funcții ale creierului, așa cum pretind psihologii și filosofii pozitiviști. Așa cum viața este mai mult decât totalitatea organismului viu, mai mult decât funcțiile corpului, la fel și rațiunea, conștiința, sunt mai mult decât funcțiile creierului uman. Prin urmare, nu organul, nu creierul generează conștiința, și rațiunea, ci acestea din urmă determină sensul și finalitatea funcționării acestui organ creat. Altfel spus, creierul depinde de rațiune, ci nu invers, sau dacă ne exprimăm în termeni consacrați de biologie, funcția determină organul, ci nu organul funcția[3]. Concluzia este că rațiunea și conștiința sunt create, însușiri ale omului ca persoană, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci nu simple funcții ale creierului uman.

   Sfinții părinți și nu numai dau mărturie despre acest adevăr revelat: "Rațiunea pornește de la cunoaștere pentru a ajunge la credință", spune Sfântul Vasile cel Mare, iar Sfântul Siluan Athonitul remarcă limitele rațiunii omenești în relație cu iubirea lui Dumnezeu: "Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubește, omul nu poate să o știe, căci e cu neputință pentru mintea pământească să înțeleagă din știință ce fel de iubire are Domnul pentru oameni”. Părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae arată legătura dintre rațiunea și gândirea omului, iar pe de altă parte logosul dumnezeiesc: "Numai în dependență și provocat de Logosul suprem, spiritul uman este de la început și continuă să fie subiect cugetător, cuvântător și făptuitor, în dialog cu Logosul divin și în rolul de subiect al lucrurilor”. Părintele Arsenie Boca conchide: "De la cârma minții atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte nu poți avea ordine în viață."

  Dar și oamenii de știință onești sunt convinși și susțin că rațiunea omului este mai mult și nu poate fi înțeleasă exclusiv psihologic, prin funcțiile creierului:

"Nicio teorie științifică nu este vreodată concludent verificată, la oricâte teste ar fi rezistat cu succes. Iar această concluzie concordă cât se poate de bine cu istoria științei; chiar și o construcție intelectuală atât de bine atestată și atât de larg acceptată cum este fizica newtoniană, nu s-a dovedit pe veci imună la revizuire. [...] Știința își poate, desigur, ameliora teoriile, transformându-le sau înlocuindu-le prin noi teorii care rezistă la toate testele cărora le-au făcut față cele vechi, și în plus la altele. Ea însă nu poate spune niciodată definitiv: Iată în sfârșit Adevărul despre Natură.", afirmă renumitul om de știință și filosof Sir Karl Popper. Doctorul Nicolae Paulescu arată că materialismul care încearcă iluzoriu să explice totul, inclusiv existența sufletului, a rațiunii, a conștiinței exclusiv prin legile naturii și nu admite existența lui Dumnezeu este un fals, o aberație: "Adepții materialismului au repetat de atâtea ori că știința modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de Dumnezeu, au știut să manevreze atât de bine conștiințele, încât astăzi multora le este rușine să pronunțe public cuvântul Dumnezeu. Toate acestea s-au făcut în numele științei. Și totuși, marii savanți, creatorii și gloriile științei au admis toți și chiar au proclamat existența lui Dumnezeu."

 În același sens: "Este imposibil, veți spune, metoda științifică verifică totul prin experiență. Fără a menționa numeroasele dificultăți filosofice inerente acestui punct de vedere, răspund că în practică acest lucru este fals. Câți fizicieni au verificat fiecare etapă, empirică sau logică, din cele care s-au succedat după cercetările lui Galilei și până la dinamica lui Hamilton? Noi verificăm, doar câteva derivate academice, esențialmente superficiale, și acceptăm restul printr-un act de credință... Sunt multe mistere în știință. Se pare că știm doar aproximativ despre 5% din materia din univers ... Suntem convinși că cealaltă materie este acolo, dar nu este în stele, nu este lumină sau gaz. Ce este? Este clar acolo, conform comportamentului cosmologic, dar nu știm ce este... Mecanica cuantică și relativitatea generală sunt minunate și ne spun o mulțime de lucruri. Dar se pare că nu sunt consistente una cu alta. Ce ne scapă? ...Sunt noi fenomene și legi ale științei care vor fi descoperite sau nu vom putea niciodată să le înțelegem pe deplin?", spune renumitul savant profesor Charles Townes.[4]

  „Energia care dă puterea răului asupra lumii este răutatea noastră, vine de la păcatele noastre, de la indeciziile noastre morale chiar, adică de la fapta cea rea a omului, care uneori este inspiratoarea istoriei, cum s-a întâmplat cu orgoliul omului autonom în cultura post renașterii. Omul acesta autonom, omul nou al modernității a devenit învățătorul veacului și al lumii, socotindu-se îndreptățit să se pună pe sine în centrul lumii ca și cum ar fi el însuși centru unic și măsură a tuturor lucrurilor. Răul cel mare al modernității vine de la această eronată îndrumare a omului spre autonomism, prin care chipul uman „s-a despărțit de centrul său spiritual real”, care este Dumnezeu și astfel s-a născut știința autonomă, morala autonomă, politica autonomă, bazată adică pe puterea temporală și pe totala desconsiderare a puterii spirituale, a lui Dumnezeu”, afirmă profesorul univ. Ilie Bădescu.

  Marii teologi și duhovnici mărturisesc, luând în considerare chiar datele științei:

  „Conștiința este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Prin toate ne mustră conștiința când greșim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: «Omule, ai greșit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii și al milostivirii! Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiești”[5].

   „Când a făcut Dumnezeu pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, ca un gând mai fierbinte și mai luminos, având calitatea unei scântei care luminează mintea și arată acesteia deosebirea binelui de rău. Aceasta se numește conștiință și ea este legea firii lui.” - spune Ava Dorotei, iar Părintele Arsenie Boca definește conștiința ca fiind, „un glas tăcut, o chemare lină”.

  „Și atunci am pus întrebarea Ce crezi despre suflet? Mi s-a răspuns Un produs al creierului. Doamne încă am rămas la acest cuvânt de-a dreptul tragic și dureros?! Dar n-au luat și ei cunoștință de ultimele cercetări, care dau mărturie atât de limpede, anume: conceptele actuale care definesc relația dintre spirit și creier dau mărturie unei rupturi radicale în raport cu doctrina materialistă și cea behavioristă, care au dominat neurologia ultimilor decenii. În loc astăzi de a renunța la studiul asupra conștiinței sau de a-l ignora, noua interpretare recunoaște pe deplin primatul fenomenului interior al conștiinței ca realitate cauzală. Deci, conștiința nu este produs al creierului, ci cauză a creierului’’.[6]

  „Lucrarea lui Hristos a stat în aceea ca El a refăcut în om conștiința, a reaprins scânteia călcată în picioare și îngropată. Conștiința este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase în noi și avea nevoie să fie refăcut, așa și conștiința. Hristos a venit pe pământ, ne învață Biserica, pentru a reface chipul strămoșului căzut și totodată a reface, a reaprinde în noi scânteia conștiinței... Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăiește conștiința, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stingă, ci să devină tot mai viu... Și precum în apa tulburată de mult nămol nimeni nu-și poate cunoaște chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înțelegem ce ne grăiește conștiința noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai e in noi.

  Totuși, nu este om care să nu aibă conștiința, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc și nicicând nu piere, ci pururea ne amintește cele de folos, însă noi nu simțim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm în seamă, ci o călcăm în picioare... Știm atât din propria noastră experiență, cât și din literatura lumii, că fiecare dintre noi, înainte de a săvârși păcatul, fără de legea, aude glasul conștiinței care încearcă sa-l țină în frâu: deși glasul acesta e slab, sfios, el vorbește totuși, însă noi îl respingem, nu vedem și nu vrem să vedem lumina”[7].

  Cuvântul, este unitatea fundamentală de comunicare a unui înțeles, este modul în care rațiunea și gândirea se exteriorizează și mijlocul de comunicare între oameni. Totodată este mijlocul de realizare a cunoașterii și a fixării cunoștințelor în forme scrise, este mijlocul de realizare a continuității, păstrării în timp și spațiu a raționalității, a gândirii umane. Prin cuvânt și toate formele de exprimare rațiunea nu rămâne le individualitatea persoanei, ci devine universală. Fără cuvânt, rațiunea și conștiința rămân realități care se închid în ele însele fapt contrar existenței omului ca ființă socială.

   Am învățat limba părinților noștri încă de când eram foarte mici, iar de atunci, ne folosim continuu de aceste mijloace numite cuvinte. Le auzim mereu acasă, pe stradă, în parc, chiar și în vise sau coșmaruri. Le auzim șoptite tainic, curgând uniform sau șovăind printre buze tremurânde. În fiecare clipă, gândurile noastre sunt transpuse în cuvinte, rostite sau nerostite, și, fără să ne dăm seama, ne „construim” o realitate prin care creăm sau distrugem. Cuvintele zidesc sau înalță, ele pot făuri cel mai frumos vis și tot la fel de ușor pot distruge tot ce există în jurul nostru. Cuvintele au o putere absolută, de aceea ne supun atât de ușor. Ele pot ucide sau pot readuce la viață. Emoțiile pe care le declanșează sunt fie fatale, fie izbăvitoare. Sunt fraze sau cărți, sunt imagini sau dorințe, sunt voința impusă ori cea sugerată. Cuvintele ne cumpără, ne câștigă, ne au. Un „da” ne poate lega pe viață, iar un „nu” ne poate face să devenim de piatră[8].

   Totuși, nu există o coincidență, identitate între rațiunea umană și cuvântul prin care gândurile, sentimentele, trăirile sunt exprimare. Rațiunea umană este mult mai profundă decât formele de exprimare, până la urmă este o taină a ființei umane inepuizabilă în înălțimea și adâncimea ei. „Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt ar putea tăgădui viața?”, se întreabă și ne întreabă și pe noi Sfântul Grigorie Palama, iar Pitagora știa ceea ce astăzi mulți au uitat: „Mai bine să taci și să fii decât să vorbești și să nu fii.”

   Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să luăm aminte la un adevăr fundamental: „Cunoștința însă semețește, iar iubirea zidește” (Cor. 1, 8).

   Există o zonă existențială în care omul prin lucrarea Duhului Sfânt și prin credința sa, poate fi, încă din această viață, o zonă care transgresează finitatea existențială a acestei lumi și în care omul poate comunica cu Dumnezeu creatorul său și al universului prin limbajul inimii și al rațiunii cu Dumnezeu. În această zonă se realizează identitatea dintre gând și cuvânt, iubirea este limbajul suprem al sufletului omenesc pentru că se împărtășește din iubirea negrăită a lui Dumnezeu.

  “Socotesc că forma ultimă de exprimare a sufletului omenesc, care s-a regăsit în deplinătatea a ceea este cu adevărat, adică în dependența smerită și plină de nădejde în Dumnezeu și de iubire față de alții, are un caracter de rugăciune de cerere, de mulțumire, și de laudă pentru darurile minunate ale existenței proprii, a semenilor și a lumii, pentru faptele Lui de iubire care au atins culmea în întruparea, răstignirea și învierea Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne asigure și nouă viața veșnică în fericirea iubirii Lui și a iubirii între noi”[9]

  Remarcă cu justețe Părintele Arsenie Boca, drama cuvântului în zilele noastre: „Cuvântul a ajuns vorbă, vorba a ajuns vorbe, vorbele slăbiciuni, slăbiciunea patimi”.

   Dar cuvântul este în primul rând dimensiunea supremă ontologică a rațiunii, este Logosul divin: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. (Ioan 1,1)    Învățătura despre Logos este una dintre temele importante ale omenirii care au exercitat o influență deosebită asupra gândirii speculative, în mod general, iar în mod special asupra celei creștine. Ea nu este neapărat o noțiune creată de către creștinism, dar aici ea își primește valoarea specială. Nimeni și niciodată nu va mai putea afirma ceva mai înalt despre această noțiune, așa cum a făcut-o creștinismul.

  În cultura grecească veche, logos-ul înseamnă tot „rațiune”, cât și cuvânt, având de fapt un înțeles combinat cuvânt-rațiune, ce implică o structură și o activitate inerentă în cosmos, similară rațiunii umane care poate fi articulată și descrisă cel puțin într-o oarecare măsură.  Logosul ca rațiune universală are o dimensiune creativă și proniatoare.

  Hristos este identic cu Logosul, ca Fiu al lui Dumnezeu născut din veci din Tatăl, prin urmare El este tot din eternitate.  Logosul divin sau Fiul lui Dumnezeu este considerat de către Origen ca lumină a oamenilor, sau lumină a adevărului care luminează inteligența acestora, sau inteligența ființelor cugetătoare în general.

  Ca Logos al universului, El îndrumă și conduce la o experiență superioară pe toți care vor să contemple, încă în trup fiind, realități mai presus de această lume. Rațiunile plasticizate ale creației, o altă realitate ontologică, arată că Hristos are în lumea creată o poziție centrală, atât spirituală, dar și harică, mai ales după Învierea Sa din morți. El susține creația și ajută acesteia să își împlinească scopul pentru care a fost creată: „Cer nou și pământ nou”(Apoc.2).

   Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei, pe de o parte prin rațiunile lucrurilor, care sunt chipuri create și susținute de rațiunile Lui eterne, pe de alta, prin persoanele umane care, în raționalitatea lor vie, sunt chipurile ipostasului Lui Însuși, create cu scopul ca sa gândească rațiunile lucrurilor împreună cu Rațiunea divină personală, într-un dialog cu Ea.

   Rațiunile divine (logoi) din creație se manifestă în Facerea 1, 1-2,4b ca legi ale firii, legi care ordonează planul creat și oferă armonie și coerență creației în ansamblul ei. Elementele lumii create au, pe lângă structurarea rațională prin legile firii sădite de Dumnezeu prin rostire, și o finalitate, al cărui caracter este, de asemenea, rațional și doxologic. Sensul final al alcătuirii raționale a creației este actualizarea lor, de către om, pentru a deveni un adevărat templu cosmic orientat spre preaslăvirea lui Dumnezeu[10].

  Cum consideră filosofii raportul dintre existență și rațiune, dintre lumea sensibilă și lumea inteligibilă? Iată câteva scurte considerații:

  Constantin Noica în monografia sa „27 de Trepte ale realului” realizează un tablou al categoriilor gândirii, la Platon, Aristotel și Kant considerate de acești filosofi ca fiind cele mai generale ale spiritului omenesc. Ele sunt următoarele:

  La Platon (5):  Ființă, Stare, Identitate, Mișcare, Alteritate;

  La Aristotel (10): Ființă individuală, Cantitate, Calitate, Relație, Spațiu, Timp, Modalitate, Acțiune, Pasivitate, Posesiune;

  La Kant (12): Unitate, Pluralitate, Totalitate

                        Existență, Inexistență, Limitație

Substanță, Cauzalitate, Comunitate,

Posibilitate, Realitate Necesitate.

  Subiectul cărții este unul dintre cele mai importante realizări ale filozofiei: categoriile. La cele consacrate – 10 aristotelice și 12 kantiene – Noica adaugă categoriile analizate de Platon în Sofistul. Înainte de a fi ale rațiunii, spune autorul, categoriile sunt reale. Dacă sunt puse una lângă alta, ca trepte ale unei scări ascendente, aceste idei cu substrat ontic reprezintă radiograma lumii, adică acea configurație ce nu poate fi surprinsă decât de rațiunea umană. Trăsătura distinctiva a lucrării stă în arta cu care filozoful și-a construit discursul. Se creează impresia că toate cele 27 de categorii, își au propria lor mișcare, antrenate de motorul evoluției – devenirea întru ființă. Cartea lui Noica este, de aceea, o odisee a ființei , povestită cu ajutorul categoriilor.  Prezentăm pe scurt modul în care cei trei filosofi la care se referă Noica au conceput rațiunea. Totodată ne vom referi și la filosofia lui Hegel, dialecticianul spiritului rațional.

  La Platon, trecerea de la individual la general, de la fenomenal la esențial, vor fi analizate într-o veritabilă teorie a ființei, care în esență este o teorie a trecerii de la realitatea fenomenală în devenire la ființă. În concepția filosofică a lui Platon, ființa este distinctă și separată de realitate, iar cercetarea ideilor are loc în sine și pentru sine. Ideea că există ipostaze ale realității, separate de realitatea însăși, care marchează „teoria ideilor” este formulată pentru prima dată de Platon în dialogul Phaidon.

  La nivelul cunoașterii, dubla configurare a lumii, realitatea fenomenală, iar pe de altă parte lumea ideilor, așa cum este ea vehiculată în ontologia platonică, se regăsește și în concepția epistemologică a unei duble cunoașteri:

• prin opinie – la nivelul lumii sensibile fenomenale și, respectiv, 
• prin știință – la nivelul lumii inteligibile.

 În cazul opiniei, este vorba de credință, când se referă la obiecte, și conjunctură, când se referă la imaginile lucrurilor sensibile.

 În cazul științei, avem facultatea de a raționa, iar pe de altă parte intuiția intelectuală. Față de rațiune, care este o descindere de la idee, de la ființă către toate consecințele ei, și care este ipotetică și demonstrativă, intuiția intelectuală (noesis) are un caracter neipotetic, fiind act pur și simplu prin care se contemplă, rațional, inteligibilul, adică ființa, lumea ideilor. Modul în care subiectul cunoscător poate depăși lumea sensibilă pentru a avea acces la cea inteligibilă este o problemă de natură pur rațională. Mintea umană caută o rațiune pentru ordinea pe care o descoperă în tot ce formează lumea sensibilă. Diversitatea manifestată în datele sensibilității presupune un principiu comun care este „ideea”, concept similar ființei, singura care există.

  „Ideea” are o existență autonomă, fiecărei multitudini fenomenale îi corespunde o idee distinctă care în mod esențial este una dintr-o multitudine și care constituie o lume de unități diverse, existând tot atâtea unități diverse câte multitudini de idei există.

Pentru Platon, ideea are caracteristica ființei, fiind universalul prin care diversitatea sensibilă este surprinsă într-o unitate rațională. Exprimarea ideii prin definiție presupune parcurgerea mai multor etape de unificare a diversității în unități raționale din ce în ce mai vaste până la surprinderea esenței, care echivalează cu definirea ideii. La Platon, ierarhia ideilor ajunge la o ultimă identitate rațională, presupusă de toate celelalte idei, dar care nu mai presupune altceva decât Binele - idee unificatoare, temeiul existenței și al ființei alături de Adevăr și Frumos.

   Ideile și, implicit, ființa sunt eterne și imuabile, principii ale lucrurilor, dar și principii ale întregii cunoașteri. În consecință, știința presupune depășirea lumii sensibile și cunoașterea lumii ideilor, printr-un act de natură intuitivă a cărei posibilitate este indusă prin „teoria anamnezei”[11]

  Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Tot ce există în mod efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii, sinteză numită substanța.

 Materia este principiul pasiv care dă consistență oricărui real și este modelat de formă. Forma este cea care dă configurație realului, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, dar nici forma și nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acționând asupra materiei, după cum materia devine realitate primind forma. În această afirmație aristotelică găsim o prefigurare a teologiei creștine privitoare la unitatea spiritului și trupului în această lume.

 Un loc important în filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.

 Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii: substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul.

 Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.

 La fel de importantă în opera lui Aristotel este categoria mișcării. Natura este de neconceput fără mișcare și nu exista mișcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea filosofului de a clasifica forme de mișcare: creșterea sau descreșterea, mișcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativa, mișcare în raport cu calitatea, deplasarea, mișcarea în raport cu locul. S-a ocupat și de cauzele mișcării. Heraclit din Efes lega mișcarea de dedublarea unitarului de contradicție. Aristotel leagă și el mișcarea de contradicție numai ca el înțelege contradicția ca un fenomen de suprafață, liniar, ca un fenomen care explică apariția unuia si dispariția altui fenomen, deci nu poate fi o categorie a ființei deoarece ea se aplică numai existenței fenomenale[12].

  Filosofia germană, prin reprezentanții săi, și avem în vedere în primul rând gândirea kantiană, a încercat să rezolve problema ontologică, pornind însă de la specificul rațiunii umane și puterea ei de cunoaștere. Kant face distincția dintre fenomen, iar pe de altă parte esența existenței, aceasta din urmă fiind considerată un „lucru în sine” care nu poate fi cunoscut. Lumea fenomenală este accesibilă cunoașterii prin intermediul intuițiilor sensibile și a categoriilor rațiunii, fapt ce implică până la urmă o concepție subiectivistă asupra existenței. Lumea fenomenală, reală, este definită în raport cu puterea de cunoaștere a omului, iar lucru în sine rămâne un domeniu neabordabil pentru rațiunea umană.

  Categoriile rațiunii pure și ale rațiunii practice sunt pentru Kant temeiul dimensiunii etice a existenței. În concepția kantiană, existența umană este, prin excelență, una morală și opusă prin aceasta existenței naturale, deși nu o exclude. Existența morală a omului nu mai prezintă dihotomia specifică cunoașterii realității naturale, respectiv dintre fenomen și lucru în sine, deoarece raționalitatea morală, care este de fapt și forma existențială specifică pentru om, este bazată pe categorii ale rațiunii practice care au valoare existențială prin ele însele. Astfel, Kant își constituie morala sa și implicit concepția despre existența omului, pe trei postulate dintre care două se află deasupra relațiilor interumane. Acestea sunt: Dumnezeu; sufletul nemuritor și libertatea.

  Pentru a construi nu numai o simplă morală teoretică, dar și o existență a omului, bazată pe categoriile rațiunii practice și implicit pe cel trei postulate mai sus amintite, conceptul de libertate se dovedește a fi indispensabil datorită asocierii sale cu ființa rațională, respectiv sinele, adâncimea existențială a omului. Ascendentul moral al libertății face ca celelalte două idei despre Dumnezeu și nemurirea sufletului să nu mai rămână într-un plan transcendent și să fie implicate în structura existențială, rațional morală, a omului. Prin aceasta, ideile devin realitate obiectivă și există totodată posibilitatea de a fi demonstrate. Cum spunea Kant, „în limitele rațiunii” se poate demonstra și existența nemuririi sufletului și existența lui Dumnezeu pornind de la categoria rațională de libertate, ca fundament al existenței morale a omului.[13]

  Hegel, încercând să rezolve dualismul dintre ființă și devenire și, implicit, problema ontologică, a considerat că devenirea este o unitate a existenței și nonexistenței, și care are ca sens transformarea dialectică din treaptă în treaptă, prin evoluția Spirtului obiectiv a existenței, nonexistența rămânând întotdeauna în plan recesiv.

  Modelul ontologic hegelian realizează unitatea dintre ființă și devenire, ceea ce pentru vechii filosofi greci nu era posibil. Pentru Hegel, existența este rațională, obiectivă și independentă de om. În același timp, este o creație a Spiritului absolut aflat într-o continuă transformare sau devenire. Spiritul absolut nu este static imuabil, ci devine, și devenirea Spiritului, a ideii, se exprimă în termen logici, deoarece resortul acestei deveniri este contradicția și, în special, negația, altfel spus, lupta dintre nonexistență și existență, dintre afirmativ (teza) și negativ (antiteza) unite prin devenire în sinteza ontologică Fiecare sistem filosofic reprezintă, în concepția gânditorului german, un moment în devenirea Spiritului obiectiv, de aceea orice sistem filosofic, orice creație a gândirii umane, orice realitate este adevărată numai parțial, ca o etapă spre sistemul total, care este realizarea deplină a Spiritului absolut.

   Ceea ce se manifestă în istorie exprimă întotdeauna o idee eternă, sau mai bine spus un moment al Spiritului absolut care se dezvoltă din interior. De aceea, pentru a ajunge la o astfel de cunoștință, trebuie să se înlăture factorii contigenți și neesențiali. Hegel consideră că orice sistem filosofic, orice fapt existențial, spiritual sau material, orice moment istoric existențial, omul prin conștiința de sine reflexivă își păstrează valoarea ca moment necesar în procesul cosmic divin, de explicitare treptată a Spiritului absolut. Gândul cuprins într-un sistem filosofic cu influență istorice nu este unul pur individual, ci un gând supraindividual, eliberat de particularitățile și precaritățile obișnuite ale existenței. De aceea, orice sistem filosofic exprimă în concret universalul ca existență.

   Pentru Hegel timpul pierde acțiunea lui distrugătoare deoarece este încadrat în eternitate. De aceea, istoria, ca realitate în sine, își are temeiul în supraistoric. Într-o asemenea viziune, unitatea este constituită din multiplicitatea momentelor contradictorii în devenirea Spiritului absolut, de la nonexistență la existență. Nimic nu este fals dacă este considerat ca un aspect explicitat al Spiritului. Așa cum arată Hegel în lucrarea sa fundamentală „Știința logicii”, falsitatea stă în transformarea aspectului parțial în totalitate. Dar nu numai filosofia, ci și orice formă de existență materială sau culturală, cum ar fi morala, dreptul, arta, religia, exprimă un moment rațional și adevărat al Spiritului absolut în devenire al ideii.

   Subliniem rolul fundamental al negației în modelul ontologic hegelian și în dialectica propusă de acesta. Spre deosebire de filosofii existențialiști care i-au succedat, Hegel a făcut din negație, nu moartea, ci „viața realității”. Dar tot el a adăugat că realitatea nu este pură negație, antiteză, ci este și armonie, sinteză, așadar o afirmație superioară. Contradicția trebuie să fie rezolvată, căci ea exprimă un aspect tragic și instabil al realității și, ca atare, nu poate dura. Prin urmare, lumea, concepută în permanentă transformare, nu este posibilă nici fără contradicție, nici numai în contradicție, ca pură negație. Reținem afirmația lui Hegel: „a trece prin acest proces de opoziție, de contradicție și de soluționare a contradicției, este privilegiul superior al naturilor vii (…), viața se prelungește în negația și durerea acesteia, și abia prin distrugerea opoziției și a contradicției ea este afirmativă pentru sine însuși. Desigur, dacă ea persistă în pura contradicție, fără a o soluționa, atunci ea se ruinează din cauza contradicției”[14].

   În concluzie, putem spunem că modelul ontologic propus de Hegel este conștiința de sine a absolutului, a lui Dumnezeu, este o teofanie a Spiritului absolut, dar nu în static, ci în devenirea lui.

  Cultura iluministă care se manifestă până în zilele noastre și este temeiul ideologiei inteligenței artificiale a abandonat Logosul divin, a denaturat rațiunea, pe care a transformat-o în raționalism.

  Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.

  Raționalismul are câteva asemănări la nivel de ideologie cu ateismul și umanismul abstract, prin faptul că își propune să furnizeze o bază de referință pentru probleme de ordin social și filosofic fără implicații religioase sau de ordin supranatural. Considerăm că niciunul dintre marii filosofi din perioada clasică a iluminismului, precum Spinoza, Laibniz, Descartes, Kant sau Hegel nu au susținut raționalismul ateu. 

Raționalism – Inteligență Artificială - Idol

 Rațiunea, însușire a sufletului rațional nemuritor al omului, un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru om, a cărei valoare există numai dacă omul se folosește de facultățile raționale ale sufletului ținând cont de Dumnezeu și raportându-se la Dumnezeu, se transformă astăzi, datorită refuzului omului contemporan de a mai ține cont de Creatorul său, în raționalisme, care creează și susțin ideologii și idoli ai vremurilor noastre, cum este și inteligența artificială, la care omul se închină. Deși dorește ca el însuși să fie un idol, un supraom, fără a se raporta la Dumnezeu devine individ și sclav propriilor sale iluzii și idoli, se complace în a fi un simplu mijloc, ci nu un scop al creației, dependent de tehnologii și de ceea ce astăzi formează ideologia inteligenței artificiale.

  Cunoașterea și tehnologiile au progresat astăzi foarte mult ceea ce demonstrează puterea rațională și creatoare a omului. Dar toate aceste realizări trebuie să aibă sens și semnificație valorică, ceea ce este posibil numai prin comuniunea de credință și de iubire a omului cu Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu toată creația. Numai așa omul rămâne în demnitatea sa de persoană liberă, înzestrată cu suflet rațional nemuritor, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

  Omul dependent de propria sa creație, pe care o transformă în idol, nu mai trăiește autentic, în timp și spațiu, în credință și cultură, în firea sa creată de Dumnezeu, ci într-un mediu, spațiu și timp virtuale, fără ființă și fără sens.

   „Eul dezîntrupat nu se poate realiza într-un vid, dar nici într-o lume fizică. Mediul lor ideal de manifestare este habitatul sau cadrul descărnat: biroul transnaționalei, mall-ul, spațiul virtual, spectacolul media și discursul ideologizant... Mașina informațională a gnosticismului a fost preluată de nomazii cibernetici ai Internetului... În cyberspace, trupul este absent, casă își construiește doar mintea; artificialul devine natural; libertatea este echivalentă cu dematerializarea și procesele de deteritorializare; relațiile dintre oameni se preschimbă în tranzacții (schimb de informații)”[15]

   Nu cunoașterea de orice fel, știința, tehnica, tehnologiile, inteligența artificială, creația umană sunt rele și dăunătoare în sine, ci modul lor de folosire de către cel care ar trebui să fie beneficiarul și stăpânul lor ci nu sclavul lor, omul.

  Nu inteligența artificială, informația sunt dăunătoare, contrare firii omului, ci idolul și ideologia inteligenței artificiale, raționalismele și formele fără substanță care inundă astăzi lumea și de care omul se consideră dependent și pe care le venerează hașurând și întunecând astfel chipul lui Dumnezeu din om.

   Despre inteligența artificială, riscuri și vulnerabilități dar și despre progres, ne vom ocupa mai detaliat în într-un articol viitor.