Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 134

Cunoasterea rationala si cunoasterea prin credinta (2) - Limitele cunoasterii rationale

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: ratiune; existenta lui Dumnezeu; apologetica;

 

I Argument

 Întrebările fundamentale la care omul caută permanent să afle răspunsuri care să însemne și certitudini, prin formele cunoașterii sensibile și raționale sunt două: de ce există lumea creată sensibilă și inteligibilă mai degrabă decât nimic? și a doua întrebare, care mai degrabă este o constatare: În raport cu Universul sunt nimic și totuși sunt? Nu vom înceta, atâta timp cât vom exista a căuta răspunsuri la aceste întrebări, dar prin cunoașterea rațională niciodată nu vom avea răspunsuri, în știință sau filosofie care să fie certe, demonstrabile și prin urmare deplin adevărate. Taina nu poate fi ispitită prin cunoașterea științifică sau metafizică.

 Se poate constata că omul tot punându-și întrebări și tot răspunzând la ele prin cunoaștere, își sporește gradele de libertate, adică ale secvențelor care premerg acțiunii cunoaște, înțelege, valorizează, alege, decide tot mai adecvat, acțiunile sale sunt tot mai eficiente în ordinea atingerii scopurilor propuse, dar și în ordinea optimului, adică a maximului de rezultat relativ la libertatea trecută din potență în act. Deci cunoașterea rațională și rezultatele ei sunt necesare supraviețuirii omului, necesare vieții în dimensiunea ei materială și spirituală.

 Oamenii au conștientizat limitele cunoașterii raționale ale științei în raport cu ei însuși și cu Universul.

 În această a doua parte a studiului nostru dedicat cunoașterii, încercăm să identificăm limitele cunoașterii raționale a existenței de către om.

 

II. Limitele cunoașterii raționale. Limite care nu limitează

 Încununare a creației și expresie vie a iubirii lui Dumnezeu, omul este în căutare continuă de a găsi un sens vieții, în general al existenței de a cunoaște și de a se cunoaște pe sine și de a se ­regăsi ca răspuns la o chemare interioară, una care să-l lămurească și să-l salveze de la finitudine, de la limitele existențiale ale acestei lumi.

 Existența omului în această lume este finită, la fel și tot Universul creat de Dumnezeu. Prin urmare, toate caracteristicile existențiale ale omului, inclusiv capacitatea rațională de cunoaștere a ceea ce este imanent și cu atât mai mult a transcendentului sunt finite, limitate de însăși caracteristicile firii umane.

 Caracterul finit al capacității de cunoaștere prin sensibilitate și prin rațiune a ființei umane poate fi exprimat prin sintagma: orice cunoaștere are limite. Înseamnă că și cunoașterea despre cunoaștere are limite și de aici că însăși cunoașterea despre limitele cunoașterii are limite. Deocamdată, istoria și logica cunoașterii nu au identificat existența vreunei forme de cunoaștere fără limite, chiar și cunoașterea matematică și logică. De aceea se poate admite universalitatea și adevărul logic, sau evidența enunțului, ’’Orice cunoaștere sensibilă sau rațională are limite’’.

 Cu toate acestea dorința omului de a cunoaște este nelimitată, chiar dacă însușirile cognitive ale rațiunii sunt limitate absolut, ci nu numai relativ. Dorința de a cunoaște, aspirația spre a înțelege existența, sensurile ei, de a pătrunde continuu și cât mai mult în tainele lumii materiale create este o vocație a firii umane și nevoie existențială de care depinde însăși posibilitatea existenței omului Ea nu este un rezultat al evoluției naturale, așa cum încercă să explice materialiștii și ateii, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru om, o caracteristică a conștiinței sale, sădită în ființa umană de către Creatorul ei. În cunoaștere nu vom înceta niciodată să punem întrebări, inclusiv despre întrebarea însăși, nu vom înceta niciodată să perfecționăm mijloacele și instrumentele de investigare a realului, a lumii create, totdeauna vom dori să găsim răspunsuri la aceste întrebări, Suntem mereu în căutarea unor noi adevăruri demonstrate științific dar și al adevărului absolut, dorim să avem certitudini și evidențe de conștiință, cu toate că toate acestea sunt întotdeauna valabile temporal, la un moment istoric dat și prin urmare relative. Această realitate este un aspect particular al devenirii universale, inclusiv a omului, a devenirii întru ființă cum afirmă filosoful Constantin Noica. Dar dreapta credință arată că adevărata devenire a omului și a Universului, inclusiv a cunoașterii, este în Hristos, prin Hristos, spre Hristos.

 Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filosofică dar și o epocă în istoria umanității care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat numai în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase. Raționaliștii susțin că sursa întregii cunoașteri umane este rațiunea omului, iar capacitatea cognitivă este nelimitată. Nu există limite ale cunoașterii sensibile sau raționale. Desigur nu cunoaștem acum totul despre existență, dar progresul cunoașterii este infinit și suficient pentru om. În concepția raționaliștilor, existența lui Dumnezeu şi credința sunt iluzii, iar cunoașterea prin credință nu există.

 În același sens filosofia materialistă afirmă un optimism privind cunoașterea nemărginită. În esență se afirmă că în prezent nu cunoaștem totul despre existență, cunoașterea rațională, științifică nu are limite și va veni timpul când vom cunoaște existența în întregul ei. La fel ca și pentru raționaliști, pentru filosofii și ideologii materialiști, Dumnezeu, credința și cunoașterea prin credință sunt iluzii, produse ale imaginației fără realitate.

 Nu intenționăm să facem aici o analiză critică a acestor concepții și epoci istorice, infirmate de realitate, de existență și pe care dreapta credință ortodoxă, sfinții Părinți, dar și filosofi, teologi, oameni de știință onești, însă una dintre erorile fundamentale ale raționalismului și materialismului, în privința cunoașterii raționale este aceea că identifică nevoia de cunoaștere, de înțelegere, aspirații infinite, pe care firea umană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu le are, cu însăși posibilitatea cunoașterii raționale, eului, a vieții a Universului, a sensurilor existenței, ceea ce evident este numai o iluzie infirmată de filosofie, de teologie și de știință.

 Mișcarea raționalistă a condus nu numai la ateism, prin acceptarea și generalizarea sintagmei lui Nietzsche ’’Dumnezeu a murit’’, dar și la înlocuirea lui Dumnezeu cu omul. Aceste sunt caracteristici nefericite ale societății contemporane aflate în epoca postmodernismului și trans-umanismului. Paradoxal, aceste epoci nu sunt un triumf ala rațiunii și al umanismului. Dimpotrivă sunt epoci tragice pentru om, acesta fiind considerat de ideologii și guvernanții contemporani atei, pentru care nu mai există a fi, ci numai a avea și a consuma, ca un sclav fericit, un simplu individ aruncat în mulțime, fără libertate, fără personalitate, fără demnitate.[1]

 Se spune că Socrate filosoful din Atena a afirmat că singura certitudine pe care o conferă propria sa capacitate rațională este a neștiinței,Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu’. Totuși, Socrate nu a spus niciodată asta. Este un proverb din scrierile lui Platon despre învățăturile profesorului său, Socrate. Un proverb care este folosit și în ziua de astăzi sub forma „Știu că nu știu nimic”. De fapt ceea ce a spus Socrate a fost următoarea propoziție: „Știu ce nu știu”. Ceea ce înseamnă total altceva. Asta are și mai multă logică, deoarece cineva care știe că nu știe un anumit lucru, atunci este dispus să învețe acel lucru.

 Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera­le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con­crete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con­tactul său permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea și altele[2].

 Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Ștefan Bezdechi[3], că Socrate era „un semănător de îndoială", că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe­rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă­rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

 Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine, a îndoielii metodice cum va spune mai târziu filosoful francez Descartes. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia, deși ni se realizează pe două căi: mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii; directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției ’’daimonului’’.

 Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate ( Platon, Alcibiade, 138e).

 

 Scepticismul (din grecescul skeptios, care se traduce prin ’’căutător’’), este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de scepticism este folosită și pentru a desemna o școală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.

 Punctul de vedere socratic și platonic declara iluzorii și vane științele obiectului considerat ca flux neîntrerupt de schimbări și alterări, deveniri și dispariții. Doar ce este identic cu sine, cum ar fi generalul, poate pretinde o știință. Pentru vechii greci nu era posibilă o știință a naturii. „Binele este obiect de știință absolută și nu există știință cu putință decât a binelui”, afirma Socrate.

 Un sceptic global sau complet susține că oamenii nu au nici un fel de cunoaștere certă a realității deoarece orice adevăr rezultat din procesul cunoașterii este relativ și posibil de a fi contrazis. Un sceptic moderat susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii. De pildă nu pot cunoaște lucrul în sine așa cum afirmă Kant sau nu pot cunoaște pe Dumnezeu.

 Dintre cei mai cunoscuți susținători ai scepticismului menționăm pe Sextus Empiricul în antichitate și pe filosofii Michel de Montaigne, David Hume, Bertrand Russell, în epoca modernă. Cele mai importante argumente ale susținătorilor scepticismului sunt:

 

Argumentul dovezii

 Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-un regres la infinit - fiecare pas cerând logic un alt pas.

 Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive, cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.

 

Argumentul echilibrului

 Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are mai multe motive să creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.

Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

 

Argumentul definiției

 Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru învățătură, scepticii susțin că un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la cunoașterea lui.

 Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este necesară.

 Există un paradox al scepticismului care demonstrează relativitatea acestei concepții asupra cunoașterii. Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.

 Cu toate acestea scepticismul ca și concepție filosofică și științifică nu poate fi ignorat, deoarece relevă limitele cunoașterii raționale, științifice asupra existenței. Noi nu putem cunoaște ființa lucrurilor, lucru în sine, ascunsul, misterul, ci numai ființarea, fenomenalitatea existentului. Kant, Heidegeer, Blaga se numără printre filosofii care au susținut și argumentat aceste adevăruri[4].

 Pentru Aristotel drumul informației spre intelectul uman trece, cu necesitate, prin simțuri. El vorbește despre simțuri, probabil despre cele cinci simțuri arhicunoscute. Nimeni nu poate avea o cunoaștere adecvată a lumii fără medierea simțurilor. Ele sunt un fel de interfață obligatorie între mintea omului și realitatea înconjurătoare. Folosite bine, întru cunoaștere, ele sunt adevărate binecuvântări. Transformate în instrumente ale plăcerii, ele se pângăresc și ne conduc numai la rău.

 În concepția Stagiritului există limite ala rațiunii și ale cunoașterii raționale prin idei și concepte, în formularea de raționamente și chiar de legi, limite determinate de capacitatea simțurilor omului de a percepe realitatea, dar și de modul de folosire a capacității senzoriale, bun sau rău. Aristotel acceptă și dimensiunea etică a cunoașterii.[5]

 ’’Nimic nu este în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simțuri”- așa susține celebrul filosof englez John Locke în lucrarea sa fundamentală, ’’Eseu asupra intelectului omenesc’’[6] Filosoful este considerat în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.

 Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții. Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator. Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre. Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections). Avem deci o experiență externă și una internă. Locke ține să sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.[7]

 Există prin urmare limite ale cunoașterii în genere și ale cunoașterii raționale în special. Omul nu poate cunoaște decât în măsura în care simțurile sale , percepțiile îi oferă informații. Această capacitate senzoriale este evident limitată și condiționată de instrumentele folosite pentru a cunoaște. Cunoașterea rațională este limitată de cunoașterea sensibilă.

 Iată ce afirmă John Locke în Introducerea celebrei sale opere Eseu asupra intelectului omenesc: ’’Dacă prin această cercetare a naturii intelectului eu pot să descopăr puterile sale, cât de departe ajung ele, căror lucruri le sunt potrivite în vreo măsură și unde ne părăsesc ele, atunci socot că ea poate servi pentru a determina mintea necontenită activă a omului să nu fie așa de nesocotită, ocupându-se de lucruri care depășesc puterea ei de înțelegere, să se oprească atunci când a ajuns la întinderea maximă a câmpului său de acțiune și, calm să se împace cu ignoranța în ceea ce privește acele lucruri care, când sunt examinate, se arată inaccesibile puterilor noastre. Atunci, poate nu am fi atât de pripiți, și dintr-o năzuință deșartă spre o cunoaștere universală, să ridicăm întrebări și să ne încurcăm pe noi și pe alții în dispute despre lucruri pentru care intelectul nostru nu este potrivit și despre care nu ne putem forma în minte vreo idee clară și distinctă sau despre care nu avem absolut nici o noțiune’’.[8]

 Descartes, considerat întemeietorul concepției raționaliste moderne în cunoaștere, în opera sa „Discurs asupra metodei”[9], propune o procedură prin care să se obțină cunoștințe adevărate. Pentru a face acest lucru, el propune realizarea acestuia prin îndoială, numind această metodă „metoda carteziană”; inspirându-se din matematică și geometrie pentru dezvoltarea acesteia. Când autorul a dezvoltat-o, ambiția sa a fost să stabilească o metodă globală, adică una care să poată fi aplicată tuturor științelor. Aceasta constă din patru reguli, care trebuie să respecte ordinea indicată. Astfel, aceste reguli sunt: ​​dovezi, analize, sinteze și verificări. ’’Mă îndoiesc de adevărul tuturor credințelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aș putea îndoi. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aș putea-o nega. Și de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca ființă cugetătoare sau gânditoare’’- afirmă Descartes.

 Îndoială, incertitudinea, în esență sunt limite ale cunoașterii raționale, dar care paradoxal se constituie în condiții ale posibilității cunoașterii raționale, discursive și demonstrative, în concepția filosofului francez.

  Prin filozofia sa critică, Immanuel Kant stabilește limitele cunoașterii omenești, trasând o linie între ceea ce putem cunoaște cu ajutorul experienței, prin simțuri, și ceea ce este dincolo de experiența noastră senzorială, care poate fi cunoscut numai a priori, prin intuiții pure ale intelectului, pe care noi, oamenii, ființe raționale imperfecte nu le posedăm.

 În cele ce urmează prezentăm în sinteză concepția filosofică a lui Kant despre limitele cunoașterii raționale, care se dovedește a fi adevărată și în prezent[10]:

 Dimensiunea rațională și cognitivă a firii noastre este formată de intuițiile pure ale sensibilității, iar cu ele putem obține o cunoaștere despre lumea fenomenelor și conceptele apriorice ale intelectului prin care percepțiile subiective devin experiențe ale intelectului cu valoare universală și obiectivă, devin legi ale naturii. Dincolo de reprezentarea subiectivă pe care o formează intuițiile sensibile și conceptele apriorice ale intelectului prin care se formează judecățile sintetice apriori și implicit putem cunoaște obiectiv avem ideile transcendentale și conceptele rațiunii cărora nu le corespund nici o intuiție sensibilă aspirând prin aceste idei la întregul pe care am vrea să-l cunoaștem cu exactitate, adică să avem reprezentări obiective și raționale, dar fără a reuși vreodată.

 Altfel spus: „intuițiile fără concepte sunt oarbe, iar conceptele fără intuiții sunt goale”, susține Kant.

  Una dintre facultățile implicate în cunoaștere este rațiunea, privită de către Kant ca o „instanță supremă care decide asupra tuturor pretențiilor ce privesc cunoașterea” și care se supune doar legilor pe care și le dă ea însăși. Rațiunea este o facultate a ideilor, idei pe care filozoful le diferențiază de cunoștințele propriu-zise, obținute de celelalte două facultăți ale cunoașterii: sensibilitatea și intelectul. Deși suverană, rațiunea umană are puteri limitate – „ele nu sunt pe măsura celor mai înalte aspirații spre cunoaștere și înțelegere pe care le pot nutri ființe înzestrate cu rațiune.” Depășirea limitelor este, pentru Kant, o iluzie întrucât prin ideile acesteia se creează o iluzie a posibilității unei cunoașteri a obiectelor suprasensibile cum sunt sufletul ca substanță, lumea ca întreg sau Dumnezeu. Cunoașterea despre obiectele suprasensibile este una iluzorie deoarece „putem dobândi cunoaștere doar despre obiecte accesibile intuiției empirice, adică despre realități finite și condiționate.”

  Încercarea noastră de a cunoaște sufletul ca substanță, lumea ca întreg și ființa originară este una sortită eșecului de la bun început, pentru că cunoașterea noastră este limitată de Kant prin distincția pe care acesta o face între fenomene și lucruri în sine. Noi, oamenii, cunoaștem numai fenomene, adică avem reprezentări ale fenomenelor , care ne sunt accesibile numai senzorial, în urma aplicării conceptelor pure ale intelectului asupra intuițiilor sensibilității. Astfel ne sunt înfățișate „lucrurile, nu cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar ele ca urmare a intervenției constitutive a unor structuri proprii facultăților noastre de cunoaștere” căci „toate cunoștințele noastre se constituie prin structurarea impresiilor produse de lucruri asupra simțurilor de către forme ale sensibilității și ale intelectului, care ne sunt date a priori, independent de contactul nostru cu lucrurile.”

  Despre lucrurile în sine nu putem cunoaște nimic. Lucrurile în sine sunt inaccesibile cunoașterii noastre pentru că statutul de ființe limitate ne lipsește de capacitatea de a intui prin intelect. Faptul că putem avea numai intuiții sensibile ne limitează cunoașterea la lucruri așa cum ne apar ele nouă, și nu așa cum sunt ele de fapt. „Conceptele și principiile intelectului nu pot fi aplicate decât intuițiilor empirice. Oamenii nu au acces, pe cale rațională, la obiecte suprasensibile. Ca ființe limitate, cu puteri finite, ei posedă doar intuiție sensibilă, nu și intelectuală. Doar unei ființe cu puteri nelimitate, lui Dumnezeu, i se poate atribui capacitatea de a intui prin intelect! În intuițiile empirice, asupra cărora operează categoriile și principiile pure ale intelectului pentru a produce cunoaștere, lucrurile nu se înfățișează așa cum sunt ele în sine, ci așa cum ne apar datorită aportului constitutiv al intuițiilor pure ale spațiului și timpului.” Kant consideră că spațiul și timpul sunt categoriile intuiției sensibile ale intelectului.

 Rămânând în domeniul cunoașterii, Kant face o altă distincție, de această dată între gândire și cunoaștere: „Pentru a fi cunoscut, obiectul trebuie să fie dat prin intuiție empirică și gândit prin concepte. Fără conceptele pure ale intelectului, fără categorii, nu putem gândi nici un obiect. Fără intuiții empirice, nu putem cunoaște nici un obiect gândit.”

 Cunoașterea fenomenelor este dependentă de experiență și este opusă cunoașterii a priori, căreia Kant încearcă să îi găsească posibilitatea de manifestare. În urma examenului său critic asupra rațiunii, filozoful stabilește că „cunoașterea științifică, cunoașterea obiectivă prin excelență este o cunoaștere al cărei nucleu îl constituie enunțuri ce posedă atributele universalității și necesității”. Enunțurile și judecățile cărora le sunt atribuite universalitate și necesitate sunt judecăți sintetice a priori care „extind cunoașterea noastră, nu explicitează ceea ce știm deja.”. La întrebarea „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?” Kant a răspuns că «deținem o cunoaștere a priori despre ceea ce el numește „o natură în genere”, adică despre orice stări de lucruri posibile, și anume o cunoaștere pe baza intuițiilor a priori ale sensibilității și a conceptelor pure ale intelectului. Această cunoaștere este oferită de matematica pură și de știința pură a naturii. Ceea ce ne oferă aceste științe ar fi cunoștințe a priori. Numai cu ajutorul intuițiilor și conceptelor pure este posibilă cunoașterea a priori – o cunoaștere obiectivă, independentă de experiență.

 Categoriile rațiunii pure au totuși un rol important. Acestea nu ne oferă cunoștințe, adică nu sunt constitutive de cunoaștere, dar au o funcție regulativă pentru cunoșterea existenței fenomenale pentru că exprimă aspirația spre totalitate și conferă sens și scop cunoașterii raționale.

 Dar, folosirea categoriilor rațiunii pentru a cunoaște generează antinomii ale rațiunii pure.

 Astfel, Kant identifică patru antinomii ale rațiunii în folosirea ei constitutivă, în care tezele contrare pot fi argumente la fel de bine și convingător, dar fără ca prin cunoașterea rațională să dobândim vreo cunoștință asupra acestor subiecte. Iată care sunt acestea:

’’I Teză: Lumea are un început(o graniță) în spațiu și timp
 Antiteză: Lumea este infinită în spațiu și timp
 II Teză: Totul în lume se compune din părți simple.
 Antiteză: Nu există nimic simplu, ci totul este compus
 III Teză: Există în lume cauze prin libertate.
 Antiteză: Nu există libertate, ci totul este natură
 IV Teză: În șirul cauzelor lumii există o ființă necesară’’.
 Antiteză Nu există nimic necesar, ci, în acest șir, totul este întâmplător.

 Kant susține că noi, ființe mărginite, asupra aspectelor care formează obiectul acestor antinomii nu putem avea nicio intuiție sensibilă sau o reprezentare sensibilă, ci numai idei transcendentale formulate în categorii ale rațiunii pure și prin urmare nici nu putem cunoaște rațional, demonstrativ, nu putem formula judecăți sintetice apriori referitoare la aceste realități, care pentru capacitatea rațională a omului rămân antinomice.

 Opunându-se gândirii raționaliste, care admitea că există anumite concepte care nu au determinări empirice și sunt înnăscute, Kant a apreciat că „existența unor concepte pure va trebui pur și simplu postulată, deoarece altfel nu putem explica cum este posibilă cunoașterea noastră bazată pe experiență.

 Nu numai intuițiile și conceptele pure, dar nici ideile rațiunii nu au o folosire legitimă dincolo de câmpul oricărei experiențe posibile.

 Astfel, în concepția lui Kant, orice cunoaștere omenească începe cu intuiții, se ridică de aici la concepte și sfârșește cu Idei

 ’’ Căci pe ce cale am putea noi realiza această determinare, de vreme ce timpul, spațiul și toate conceptele intelectului, ba chiar conceptele câștigate prin intuiție empirică sau percepție în lumea sensibilă, nu au și nici nu pot avea nici o altă reprezentare decât aceea de a face posibilă experiența, iar dacă nu mai punem nici conceptelor pure ale intelectului această condiție, atunci ele nu mai determină nici un fele de obiect și nu mai au nici o semnificație’’[11].

 Această limită a cunoașterii, va sublinia Kant este o limită care nu limitează, deoarece cunoașterea și înțelegerea poate depăși și aceste limite în anumite condiții:

 ’’ Ar fi însă și mai absurd dacă nu am recunoaște existența nici unui lucru în sine sau dacă am pretinde că experiența noastră este singurul mod posibil de a cunoaște lucrurile și dacă, prin urmare, am pretinde că intuiția noastră în spațiu și timp este singura intuiție posibilă, că intelectul nostru discursiv este prototipul oricărui intelect posibil , socotind, așadar condițiile posibilității experienței drept condiții universale ale lucrurilor în sine’’[12].

 Kant este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai epocii iluministe marcată de încrederea în puterea rațiunii umane și a posibilității de a cunoaștere realitatea prin mijloace și procedee experimentale și raționale. Kant a fost un model pentru îndrăzneala de a cunoaște, de a gândi prin propria rațiune și de aceea și noi am expus mai larg în acest studiu filosofia lui despre cunoașterea rațională.

 Iluminismul, ca și curent cultural și epocă în istoria umanității nu se identifică întru totul cu mișcarea raționalistă de care am amintit mai sus și care se manifestă și în zilele noastre ducând inevitabil la ateism, la crize sociale, la colapsul omului, decăderea lui din statutul de persoană liberă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în acela de individ fără personalitate, un simplu număr în masa socială în care trăiește, manipulat de guvernanți și de toți cei care exercită puterea seculară în această lume, în schimbul unor iluzii și idoli pe care din nefericire îi acceptă.

 Iluminismul, numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii, a fost o mișcare intelectuală, filosofică, ideologică, culturală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din se. XVIII-XIX în țările Europei și ale Americii de Nord, având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în societate. Iluminismul nu duce la ateism, cu toate că încrederea în puterea nelimitată a rațiunii umane a dus la concepții deiste și panteiste. Dumnezeu este conceput mai mult ca idee transcendentală rațională decât ca Persoană, unic în ființă și întreit în Persoane, așa cum afirmă dreapta credință ortodoxă și cunoașterea prin credință, revelate chiar de Dumnezeu, prin Fiul lui Dumnezeu Cuvântul care S-a făcut Om pentru noi și pentru a noastră mântuire.

 Iluminismul, spre deosebire de mișcarea raționalistă a epocii postmoderne, restabilește demnitatea omului ca persoană, inclusiv prin mijloace juridice, consacrând și garantând drepturile și libertățile naturale și sociale ale omului în constituții. Însă exacerbarea normativismului juridic în detrimentul omului că ființă, aspect al vremurilor noastre duce la formalism și la umanism raționalizat, proclamarea drepturi omului este considerată în mod greșit ca o nouă religie, un idol în care omul viu nu se mai regăsește.

 Această epocă este marcată de limite și contradicții. Cu toate acestea, concepțiile iluminist, în cunoaștere, știință, filosofie, artă, drept au reprezentat un moment istoric de progres pentru cunoaștere, încrederea în capacitatea rațională a omului, dar și pentru condiția umană în general.

 Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". (Sapere aude), „îndrăznește să gândești”, este motto-ul Iluminismului formulat de Immanuel Kant. Reprezentanții acestei epoci au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale, dar fără a găsi întotdeauna soluții la aceste realități nefaste în conformitate cu realitatea și cu adevărurile dreptei credințe.

 

 Si filosofi români au evidențiat limitele cunoașterii raționale. Ne referim pe scurt la concepția filosofică a marelui poet, dramaturg și filosof Lucian Blaga

 Crezul filosofic al marelui gânditor este motto-ul : „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mareˮ[13].Mereu preocupat de absolut, Lucian Blaga invocă existența „Marelui Anonim”. Într-Însul filosoful descoperă: „Factorul metafizic absolut, factorul central al existenței, centrul creator primar și, în același timp, cenzorul absolut, sediul cunoașterii absolute”[14].

 În virtutea raționalității sale, omul, în concepția filosofică a lui Blaga, poate să cunoască rațional sau teoretic. Cunoașterea teoretică are două forme: „cunoaștere luciferică” și „cunoaștere paradisiacă”[15].

  Prin cunoașterea luciferică, omul, în virtutea libertății sale, poate alege să iasă „din starea de grație... introducând în spirit problematicul, tatonarea teoretică, construcția, riscul și eșecul, neliniștea și aventura”[16] . Este cu alte cuvinte o pierdere în problematizări, o risipire a spiritului în angoase și incertitudini raționale sau iraționale.

  Pe de altă parte, prin „cunoașterea paradisiacă” omul se introduce în starea de mister, de taină. Este „modul de cunoaștere înțelegătoare înzestrată cu propriile sale categorii, care stabilește concretul dat prin simțuri, determină materialul intuitiv prin concepte abstracte, inventează obiectele și raporturile acestora, așa cum sunt ele date”.[17]

 Prin cele două tipuri de cunoaștere, filosoful stabilește o diferență între statutul omului de dinainte și de după căderea în păcat. În felul acesta, „spre deosebire de cunoașterea paradisiacă, calmă concretă­ ­imanentă, conceptuală, lipsită de crize ținând de imperativul grației, cunoașterea luciferică, de după păcatul originar, e tensionată, direcționată spre deschiderea «misterului», ­într-un proces de revelare nici­odată încheiată, deci, tragică, operând dislocări categorice. Cunoașterea luciferică nu e ­numai o continuare a cunoașterii paradisiace, ci o cunoaștere ­calitativ nouă, anulând determinările conceptuale ale acesteia”.[18]

 Într-o transpunere ortodoxă, filosoful vrea să arate că, după căderea în păcat, cunoașterea omului s-a pervertit și fiind cuprinsă de patimi a devenit „luciferică”. Datorită acestui fapt, realitatea concretă a existenței a intrat în starea unei „cenzuri” gnoseologice, omul nemaiavând acces la tainele inefabile ale universului.

 „Toate cercetările sale de până acum, notează Nichifor Crainic, analizând variatele forme ale cunoașterii, duc la concluzia, exprimată în frazele de cristal ale ultimei cărți, că această cunoaștere omenească e limitată. Că la această limită a cunoașterii, misterul apare și mai nepătruns și mai necuprins în infinitul lui. Că există cineva deasupra lumii și a timpului, care exercită o cenzură a cunoașterii în însuși interesul de existență a vieții. Acest cineva, pe care filosoful nostru îl numește Marele Anonim, și pe care se oprește încă ­a-l defini, e învestit cu ființă, cu personalitate și cunoaștere absolută, în virtutea cărora își exercită cenzura transcendentală asupra rațiunii umane... Mie mi se pare că dincolo de aceste analogii și înrudiri, obișnuite în lumea filosofică, ceea ce e prețios în gândirea lui Blaga e această concluzie a cenzurii transcendentale. Ea duce în pragul doctrinei creștine despre rațiunea umană în raport cu Dumnezeu”[19].

 Cunoașterea lui Dumnezeu și a tainelor dumnezeiești, mai presus de această lume este limitată chiar imposibilă numai prin cunoașterea rațională, dar fără credință. Taina nu poate fi ispitită, în sensul că nu o putem cunoaște prin mijloacele rațiunii discursive umane, fără credință. Mântuitorul însuși spune: ’’Dacă v-am spus cele pământești și nu credeți, cum veți crede cele cerești?’’( Ioan, 3,12) și tot Mântuitorul nostru ne spune, adresându-se Apostolului Toma dar și nouă cei de astăzi și pentru toți oamenii din toate timpurile: ’’Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!’’(Ioan. 20,29).

 Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu cercetăm cu instrumentele rațiunii cele despre Dumnezeu, tainele cele mai presus de posibilitatea noastră de cunoaștere și înțelegere rațională. ’’Știind, dar, aceasta, să nu cercetăm cu rațiunea noastră cele despre Dumnezeu, nici să nu supunem cele de acolo rânduielilor noastre sau nevoilor firii. Ci să le judecăm cu evlavie, crezând, așa cum au spus Scripturile...Nimic nu se întunecă mai mult ca rațiunea omenească, care pe toate le grăiește de pe pământ și nu îngăduie să fie luminată de sus’’[20]

 Legătura strânsă dintre credință și cunoaștere este subliniată de același mare teolog: ’Nu pot afla cu rațiunea, pot doar să primesc prin credință. Așadar, dacă cele ce se fac în fiecare zi și pot fi pipăite necesită credință, cu atât mai mult cele ce sunt mai tainice și mai duhovnicești decât acestea’[21].

 Rațional, omul acceptă existența multor realități pe care nu le vede sau asupra cărora nu are nici un fel de experiență personală. Dar se îndoiește și nu acceptă rațional existența celor mai presus de fire, de cunoaștere și de înțelegere pentru motivul că nu le vede, nu poate să le cunoască sensibil și rațional. ’’Deci, dacă în privința unui lucru material nu te indignezi pentru că nu-l vezi, nici nu te îndoiești de el din această pricină, atunci de ce te tulburi când auzi despre Duhul și ceri atâtea lămuriri, lucru pe care nu-l faci cu cele materiale?’’[22] se întreabă și ne întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur

 În plus, patima sufletească întunecă capacitățile raționale ale omului de a cunoaște. ’Pentru că sufletul pătimaș nu poate vedea ceva măreț și nobil, ci fiind încețoșat ca de o umoare, sferă de cea mai grea orbire.’[23] Această rătăcire a minții omenești care dorește să cunoască numai prin facultățile sale create și limitate, fără credință, cele ce sunt mai presus de fire, încearcă să explice taine de care ne putem apropria numai prin credință şi care fac să rămână omul în ’trufia minții’ (Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan), a generat și generează toate rătăcirile de la dreapta credință, ereziile și sectele care au fost, sunt și încă proliferează. Grozavă este patima slavei deșarte și a părerii de sine atât de răspândită astăzi și care a dus și duce încă la căderea multora. De aceea dreapta credință și smerenia sunt singurele care pot deschide calea cunoașterii lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă, ’’Să ne curățim, dar, să aprindem lumina cunoașterii, să nu semănăm între spini.’’[24]

 Pentru capacitatea rațională a omului de a cunoaște și de a înțelege, multe dintre adevărurile de credință nu pot fi înțelese și nici acceptate deoarece sunt contraintuitive în raport cu simțul comun cu raționamentele logice formale. De aceea și Domnul nostru Iisus Hristos se adresa ucenicilor săi, celor care Îl ascultau, dar și nouă, în parabole pentru ca cele de neînțeles prin cunoașterea rațională să fie totuși acceptate și înțelese.

 Unul dintre aceste adevăruri de credință contraintuitive pentru cunoașterea rațională este și considerarea Crucii Mântuitorului ca fiind dătătoare de viață. Numai prin credință poate fi înțeles acest adevăr. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în acest sens: ’’Vezi că întotdeauna este nevoie de credință? El (Mântuitorul n.n.) ne arată că este izvor de viață Crucea, ceea ce rațiunea nu poate accepta ușor. Stau dovadă unii elini care și acum iau în râs acest lucru. Dar credința care depășește neputința rațiunii cu ușurință primește și ține acestea… Cel care crede în Fiul nu este judecat. Cel care crede nu cel care scormonește’’[25].

 Adevărurile teologice depășesc logica și capacitatea cunoașterii raționale dar și a limbajului uman de a le exprima. De aceea, spre a oferi totuși câteva coordinate pentru înțelegerea umană, limbajul dreptei credințe, al teologiei ortodoxe recurge nu doar la analogii, ci și la metafore, hiperbole, enigme, parabole, ironii, alegorii, calambururi etc, care în fond sunt modalități ale rațiunii și cunoașterii raționale omenești. Dreapta credința nu este contrară cunoașterii raționale, nu o neagă, ci dimpotrivă o presupune, o afirmă o pune în adevărata ei valoare îi conferă sens și semnificație. Există o legătură strânsă între cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință aspect pe care îl vom analiza în partea a III-a studiului nostru.

 

 Limitele cunoașterii raționale a lui Dumnezeu și ale tainelor dumnezeirii sunt exprimate și prin ceea ce teologia numește dualismul dintre cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu.

  După forma de exprimare, afirmativă sau negativă, a cunoașterii noastre despre Dumnezeu, aceasta poate fi împărțită în catafatică, și apofatică. Teologia utilizează aceste două numiri, catafatic și apofatic, în întelesul de căi de cunoaștere religioasă și forme de exprimare a acestei cunoașteri, calea afirmativă şi calea negativă, ca și teologie catafatică și teologie apofatică[26].

 Astfel, despre Dumnezeu afirmăm că este Cel viu și personal, că este spirit absolut, că are toate perfecțiunile în sens absolut, că este a tot bun, iubire, a tot știutor, a tot înțelept, a tot drept, a tot puternic etc. Acest chip de afirmare a adevărurilor despre Dumnezeu se numește catafatism.

 ’’Prin cunoașterea rațională sau catafatică îl cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitatea de cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe când prin cea de a doua (cunoașterea apofatică n.n.), avem un fel de experiență directă a prezenței Lui tainice, care depășește simpla cunoaștere a Lui în calitate de cauză, investit cu unele atribute asemănătoare cu cele ale lumii... Dar această cunoaștere este mai adecvată lui Dumnezeu decât cunoașterea catafatică.[27]’’

 Cunoașterea apofatică se caracterizează prin negarea oricărei imperfecțiuni în Dumnezeu, ceea ce, în fond, înseamnă afirmarea tuturor perfecțiunilor în El. În transcendența ființei sale personale, Dumnezeu rămâne necunoscut şi necuprins.

 Sfântul Grigorie Palama a elaborat teologia energiilor dumnezeiești necreate. Omul nu poate cunoaște ființa lui Dumnezeu pe nici o cale prin credință sau rațiune, dar putem cunoaște energiile dumnezeiești necreate harul divin care ne sunt revelate[28].

 Dumnezeu nu poate fi cunoscut in același mod în care sunt cunoscute realitățile din lumea concretă, folosind ideile sau noțiunile de timp și spațiu și raporturile dintre fenomenele naturale, fiindcă Dumnezeu le transcende pe toate fiind veșnic necuprins și nemărginit. De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte sau noțiuni afirmative. Teologia apofatică, susține că negațiile, anume propozițiile negative despre perfecțiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și înțelegerii realității mai presus de fire, toate la măsurile omului ca ființă creată și finită.

 ’’Pentru cunoașterea apofatică atributele lui Dumnezeu nu sunt numai gândite, ci experiate întrucâtva direct. De exemplu, pentru ea infinitatea și atotputernicia, sau iubirea lui Dumnezeu nu sunt numai noțiuni intelectuale, ci o experiență directă. În actul cunoașterii apofatice subiectul uman trăiește în mod real un fel de scufundare în infinitatea lui Dumnezeu, în atotputernicia Lui, în iubirea Lui’’[29].

  Dar, cu toate acestea, misterul ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii. De aceea Fericitul Augustin afirmă că ’’Ceea ce cunosc despre Dumnezeu este o picătură dintr-un ocean, iar ceea ce nu cunosc este însuși oceanul’. Prin nici una dintre cele două modalități de cunoaștere nu se poate cunoaște Dumnezeu în ființa Lui.

 Cu toate acestea, apofatismul nu înseamnă agnosticism, adică lipsă de cunoaștere obiectivă, nici ignoranță sau incultură, ci este depășire a mijloacelor obișnuite de cunoaștere. În fond, teologia apofatică se întemeiază pe premisa că existența lui Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil și incomprehensibil, este în toată deplinătatea Sa mai evidentă spiritului omenesc decât toate celelalte existențe. Este vorba, așadar, nu despre o existență demonstrată logic, ci supralogic, prin evidența trăită a existenței lui Dumnezeu și prin orientarea firească a omului, spre Părintele lui ceresc. Aceste aspecte vor forma obiectul analizei noastre în partea a III a a acestui studiu

 Astfel, chiar și apofatismul, cale de cunoaștere rațională prin negație, apare ca limitat și depășit, întrucât evidenta trăită, experiența spirituală, este pătrundere mistica, printr-un chip deosebit a luminii dumnezeiești în sufletele celor vrednici. Dumnezeu făcându-se cunoscut nu în ființa Lui nepătrunsă, ci în energiile și lucrările Lui necreate și nedespărțite de ființa Sa, dar prin care El se comunică și se împărtășește. Simbolul cunoașterii mistice a lui Dumnezeu mai presus de cunoașterea rațională este lumina taborică.

 ’’Putem spune că există două apofatisme: apofatismul a ceea ce se experiază dar nu se poate defini, și apofatismul a ceea ce nu se poate nici măcar experia. Ele sunt simultane. Ceea ce se experiază și are un caracter inteligibil întrucât se exprimă totuși în termeni intelectuali afirmativi și negativi. Dar această inteligibilitate este mereu insuficientă. Ființa care rămâne dincolo de experiență, dar pe care totuși o simțim ca izvor a tot ce experiem, subzistă în Persoană. Subzistând ca persoană. Ființa e sursă vie de energii sau de acte care ni se comunică. De aceea apofaticul are ca bază ultimă persoana; și de aceea nici acest apofatic nu înseamnă o totală închidere a lui Dumnezeu în El însuși’’[30].

 ’’Cunoașterea lui Dumnezeu își păstrează continuu un caracter paradoxal: pe măsură ce se înalță cineva în cunoașterea Lui, se înalță în înțelegerea tainei Lui de neînțeles. În aceasta stă adevărata cunoaștere a Celui căutat, în a cunoaște prin ceea ce nu cunoaște.’’[31]

  Privitor la cunoașterea rațională, inteligibilă și cunoașterea prin credință, ca experiență și trăire a lui Dumnezeu și a tainelor sale revelate există o unitate ontologică expresie a caracterului unic și unitar a sufletului omenesc creat și nemuritor. Astfel, orice dihotomie dintre rațiune și credință are consecințe negative pentru cunoaștere.

  În sinteză, identificăm următoarele limite ale cunoașterii prin mijloacele rațiunii. Limite la care se referă filosofi, teologi, dar și oameni de știință:

  • Posibilitatea de a cunoaște sensibil și rațional a fiecărui om este limitată la capacitățile native, la înzestrarea sa biologică de a cunoaște și de a înțelege, la propria sa experiență asupra existenței imanente și transcendente. Limitele sunt determinate și de nivelul de cultură și educație, de acumulările cognitive și de viață, de mediul natural, spiritual, și social în care trăiește. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: Darurile sunt felurite, dar același Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar același Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este același Dumnezeu, care lucrează toate în toți. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Şi unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia, darurile vindecărilor, întru același Duh; Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește. Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos... Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească? Râvniți însă la darurile cele mai bune.( Apostolul Pavel, Corintieni, I,12)

  Sfântul Chiril al Alexandriei remarcă faptul că toate darurile spirituale pe care le avem ne sunt date din cer și nu trebuie să dorim mai mult decât a binevoit Domnul să ne dea fiecăruia[32].

  • Cunoașterea rațională este limită de mijloacele specifice pe care le utilizează, mijloace demonstrative, bazate pe experiență și construcții argumentative, pe forme logice. Mergând pe linie kantiană, trebuie să admitem, așa cum am arătat mai sus că obiectul cunoașterii nu este lucrul în sine, cum este el ca atare independent de noi, ci lucrul reprezentant, adică lucrul pe care ni-l reprezentăm noi în cunoaștere, în funcție de intuițiile noastre sensibile și de categoriile apriori ale intelectului și cele regulative ale rațiunii. Paradoxul este că însăși facultatea noastră de reprezentare are limite, inclusiv limite ale cunoașterii propriilor limite.

 Teoria kantiană privind interacțiunea dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut este demonstrată astăzi de fizica cuantică. În aceste condiții este pus sub semnul întrebării și definirea adevărului ca adecvare între produsele cunoașterii și obiectul cunoașterii. De multe ori se confundă adevărul cu exactitatea logică sau matematică. Dar, așa cum vom arăta și această evidență a demonstrației logice sau matematice nu este absolută.

 De aici incertitudinea existentă în orice cunoaștere, inclusiv în distincția dintre certitudine și incertitudine. Incertitudinea este o realitate a cunoașterii în fizica cuantică. Un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care este formulat în principiul incertitudinii al lui Heisenberg, este acela că nici un fenomen fizic nu poate fi descris (cu precizie arbitrară), ca "particulă punctiformă clasică" sau ca undă, ci mai degrabă realitatea este modelată folosind dualitatea undă-particulă.

 Se ivește totuși, din această succesiune de incertitudini o certitudine: progresul cunoașterii raționale a existenței materializarea rezultatelor cunoașterii în tehnologii și prin aceasta adeverirea celor cunoscute se va desfășura în progresie geometrică cât timp ființa umană va exista, deoarece nu vom înceta vreodată să punem întrebări și să găsim răspunsuri, chiar dacă adevărul cunoștințelor dobândite sensibil și rațional va fi relativ. Așa cum spunea Hegel, adevărul există numai înțeles ca evoluție dialectică a spiritului, ci nu în raport cu o anumită cunoștință la un anumit moment istoric.

  • Limitele cunoașterii Universului, a macro și microcosmosului, sunt determinate și de mijloacele prin care putem cunoaște. Există un singur mijloc lumina, mai precis, ceea ce în fizică se numește radiația electromagnetică. Primul act al creației lui Dumnezeu a fost lumina.

  Referatul facerii, cu care debutează Vechiul Testament, menționează că Dumnezeu a zis „Să fie Lumină“. Sfântul Vasile cel Mare scrie că, atunci când Dumnezeu a creat lumina, El de fapt „a risipit întunericul, a pus capăt tristeții, a veselit lumea, a adus dintr-odată, peste toți și peste toate, priveliște veselă și plăcută. S-a arătat cerul care, mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumusețe pe cât o mărturisesc și astăzi ochii noștri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar, mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuțile împărțiri ale strălucirii ei.“

 Este important însă de precizat faptul că, în interpretarea Sfinților Părinți, lumina are mai multe înțelesuri. Unul dintre acestea se referă la lumea inteligibilă, transcendentă, creată, inclusiv la lumea îngerilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește de trei realități: ’’lumina necreată, lumina naturală, și lumina minții’’[33]. Ultimele două forme ale luminii sunt create de Dumnezeu.

 Ce este lumina naturală? Lumea în care trăim este o operă imensă de lumină. Ne mișcăm în lumină, cunoaștem prin intermediul luminii și fiecare dintre vietățile existente în natură trăiește de pe urma luminii. Ştiința, în limitele cunoașterii raționale în acest moment istoric descrie comportamentul luminii, însă natura ei ascunde încă multe aspecte contra-intuitive. Lumina, în accepțiunea ei cea mai largă de radiație electromagnetică, este prezentă peste tot în natură și în Univers. Există, lumină vizibilă pentru ochiul omenesc dar și lumină invizibilă. 

 Așadar, lumina fizică se află peste tot în natură și în Univers. Însă lumina are o constituție duală. Mult timp s-a considerat faptul că ea este făcută din particule asemănătoare atomilor, care călătoresc cu viteză infinită. Astăzi este unanim acceptat, deși nedeplin înțeles, faptul că lumina are o viteză finită, de aproximativ 300 000 de Km/s în vid, constantă față de orice sistem de referință și are o constituție duală, este în același timp și corpuscul și undă. Constituenții ei - fotonii -, se comportă uneori asemenea unor particule de materie subatomice, alteori se comportă asemănător undelor de pe suprafața apei.

 Faptul că la nivelul experienței directe, noi nu vedem lumina ca fiind constituită din particule sau din unde, ci ca pe un fenomen continuu, este doar un efect statistic. Nici caracterul corpuscular al undelor nu este sesizat de experiența directă. Lumina sugerează simțurilor noastre caracteristici mai degrabă continue decât discrete. Privită cu ochiul liber, ea nu pare niciodată a avea conținut granular, ci mai degrabă uniform[34].

  Lumina este parte componentă a radiației electromagnetice. În fizică, radiația electromagnetică se referă la undele (sau cuanta lor, fotonii) ale câmpului electromagnetic, propagându-se (radiind) prin spațiu-timp, purtând energia radiantă electromagnetică. În funcție de frecvența sau de lungimea de undă cu care radiația se propagă în timp, respectiv în spațiu, undele electromagnetice se pot manifesta în diverse forme. Spectru radiațiilor electromagnetice este împărțit după criteriul lungimii de undă în câteva domenii, de la frecvențele joase spre cele înalte: radiațiile (undele) radio microunde radiații infraroșii, radiații luminoase, radiații ultraviolete, radiații X (Röntgen), radiații "γ" (gamma - literă greacă).

 Noi putem cunoaște sensibil și rațional un fenomen, un existent din realitate, putem avea o experiență inteligibilă a realității, numai dacă fenomenul sau, în general obiectul pe care vrem să-l cunoaștem emite lumină, sau una dintre formele radiației electromagnetice, care sunt componente ale luminii create. În lipsa luminii sau radiației electromagnetice omul nu poate cunoaște sensibil și rațional nimic despre acea formă de existență. Cel mult, existența unor obiecte ale Universului care nu emit lumină și nici un tip de radiație electromagnetică este demonstrată prin efectele pe care le produce asupra altor constituente ale Universului, acestea din urmă, fiind accesibile cunoașterii, deoarece emit lumină, unul sau mai multe tipuri de radiație electromagnetică. Este și aceasta o limită absolută a cunoașterii sensibile și raționale de care este capabilă ființei umană.

 Astfel, Universul ar avea o vechime de cca 15 miliarde de ani; după Stephen Hawkins vârsta sa ar fi de 13,7 miliarde de ani.[35] Universul are în compunerea sa materia vizibilă (galaxii, stele, planete, asteroizi, praf) care reprezintă cca 10 % din masa totală a sa precum și materia întunecată și energia întunecată și care ar reprezenta cca 90% din masa universului. Mai puțin de o sutime din masa universului o reprezintă masa tuturor stelelor pe care le putem vedea în galaxia noastră și alte galaxii și care formează universul vizibil.

 Materia întunecată pe care n-o putem vedea direct dar despre care știm că trebuie să fie acolo datorită influenței atracției gravitaționale asupra stelelor care orbitează în oricare galaxie reprezintă cam o zecime din cantitatea de materie din univers. Alte forme de materie întunecată ce n-au fost încă detectate (de ex neutrinii ce interacționează foarte slab cu materia au o infimă masă, deci pot constitui o formă de materie întunecată). În ultimii ani au apărut noi observații care au permis fizicienilor să postuleze existența unei energii încă neidentificate, deoarece nu se compune din radiații electromagnetice, nu emite lumină - energia întunecată.

 În Univers există și antimaterie. În 1932 s-a confirmat existența antielectronului, iar în 1955 a fost descoperit antiprotonul. În Univers nu există o simetrie a numărului de particule de materie și antimaterie pentru că acestea s-ar anihila reciproc și n-ar mai fi fost nimic. Dar în loc de nimic, există materie (cea detectabilă) și materie neagră (nedetectabilă, neradiantă, sau masa neagră a Universului). Deci, la nașterea Universului a existat o asimetrie în favoarea materiei.

 Știința nu poate oferii o explicație logică pentru această realitate și această imposibilitate este absolută, fiind o limită a cunoașterii raționale.

 Pentru motivele arătate mai sus omul nu va putea cunoaște niciodată nimic despre compoziția și procesele fizice din interiorul găurilor negre, corpuri cerești cu o masă extrem de mare și a căror atracție este așa de puternică încât nici lumina nu le poate părăsi. Prezența lor este cunoscută de știință numai prin efectele pe care le produc asupra zonei din Univers unde există.

 Viteza maximă a luminii și a oricărei forme de radiație electromagnetică nu poate depăși 300000 km/s, fapt demonstrat științific și acceptat unanim. Distanțele din univers sunt uriașe și pentru unele corpuri lumina are nevoie de un interval de timp îndelungat pentru a ajunge la noi. De exemplu Luna o vedem de pe Terra și bineînțeles studia cum arăta în urmă cu o secundă și o fracțiune, iar Soarele cum arăta în urmă cu opt minute. Cele mai îndepărtate corpuri cerești observate până în prezent le vedem nu la momentul prezent al timpului nostru, ci cum arătau în urmă cu 13,8 miliarde de ani tereștri. Prin urmare omul nu poate cunoaște Universul la momentul prezent ci n numai cum se înfățișa în trecut. Cunoașterea fenomenelor din Univers la momentul prezent este posibilă numai pentru cele aflate în imediata noastră vecinătate, pentru care lumina și radiația electromagnetică, într-un interval infim de timp, ce poate fi considerat momentul prezent, poate parcurge spațiul în interiorul acestui moment temporar.

  • Teoria cea mai cunoscută și asupra căreia există un consens aproape general al

oamenilor de știință, și pentru care există dovezi științifice privind formarea Universului este cea care se numește ’’big-bang’’. Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul s-a extins de la o singularitate primordială fierbinte și densă acum aproximativ 13,8 miliarde de ani. „Teoria Big Bang” este modelul care explică apariția materiei, energiei, spațiului și timpului, altfel spus a existenței Universului.

  Teoria Big Bang[36] este modelul cosmologic de la cele mai vechi perioade cunoscute, prin evoluția ulterioară. Modelul descrie modul în care universul s-a extins dintr-o stare de densitate foarte ridicată și temperatură ridicată și oferă o explicație cuprinzătoare pentru o gamă largă de fenomene, inclusiv abundența elementelor ușoare, fondul cosmic, microunde , structura la scară largă și legea lui Hubble, a expansiunii Universului, confirmată științific. Dacă legile cunoscute ale fizicii sunt extrapolate la regimul cu densitate cea mai mare, rezultatul este o singularitate, care este în mod obișnuit asociată cu Big Bang-ul.]Fizicienii sunt indeciși dacă acest lucru înseamnă că universul a pornit de la o singularitate sau că cunoașterea actuală este insuficientă pentru a descrie universul în acel moment. Măsurători detaliate ale ratei de expansiune a universului plasează Big Bang-ul la aproximativ 13,8 miliarde de ani în urmă, ceea ce este astfel considerată a fi vârsta universului. După expansiunea inițială, universul s-a răcit suficient pentru a permite formarea de particule subatomice și mai târziu de atomi. Nori uriași ai acestor elemente primordiale s-au coalizat ulterior prin gravitație în halou de materie întunecată, formând stelele, planetele și galaxiile vizibile astăzi.

 În privința posibilității de a cunoaște momentul formării Universului din singularitatea descrisă de modelul Big Bang există o limită absolută a cunoașterii raționale, descoperită și demonstrată de fizicianul Max Plank. În fizică această limită este marcată de constanta Plank. Aceasta, este o constantă fizică fundamentală care reprezintă unitatea naturală de acțiune (energie × timp) în mecanica cuantică. Ea a fost introdusă de Max Planck ca factor de proporționalitate între energia și frecvența unui foton. Timpul zero este momentul în care universul avea vârsta 10-43 secunde după Big Bang. Aceasta este așa-numita bariera, determinată de constanta Plank dincolo de care, mergând spre zero, mecanica cuantică nu mai e valabilă. Perioada de la 0 la așa-zisul timp zero (de la 0 la 10-43 sec.) se numește Epoca Planck.

 În consecință prin mijloacele de cercetare proprii cunoașterii raționale omul nu va putea știi niciodată cum a fost creat Universul, în momentul 0, sau în Epoca Plank.

 Este nevoie de o altă formă de cunoaștere și anume cunoașterea prin credință la care ne vom referi în partea a III a acestui studiu. Modelul Bing-Bang al formării Universului arată unitatea dintre cunoașterea rațională și cunoașterea prin credință și inexistența unei contradicții dintre adevărurile științifice și cele ale dreptei credințe ortodoxe, aceste din urmă adevăruri ne fiind un rezultat al rațiunii cunoscătoare umane ci revelate. Omul a fost creat de Dumnezeu cu această capacitate inteligibilă de a cunoaște și de a înțelege adevărurile de credință, desigur la limitele rațiunii omenești, create și finite.

  • O altă limită absolută a cunoașterii raționale se referă la evidența conferită de sistemele

demonstrative logice și matematice. Adevărurile logice și cele matematice sunt de fapt evidențe formale dar care par infailibile, conferind certitudini absolute. Totuși, și în acest domeniu cunoașterea rațională are limite, fie prin relativitatea unor astfel de evidențe și certitudini formale, sau prin limite ale oricărui sistem demonstrativ logic sau matematic.

 Cu titlu de exemplu, teoreme geometrice care au fost considerate ca fiind adevărate și evidente absolut se dovedesc a avea o evidență formală relativă, cel mult valabilă pentru un segment al realului. Teoremele geometriei euclidiene sunt contrazise de geometriile neeuclidiene, sau, existența numerelor iraționale în matematică se opun teoriilor clasice ale acestei științe.

 Logicianul, matematicianul și filosoful austriac Kurt Godel a elaborat și demonstrat teoreme ale incompletitudinii în logică și în matematică. Aceste teoreme au fost inspirate din opera logică a lui Leibniz și au arătat că rolul formalizării matematice introduse de logicianul David Hilbert este de nerealizat. Prima teoremă are însemnătate logică și conține importante implicații de ordin filosofic, fiindcă arată imposibilitatea unei formalizări complete a gândirii umane. A stabilit că în orice sistem deductiv, destul de complex pentru a include raționamente matematice , există teoreme matematice care nu pot fi rezolvabile în cadrul sistemului (nu pot fi nici demonstrate, nici infirmate). Astfel, orice sistem deductiv matematic sau logic formalizat este incomplet. Sau, în cadrul unui sistem deductiv formalizat complet există cel puțin o teoremă care contrazice premisele.

 Este un alt exemplu care demonstrează limitele cunoașterii raționale, de data această pentru sistemele deductive logice și matematice formalizate.

 - Exclusiv, pe calea cunoașterii raționale și demonstrative omul nu va putea niciodată explica viața, apariția ei, apariția omului. Ce este viața? Ce/cine este omul? Sunt întrebări care urmează firesc atunci când omul, prea mult ancorat în lumea materială, găsește totuși timp de reflecție, după actul de uimirea cuprins în întrebarea fundamentală „Ce este existența?”.

 Teoriile evoluționiste, materialiste prin care se încearcă explicarea vieții ca fiind trecerea evolutivă naturală de la materia anorganică la cea organică și de aici la apariția vieții s-au dovedit a fi în totalitate neadevărate și neconfirmate de realitate. De asemenea teoriile de factură tot materialistă care explică viața în general și a omului în special ca rezultat al funcțiunilor biologice ale organismelor se dovedesc a fi neadevărate.

 Oameni de știință onești recunosc imposibilitatea pentru cunoașterea rațională de a răspunde la întrebarea ce este viața și care este originea ei. ’’Nu avem o foarte buna definiție a vieții", spune cercetătorul John Voigt, de la Universitatea din California. "Ceea ce numim viață este un lucru prea abstract şi nu putem spune cu exactitate care este linia de demarcare între viață și lipsa ei, în privința prezenței elementelor necesare", a mai adăugat el.

 Viața este și rămâne o taină pentru cunoașterea științifică, dar o taină care se deschide și care poate fi înțeleasă printr-un alt mod de cunoaștere și anume cunoașterea prin dreapta credință. Taina vieții este descoperită omului, atât cât poate omul să înțeleagă prin revelația supranaturală, prin Sfânta Evanghelie, prin sfânta tradiție a Bisericii Ortodoxe și prin scrierile sfinților părinți. Este necesar ca ochii sufletului și a inimii să se deschidă prin credință spre cunoașterea existențială mai presus de cunoașterea rațională, este necesar ca adevărurile dogmatice ale dreptei credințe să fie nu numai cunoscute dar și trăite cu mintea care coboară în inimă și află acolo Împărăția lui Dumnezeu.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă temeiul de înțelegere duhovnicească a vieții: „Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viața, nemurirea, sfințenia și virtutea. Iar El este deasupra ființei tuturor celor ce sunt cugetate sau numite”[37]. În acest context este bine să ne referim și bazele concepției ortodoxe despre existență și viață, care nu sunt creații ale rațiunii umane, ci revelate prin cuvintele Mântuitorului cuprinse în Evanghelie:

„Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Dumnezeu este singurul care există prin El însuși, absolut și liber. De aici distincția dintre necreat și creat în existență. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, dar energiile necreate se relevă în creație, așa cum a demonstrat Sfântul Grigorie Palama. Creația, inclusiv viața nu există prin ele însele, ci numai prin participarea la viața și iubirea Persoanei supreme.

 „Eu sunt învierea și viața” (Ioan, 11, 25). În consecință, existența nu poate fi redusă la această lume și la materie, ea este în primul rând viață și mai este și viața care continuă dincolo de marginile acestei lumi, în eternitate. Desigur, viața, ca existență, și învierea nu sunt posibile decât prin Fiul lui Dumnezeu.

 „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” (Mat.22,32). Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer tocmai pentru a ne elibera de teroarea păcatului și morții și să ne împace cu Părintele Universului.

 „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6). Sunt cuvintele Mântuitorului, care exprimă devenirea existenței. Nu este ca în filosofie, o devenire a spiritului, o devenire întru ființă sau o devenire în granițele acestei lumi. Este mai mult decât atât, este ceea ce am putea denumi devenirea în Hristos, prin Hristos și spre Hristos. Prin aceasta, existența, în dimensiunea sa spirituală, este o continuă adâncire în eternitatea desăvârșirii întru comuniune de iubire cu Dumnezeu. Spunea Sfântul Isaac Sirul că „Adâncul smereniei este desăvârșirea”.

  Întruchiparea existențială absolută a smereniei este însăși Fiul lui Dumnezeu, prin actul de chenoză al întrupării sale și al acceptării de bună-voie a morții pe cruce pentru mântuirea omului.” Omul a vrut să devină Dumnezeu și nu a putut. Atunci Dumnezeu s-a făcut om ca să îl facă pe acesta dumnezeu prin har„.

  „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui. Va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9). Mântuirea, eliberarea de determinismul material și temporar, de finalitatea acestei lumi și, în mod deosebit, de păcat nu este posibilă decât prin Domnul Hristos, care este în măsură să transfigureze existența materială a lumii și să o aducă la existența desăvârșită, spirituală și eternă, pentru care omul a fost creat.

„Eu sunt lumina lumii. De îmi urmează cineva, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan, 8, 12). Existența este lumină și transfigurare, este spirituală și omul poate să acceadă la lumina vieții, la adevărata existență, numai dacă acceptă în mod liber comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Dar pentru aceasta este necesară smerenia și ascultarea; omul trebuie să-și taie voia sa pentru a împlini voia lui Dumnezeu.[38]

 Nici o teorie științifică nu poate explica ce ceste sufletul și conștiința. Teoriile biologice și psihologice se dovedesc a fi neadevărate în această încercare raționalistă de a explica ceea ce nu este material. Savanți onești recunosc că funcțiile biologice ale creierului nu sunt cauza conștiinței și a sufletului uman. Mai mult, sunt oameni de știință care au demonstrat că raportul dintre conștiință și funcțiile creierului este altul decât cel materialist, biologic, în sensul că existența conștiinței determină funcțiile neuronale.

 Omul, prin mijloacele cunoașterii raționale poate aprofunda și cunoaște tot mai mult suportul biologic al vieții și al conștiinței, dar nu le poate explica, pentru că așa cum am arătat o asemenea înțelegere și explicație depășește capacitatea cognitivă a rațiunii umane. Este necesar ca aceasta să fie întregită de cunoașterea prin credință.

 Trebuie să menționăm că a cunoaște sensibil sau rațional existența, nu se rezumă doar la acumulare de cunoștințe și informații, inclusiv pentru experiența propriei existențe a fiecărei persoane. Cunoașterea înseamnă și înțelegere, explicația fenomenelor, elaborarea de teorii, formularea de judecăți de experiență, sintetice și apriori conform filosofiei kantiene.

 De multe ori, prin instrumentele sensibilității și ale rațiunii omul are cunoștință de existența fenomenelor, evenimentelor, din existență, dar nu le poate explica, nu poate să le demonstreze și să le înțeleagă la nivelul simțului comun sau chiar prin experiența și cunoaștere științifice. Unele dintre aceste fenomene și realități sunt, cum spun oamenii de știință, contraintuitive, atât pentru simțul comun cât și pentru raționalitatea demonstrativă, științifică.

La unele dintre acestea am făcut referire mai sus: incertitudinea cuantică, dualitatea undă- corpuscul sau, un alt exemplu, fenomenul de inseparabilitate cuantică. Inseparabilitatea cuantică este un fenomen cuantic în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele.

 Particulele elementare se corelează reciproc și interacționează între ele într-un mod previzibil, indiferent de cât de departe se află unele față de altele. Chiar dacă sunt separate în spațiu, la distanțe astronomice foarte mari, uneori de miliarde de ani lumină, două particule aflate într-o stare de inseparabilitate cuantică păstrează între ele o conexiune fundamentală prin care la orice acțiune efectuată asupra unei particule, cealaltă particulă pereche va răspunde instantaneu. Este un fenomen contraintuitiv pe care știința îl demonstrează dar fără a avea posibilitatea de al explica rațional, deoarece, în acest caz viteza constantă și limitată a luminii, de 300000 de km este depășită. La fel este și cazul altor cunoștințe pe care le avem despre existență despre care avem cunoștință, dar nu le putem înțelege sau explica rațional, științific.

 Astfel există mistere ale naturii, dar chiar și ale istoriei, neexplicate rațional sau nedovedite prin mijloace științifice, dar de care omul are cunoștință. Unele dintre acestea sunt și vor rămâne taine absolute pentru cunoașterea rațională, altele vor fi explicate și înțelese poate, prin progresul de netăgăduit al cunoașterii experimentale și raționale al ființei umane. Oricum, suntem în prezența unei limite a cunoașterii raționale relative sau absolute, după caz.

 Limitele cunoașterii raționale, sunt de fapt limite care nu limitează cum ar spune Constantin Noica.[39] Dialectica cunoașterii sensibile și raționale, marcată de întrebări și răspunsuri, îndoieli, incertitudini și incertitudini, se va desfășura continu, pentru că dorința omului de a cunoaște este infinită, chiar dacă posibilitatea de cunoaștere este finită. Cunoașterea intuitivă și cunoașterea artistică sunt modalități ale cunoașterii sensibile și raționale. Metafizica, sau filosofia este expresia cea mai înaltă a cunoașterii raționale, limitată și determinată ca orice altă modalitate de cunoaștere.

 Limita care nu limitează, a cunoașterii raționale, trimite la o altă modalitate de cunoaștere care poate să cuprindă și imanentul și transcendentul, poate să confere sens efortului cognitiv și să releve scopul existenței în general și a omului în special. Este cunoașterea prin credință.

 ’’Rațiunea omenească descoperă, ce-i drept, limite în matematică și în știința naturii, dar nu granițe, cu alte cuvinte, descoperă că se află ceva în afara ei, la care nu va putea ajunge niciodată, dar nu că ea însăși, în înaintarea ei lăuntrică va putea undeva oprită.’’[40]

 

 III. Unele concluzii

 ’’Îndrăznește să cunoști, ai curaj să te folosești de propria-ți rațiune, căci nu rațiunea îți lipsește, ci curajul de a te folosi de ea’’, spune Kant într-o scriere din 1784, Ce este luminarea?[41]. Omul este într-o stare de minorat lăsându-se condus de ceilalți în gândirea și acțiunea sa, încât luminarea este scoaterea omului prin el însuși din acest minorat al gândirii, al incapacității de a-și folosi rațiunea. Se lasă condus, pentru că omul se complace în această situație din comoditate, din lene sau din lașitatea de a rezista presiunilor celorlalți, prejudecăților, opiniilor comune, tradițiilor și obiceiurilor.[42]

 Nu e vorba desigur de un nonconformism de circumstanță sau de o revoltă irațională, ci de critica rațională, prin care omul începe să gândească prin el însuși, critică integrată unei ordini bazate pe lege, care permite libertatea gândirii și exprimării critice prin judecăți argumentate.[43] (Flonta, pp. 31, 167-168).

 Prin urmare limitele cunoașterii raționale, conștiința necunoașterii sunt condiții ale progresului în cunoașterea de sine și a lumii, în cunoașterea lui Dumnezeu și despre Dumnezeu, a aflării binelui existențial.

 Paradoxal, caracterul finit limitat și relativ al cunoașterii raționale sunt condiții ale posibilității și progresului cunoașterii dar și ale existenței umane.

 Rațiunea, cunoașterea rațională fără credință este oarbă, lipsită de sens și semnificații, iar credința fără rațiune devine misticism. Adevărat spune părintele Arsenie Boca, că ne trebuie mai multă inimă în minte și mai multă minte în inimă.

NOTE

[1] A se vedea, Marius Andreescu, Condiția umană și a dreptei credințe ortodoxe în epoca postmodernismului. O simplă introducere, Ed. Agaton, Făgăraș, 2023 și Marius Andreescu, Omul, societate și creștinismul în epoca postmodernismului, articol publicat în Porunca Iubirii, Ed. Agaton, Făgăraș, la 31.05.2023
[2] A se vedea Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, 2021, pp. 107-109
[3] Ștefan Bezdechi, Gânduri și chipuri din lumea antică, Ed. Dacia, Cluj, 1980, pp. 41-42
[4] A se vedea, Marius Andreescu, Cunoașterea rațională și cunoașterea prin credină, articol publicat la  11. 10.2023, în Porunca Iubirii, Ed. Agaton, Făgăraș
[5] Aristotel, Metafizica, Ed. Humanitas, București, 2022
[6] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Ed. Științifică, București, 1961, Vol I., p. 189
[7] A se vedea pentru dezvoltări. John Locke, op.,cit., Vol. I și II
[8] John Locke, op.,cit., Vol.I , pp., 14-15
[9] A se vedea, Rene Descartes , Discurs asupra metodei, Ed. Gramar București, 2012
[10] Pentru detalii recomandăm în special, a se vedea, Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009 și Immanuel Kant, Prolegomene, la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas București, 2014
[11] Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, Ed. Humanitas, 2014, p. 192
[12] Immanuel Kant, op.cit., p.192
[13] Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, București, Editura Humanitas, 1994, p. 34.
[14] Adrian Boldișor, „Fenomenul religios între filosofie și teologie”, în Revista Teologică, nr. 95/2013, p. 88
[15] Pentru dezvoltări a se vedea , Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, Ed. Humanitas, București, 2013
[16] Lucian Blaga,op.cit, p. 316
[17] Lucian Blaga,op.cit,p, 317
[18] Adrian Michiduță, „Filosofie românească”, Ed. Aius, Craiova, 2018, p. 149
[19] Nichifor Crainic, „Teologie și filosofie. Publicistică (1922-1944)”, ediție critică, Ed. Aius, Craiova, 2010, p. 146
[20] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, Ed. Basilica, București, 2016, p. 234
[21] Ibidem, op.cit. p.239
[22] Ibidem, op.cit.,p.248
[23] Ibidem, op.cit.,p.235
[24] Ibidem, op.cit.,p.235
[25] Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit., p. 257 ȘI P. 262
[26] Pentru o analiză aprofundată și pertinentă a învățăturii ortodoxe despre cunoașterea rațională și cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu, a se vedea, Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, Vol. I, pp.115-336
[27] Dumitru Stăniloae, op.cit.,115
[28] Pentru dezvoltări, a se vedea Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006
[29] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, op.cit. p. 116
[30] Ibidem, op.cit., 126
[31] Ibidem. op.cit., p.128
[32] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia Sfântului Ioan, tomul I, Ed. Basilica, București, pp. 131-132
[33] A se vedea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2006, pp. 178-181
[34] Pentru dezvoltari a se vedea, Adrian Sorin Mihalache, Lumina, lumea și viața, articol publicat în ziarul Lumina, la 29.03.2008
[35] Stephen Hawing, O mai scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, București, 2018
[36] Pentru dezvoltări a se vedea, Simon Singh, Bg Bang. Originea Universului, Ed. Humanitas, București, 2008
[38] Pentru dezvoltări a se vedea Andreescu Marius, Ființă și existență. Viața ca dar al lui Dumnezeu, în Porunca Iubirii, Editura Agaton, octombrie 2020
[39] A se vedea, Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Ed. Științifică și Encuclopedică, București, 1981, pp.,220-224
[40] Immanuel Kant, Prolegomene, op. cit.,p. 195
[41] Immanuel Kant, Ce este Iluminarea, Ed. Grinta, București,2009, p. 45
[42] Ernst Cassirer, Viața și opera lui Kant, Ed.Paralela 45, Pitești, 2013, pp. 238-240
[43] Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 167-169
12-01-2024
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu