Categorii ale gandirii si constante existentiale

I. Categorii ale gândirii

   Filosofii din antichitate și până în epoca modernă au încercat să cuprindă discursul rațional, dar și cunoaștere în categorii raționale, considerate a fi principii de bază ale gândirii și ale cunoașterii, înțelegerii și explicării universului. O întrebare importantă se referă în ce măsură aceste categorii ale rațiunii reflectau existența, corespundeau realității. De multe ori știința a confirmat o astfel de corespondență, pentru că lumea creată are sensuri raționale, reprezintă și poarte în sine rațiunile plasticizate ale lui Dumnezeu, așa cum afirmă părintele profesor dr. academician Dumitru Stăniloae.

    Acest adevăr semnifică următoarele aspecte mai importante: lumea creată de Dumnezeu are sensuri raționale, iar devenirea ei este coordonată de pronia dumnezeiască spre scopul final al transcendentalului, spiritualizării și îndumnezeirii prin har în eternitate. Armonia și unitatea desăvârșită a lumii exprimată și de categorii ale rațiunii demonstrează că existența are un Creator și totodată această lumea nu este ultima și singura realitate; un alt aspect este raționalitatea lumii, primatul spiritului asupra materiei; corespondența dintre categoriile rațiunii și existența creată semnifică posibilitatea omului de a cunoaște realitatea în toate formele ei de manifestare, bineînțeles în limitele rațiunii umane. Există o evoluție continuă a cunoașterii raționale, care este totuși limitată și chiar finită. Raționalitatea lumii arată că omul se poate raporta la existență, inclusiv la propria persoană nu numai prin cunoașterea științifică, dar și prin cunoașterea existențială a adevărurilor revelate în dreapta credință. Arta este și ea o formă a cunoașterii existențiale a lumii, care trebuie înțeleasă tot în limitele rațiunii și firii umane.

    „Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață să mergem spre Dumnezeu - care este Duh și Spirit - făcând următorii pași în sânul creației de la înveliș la rațiune în sânul Scripturii de la literă la Duh iar în ceea ce privește persoana umană de la simțualitate la spirit. Așa ajungem să-L înțelegem pe Dumnezeu și să înțelegem că am fost creați din iubire duhovnicească și liberi”[1].

    Primele categorii ale rațiunii la care au făcut referire filosofii și astronomii din anticitate și renaștere au fost de natură matematică și geometrică, au evidențiat armonia și unitatea Universului și duc la concluzia existenței lui Dumnezeu.

    Acum aproape 2500 ani, în studiile sale asupra armoniei Universului redate în special în dialogul Timaeus, Platon consideră că Universul este finit și a presupus că ar avea formă de dodecaedru. El a atribuit celor cinci elemente esențiale, fără de care nimic nu ar exista, câte un corp geometric regulat, toate cinci fiind perfect inscriptibile într-o sferă.

    Aceste corpuri sunt următoarele: Icosaedrul care simbolizează apa, Octaedrul care simbolizează aerul, Dodecaedrul care simbolizează Universul (privit ca energia universală care ne înconjoară), Tetraedrul care simbolizează focul și Hexaedrul (cubul) care simbolizează Pământul. Ca un omagiu lui Platon, care le-a adus în atenția matematicienilor deși nu a avut o contribuție matematică propriu zisă la studierea lor, aceste poliedre regulate au fost denumite în ceea ce se numește -Geometria Sacră - "Corpuri Platonice".

   Geometria sacră atribuie semnificații simbolice și sacre anumitor forme geometrice și anumitor proporții matematice. Este asociat cu credința că un demiurg sau (în creștinism) Dumnezeu este creatorul și geometrul lumii, Cel care configurează întreg Universul în armonie perfectă, care poate fi înțeleasă, cunoscută și exprimată de oameni prin corpuri geometrice. Studiul geometriei sacre își are rădăcinile în studiul naturii și este exprimată în principiile matematice care o reflectă. Multe forme observate în natură pot fi legate de geometrie; de exemplu, nautilul, o specie de melc, crește într-un ritm constant și astfel coaja sa formează o spirală logaritmică, pentru a se potrivi acelei creșteri fără a schimba forma. De asemenea, albinele construiesc celule hexagonale pentru a-și păstra mierea. Aceste și alte corespondențe sunt uneori interpretate în termeni de geometrie sacră și considerate a fi o dovadă a faptului că lumea este creată de Dumnezeu. Geometria sacră este utilizată și în arhitectură la construcția catedralelor și bisericilor.

  Noi apreciem că principiile matematice, formele geometriei sacre pot fi considerate categorii de maximă generalitate ale rațiunii prin care omul poate cunoaște și înțelege lumea creată.   

  Platon explică în dialogul său „Timaeus" că cele cinci corpuri geometrice regulate sunt formele care stau la baza materiei și că aceste cunoștințe importante vin din Atlantida continentul și civilizația dispărute. Tot atlanții sunt cei care ne-au transmis cunoștințele de astrologie.[2] Există dovezi științifice în aceste sens? Răspunsul este afirmativ.

    La muzeul Ashmolean din Oxford, Anglia, se află cele cinci corpuri regulate, sculptate în piatră, ce datează cu 1000 de ani înainte de Platon. Trebuie remarcat și faptul că arheologii au descoperit de curând modele ale Corpurilor Platonice care au o vechime de peste 200.000 de ani (deci cu mult înainte de perioada antică).

   Potrivit Geometriei Sacre, Universul se manifestă și ni se prezintă prin proporții corecte și vibrează armonios. Anticii afirmau un adevăr valabil și astăzi; datoria oamenilor este să nu strice această armonie creată.

   "Divinitatea geometrizează prin intermediul sunetului" spunea Pitagora. El a fost primul care a asociat dodecaedrul cu energia vieții. Dodecaedrul era un subiect sacru despre care nici măcar discipolii nu discutau între ei. În școala lui Pitagora s-au făcut și primele încercări de a se stabili legături între idei (concepte) și lumea reală: sfera, numere, figuri, Univers (considerat de natură sferică). "Divinitatea a dăruit pământenilor geometria ca să poată gândi noțiunea de perfecțiune", spunea Pitagora. "Universul este sferic ca și cel care l-a creat" continua el[3].

    În lucrarea sa "Misterul cosmografic despre uluitoarea proporție a orbitelor cerești” apărută la Tübingen în anul 1596, celebrul astronom și matematician german Johann Kepler (1571-1630) comunica o descoperire senzațională. Începând prin a considera o sferă de rază egală cu raza orbitei lui Saturn (planeta cea mai depărtată de Soare din câte se cunoștea la vremea aceea) Kepler a construi un cub și a înscris o altă sferă și a constatat cu uimire că această a doua sferă corespunde, ca rază, orbitei lui Jupiter (la acea vreme se credea că orbitele planetelor sunt circulare). Procedând mai departe în același mod Kepler constată că între sferele corespunzătoare orbitelor celor 6 planete cunoscute până atunci (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn) se înscriu cele cinci poliedre regulate posibile în următoarea ordine: icosaedru, octaedru, dodecaedru, tetraedru, cub. Mercur - icosaedru - Venus - octaedru - Terra - dodecaedru - Marte - tetraedru - Jupiter - cub - Saturn Această descoperire l-a făcut pe Kepler să afirme: "Cred cu tărie că în Univers există o voință divină". Totul în univers este bazat pe un raport fix și anume pe numărul irațional phi=1,61803399…, care din aceste motive a fost denumit NUMARUL DE AUR[4].

    Pe baza acestui număr, poligoanele regulate sunt rezultatul nodurilor de unde staționare, formate în urma vibrației eterului, cu frecvențe diferite. Ele reprezintă forme de unde în spațiul tridimensional. Atât formarea materiei, cât și creșterea organismelor pluricelulare (plante, animale, om) se face în funcție de felul în care aceste forme geometrice se asociază și deoarece aceste corpuri geometrice sunt formate de diferite frecvențe de vibrație, având aceleași rapoarte cu notele muzicale, se poate trage concluzia că materia este de fapt o "simfonie cosmică cristalizată"[5].

     Corespondența dintre categoriile geometrice ale gândirii și modul de a fi al Universului sunt confirmate și de știință.

    La 9 ani după ce a început să scaneze cerul, satelitul WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe) a încheiat observațiile sale cu privire la radiația cosmică de fond care reprezintă cea mai veche formă de radiație electromagnetică din Univers. Practic, cercetătorii au putut vedea în trecutul Universului până în timpul când acesta era în faza embrionară, imediat după Big Bang. Fluctuațiile acestei radiații remanente permit cercetătorilor să înțeleagă foarte multe despre natura fizică a spațiului. Astfel, în februarie 2003, NASA a transmis primele date furnizate de acest satelit iar în luna octombrie a aceluiași an, o echipa de cosmologi și matematicieni francezi, au folosit aceste informații pentru a dezvolta un model matematic al formei Universului.

    Concluziile rezultate din datele acestui studiu au dovedit că matematica pe care o cunoaștem este valabilă dacă Universul este finit și are formă dodecaedrică. Cel mai probabil în următorii ani noul satelit al NASA și anume PLANCK, care l-a înlocuit pe WMAP, va aduce dovezi certe asupra acestei teorii[6].

    Constantin Noica în monografia sa „27 de Trepte ale realului” realizează un tablou al categoriilor gândirii,  la Platon, Aristotel și Kant considerate de acești filosofi ca fiind cele mai generale ale spiritului omenesc. Ele sunt următoarele:

     Subiectul cărții este unul dintre cele mai importante realizări ale filozofiei: categoriile. La cele consacrate – 10 aristotelice și 12 kantiene – Noica adaugă categoriile analizate de Platon în Sofistul. Înainte de a fi ale rațiunii, spune autorul, categoriile sunt reale. Dacă sunt puse una lângă alta, ca trepte ale unei scări ascendente, aceste idei cu substrat ontic reprezintă radiograma lumii, adică acea configurație ce nu poate fi surprinsă decât de rațiunea umană. Trăsătura distinctiva a lucrării stă în arta cu care filozoful și-a construit discursul. Se creează impresia ca toate cele 27 de categorii, își au propria lor mișcare, antrenate de motorul evoluției – devenirea întru ființă. Cartea lui Noica este, de aceea, o odisee a ființei povestita cu ajutorul categoriilor.

     Se pune întrebarea dacă acestea sunt singurele categorii ale rațiunii, de ce acestea și nu altele, de ce sunt diferite la cei trei filosofi? Dincolo de posibile răspunsuri filosofice la aceste întrebări, important este că prin ele gândirea umană se raportează la existență și înțelege sensurile și evoluția lumii create.

     Vom prezenta pe scurt modul în care cei trei filosofi la care se referă Noica au conceput aceste categorii.

     În dialogul Sofistul, Platon localizează specia sofistului și critică caracterul negativ al acestuia de ”vânzător de iluzii, de falsificator prin vorbe al realității”. Tot restul discursului cuprinde eforturile participanților la dialog de a demonstra că opusul ființării are și el existență, nu este ceva gol de realitate. Nucleul demonstrației constă în ideea că opusul fiecărui lucru existent nu este un lucru inexistent, ci un lucru existent, distinct, dar cu calități opuse. Spre exemplu opusul frumosului este urâtul la fel de legitim participant la existență ca și frumosul, de asemeni opusul asemănătorului este neasemănătorul, aparținând lucrurilor existente.

     În această argumentare falsul nu intră la inexistență, ci cuprinde acel teritoriu al existenței pe care se fac afirmații neconforme cu realitatea, sau neconforme cu o corectă argumentare de posibilitate-realitate.

     În concluzie, opusul fiecărei determinări modale este o altă determinare cu altă particularitate, dar aparținând și ea lucrurilor existente. Prin urmare consideră Platon, ființarea poate fi cuprinsă de gândire în cele 5 categorii menționate mai sus, iar neființa nu poate fi gândită, nu are categorii. Este o prefigurare și dogmaticii creștine. Nimicul, neantul nu are existență[8].

    Aristotel definește în două accepțiuni:

   Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Tot ce există în mod efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii, sinteză numită substanța.

   Materia este principiul pasiv care dă consistență oricărui real și este modelat de formă. Forma este cea care dă configurație realului, este elementul activ dătător de structură care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, dar nici forma și nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acționând asupra materiei, după cum materia devine realitate primind forma.

   În această afirmație aristotelică găsim o prefigurare a teologiei creștine privitoare la unitatea spiritului și trupului în această lume.

   Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar și ca forma a gândirii logice adecvate structurii realului. Prin categorii, noțiuni de maxima generalitate, care exprimă cele mai generale elemente, însușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor, omul cunoaște realitatea și o poate teoretiza rațional.  

   Aristotel și-a propus să pună în evidenta noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația, acțiunea, pasiunea, posesia și poziția. Cifra 10 este o rezonanță a filosofiei pitagorice. Aristotel nu cuprinde în tabloul categoriilor: efectul, cauza și mișcarea. Categoria mișcării este aparte de acest tablou și cuprinde cauza dar și efectul

   Teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofia cât și pentru știința vremurilor noastre.

   La fel de importantă în opera lui Aristotel este categoria mișcării. Natura este de neconceput fără mișcare și nu exista mișcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea filosofului de a clasifica forme de mișcare: creșterea sau descreșterea, mișcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativa, mișcare în raport cu calitatea, deplasarea, mișcarea în raport cu locul. S-a ocupat și de cauzele mișcării. Heraclit din Efes lega mișcarea de dedublarea unitarului de contradicție. Aristotel leagă și el mișcarea de contradicție numai ca el înțelege contradicția ca un fenomen de suprafață, liniar, ca un fenomen care explică apariția unuia si dispariția altui fenomen, deci nu poate fi o categorie a ființei deoarece ea se aplică numai existenței fenomenale.[9]

    Kant, consideră categoriile ca fiind exclusiv funcții ale rațiunii umane, aplicabile experienței și astfel cunoașterea realității este posibilă.

    Funcțiile logice ale judecăților trecute prin filtrul criteriilor transcendentale, adică analizate doar din punctul de vedere al conținutului lor a priori și nu și din cel al materiei perceptive a posteriori, dau tabelul cu douăsprezece categorii (judecăți) clasificate în patru grupe:

   Distincția dintre judecata universală și cea singulară este transcendentală, la fel și cea dintre judecata afirmativă și cea infinită. Conform logicii generale, judecata singulară este universală, ea epuizează toate speciile genului ei, prin faptul că există o singură specie a unui anumit gen. În logica transcendentală, judecata singulară trebuie luată separat de cea universală, pentru că ele sunt trecute prin filtrul cantității. Astfel, judecata universală implică o pluralitate cantitativă, iar cea singulară doar o unitate cantitativă. La fel, în logica generală, judecata infinită este afirmativă, prin ea se afirmă ceva. Din punct de vedere transcendental, cele două judecăți nu sunt de același tip. Trecute prin filtrul calității, judecata afirmativă este finit-determinată, iar cea infinită este infinit-nedeterminată.

   Kant consideră evidentă deducția categoriilor din funcțiile logice ale judecății, nemaifiind nevoie de o explicitare argumentativă. Categoriile sunt conceptele fundamentale cu care operează intelectul respectiv rațiunea, din care sunt derivate toate celelalte concepte secundare, numite predicabili. Acordul categoriilor cu funcțiile logice ale judecății, și astfel expunerea originii lor a priori, este numită de către Kant deducție metafizică[10].

    Categoriile gândirii la care ne-am referit mai sus nu epuizează conținutul raportului omului cu existența creată. Categoriile sunt construcții raționale ale gândirii umane și care prin adecvarea la realitate, prin reflectarea lumii create au o valoare nu numai discursivă dar și ontologică.

    Raportul de care am amintit trebuie întregit și cu ceea ce noi numim constante ale existenței, care sunt prin excelență trăsături ale lumii create, cu valoare permanentă, mereu aceleași și care pot fi descrise de gândire. De data aceasta ontologicul, realitatea se impune gândirii, ci nu invers așa cum se întâmplă în cazul categoriilor raționale. În opinia noastră sfera categoriilor gândirii și a constantelor existențiale constituie temeiul ontologic și rațional prin care omul este înțeles ca persoană liberă, creată după chipul lui Dumnezeu, precum și locul acestuia în lumea creată.

     Mai jos ne referim la unele constante existențiale.

II. Constante existențiale

   În fizică dar și în matematică există constante ale cunoașterii, care în fapt sunt axiome a căror evidență nu poate fi contrazisă și a căror valabilitatea se identifică cu lumea creată. În fizică există, de exemplu constanta vitezei luminii în vid, viteză ce nu poate fi depășită, sau constanta lui Plank care marchează limita posibilității noastre de a cunoaște începutul universului, sau constanta gravitațională și enumerarea ar putea continua. La fel și în matematică, amintim teorema lui Pitagora care afirmă că în orice triunghi dreptunghic, suma pătratelor  catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei (latura opusă unghiului drept, constanta diametrului cercului. Matematicienii notează raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său prin litera grecească Pi, care reprezintă inițiala cuvintelor din aceeași limbă "perimetros" (perimetru) și "periferia" (periferie), folosite de Arhimede în lucrarea sa despre cerc. Axioma paralelelor, care afirmă că aceste linii nu au nici un punct comun chiar dacă ele se prelungesc la infinit. Nu vom insista asupra acestui subiect deoarece depășește cadrul temei noastre. Am dorit să subliniem că realitatea poate fi caracterizată prin constante care pot fi cunoscute și exprimate științific. Ceea ce nu poate explica știința și cunoașterea în general este de ce există aceste constante, de ce universul este organizat conform unor legi și nu a altora. Numai dreapta credință ortodoxă poate oferi pentru om sensul adevărat și înțelegerea adevărată a legilor universului.

    Dar nu numai în fizică și matematică există asemenea constante atemporale și universal valabile. De exemplu, în științele juridice există principii și prezumții dintre care amintim: Principiul și prezumția bunei credințe, principiul acțiunii numai pentru viitor a legii, principiul libertății, al supremației legii, al suveranității naționale, prezumția de nevinovăție sau a dobândirii licite a patrimoniului și enumerarea ar putea continua. Drepturile omului conțin astfel de constante....  

    Noi considerăm că pot fi conceptualizate și constante ale istoriei, care sunt existențiale și sunt adevărate oriunde și în orice timp și a căror evidență este conferită de lumea creată.

Constantele fundamentale, adevăruri obiective, absolute sunt:

     Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar prin iubirea Sa. El este singura existență prin ea însăși și deplină, pe când întreaga creație are o existență participativă, nedeplină. Dumnezeu este Cel care susține lumea și armonia ei prin pronia și iubirea Sa. ”Pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de făpturile Sale (Ps. 32, 13; 14, 15; 103, 10-30; 135, 25; Is. 46, 4; Luca 12, 22; I Petru 5, 7). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că de pronie şi de mai înainte înţelegere avem trebuinţă ca să se facă toate. Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că a privit Domnul toate, mai înainte de facerea lor, fără de vreme înţelegându-se fiecare după înţelegerea cea fără de vreme voitoare a Sa”.[11] 

    O constantă existențială fundamentală, un adevăr absolut este și Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care și-a asumat și firea noastră, umanitatea și care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire a ales, din iubirea Sa de oameni, să moară pentru noi pe Cruce ca jertfă adusă Tatălui ceresc, pentru iertarea păcatelor noastre, a păcatului originar, și prin Învierea Sa să învingă moartea pentru totdeauna, să dăruiască tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile sale viață veșnică și fericita viață în Împărăția Sa.

    Aceste constante, adevăruri fundamentale se deosebesc de toate celelalte constante ale naturii și ale istoriei și pentru faptul că fac legătura dintre imanent și transcendental, mai precis ridică imanentul la valoarea transcendentalului, conferă sens existenței în general și vieții omului în această lume.  

    Una dintre constantele lumii create a istoriei este trecerea și transformarea, evoluția universului dar și a omului, a societății. Constanta existențială a devenirii.

    Dialectica stabilității și transformării existențiale, a statorniciei și trecerii, a creației și evoluției se bazează pe constante existențiale prin care stabilitatea este termenul dominant, iar schimbarea, trecerea, transformarea este termenul recesiv, este una dintre constantele existențiale și care interesează și tema acestui studiu.

   Stabilitatea este transcendentă acestei lumi create și finite supusă transformării, devenirii și trecerii. Tema este frecvent întâlnită în filosofie. Cum este posibil echilibrul fiinţei în devenirea sa? Iată o întrebare la care filozofii răspund diferit, uneori în sensul inacceptării unui asemenea echilibru care ar fi contrar însăşi ideii devenirii, inclusiv a devenirii întru fiinţă, de care vorbea Constantin Noica. Precarităţile fiinţei sunt reale şi reprezintă, în esență, drumul infinit al fiinţei către sine.

    Totuşi, echilibrul fiinţei este posibil chiar şi în devenirea sa, prin ceea ce este mai adânc şi permanent în fiinţă, harul care transpare în devenirea fiinţei.

   Remarcabilă este şi ideea Mitropolitului Antonie Plămădeală care vorbea despre „devenirea în timp şi echilibrul în eternitate”: „Dar eternitatea o avem în fiinţa noastră încă fiind în trup: este Împărăţia cerurilor. Echilibrul eternităţii nu este identificabil cu nirvana din filosofia indiană sau cu o stare de nemişcare absolută ca la Origen, ci este adâncul de smerenie şi de iubire la care suntem chemaţi a ne adânci şi noi, acum şi în eternitatea escatologică întru-un proces infinit de apropiere de Infinitatea lui Dumnezeu”. „Adâncul smereniei este desăvârşirea” spune Sfântul Isaac Sirul.

    Amintim succint concepția lui Aristotel privind primul principiu. Aristotel vorbea de primul principiu, de mișcătorul nemișcat. În cartea 12 din Metafizica sa, Aristotel descrie mișcătorul nemișcat ca fiind perfect frumos, indivizibil și contemplând doar contemplația perfectă: autocontemplarea. El echivalează acest concept și cu intelectul activ. Accentul a fost pe „ceea ce se mișcă fără a fi mișcat” sau prim motor (în latină: primum movens). Este un concept puternic avansat de Aristotel ca o cauză primară (sau prima cauză necauzată) sau „motor” a întregii mișcări din univers. Aristotel îl concepe pe Dumnezeu ca un motor nemișcat, cauza principală responsabilă pentru modelarea mișcării în ordinea naturală și ca nous divin, actualitatea perfectă a gândirii în sine, care, ca simbol al substanței, își exercită influența asupra ființelor naturale. drept cauza lor finală. Acest motor nemișcat menține universul și cerul în mișcare. După Aristotel, mișcătorul nemișcat fie se gândește la sine, fie se gândește la altceva decât la sine. Deoarece Dumnezeu este, prin definiție, nemișcat sau neschimbat de orice altceva, nu se poate gândi la nimic altceva decât însuși[12].

  Pentru dreapta credință ortodoxă, stabilitatea existențială absolută și transcedentală caracterizează numai pe Dumnezeu. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr revelația supranaturală, dogmele Bisericii și Sfânta Tradiţie sunt perpetuate fără întrerupere ca viaţă a harului în toţi creştinii, întru care prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi Iisus Hristos vieţuieşte prin Harul Său. El este cu totul prezent în Biserica Sa fiindcă ea reprezintă plinătatea Sa: „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).

    Biserica e întemeiată pe o stâncă: "Tu ești Petru, si pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui". Credința că Biserica lui Hristos este de neclintit și de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creștinătății.

   Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfințitul parcursului istoric al omului, însușirea Bisericii de a rămâne neclintită este liman de pace pentru sufletul creștinesc.

   Lumea se schimbă și omul de asemenea. Omenirea pornește pe căi necunoscute și necercetate, iar noi înșine, nu știm în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim.

  Cu toate acestea ”stânca Bisericii” va dăinui chiar si atunci când pământul pe care ne-am obișnuit să stăm se clatină și ne alunecă de sub picioare. "De-aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă" (Mat. 7:24-25) Cu-atât mai mult, ea va ține piept asalturilor omului: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marc. 13:31). Între cele schimbătoare și tot mereu noi, numai Dumnezeu și Biserica Sa, dreapta credință ortodoxă rămân neschimbate între cele trecătoare[13].

    Ortodoxia prezintă clar distincția dintre creat și necreat. Doctrina arienilor și panteismul, la fel și multe curente filosofice nu mai fac această distincție. În erezii și concepțiile unor secte există un interval temporal în care Tatăl nu născuse încă pe Fiul. Or, în Scriptură Hristos este făcătorul tuturor timpurilor și, astfel trebuie să fie înaintea oricărui fel de interval.

 Tocmai intervalul temporal marchează distincția dintre Creator și creaturi. Creaturile sunt făcute sub început - începutul apărând odată cu creația, care nu poate fi fără început - și au intervale între începuturile existenței lor. Iar acest început le-a fost dat prin creație din nimic de către Cel care era înainte de creație.

   Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonimă cu timpul, care apare o dată cu existența temporală, deosebit de existența din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a diferenția cugetarea creștină de influențele gnostice, Părinții precizează și faptul că existența temporală nu este o emanație a existenței din eternitate, ci este creată de aceasta. Din această cauză vorbim de două planuri ale existenței: unul etern, care se referă la existența prin sine, și altul creat de existența eternă. Dacă ar fi doar forma divină a existenței, aceasta ar fi lipsită de atotputernicie și iubire, tot așa cum, dacă ar exista doar forma panteistă a lumii, supusă unor legi care nu duc prin libertate la o alta formă a existenței, la existența fericită și a tot fericită în eternitate, realitatea ar fi ar fi nedeplină și ilogică.

   Existența lui Dumnezeu este sinonimă cu plenitudinea actualizată. Nu se pot concepe momente mai târzii pentru apariția a ceea ce este dat în existența de veci. Deci, nu se poate identifica veșnicul cu temporalul. Intre ele există o deosebire ontologică, dar nu o înstrăinare totală.

   Temporalul și mișcarea au un început, și prin aceasta arată ca nu-și au existența prin ele însele. Pentru acest motiv, sesizăm pe de o parte insuficiența propriei noastre existențe sau limitele ei, iar pe de altă parte, trăim o aspirație continuă spre o existență desăvârșită. Deosebirea între aceste două planuri ale existenței și aducerea la ființă a planului temporal de către cel veșnic, nu prin emanație, ci prin creare, în vederea înaintării lui la unirea cu planul veșnic și prin aceasta la desăvârșire, constituie o constantă a gândirii patristice.

    De exemplu, în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, ridicarea existenței nedesăvârșite din această stare este echivalentă cu ridicarea din temporalitate și spațialitate, pentru că acestea sunt legate de mărginire, tot așa cum nemărginirea existenței este legată de veșnicie. Nemărginitul nu are nevoie de timp și de mișcare, pentru că include în structura sa plenitudinea existenței. Numai existența creată are nevoie de timp și de mișcare pentru a realiza desăvârșirea prin unirea cu nemărginitul, fără să înțelegem prin aceasta că timpul e menit să țină lumea într-o schimbare fără sfârșit. Timpul presupune un parcurs, iar acesta, fără o finalitate specifică, nu are sens. Nefolosirea timpului ca drum spre perfecțiunea veșnică face din el o continuă înlocuire a unor forme identice sau o continuă corupere a lor, fără logică și perspectivă, într-un traseu etern circular sau într-o "eternă reîntoarcere", cum spune Mircea Eliade.

   "Timpul e menit să confirme persistența identității persoanelor în el, cu toată îmbogățirea lor cu alte experiențe, dar și să ducă la stabilirea lor îmbogățită în veșnicie, dar nu o stabilitate în ele însele, ci în jurul Celui prin Sine infinit în existență, întrucât lumea creată nu poate ajunge prin sine la existența plenară proprie. Acest rost și l-a recâștigat timpul, după căderea în păcat, prin asumarea umanității create, de Dumnezeu Cel nemărginit"[14].

 Toate ființele create sensibile și în mișcare au un început și un sfârșit. Condițiile de bază pentru dezvoltare de la început până la sfârșit sunt locul sau spațiul și timpul. Toate ființele de acest gen au un unde și un când. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nimic nu poate exista, nici esență, nici cantitate, nici calitate, nici relație, nici acțiune, nici pasiune, nici mișcare, separat de unde și când.[15]

   Este o diferență de concepție între Aristotel și Sfântul Maxim Mărturisitorul. În timp ce Aristotel raportează toate stările categoriale, inclusiv timpul și spațiul la substanță (ousia), Sfântul Maxim Mărturisitorul tratează spațiu și timpul ca bază pentru formele existenței create. Nici măcar substanța sensibilă nu poate exista dacă nu e dată în spațiu și timp. Spațiul și timpul sunt caracteristici fundamentale ale ființei sensibile create[16].

    Evoluția umanității de la începuturi și până în prezent, istoria culturii și a civilizației au fost împărțite în epoci după mai multe criterii printre care amintim, raporturile dintre om, societatea și univers, relația dintre rațiune și sensibilitate, specificul cunoașterii, sfera valorilor, caracteristicile creației umane, dar și a modului în care omul a înțeles relația sa cu Dumnezeu. Nu există opinii unanime în această periodizare a istoriei culturii și civilizației, însă majoritatea autorilor identifică cultura și civilizația antică, epoca medievală, goticul, renașterea, clasicismul, iluminismul, modernismul și epoca în care se pare că ne aflăm noi, postmodernismul.

    Sintetizând și grupând aceste trăsături în opinia noastră considerăm că istoria culturii și civilizației umane, până în prezent poate fi grupată în trei perioade mari: 1. epoca antică; 2. clasicismul care include goticul, renașterea barocul și iluminismul și 3. modernismul și postmodernismul - despre acesta din urmă vom face câteva succinte considerații.

     Din perspectiva revelației naturale și supranaturale, a dreptei credințe, alături de alți autori, de exemplu Mircea Eliade, considerăm că istoria umanității poate fi împărțită în epoca precreștină și epoca creștină. Desigur, în prezent există numeroase religii, confesiuni religioase, secte, dar care nu au vocația universalității inclusiv sub aspect rațional și valoric, așa cum o are creștinismul, nu exprimă și nu cuprind și nu exprimă Adevărul ontologic Absolut, Dumnezeu care este Calea, Adevărul și Viața, ci cel mult adevăruri relative la contextul în care există. Mai rău este că, exceptând cele trei credințe monoteiste și credințele pe care se întemeiază cultura orientală, toate celelalte confesiuni, secte sau chiar „religii”, direct sau indirect, Îl neagă pe Dumnezeu Il refuză, ba chiar îl ironizează, așa cum se întâmplă în perioada postmodernă și prin urmare sunt moduri de gândire umane nonvalorice.

Adepții acestui mod de gândire și de înțelegerea a omului și societății uită câteva adevăruri demonstrate existențial. Nimic nu este posibil fără Dumnezeu, în afară de păcat și de non sens, pe care le creează omul, Dumnezeu nu moare, ci numai credința dreaptă a omului, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, iubirea sa pentru oameni este nemărginită, nu este din această lume, dar și adevărul că Dumnezeu nu se lasă batjocorit.

    Prin urmare nu există evolutiv vorbind un progres continu al culturii, al civilizației, al istoriei, care să configureze sensuri valorice, raționale existenței, să o transfigureze, pe o cale ascendentă spre desăvârșirea în Dumnezeu, spre îndumnezeire prin har la care omul este chemat prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și prin om întreg Universul. Regresul, involuția sunt și ele prezente la nivel individual și social, fiind dimensiuni ale constantei istorice de care discutăm, trecerea, schimbarea, devenirea. Și aceasta pentru că omul a fost înzestrat cu libertate, a rațiunii, a voinței și a sensibilității putând să aleagă dintre bine și rău. Nu înseamnă că destinul omenirii este determinat exclusiv de voința omului. Dumnezeu și harul sau lucrează neîncetat spre împlinirea voii lui Dumnezeu revelate și nouă. Fără harul lui Dumnezeu, indiferent că omul este conștient de prezența lui sau nu, îl primește sau îl refuză, universul, creația s-ar risipii s-ar transforma în nimic.

  Din nefericire postmodernismul contemporan este o epocă de regres în istoria mântuirii omului și a lumii.  

    Fără a epuiza acest subiect ne referim pe scurt și la alte constante existențiale, care pentru gândirea umană sunt adevăruri cu valoare de postulat, în raport de care se desfășoară atât existența fiecărei persoane, a societății și a lumii. Aceste constante nu sunt numai idei dar sunt, totodată și valori existențiale, au deci semnificație ontologică.

    Devenirea este o realitate specifică, particulară a, a trecerii, transformării, mișcării în general, deoarece poartă în ea sensul, orientarea valorică, scopul. În general noi spunem atunci când ne referim la viitorul unei persoane, ce va deveni și mai puțin ce va face într-o anumită etapă temporară a vieții sale. Simpla trecere, transformare, supusă legilor naturii este repetitivă și cantitativă. Este supusă curgerii timpului și prin excelentă finită. Devenirea se sustrage simplei treceri și repetabilități naturale, mai mult depășește condiția temporară și spațială a existenței. Devenirea dă valoare și sens existenței omului în primul rând și prin om întregii creații și arată scopul mișcării persoanei și Universului, scop care este transfigurarea spirituală și existența în eshatologie.

     Devenirea, ființa, mișcarea sunt subiecte predilecte ale filosofiei dar și ale teologiei. Nu vom insista aici asupra acestui subiect. Mari gânditori și filosofi, precum Platon, Aristotel, Heidegger, Constantin Noica au transpus în opera lor problematica acestor constante existențiale în raportul cu coordonatele propriului sistem filosofic și timpului în care au creat.

    Există o devenire întru devenire de care teoretiza și filosoful Constantin Noica[17] și care corespunde în linii generale mișcării repetative a naturii, transformării, trecerii. Există și o devenire întru ființă, proprie  omului, care, în esența reprezintă sensul existenței umane, dominat de spirit și creator, purtător de valori și definit prin scopuri. Devenirea întru ființă este devenirea firii umane dar și a persoanelor în această lume creată și finită și prin om a societății și a întregului Univers. Nu are o dimensiune lineară continuă, este marcată de perioade de progres, dar și de regres pentru că omul a fost creat liber și poate alege cu toate acestea devenirea întru devenire, la fel și mișcarea, transformarea, trecerea, poartă în sine pronia divină care o călăuzește spre scopul final existența transcendentă spiritualizată în viața de apoi.

    Există devenire mai presus de devenirea întru ființă, sau devenirea firii umane.

    Urmare a revelației supranaturale al prezentului continuu al Întrupării Mântuitorului și asumarea firii umane, al jertfei pe Cruce pentru răscumpărarea noastră și iertarea păcatelor, al păcatului originar, al Învierii Mântuitorului și Înălțării Sale la ceruri ca Persoană a Sfintei Treimi dar cu două firi, dumnezeiască și umană ca temei al învierii și vocației fiecărei persoane la îndumnezeire și prin persoana umană a Universului întreg putem vorbi de:

  Devenirea în Hristos, cu Hristos și spre Hristos ca fiind o constantă fundamentală existențială, a omului și a istoriei.

  Constanta existenței pe care o considerăm de asemenea făcând parte din prezentul continuu al acestei lumi.

    Acum mai bine de 2500 de ani Parmenide afirma: „Vino acum să-ţi spun singurele căi posibile de investigare pe care le putem gândi. Prima cea care spune că este şi că nu poate fi decât să fie, este Calea Convingerii (căci ea conduce către Adevăr). Cealaltă, cea care spune că nu este şi că trebuie în mod necesar să nu fie, afirm că este cea întru totul de nedesluşit. Fiindcă nici nu se poate cunoaşte ce nu este - aceasta este imposibil - nici nu se poate afirma ce nu este, pentru că este acelaşi lucru a gândi şi a fi”.

    Drama, dar şi măreţia raţiunii umane, constă în încercarea de a rezolva celebra dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi”. Este un răspuns esenţial pentru ca omul să înţeleagă sensul existenţei sale în această lume, pentru înţelegerea sensului şi raţiunii vieţii şi, eventual, sensul vieţii de după viaţă. Dilema persistă şi în prezent, cel puţin la nivelul cunoaşterii metafizice, deoarece nici unul din răspunsurile pe care filosofii le-au formulat în decursul istoriei tumultoase a metafizicii nu par să fie întrutotul satisfăcătoare pentru a ajunge la o rezolvare deplină, raţională, a sensului existenţei şi, în special, a existenţei umane. Cu toate acestea, contribuţia filosofiei este remarcabilă în încercarea de a conceptualiza existenţa, de a identifica formele acesteia, raportul dintre existenţă şi nonexistenţă. Dacă aceasta ar fi singura preocupare a metafizicii ar merita pe deplin statutul de ştiinţă fundamentală a spiritului, atât de contestat.

     Desigur, problema esenţială a gândirii asupra existenţei rămân dualismele fundamentale: existenţă – nonexistenţă şi fiinţă – devenire. Reflecţii asupra acestei problematici întâlnim începând cu zorii gândirii metafizice cu deosebire la filosofii greci până în perioada contemporană.

     Astfel, problema naturii fiinţei şi implicit a existenţei devin teme explicite în filozofia lui Parmenide în celebrele sale dihotomii logice între fiinţă şi nefiinţă. Parmenide, care este şi unul dintre întemeietorii şcolii eleate, postula în acest sens „ceea ce este nu poate să nu fie şi ceea ce nu este nu poate să fie”. Acest enunţ echivalează cu negarea trecerii de la fiinţă la nefiinţă, un aspect foarte important care, mai târziu, este exprimat şi în gândirea teologică ortodoxă. Parmenide şi, în general, reprezentanţii şcolii eleate au negat posibilitatea oricărui tip de schimbare, de în-fiinţare, pentru că, dacă admiteau o asemenea idee, respectiv devenirea, ar fi trebuit să fie acceptată şi ideea trecerii de la nefiinţă la fiinţă şi de la fiinţă la nefiinţă, ceea ce pentru gândirea promovată de Parmenide şi reprezentanţii şcolii sale era imposibil.

     Spre deosebire de filozofie, teologia ortodoxă, bazată pe adevărurile de credință și dogmele ortodoxe, simplifică această structură conceptuală. Problematica existenței este înțeleasă în trei dimensiuni: existența lui Dumnezeu, existența lumii și existența omului. Remarcăm de asemenea că diferitele structuri dualiste, recesive sau contradictorii specifice gândirii filosofice, dintre care poate cea mai semnificativă este distincția dintre subiect și obiect și care duce inevitabil la alte dihotomii (cum ar fi: omul și lumea, omul și natura, spiritul și natura, materia și sufletul sau existența imanentă și respectiv transcendentă), în gândirea teologică ortodoxă sunt subsumate unui concept unic de existență care cuprinde ființa și firea.

   Dumnezeu a creat lumea din nimic, dar nu se poate accepta neantul, inexistența, ca și realitate, adică un momente temporare în care existența să nu fi fost prezentă. Iată ce spune în acest sens Părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este? Existența fără de început este un fapt incontestabil, iar faptul acesta este supremul mister, total inexplicabil. Dar existența fără început n-a putut fi fără să știe de sine. Nu s-ar putea răspunde că ea a existat pentru a naște, cu vremea, din sine, o conștiință de sine. Oricând ar fi apărut anterior această conștiință de sine, dacă ar fi apărut dintr-o existență fără de început, ar însemna că până la această apariție a trebuit să se parcurgă o infinitate de timp. Și dacă s-ar spune aceasta, ar însemna că existența fără de început a ajuns la conștiința de sine, fiind supusă unei legi a evoluției spre o anumită țintă a evoluției unei existențe fără de început, trebuind să parcurgă un timp infinit, ceea ce apare ca absurd. Căci, afirmându-se că existența fără de început a ajuns prin evoluție la o conștiință de sine, se afirmă că de ființa ei ține în mod necesar împlinirea prin conștiința de sine. Și atunci, pentru ce ar trebui să treacă un timp infinit până în apariția în ea a conștiinței de sine? Astfel, recunoașterea unei existențe fără început, având trebuința înaintării spre o conștiință de sine, care îi aparține în mod potențial, trebuie să implice în ea recunoașterea că conștiința de sine aparține existenței fără început”[18].

 Sensul și finalitatea existenței nu este neființa, ci existența în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul, deși cunoaște, nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei.

   Prin urmare, concepția ortodoxă despre existență, față de concepțiile raționalist filosofice sau științifice implică dimensiuni noi, cea mai importantă fiind comuniunea de iubire între Dumnezeu, ca existență și Persoană Supremă, și om, ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Această comuniune transferă problematica existenței din relativismul și finalitatea determinismului temporar și cauzal al lumii materiale, bazat pe legi repetitive, într-o dimensiune spirituală, ontologică, a cărui sens nu mai aparțin determinismului cauzal, material, transgresează această lume, fiind expresia eternității vieții, ca relație personală între Dumnezeu și om. Părintele Arsenie Boca sublinia foarte bine acest aspect prin cuvintele: „Nu sunt născuți din timp, ci din veșnicie”.

    Dogmele creștine cuprind, ca element determinant al existenței, iubirea, ca fiind sensul suprem al creației, dar și al existenței. Același distins autor menționat mai sus spunea: „Numai iubirea dă sens și valoare, deci lumină tuturor. Și trebuie să fie un astfel de izvor suprem al iubirii sau luminii”[19]. Alături de iubire, libertatea este un alt element fundamental al existenței la care se referă dogmatica ortodoxă. Iubirea nu este numai un sentiment descris la nivelul stărilor psihofizice; iubirea este ontologică și factor creator existențial.

     Dincolo de orice comentarii redăm mai jos cuvintele Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care sintetizează - spunem noi -, în concepte memorabile, esența problematicii existenței din perspectiva dogmaticii ortodoxe: „Libertatea trăită în anumite margini de persoanele umane în relațiile și în actele lor trebuie să-și aibă însă originea într-o existență supremă a cărei libertate nu poate fi restrânsă de nimic. Această existență este cugetată de învățătura creștină, ca o unitate în trei Persoane, de o singură ființă, care are în ea viața nemărginită de veci și fără sfârșit, Persoane ale căror nume le arată ca aflându-se între Ele într-o relație de iubire desăvârșită și eternă. Căci una dintre Ele este Unicul Tată, iar alta Unicul Fiu, și cine e mai iubitor și mai iubit decât un Tată Suprem și unic în relație cu un Fiu Suprem și unic și viceversa?, iar o altă Persoană este Sfântul Duh, care de la Tatăl purcede și Se odihnește peste unicul Fiu. Tatăl și Fiul au astfel pe cel care arată bucuria fiecăruia de celuilalt, avându-și plenitudinea și în participarea la ea a unui al treilea. Numai acest mod de a fi e un mod cu adevărat de suprem bine și deplin liber (…). O existență care n-ar fi o existență a iubirii totale libere, ar fi o existență supusă mai mult sau mai puțin legii, a cărei existență superioară nu poate fi explicată și care, prin lipsa ei de bunătate și libertate conștientă, nu poate fi o existență supremă. Deci, în acest caz, n-ar exista nicio realitate supremă, fapt care nu poate fi cugetat. Iar niște Persoane, care n-ar fi eterne, ci provenind de la o lege și supuse unui sfârșit sau trebuinței de a fi urmate de altele, n-ar fi complet libere nici nemărginite în iubire. Dar, deasupra tuturor trebuie să fie o libertate, nu o lege de origine inexplicabilă”[20].

    Existența necreată întrunește în sine, așa cum susține Părintele profesor Dumitru Stăniloae, trei elemente: absolutul, persoana și iubirea, prin aceasta se exprimă perfecțiunea existenței necreate, unitatea de ființă, dar și înțelegea lui Dumnezeu ca Persoană Supremă.

Dialectica dintre necreat și creat este un element existențial al gândirii teologice ortodoxe.

    Nu insistăm asupra acestui aspect deosebit de interesant, însă subliniem că în teologia dogmatică ortodoxă nu există o separație rigidă între cele două dimensiuni existențiale. Existența necreată este prezentă, se manifestă în existența creată, prin energiile divine, aspect teoretizat de către Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, legătura dintre creat și necreat se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, a harului. În lipsa unei astfel de înțelegeri nu s-ar putea concepe raportul dialectic dintre cele două dimensiuni ale existenței și nici sensurile sau semnificațiile spirituale ale creației. Fără lucrarea Duhului Sfânt și mai ales fără întruparea Fiului lui Dumnezeu între necreat și creat ar fi o separație rigidă, rațiunile și sensurile creației nu ar fi.

     Bunul simţ filosofic şi raţionalitatea oamenilor de ştiinţă ajung totuşi, după mari eforturi intelectuale, la concluzia cuprinsă în două adevăruri existenţiale: această lume nu este unica realitate şi, al doilea, lumea nu îşi are cauza în ea însăşi.

    Propunem spre meditaţie cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Un mare filosof german, Wittgenstein, spunea că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi. Eu, când citesc această afirmaţie adevărată, spun că mama ştia lucrul acesta, deşi avea numai patru clase primare. De aceea, pe ea nu o citează nimeni. În gura ei asemenea lucruri ar fi o banalitate! Când Wittgenstein spune aşa ceva e cu totul altceva. Mama a ajuns firesc şi fără convulsiuni la aceasta, pe când bietul Wittgenstein s-a chinuit o viaţă să descopere acest lucru simplu: că lumea nu îşi are cauza în ea însăşi, ci cauza e Dumnezeu. Nu trebuie să fii mare filosof ca să ştii lucrul acesta”[21].

    Iată de ce considerăm că putem vorbi de o constantă a existenței.

    Sensul și finalitatea existenței nu este neființa, ci existența în Dumnezeu, care în eshatologie este transfigurată, spiritualizată și eternă. Omul, deși cunoaște, nu poate accepta nu poate trăi gândul morții și al neființei.

    „Existența, ființa și afirmația sunt un dat, așa cum sunt un dat adevărul și lumina. Datul nu are nevoie de afirmare, el poate fi eventual negat. Dar nu poate fi negat decât ceea ce există. Întunericul nu există în sine, ci este negarea luminii, minciuna nu există în sine, ci este negarea adevărului, negația nu există în sine, ci este negarea afirmației: tot astfel neființa nu poate exista în sine, ci este negarea ființei. Dar ceea ce este dat este indiscutabil. Astfel, oricum ar fi pusă și argumentată problema neființei, ea nu poate afecta ființa însăși”[22].

   Omul este singura ființa care are conștiința propriei sale existențe, dar și a existenței lui Dumnezeu a Universului și semenilor săi.

   Aceasta este o constantă existențială pe care o putem exprima prin două moduri: Gândesc, deci exist: Iubesc, deci exist.

    Conștiința este esența și trăsătura distinctivă a firii umane, a sufletului nemuritor al omului prin care acesta, ca persoană creată de Dumnezeu se raportează la natură, societate, la propria sa ființă și, în mod deosebit, la Dumnezeu. Omul este singura ființă creată care are conștiința propriei sale existențe, poate cunoaște pe Dumnezeu și se poate raporta la Dumnezeu prin credință care este un fapt de conștiință.

    Părintele Arsenie Boca vorbea despre conștiință ca fiind „un grai tăcut și o chemare lină” prin care omul poate să se reconstruiască ca ființă spirituală, să își regăsească structura sa autentică, dincolo de precaritățile și patimile existențiale, într-un cuvânt să redobândească libertatea autentică, spirituală pentru iubirea infinită și indefinită de Dumnezeu și de oameni. Credința ortodoxă este un fapt interior al conștiinței omului ca persoană. Fericitul Augustin spunea și el că „în noi este ceva mai adânc decât noi înșine”, referindu-se tot la conștiința omului, cu deosebire la conștiința de sine.

    Explicațiile psihologice sau filosofice asupra conștiinței pot contribui în unele cazuri la descrierea conștiinței ca fenomen, dar nu la înțelegerea unitară a acesteia ca dar al lui Dumnezeu și însușire a sufletului nemuritor. Numai spiritualitatea ortodoxă conferă adevărata înțelegere a conștiinței ca realitate ontologică unitară și nediferențiată, explicând legăturile dintre persoană, viață, libertate, conștiință, ca daruri dumnezeiești. În opinia noastră este absurd a se vorbi despre o conștiință artificială, a computerelor. Omul nu poate să creeze conștiința după cum nu poate să creeze viața sau sufletul. Natura nu este propria sa cauză.

    Conștiința este o însușire a sufletului nemuritor creat de Dumnezeu. Nu este și nu poate fi redusă la o funcție biologică a psihicului uman, dar este adevărat că trupul susține conștiința după cum susține întreaga ființă umană, care evident este mai mult decât materie.

Conștiința este personală, unică și unificatoare. Este personală, deoarece caracterizează omul ca persoană, nu este o abstracție, o ideea filosofică. Totodată este unică, pentru că este irepetabilă, individuală, după cum și sufletul omului este unic și irepetabil. Este unitară, dar se manifestă în diferite forme. Astfel se poate vorbi de conștiința existenței pe care fiecare persoană o are, dar și de conștiința de sine a omului. Este unificatoare deoarece realizează la nivelul fiecărui om unitatea existențială a fiecărei persoane dar și a percepției, cunoașterii și raționalității existenței. Conștiința nu se identifică cu facultate cognitivă, de cunoaștere pe care o are omul. Conștiința este temeiul posibilității cunoașterii senzoriale, raționale, sau a cunoașterii transcendentale, mistice. În conștiință și în inimă, prin cunoașterea transcendentală, prin credință, iubire și trăire profundă, Dumnezeu ni se revelează prin lucrarea Duhului Sfânt.

     Prin urmare, conștiința este o realitate obiectivă, nu o funcție subiectivă a psihicului uman. Conștiința nu poate fi concepută decât ca fiind liberă. Conștiința poate fi pervertită dacă omul alege să-L ignore sau să Il refuze pe Dumnezeu sau alege răul și nu binele, dar nu poate fi supusă determinismului material, cauzal. Conștiința nu este o realitate materială, ci o însușire a sufletului uman nemuritor. Conștiința este unul din darurile Duhului Sfânt împreună cu înțelepciunea și înțelegerea.

      “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est!” (“Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există!”), spune Descartes. Gândirea este un dar al lui Dumnezeu pentru om, este o facultate a conștiinței și a sufletului nemuritor. Certitudinea gândirii îmi oferă și certitudinea constantei existenței în timp și mai presus de timp.

    Dar, pentru a avea certitudinea existenței nu este suficient să gândesc. Mai este necesară și iubirea. „Iubesc deci exist” Sfântul cuvios Sofronie de la Essex afirmă și demonstrează că iubirea, un dar neprețuit al lui Dumnezeu pentru om, ca însușire a sufletului și conștiinței, conferă certitudine existenței[23].

  „Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele – care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă... Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugetă, există: <…cogito, ergo sum >, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.
Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.
   Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Să, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.

   Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui – asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine” (Gălăteni 2, 20)”[24]

Câteva cuvinte de final

   Modesta noastră încercare din acest studiu are ca scop nu epuizarea acestui subiect, ci de a sublinia unitatea existenței și a sufletului uman create de Dumnezeu. Categoriile gândirii și constantele existențiale ne conferă posibilitatea să înțelegem existența, unitatea ei, posibilitatea omului de a o cunoaște și de a o înțelege, dacă rămâne smerit cunoscând și recunoscând că numai Dumnezeu are deplinătatea existenței, iar creația numai o existență participativă. Prin urmare, nici rațiunea și implicit știința nu sunt nelimitate și nici nu dețin adevărul absolut.

   Totuși, omul pate depăși limitele firii sale create prin iubirea, milostivă, după Porunca lui Dumnezeu, iubire care nu are marginile acestei lumi, ne conferă certitudinea existenței și creează ontologic comuniunea de iubire veșnică dintre om și Dumnezeu și prin Dumnezeu cu toți oamenii și cu tot Universul. Iubirea nu are granițele acestei lumi.

    Rămâne deschisă întrebarea dacă mai sunt și alte categorii ale gândirii și constante ale existenței. În opinia noastră răspunsul este afirmativ.