Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 1528

Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate;
Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II)
    Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 

 

Precarități ale libertății

Numim „precarități ale libertății” forme încă neîmplinite ale libertății ca determinare existențială a omului, dar care exprimă una dintre numeroasele modalități de existență a omului, în individualitatea sa, în mediul social, în mediul cultural și nu în ultimul rând în dimensiunea spirituală a existenței sale. Identificăm ca precarități ale libertății: libertatea naturală; libertatea socială sau juridică; libertatea morală; libertatea culturală și libertatea conștiinței. Evident acestea nu sunt singurele forme existențiale de manifestare a libertății umane, dar le considerăm cele mai semnificative pentru conceptul de libertate, dar și pentru specificul existențial uman

 Precaritățile libertății nu reprezintă aspecte negative, contrare ideii existențiale de libertate, ci stări care se pot intercondiționa și coexista în dialectica devenirii omului ca ființă, dialectica regăsirii de sine în sfera deplinătății libertății care este și deplinătatea existențială a sa. În prezentul studiu ne propunem să subliniem câteva aspecte ale libertății naturale și ale libertății sociale sau juridice ale omului

 

  1. Libertatea naturală

În filozofie, acest concept este larg utilizat, în mod deosebit de reprezentanții doctrinei contractului social a just-naturalismului, dar și de curentele raționaliste, care în general recunosc subiectului uman un loc privilegiat în cadrul existenței.

 Rousseau afirma în acest sens: „Ceea ce pierde omul prin contractul social este libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce-l ispitește și ce poate atinge; de câștigat câștigă libertatea civilă și proprietatea a tot ce posedă (…) trebuie să distingem între libertatea naturală, care nu are alte limite decât faptele individului, de libertatea civilă, care este limitată de voința generală” [1]. Același gânditor sublinia că libertatea naturală nu poate fi abandonată de către om, ci numai limitată prin contractul social, în ceea ce privește exercitarea sa. Iată ce spunea filosoful: „A renunța la libertatea sa înseamnă a renunța la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile sale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îți lipsește voința de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate” [2].

Drepturile naturale, considerate ca fiind imuabile, inerente existenței umane și prin aceasta absolute, fac parte din ceea ce teoreticienii curentelor raționaliste în filozofie și teoreticienii doctrinei contractului social desemnează a fi libertatea naturală a omului, opusă, dar nu neapărat contrară, determinărilor normativiste, morale sau juridice.

Libertatea naturală a omului este înțeleasă mai mult ca drept natural al omului în semnificația sa juridică a cărui realitate și semnificație este cea ce adepții teoriei contractului social desemnează a fi starea naturală a omului opusă stării sociale.

Noi dorim să lărgim sensul și semnificațiile libertății naturale de la această formă particulară juridică, la o dimensiune ontologică ca proprie firii și ființei umane. Cum ar spune Aristotel, libertatea în această dimensiune naturală este proprie omului, definitorie pentru existența sa. Libertatea naturală nu poate fi rezumată și înțeleasă numai prin formele dreptului natural, ci mai ales prin legătura nemijlocită între firea umană și această proprietate existențială, prin care însăși firea omului se definește. Părintele Dumitru Stăniloae afirma în acest sens că „omul este în esență duh și libertate”.

Omul a fost creat liber, adică nesupus unor servituți sau constrângeri care ar fi putut să îngrădească sau să diminueze valoarea ființei sale în raport cu toată existența creată. Prima și cea mai grea servitute de care firea umană și omul cel dintâi creați a fost ferite prin actul creației este păcatul. Prin propria sa voie liberă omul nu a evitat căderea în această servitute și în consecința a diminuat libertatea naturală a firii sale, fără însă a o anula

 Libertatea, ca dimensiune naturală a existenței omului, este și premisa posibilității dialogului pe care orice ființă umană poată să-l aibă cu Dumnezeu, cu semenul său și cu tot universul. Acesta este un dialog existențial diferit și chiar superior simplei comunicări verbale și raționale pentru că se bazează și conține comuniunea de iubire iar ca modalitate de înfăptuire este „trăirea” în comuniunea de iubire cu Dumnezeu și prin Persoanele Sfintei Treimi în comuniune de iubire cu semenii, cu aproapele dar și cu tot universul. Este un dialog natural și în același timp spiritual al cărei posibilitatea este dată de libertatea naturală a firii umane, care poată astfel să se opună, spiritual, determinărilor, condiționărilor și limitelor existenței în rup din acest veac, să depășească astfel legile repetitive ale materiei. Dacă firea umană nu ar fi fost creată liberă natural, liberă față de determinismul natural și temporara al acestui veac un asemenea dialog existențial nu ar fi posibil. 

Sensul existențial al libertății naturale cuprinde în sine și vocația, am spune noi într-un limbaj oarecum juridic, iar în sens filosofic și teologic destinul și destinația omului. În acest veac de a-și crea propria sa existență socială, dar în același timp morală, valorică și rațională, liberă de formele determinismului natural și temporal în care este nevoit să trăiască. Numai ca ființă liberă natural omul poată să transgreseze și, mai mult, să transfigureze realitatea materială și temporală, altfel spus să descopere sensurile profund spirituale ale existenței, să le valorifice și să creeze în cadrul acestor sensuri spirituale propriile sale sensuri ca acte de cultură, și chiar în și prin mediul social prin starea sa socială create de om, care spunem noi sunt consecința directă a libertății naturale a firii umane. Prin urmare societatea, legile societății, întreaga istorie socială este o creație a libertății naturale a omului, este răspunsul existențial pe care ființa umană în toată diversitate formelor de manifestare și în istoria sa înțeleasă ca” progres în conștiința libertății”, cum spune Hegel îl dă, opunându-l legilor repetitive aparent implacabile ale materiei și ale timpului acestui veac. „Nu suntem născuți din timp ci din veșnicie” spune Părintele Arsenie Boca. Iar eternitatea ca origine și ca destinație se regăsește deplin în libertatea naturală a firii umane așa cum a fost creată.

Iar destinația omului este desăvârșirea a cărei drum infinit adâncit în adâncul de smerenie și de iubire al lui Dumnezeu începe încă din acest veac și va continua în eshatologie. Dialectica ființei umane a devenirii întru desăvârșire nu poate fi rezultatul nici unei constrângeri, ci numai consecința nemijlocită a libertății naturale, a libertății celei după fire a omului. Sfântul Issac Sirul spunea că „adâncul smereniei este desăvârșirea”, iar „smerenia este un act voit al libertății noastre”, cum afirma vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfințitul Justinian al Maramureșului. Ori acest act al manifestării libertății noastre are ca bază ontologică libertatea naturală a omului

Acest înțeles al libertății naturale cuprinde în sine dimensiunea existențial umană, nu atât ca ființă în structuri materiale și temporale, cât mai ales ca ființă spirituală, capabilă de comuniune, în primul rând, prin iubire atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „în iubire este toată libertatea”. Mai înainte de a fi libertatea manifestată, ea este o libertate natural existențială, în sensul că iubirea este un dar existențial al omului prin care acesta se individualizează în raport cu sine însuși, dar și cu ceilalți. Libertatea naturală cuprinde, în același timp, și menirea după firea omului, de a se manifesta ca ființă morală și ca ființă etică, de a crea propriul său univers valoric, care să reflecte și să materializeze valorile absolute transcendentale.

Numai ca ființă liberă natural omul se poate cunoaște pe sine, poate avea o perspectivă critică asupra limitelor rațiunii sale, dar și a neputințelor și limitelor existențiale firești. Cunoașterea de sine este, mai înainte de orice, expresia libertății naturale a aceluia care a ajuns la conștiința dimensiunii naturale libere a ființei sale.

Precaritatea existențială a libertății naturale însoțește în orice moment manifestările fenomenologice ale omului în plan individual sau social. Este foarte important ca, prin cunoașterea de sine, prin credință, dar și prin lucrarea harului, omul să ajungă la cunoștința libertății sale naturale, altfel spus această proprietate ontologică, absolută a firii sale, să devină un element al conștiinței de sine. În acest sens, părintele Arsenie Boca sublinia că ”Libertatea conștiinței de sine este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are la îndemână omul în realizarea menirii sale în această lume”. Prin urmare, libertatea naturală poată să rămână numai un dat existențial, inerent firii umane, dar necunoscut pentru acela care nu a ajuns la conștiința propriei sale existențe în această dimensiune a libertății și care trăiește încă sub diferite forme de servituți, dintre care cele mai apăsătoare sunt cele ale patimilor sale, ale nemulțumirilor, ale egoismului exacerbat și în general trăirea exclusivă în fenomenalitatea existențială, fără raportare la „sinele mai adânc” pe care fiecare dintre noi îl avem și pe care trebuie să-l descoperim. Spunea în acest sens filosoful Constantin Noica că „trebuie să fii infidel eului tău, pentru a descoperi sinele mai adânc”, iar Fericitul Augustin afirma: Este în noi ceva mai adânc decât noi înșine. Această infidelitate față de propriul său „eu” înseamnă de fapt o depărtare de precaritățile fenomenalității existențiale în mediul social și în același timp o distanțare tot mai accentuată față de determinismul actual și temporar sau, într-un alt sens, o transfigurare a acestui determinism prin dimensiunea spirituală, singura compatibilă cu libertatea naturală a omului. Omul, liber natural, depășește stadiul de individ și poate fi înțeles ca individualitate sau ființă spirituală, ca persoană, calitate pe care o posedă în însăși firea sa, dar pe care trebuie să o descopere și să o dezvolte printr-o lucrare teandrică a sa și a harului.

Libertatea naturală înseamnă în același timp și demnitatea omului ca ființă, așa cum a fost creată de Dumnezeu. Demnitatea omului legată de libertatea sa naturală se traduce în planul manifestării fenomenologice existențiale, inclusiv social, în capacitatea acestuia de a alege între bine și rău, între egoism și toleranță, între iubirea de sine sau iubirea de Dumnezeu și de semeni, între a trăi exclusiv în dimensiunea materială și temporară a existenței sau a se manifesta prin credință și creație și prin întreaga sa lucrare ca ființă liberă și spirituală. Mai înseamnă și alegerea fundamentală existențială între refuzul de a-l cunoaște pe Dumnezeu, de a recunoaște că depinde de Dumnezeu, iar pe de altă parte, înțelegerea dependenței existențiale pe care omul o are față de Persoana Supremă, dar și răspunsul afirmativ continuu la chemarea pe care Domnul Isus Hristos o adresează fiecărui om.

Este un lucru extraordinar că Dumnezeu respectă această libertate a omului, chiar și libertatea acestuia de a refuza comuniunea de iubire la care este chemat cu Dumnezeu și prin Domnul Iisus cu semenii și cu universul întreg. Demnitatea omului, înțeleasă ca libertate naturală, reprezintă de fapt și locul privilegiat al acestuia pe scara creației, un loc însă care presupune și multă responsabilitate asupra deciziilor pe care omul este chemat să le ia iar în plan general implică responsabilitatea omului, față de sine însuși, față de Dumnezeu dar și pentru realizarea destinului la care a fost chemat prin creație ca ființă spirituală și liberă

Într-o asemenea interpretare, dimensiunea naturală a libertății depășește cu mult ceea ce raționalismul filosofic dorește a fi înțeles ca stare naturală existențială umană sau ca drepturi naturale inerente existenței umane. Libertatea naturală nu poate fi concepută numai ca un început în planul evoluției existenței umane, ci o permanență a existenței acestuia de la momentul creației și până în prezent. Ea este un dar care se regăsește în însăși firea umană, pe care omul trebuie să-l conștientizeze pentru a se manifesta ca ființă liberă. Nu pot fi liber în plan social sau în orice alte forme de manifestare existențială, dacă mai înainte nu devin conștient de libertatea naturală a ființei mele, ca dimensiune a firii.

Libertatea, ca dar natural al omului, poate fi înțeleasă ca fiind talanții pe care acesta îi primește de la Creator și pe care este dator să îi înmulțească.

Noi spunem că libertatea naturală rămâne totuși în precaritate, nu este o împlinire a libertății, deoarece ea reprezintă numai o proprietate a firii, fără a fi încă valorificată în manifestările sale existențiale. În nici un caz nu poate fi înțeleasă abstract, rațional sau ca simplă posibilitate într-un tablou al categoriilor logice opusă unei anumite realități Libertatea naturală este o permanență existențială a firii și a omului chiar dacă păcatul originar și păcatele omului, o pot întuneca, sau mai bine zis o pot ascunde în sinele mai adânc al ființei, dar fără a putea să o nege să o desființeze existențial, pentru că firea umană creată nu se poate nega pe ea însăși. Poate însă să se transfigureze, prin împreună lucrarea omului și a Duhului Sfânt pentru că a are în sine ca act al creației libertatea naturală

 Omul trebuie să aleagă dacă va înmulți talanții libertății naturale sau dacă îi va refuza sau, mai rău, îi va ascunde în egoismul său existențial, crezând în mod iluzoriu că numai manifestările în planul determinismului material și temporar îi pot asigura adevărata libertate. Este o alegere existențială pe care fiecare om, venind în această lume, la măsurile sale, în raport cu numărul talanților pe care i-a primit, este obligat să o facă.

Ar mai trebui subliniat și faptul că libertatea naturală, în concepția noastră, nu este un general abstract, nu poate fi înțeleasă numai prin concept și categorii raționale, ci este mai înainte de toate o categorie existențială, concretă pentru că firea generală a omului se realizează în individualitatea fiecărui om ca ipostas, astfel spus măreția omului constă în individualitatea ipostasului său, care poartă în sine întreaga fire umană, liberă după natura sa.

 

II. Libertatea stării sociale sau juridice a omului

Această precaritate existențială a libertății duce cu gândul la distincția pe care autorii doctrinei contractului social dar și reprezentanții curentelor raționaliste în filozofie o realizează între „starea naturală” și „starea socială” a omului. În studiile anterioare, pe care le-am dedicat doctrinei contractului social, am evidențiat cele mai importante concepții, fie în sensul considerării stării naturale a omului, ca inferioară stării sociale, sau, așa cum argumenta Jean Jaques Rousseau, superioritatea existenței naturale față de existența socială omului. Ne propunem ca într-un viitor studiu să analizăm în profunzime principalele aspecte ale stării naturale și stării sociale a omului.

Pentru economia acestui studiu dorim însă să subliniem ideea că în plan existențial nu poate fi concepută o distincție categorică între ceea ce s-ar putea numi starea naturală și, respectiv, starea socială a existenței umane. Dacă se înțelege prin „starea naturală” firea creată a omului, ea este permanentă și reprezintă esența în raport cu formele sociale ale existenței. În consecință, starea naturală nu este negată de existența socială, numai că ar putea fi contrazisă prin fenomenalitatea și precaritățile existențiale sociale. Trebuie să subliniem și faptul că există posibilitatea în mediul social ca omul să dezvolte prerogativele sale naturale, să descopere sensuri existențiale și astfel să sporească valoric pornind tocmai de la dimensiunile naturale ale firii sale. Este celebră în acest sens afirmația lui Schiller că: „Omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. În interpretarea noastră, această chemare sau, am putea spune, destin al omului, este oarecum opusă interpretărilor iluministe și naturaliste, deoarece are în vedere, în primul rând, o semnificație culturală. Omul se poate afirma ca ființă socială și prin acesta să sporească natura sa, prin mediul cultural în care este chemat să trăiască, dar și prin credință.

În acest context ideatic libertatea socială sau juridică nu urmează cu libertatea naturală a omului și ambele forme, precarități cum le numim noi coexistă împreună cu toate celelalte forme ontologice ale libertății. Libertatea naturală deoarece este proprie firii umane se află mai mult sau mai puțin evidentă în toate celelalte stări ontologice ale libertății, iar aceste stări în manifestările lor pot confirma, pot releva talanții libertății naturale sau o pot infirma. Libertatea naturală nu se manifestă prin sine, ci numai prin celelalte stări ale libertății, pentru că toate acestea sunt ontologice și fenomenale pe când libertatea naturală este ontologică și firească (a firii umane).

Pentru libertatea socială la fel și pentru celelalte stări fenomenale ale libertății intervine un factor existențial nou ne întâlnit pentru libertatea naturală și anume dimensiunea istorică a existenței. Existența omului în această lume se realizează nu numai social dar și în timp și istoric. Evoluția istorică a omului în mediul social, a societății, concretizează, dă conținut și sensuri libertății Realitățile sociale și istorice ale libertății pot fi în funcție de epocă, stat, sistem social, formă de guvernare întru sporirea și afirmarea libertății sau dimpotrivă, condiționarea, limitarea sau chiar abolirea acesteia. Spre deosebire libertatea naturală a omului chiar și în cele mai severe timpuri și forme de refuz a libertății omului în mediul social nu poate fi abolită. Dimpotrivă, în vremurile de prigoană și constrângere socială, la mulți oameni trăitori în credință și cultura, puterea libertății naturale devine tot mai evidentă și se concentrează cu deosebire la nivelul conștiinței proprie omului care crede și trăiește în Dumnezeu.

Cea mai importantă particularitate, în opinia noastă, a stării sociale a omului este determinată de ordinea normativă în care acesta trăiește, respectiv normele morale și normele juridice. O astfel de ordine este însăși creația omului, dar devine autonomă față de propriul său creator, structurându-se ca un sistem normativ și uneori valoric în raport de care există și se manifestă fenomenal fiecare om în mod deosebit în mediul social Omul nu poate refuza dimensiunea socială a existenței sale. Aristotel spune că omul este o ființă socială prin însuși natura sa. Folosind o expresie a filosofiei existențialiste, am putea spune că omul este condamnat să trăiască în mediul social și în acest mediu să se recreeze pe sine, pornind de la particularitățile naturale ale existenței sale, să se recreeze prin ceea ce ordinea valorică a socialului îi oferă ca mediu: credința și cultura.

Libertatea socială o numim și libertate juridică pentru că este exclusiv expresia normelor juridice a legii prin care se reglează și se reglementează conduita omului în mediul social. Legea, fie ea și Constituția, consacră, recunoaște și garantează libertatea umană, dar nu atât în forma sa ontologică cât în mod deosebit prin” libertăți juridice”. Dar legea are nevoie de un creator, de o putere care să o impună și această putere este statul. Atât legea cât și statul mai ales în formele sociale democratice trebuie să fie și legitime. Toate teoriile și concepțiile democratice pentru a legitima statul și legea și implicit puterea statului se întorc la om. Acesta este deținătorul puterii, iar statul o exercită în numele lui și spre binele lui. Este vorba însă de omul abstract, generic, așa cum Kant vorbea de „conștiința în genere „Finalitatea, scopul exercitării puterii și a existenței legii este tot unul abstract: binele comun interesul public. Omul concret rămâne mereu în umbră, este o existență recesivă în raport cu socialul și tot ce decurge din acesta, deși putere statală realizează totul în numele omului concret, imposibil totuși de identificat în abstractul și generalitate legii și a puterii statale. Expresia constituțională și legislativă cea mai aproape de acest dimensiune concretă a omului, fără însă a se identifica cu ea o constituie consacrarea normativă a drepturilor omului. Incontestabil realitatea normativă a drepturilor omului este un progres istoric în conștiința libertății, pentru cu esența năzuințelor, aspirațiilor, idealurilor existențiale ale omului în mediul social este sporirea și garantarea libertății individuale. Dar nu este suficientă consacrarea și garantarea acestor drepturi. Mai este nevoie de a fi respectate de către stat de a fi sporite prin măsuri pozitive ale statului. Mai este necesară și o justiție liberă și eficientă a cărui scop să nu fie numai împlinirea literei legii, cât mai ales dreptatea ca valoare dincolo de limitele și condiționările legi. De multe ori aceste imperative rămân în sfera generalității legii, a idealului am spune noi și de aceea mulți teoreticieni vorbesc de existența într-o societate democratică a „drepturilor omului, dar fără om”.

Libertatea creată de ordinea normativă juridică a socialului este necesară, dar exterioară realități individuale a existenței umane. Este o libertate care vine din afara existenței omului ca persoană. Este o libertate creată de stat prin lege în numele omului și aparent pentru om dar oarecum independentă de om.

Norma juridică și legea pentru că au la bază puterea statului înseamnă în esență constrângere. De aceea una dintre problemele fundamentale ale doctrinei dar și ale realității sociale este și sensurile raportului dintre constrângerea legii și libertatea pe care legea, generic o proclamă. În plan ideatic constrângerea și libertatea se exclud. Totuși, libertatea juridică a omului presupune coexistența constrângerii cu libertatea. Rezultatul concret: condiționări, limitări excepții, restrângeri ale exercițiului libertății individuale, în esență contrare libertății naturale a omului dar totuși necesare pentru existența socială a acestuia cu condiția să fie legitime, să fie mai mult decât simpla respectare a literei legii, adică să fie drepte, să respecte în plan juridic principiul proporționalității a cărui principală cerință este necesara adecvare a oricărei constrângeri privind libertatea socială la situația de fapt și la scopul urmărit, scop care de asemenea trebuie să îndeplinească aceiași condiție de legitimitate.

Teoreticienii au demonstrat și practica socială confirmă că mai multe legi, deci mai multă constrângere nu înseamnă mai multă libertate.

 Un alt aspect îl constituie dihotomia dintre caracterul general și abstract al normei juridice iar pe de altă parte concretul existențial al libertății, care ontologic, chiar și în forma sa juridică este proprie omului. Norma juridică este întotdeauna generală și impersonală, dar libertatea, chiar și în precaritatea sa socială și juridică nu poate fi decât personală, individuală, nu a unui om în genere ci a unui om concret. Este o dihotomie care poate genera contradicții și care nu poate fi depășită în existența socială a omului decât dacă celebra paradigmă „Nimeni nu este mai presus de lege„ care reprezintă fundamentul oricărui stat de drept este înțeleasă în alte sensuri decât cele specifice mecanismelor sociale și statale, în mod deosebit de către justiție și de toți aceia chemați să aplice legea: Mai presus de lege este omul în toată complexitatea și taina sa existențială, pentru că nu omul este pentru lege ci legea ar trebui să fie pentru om, pentru că nu omul este pentru societate, ci societatea ar trebui să fie pentru om.

Un astfel de raport, de multe ori contradictoriu, între libertatea concepută inclusiv ca ideal moral, iar pe de altă parte, ordinea normativă dată de lege, ne aduce aminte de distincția pe care o realiza Kant. Filosoful german remarca că între morala ideală (care aparține întotdeauna omului concret, inclusiv prin libertatea sa) și morala realizată există nu numai o diferență de grad, ci o adevărată antinomie. Morala este întemeiată pe libertate, iar legalitatea pe constrângere. Aceasta este o consecință a faptului că Immanuel Kant și-a construit morala independent de faptele științelor morale și nu a făcut decât ulterior aplicarea la drept și la toate domeniile morale și sociale. De aceea, pentru filosoful german sciziunea între ideal și real este iremediabilă, aspect care se adeverește de multe ori și în starea socială sau juridică a omului [3].

Desigur, pentru un regim de guvernare dictatorial, puterea însemnă prin ea însăși autoritatea absolută, cu îngrădirea până la eliminare a libertății individuale a omului, în accepțiunea sa socială. Între stat, puterea statului, iar pe de altă parte omul, ca persoană, există o ruptură iremediabilă, statul fiind dominant, iar formele libertății omului nu au ca finalitate persoana acestuia, ci numai interesul social sau interesul de dominare al puterii. Un exemplu edificator pentru această situație sunt unele dintre constituțiile române și regimul de guvernare pe care l-au creat. Ne referim la Constituția României din 1938 a Regelui Carol al doilea sau la Constituțiile române comuniste din perioada postbelică (1952, 1958 și 1965).

Pentru o societate democratică contemporană se discută nu numai de existența unei constituții, dar și de constituționalism, ceea ce înseamnă afirmarea și realizarea valorilor democratice, în primul rând ale libertății. Nu dorim să realizăm o analiză care ar necesita un studiu mai aprofundat, însă pericolul real pentru formele democratice de existență socială reprezintă tot dictatura, de data aceasta nu una care să aibă dorința de autosuficiență, ca în regimurile dictatoriale, ci o dictatură rezultată din însăși mecanismele de guvernare democratice. Este ceea ce noi numim, împreună cu alți sociologi și juriști, „dictatura maselor” într-o societate democratică. Orice decizie privind guvernarea, inclusiv sub aspectul creației legislative, implică această formulă imposibil de depășit „minoritatea se exprimă și majoritatea decide”. O astfel de modalitate de a fi a sistemelor instituționale democratice creează pericolul, care uneori devine real, a ignorării individualității persoanei umane, a concretului existențial, a înțelegerii omului, prin complexitatea sa și nu numai prin raportare la voința generală, impersonală a guvernanților sau la generalitatea legii. Dacă dictatura înseamnă, prin însăși natura ei, puterea absolută a statului, într-o societate democratică pericolul major pentru libertatea individuală este excesul de putere, adică realizarea atribuțiilor de guvernare, înțelegând prin aceasta activitatea legislativă, administrativă și chiar a instanțelor judecătorești numai în litera formală a legii, dar fără să aibă și justificarea necesară față de diversul concret existențial. Altfel spus, măsurile, după caz, legislative, administrative sau juridice, realizate cu exces de putere, depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, identificat sub forma unui interes public, și prin aceasta restrâng în mod nepermis exercițiul libertății individuale a omului ca ființă socială. Garantarea libertății individuale într-un context democratic constă tocmai în încercările în plan constituțional și juridic de a elimina excesul de putere, altfel spus de a trece de la litera legii la ideea de dreptate socială. Este un proces dialectic, de multe ori sinuos, dar care uneori se realizează, în primul rând, prin instanțele internaționale de control privind respectarea drepturilor omului, dar și prin activitatea instanțelor naționale.

Libertatea socială sau libertatea juridică, ca precaritate a libertății, în mediul ei caracteristic, adică în fenomenalitatea socială, are o expresie contractuală, ceea ce implică, în limbaj juridic, formele contractuale civile, dar și însăși contractul social. Aproapele nostru, în manifestările libertății sociale este cel pentru care noi avem un interes, iar el are un interes pentru noi sau, după caz, pentru bunurile lui, bunurile noastre sau prestațiile reciproce. Contractul poate fi explicit, dar de cele mai multe ori nu este vizibil, însă se manifestă relațional în mediul social. În contractul civil inclusiv formele nepatrimoniale, căsătoria, relațiile de familie și altele libertatea mea în mediul social se întâlnește cu libertatea altuia, se intercondiționează, libertatea mea depinde de realizarea libertății altuia. O astfel de relație este întotdeauna una pragmatică, deoarece urmărește realizarea unui scop de cele mai multe ori bine determinat, fără ca acest scop să fie întotdeauna unul material. Includem într-o astfel de relație inclusiv pragmatismul ideal valoric. Se poate realiza, în acest fel, în mediul social democratic un ideal existențial, social și în același timp juridic al omului, respectiv „coexistența libertăților”, ceea ce înseamnă că libertatea mea are ca limită existențială socială libertatea altuia și, totodată, eu sunt liber numai dacă respect libertatea celuilalt într-o relație contractuală explicită sau tacită. Reprezintă existența omului alături de semenul său dar nu întotdeauna împreună cu acesta , ceea ce justifică și precaritatea acestei forme de libertate . O asemenea particularitate a stării sociale sau juridice a omului a fost remarcată încă de Aristotel care făcea distincție între „justiția comutativă” specifică unei relații de coexistență a libertăților și de distribuție a bunurilor și valorilor în baza acestui principiu, iar pe de altă parte „justiția distributivă” care reprezintă raportul între stat, putere de stat și lege, pe de o parte, iar la celălalt plan, omul, în realitatea sa concretă, justiție care se traduce în sintagma generală „de a i se da fiecăruia ce i se cuvine” de către stat ,de către putere .

Incontestabil, libertatea socială are o dimensiune istorică, forme concrete de realizare, poate cunoaște amplificări, dar și dureroase paradoxuri sau, ceea ce se întâmplă de multe ori în lumea contemporană, înțelegerea acesteia numai ca acumulare materială, ignorându-se de multe ori până la negare valorile spirituale, culturale și credința.

Cu toate acestea, libertatea ca formă contractuală exprimă idealul remarcat încă de multă vreme, și anume că pentru a ajunge la libertate proprie. Trebuie să respecți libertatea celorlalți. De aceea, preocuparea omului nu trebuie să fie închiderea în egoismul său pentru a câștiga libertatea sa socială, ci deschidere a ființei sale spre împlinirea sa în libertatea celorlalți.

Desigur, libertatea socială, ca orice altă formă de libertate înseamnă capacitatea, dar și discernământul omului de a alege, a decide și a înfăptui. Iar alegerea între diferite variante posibile existențiale este de esența libertății sociale Important este ca o astfel de alegere să fie conștientă și să fie determinată de valorile culturale și religioase perene, și nu neapărat de obscure interese materiale. Și călăuzită exclusiv de pragmatismul teleologic al acumulării materiale Cuviosul Isaia Pustnicul remarca și această dimensiune socială a libertății: „Iar Dumnezeu creându-l pe om, l-a făcut liber, de sine stăpânitor, primitor al îmbierii binelui și răului” [4].

Spuneam la începutul acestor modeste considerații că această formă a libertății este precară, fără însă a fi peiorativă. Precaritatea poate fi discutată sub mai multe aspecte, dar la nivel ontologic avem în vedere neîmplinirea ei în acest spațiu al realității. Pentru a explica o asemenea stare folosim modelul ontologic al filosofului Constantin Noica, bazat pe raportul dintre „general ,determinații și individual”. În esență, în concepția filosofului, devenirea se împlinește spiritual în ființă când cele trei dimensiuni ontologice coexistă, se întrepătrund. Orice de câte ori nu se realizează o astfel de unitate, există o precaritate.

În cazul libertății sociale sau juridice, ca stare existențială a omului, întâlnim toate cele trei dimensiuni ontologice mai sus exprimate, dar fără a fi unele prin altele. Astfel, generalitatea legii rămâne în exterioritatea individualității umane, iar determinațiile pe care omul și le dă respectă de multe ori numai forma generalului, respectiv a normei juridice, în limitele pe care acesta le impune. Generalitatea normei juridice, impersonală prin esența sa, nu poate cuprinde diversitatea individualității existenței umane, unde libertatea se manifestă Există și o contradicție unilaterală: generalul normativ poate să contrazică libertatea individuală, dar libertatea individuală în manifestarea sa socială nu poate contrazice generalul normativ, pentru că în caz contrar intervine răspunderea juridică și sancțiunea juridică.


NOTE
 [1] J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Antet, București, 2000, p.107-108
 [2] Ibidem, p.108-109. Pentru dezvoltări a se vedea și: Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p. 176
 [3] Pentru dezvoltări a se vedea Istoria filosofiei moderne. Perioada contemporană. Omagiu profesorului I.Petrovici, Vol. III, București, 1938,p.157-159
 [4] Filocalia, Ed. Humanitas, București, 2008, Vol. XII, p.265

 

 

21-12-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu