Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 992

Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II)

Dr. Marius Andreescu
Tags: libertate;
Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (II)
    Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 
 
Precarități ale libertății

Prima parte a studiului nostru o încheiam anunţând intenţia de a analiza ceea ce noi numim „precarităţi ale libertăţii”, în sensul că sunt forme încă neîmplinite ale libertăţii ca determinare existenţială a omului, dar care exprimă una dintre numeroasele modalităţi de existenţă a omului, în individualitatea sa, în mediul social, în mediul cultural şi nu în ultimul rând în dimensiunea spirituală a existenţei sale. Identificăm ca precarităţi ale libertăţii: libertatea naturală; libertatea socială sau juridică; libertatea morală; libertatea culturală şi libertatea conştiinţei. Evident acestea nu sunt singurele forme existenţiale de manifestare a libertăţii umane, dar le considerăm cele mai semnificative pentru conceptul de libertate, dar şi pentru specificul existenţial uman

 Precarităţile libertăţii nu reprezintă aspecte negative, contrare ideii existenţiale de libertate, ci stări care se pot intercondiţiona şi coexista în dialectica devenirii omului ca fiinţă, dialectica regăsirii de sine în sfera deplinătăţii libertăţii care este şi deplinătatea existenţială a sa. În prezentul studiu ne propunem să subliniem câteva aspecte ale libertăţii naturale şi ale libertăţii sociale sau juridice ale omului

 

  1. Libertatea naturală

În filozofie, acest concept este larg utilizat, în mod deosebit de reprezentanţii doctrinei contractului social a just-naturalismului, dar şi de curentele raţionaliste, care în general recunosc subiectului uman un loc privilegiat în cadrul existenţei.

 Rousseau afirma în acest sens: „Ceea ce pierde omul prin contractul social este libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce-l ispiteşte şi ce poate atinge; de câştigat câştigă libertatea civilă şi proprietatea a tot ce posedă (…) trebuie să distingem între libertatea naturală, care nu are alte limite decât faptele individului, de libertatea civilă, care este limitată de voinţa generală”[1]. Acelaşi gânditor sublinia că libertatea naturală nu poate fi abandonată de către om, ci numai limitată prin contractul social, în ceea ce priveşte exercitarea sa. Iată ce spunea filosoful: „A renunţa la libertatea sa înseamnă a renunţa la calitatea de om, la drepturile umane, ba chiar la datoriile sale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate; o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului. Dacă îţi lipseşte voinţa de orice libertate, înseamnă să faci ca actele tale să fie lipsite de orice moralitate”[2].

Drepturile naturale, considerate ca fiind imuabile, inerente existenţei umane şi prin aceasta absolute, fac parte din ceea ce teoreticienii curentelor raţionaliste în filozofie şi teoreticienii doctrinei contractului social desemnează a fi libertatea naturală a omului, opusă, dar nu neapărat contrară, determinărilor normativiste, morale sau juridice.

Libertatea naturală a omului este înţeleasă mai mult ca drept natural al omului în semnificaţia sa juridică a cărui realitate şi semnificaţie este cea ce adepţii teoriei contractului social desemnează a fi starea naturală a omului opusă stării sociale.

Noi dorim să lărgim sensul şi semnificaţiile libertăţii naturale de la această formă particulară juridică,la o dimensiune ontologică ca proprie firii şi fiinţei umane. Cum ar spune Aristotel, libertatea în această dimensiune naturală este proprie omului, definitorie pentru existenţa sa. Libertatea naturală nu poate fi rezumată şi înţeleasă numai prin formele dreptului natural, ci mai ales prin legătura nemijlocită între firea umană şi această proprietate existenţială, prin care însăşi firea omului se defineşte. Părintele Dumitru Stăniloae afirma în acest sens că „omul este în esenţă duh şi libertate”.

Omul a fost creat liber, adică nesupus unor servituţi sau constrângeri care ar fi putut să îngrădească sau să diminueze valoarea fiinţei sale în raport cu toată existenţa creată. Prima şi cea mai grea servitute de care firea umană şi omul cel dintâi creaţi a fost ferite prin actul creaţiei este păcatul. Prin propria sa voie liberă omul nu a evitat căderea în această servitute şi în consecinţa a diminuat libertatea naturală a firii sale,fără însă a o anula

 Libertatea, ca dimensiune naturală a existenţei omului, este şi premiza posibilităţii dialogului pe care orice fiinţă umană poată să-l aibă cu Dumnezeu, cu semenul său şi cu tot universul. Acesta este un dialog existenţial diferit şi chiar superior simplei comunicări verbale şi raţionale pentru că se bazează şi conţine comuniunea de iubire iar ca modalitate de înfăptuire este „trăirea” în comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi prin Persoanele Sfintei Treimi în comuniune de iubire cu semenii, cu aproapele dar şi cu tot universul. Este un dialog natural şi în acelaşi timp spiritual al cărei posibilitatea este dată de libertatea naturală a firii umane,care poată astfel să se opună,spiritual, determinărilor, condiţionărilor şi limitelor existenţei în rup din acest veac,să depăşească astfel legile repetitive ale materiei. Dacă firea umană nu ar fi fost creată liberă natural,liberă faţă de determinismul natural şi temporara al acestui veac un asemenea dialog existenţial nu ar fi posibil.

Sensul existenţial al libertăţii naturale cuprinde în sine şi vocaţia, am spune noi într-un limbaj oarecum juridic, iar în sens filosofic şi teologic destinul şi destinaţia omului. În acest veac de a-şi crea propria sa existenţă socială,dar în acelaşi timp morală, valorică şi raţională, liberă de formele determinismului natural şi temporal în care este nevoit să trăiască. Numai ca fiinţă liberă natural omul poată să transgreseze şi, mai mult, să transfigureze realitatea materială şi temporală, altfel spus să descopere sensurile profund spirituale ale existenţei, să le valorifice şi să creeze în cadrul acestor sensuri spirituale propriile sale sensuri ca acte de cultură, şi chiar în şi prin mediul social prin starea sa socială create de om, care spunem noi sunt consecinţa directă a libertăţii naturale a firii umane. Prin urmare societatea,legile societăţii, întreaga istorie socială este o creaţie a libertăţii naturale a omului, este răspunsul existenţial pe care fiinţa umană în toată diversitate formelor de manifestare şi în istoria sa înţeleasă ca” progres în conştiinţa libertăţii”,cum spune Hegel îl dă, opunându-l legilor repetitive aparent implacabile ale materiei şi ale timpului acestui veac. „Nu suntem născuţi din timp ci din veşnicie” spune Părintele Arsenie Boca. Iar eternitatea ca origine şi ca destinaţie se regăseşte deplin în libertatea naturală a firii umane aşa cum a fost creată.

Iar destinaţia omului este desăvârşirea a cărei drum infinit adâncit în adâncul de smerenie şi de iubire al lui Dumnezeu începe încă din acest veac şi va continua în eshatologie. Dialectica fiinţei umane a devenirii întru desăvârșire nu poate fi rezultatul nici unei constrângeri, ci numai consecinţa nemijlocită a libertăţii naturale,a libertăţii celei după fire a omului. Sfântul Issac Sirul spunea că „adâncul smereniei este desăvârşirea”, iar „smerenia este un act voit al libertăţii noastre”, cum afirma vrednicul de pomenire Înalt Prea Sfinţitul Justinian al Maramureşului. Ori acest act al manifestării libertăţii noastre are ca bază ontologică libertatea naturală a omului

Acest înţeles al libertăţii naturale cuprinde în sine dimensiunea existenţial umană, nu atât ca fiinţă în structuri materiale şi temporale, cât mai ales ca fiinţă spirituală, capabilă de comuniune, în primul rând, prin iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „în iubire este toată libertatea”. Mai înainte de a fi libertatea manifestată, ea este o libertate natural existenţială, în sensul că iubirea este un dar existenţial al omului prin care acesta se individualizează în raport cu sine însuşi, dar şi cu ceilalți. Libertatea naturală cuprinde, în acelaşi timp, şi menirea după firea omului, de a se manifesta ca fiinţă morală şi ca fiinţă etică, de a crea propriul său univers valoric, care să reflecte şi să materializeze valorile absolute transcendentale.

Numai ca fiinţă liberă natural omul se poate cunoaşte pe sine, poate avea o perspectivă critică asupra limitelor raţiunii sale, dar şi a neputinţelor şi limitelor existenţiale fireşti. Cunoaşterea de sine este, mai înainte de orice, expresia libertăţii naturale a aceluia care a ajuns la conştiinţa dimensiunii naturale libere a fiinţei sale.

Precaritatea existenţială a libertăţii naturale însoţeşte în orice moment manifestările fenomenologice ale omului în plan individual sau social. Este foarte important ca, prin cunoaşterea de sine, prin credinţă, dar şi prin lucrarea harului, omul să ajungă la cunoştinţa libertăţii sale naturale, altfel spus această proprietate ontologică, absolută a firii sale, să devină un element al conştiinţei de sine. În acest sens, părintele Arsenie Boca sublinia că ”Libertatea conştiinţei de sine este cel mai adânc bun spiritual pe care îl are la îndemână omul în realizarea menirii sale în această lume”. Prin urmare, libertatea naturală poată să rămână numai un dat existenţial, inerent firii umane, dar necunoscut pentru acela care nu a ajuns la conştiinţa propriei sale existenţe în această dimensiune a libertăţii şi care trăieşte încă sub diferite forme de servituţi, dintre care cele mai apăsătoare sunt cele ale patimilor sale, ale nemulţumirilor, ale egoismului exacerbat şi în general trăirea exclusivă în fenomenalitatea existenţială, fără raportare la „sinele mai adânc” pe care fiecare dintre noi îl avem şi pe care trebuie să-l descoperim. Spunea în acest sens filosoful Constantin Noica că „trebuie să fii infidel eului tău, pentru a descoperi sinele mai adânc”,iar Fericitul Augustin afirma: Este în noi ceva mai adânc decât noi înşine. Această infidelitate faţă de propriul său „eu” înseamnă de fapt o depărtare de precarităţile fenomenalităţii existenţiale în mediul social şi în acelaşi timp o distanţare tot mai accentuată faţă de determinismul actual şi temporar sau, într-un alt sens, o transfigurare a acestui determinism prin dimensiunea spirituală, singura compatibilă cu libertatea naturală a omului. Omul, liber natural, depăşeşte stadiul de individ şi poate fi înţeles ca individualitate sau fiinţă spirituală, ca persoană, calitate pe care o posedă în însăşi firea sa, dar pe care trebuie să o descopere şi să o dezvolte printr-o lucrare teandrică a sa şi a harului.

Libertatea naturală înseamnă în acelaşi timp şi demnitatea omului ca fiinţă, aşa cum a fost creată de Dumnezeu. Demnitatea omului legată de libertatea sa naturală se traduce în planul manifestării fenomenologice existenţiale, inclusiv social, în capacitatea acestuia de a alege între bine şi rău, între egoism şi toleranţă, între iubirea de sine sau iubirea de Dumnezeu şi de semeni, între a trăi exclusiv în dimensiunea materială şi temporară a existenţei sau a se manifesta prin credinţă şi creaţie şi prin întreaga sa lucrare ca fiinţă liberă şi spirituală. Mai înseamnă şi alegerea fundamentală existenţială între refuzul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a recunoaşte că depinde de Dumnezeu, iar pe de altă parte, înțelegerea dependenţei existenţiale pe care omul o are faţă de Persoana Supremă, dar şi răspunsul afirmativ continuu la chemarea pe care Domnul Isus Hristos o adresează fiecărui om.

Este un lucru extraordinar că Dumnezeu respectă această libertate a omului, chiar şi libertatea acestuia de a refuza comuniunea de iubire la care este chemat cu Dumnezeu şi prin Domnul Iisus cu semenii şi cu universul întreg. Demnitatea omului, înţeleasă ca libertate naturală, reprezintă de fapt şi locul privilegiat al acestuia pe scara creaţiei, un loc însă care presupune şi multă responsabilitate asupra deciziilor pe care omul este chemat să le ia iar în plan general implică responsabilitatea omului, faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu dar şi pentru realizarea destinului la care a fost chemat prin creaţie ca fiinţă spirituală şi liberă

Într-o asemenea interpretare, dimensiunea naturală a libertăţii depăşeşte cu mult ceea ce raţionalismul filosofic doreşte a fi înţeles ca stare naturală existenţială umană sau ca drepturi naturale inerente existenţei umane. Libertatea naturală nu poate fi concepută numai ca un început în planul evoluţiei existenţei umane, ci o permanenţă a existenţei acestuia de la momentul creaţiei şi până în prezent. Ea este un dar care se regăseşte în însăşi firea umană, pe care omul trebuie să-l conştientizeze pentru a se manifesta ca fiinţă liberă. Nu pot fi liber în plan social sau în orice alte forme de manifestare existenţială, dacă mai înainte nu devin conştient de libertatea naturală a fiinţei mele, ca dimensiune a firii.

Libertatea, ca dar natural al omului, poate fi înţeleasă ca fiind talanţii pe care acesta îi primeşte de la Creator şi pe care este dator să îi înmulţească.

Noi spunem că libertatea naturală rămâne totuşi în precaritate, nu este o împlinire a libertăţii, deoarece ea reprezintă numai o proprietate a firii, fără a fi încă valorificată în manifestările sale existenţiale. În nici un caz nu poate fi înţeleasă abstract, raţional sau ca simplă posibilitate într-un tablou al categoriilor logice opusă unei anumite realităţi Libertatea naturală este o permanenţă existenţială a firii şi a omului chiar dacă păcatul originar şi păcatele omului, o pot întuneca, sau mai bine zis o pot ascunde în sinele mai adânc al fiinţei, dar fără a putea să o nege să o desfiinţeze existenţial, pentru că firea umană creată nu se poate nega pe ea însăşi. Poate însă să se transfigureze, prin împreună lucrarea omului şi a Duhului Sfânt pentru că a are în sine ca act al creaţiei libertatea naturală

 Omul trebuie să aleagă dacă va înmulţi talanţii libertăţii naturale sau dacă îi va refuza sau, mai rău, îi va ascunde în egoismul său existenţial, crezând în mod iluzoriu că numai manifestările în planul determinismului material şi temporar îi pot asigura adevărata libertate. Este o alegere existenţială pe care fiecare om, venind în această lume, la măsurile sale, în raport cu numărul talanţilor pe care i-a primit, este obligat să o facă.

Ar mai trebui subliniat şi faptul că libertatea naturală, în concepţia noastră, nu este un general abstract, nu poate fi înţeleasă numai prin concept şi categorii raţionale, ci este mai înainte de toate o categorie existenţială, concretă pentru că firea generală a omului se realizează în individualitatea fiecărui om ca ipostas, astfel spus măreţia omului constă în individualitatea ipostasului său, care poartă în sine întreaga fire umană, liberă după natura sa.

 

II. Libertatea stării sociale sau juridice a omului

Această precaritate existenţială a libertăţii duce cu gândul la distincţia pe care autorii doctrinei contractului social dar şi reprezentanții curentelor raţionaliste în filozofie o realizează între „starea naturală” şi „starea socială” a omului. În studiile anterioare, pe care le-am dedicat doctrinei contractului social, am evidenţiat cele mai importante concepţii, fie în sensul considerării stării naturale a omului, ca inferioară stării sociale, sau, aşa cum argumenta Jean Jaques Rousseau, superioritatea existenţei naturale faţă de existenţa socială omului. Ne propunem ca într-un viitor studiu să analizăm în profunzime principalele aspecte ale stării naturale şi stării sociale a omului.

Pentru economia acestui studiu dorim însă să subliniem ideea că în plan existenţial nu poate fi concepută o distincţie categorică între ceea ce s-ar putea numi starea naturală şi,respectiv, starea socială a existenţei umane. Dacă se înţelege prin „starea naturală” firea creată a omului, ea este permanentă şi reprezintă esenţa în raport cu formele sociale ale existenţei. În consecinţă, starea naturală nu este negată de existenţa socială, numai că ar putea fi contrazisă prin fenomenalitatea şi precarităţile existenţiale sociale. Trebuie să subliniem şi faptul că există posibilitatea în mediul social ca omul să dezvolte prerogativele sale naturale, să descopere sensuri existenţiale şi astfel să sporească valoric pornind tocmai de la dimensiunile naturale ale firii sale. Este celebră în acest sens afirmaţia lui Schiller că: „Omul trebuie să sporească natura în mijlocul naturii”. În interpretarea noastră, această chemare sau, am putea spune, destin al omului, este oarecum opusă interpretărilor iluministe şi naturaliste, deoarece are în vedere, în primul rând, o semnificaţie culturală. Omul se poate afirma ca fiinţă socială şi prin acesta să sporească natura sa, prin mediul cultural în care este chemat să trăiască, dar şi prin credinţă.

În acest context ideatic libertatea socială sau juridică nu urmează cu libertatea naturală a omului şi ambele forme, precarităţi cum le numim noi coexistă împreună cu toate celelalte forme ontologice ale libertăţii. Libertatea naturală deoarece este proprie firii umane se află mai mult sau mai puţin evidentă în toate celelalte stări ontologice ale libertăţii,iar aceste stări în manifestările lor pot confirma,pot releva talanţii libertăţii naturale sau o pot infirma. Libertatea naturală nu se manifestă prin sine, ci numai prin celelalte stări ale libertăţii,pentru că toate acestea sunt ontologice şi fenomenale pe când libertatea naturală este ontologică şi firească (a firii umane).

Pentru libertatea socială la fel şi pentru celelalte stări fenomenale ale libertăţii intervine un factor existenţial nou ne întâlnit pentru libertatea naturală şi anume dimensiunea istorică a existenţei. Existenţa omului în această lume se realizează nu numai social dar şi în timp şi istoric. Evoluţia istorică a omului în mediul social, a societăţii, concretizează, dă conţinut şi sensuri libertăţii Realităţile sociale şi istorice ale libertăţii pot fi în funcţie de epocă,stat, sistem social, formă de guvernare întru sporirea şi afirmarea libertăţii sau dimpotrivă, condiţionarea,limitarea sau chiar abolirea acesteia. Spre deosebire libertatea naturală a omului chiar şi în cele mai severe timpuri şi forme de refuz a libertăţii omului în mediul social nu poate fi abolită. Dimpotrivă,în vremurile de prigoană şi constrângere socială, la mulţi oameni trăitori în credinţă şi cultura, puterea libertăţii naturale devine tot mai evidentă şi se concentrează cu deosebire la nivelul conștiinței proprie omului care crede şi trăieşte în Dumnezeu.

Cea mai importantă particularitate, în opinia noastă, a stării sociale a omului este determinată de ordinea normativă în care acesta trăieşte, respectiv normele morale şi normele juridice. O astfel de ordine este însăşi creaţia omului, dar devine autonomă faţă de propriul său creator, structurându-se ca un sistem normativ şi uneori valoric în raport de care există şi se manifestă fenomenal fiecare om în mod deosebit în mediul social Omul nu poate refuza dimensiunea socială a existenţei sale. Aristotel spune că omul este o fiinţă socială prin însuşi natura sa. Folosind o expresie a filosofiei existenţialiste, am putea spune că omul este condamnat să trăiască în mediul social şi în acest mediu să se recreeze pe sine, pornind de la particularităţile naturale ale existenţei sale, să se recreeze prin ceea ce ordinea valorică a socialului îi oferă ca mediu: credinţa şi cultura.

Libertatea socială o numim şi libertate juridică pentru că este exclusiv expresia normelor juridice a legii prin care se reglează şi se reglementează conduita omului în mediul social. Legea, fie ea şi Constituţia,consacră,recunoaşte şi garantează libertatea umană, dar nu atât în forma sa ontologică cât în mod deosebit prin” libertăţi juridice”. Dar legea are nevoie de un creator, de o putere care să o impună şi această putere este statul. Atât legea cât şi statul mai ales în formele sociale democratice trebuie să fie şi legitime. Toate teoriile şi concepţiile democratice pentru a legitima statul şi legea şi implicit puterea statului se întorc la om. Acesta este deţinătorul puterii, iar statul o exercită în numele lui şi spre binele lui. Este vorba însă de omul abstract,generic, aşa cum Kant vorbea de „conştiinţa în genere „Finalitatea, scopul exercitării puterii şi a existenţei legii este tot unul abstract: binele comun interesul public. Omul concret rămâne mereu în umbră, este o existenţă recesivă în raport cu socialul şi tot ce decurge din acesta, deşi putere statală realizează totul în numele omului concret,imposibil totuşi de identificat în abstractul şi generalitate legii şi a puterii statale. Expresia constituţională şi legislativă cea mai aproape de acest dimensiune concretă a omului, fără însă ase identifica cu ea o constituie consacrarea normativă a drepturilor omului. Incontestabil realitatea normativă a drepturilor omului este un progres istoric în conştiinţa libertăţii, pentru cu esenţa năzuinţelor, aspiraţiilor, idealurilor existenţiale ale omului în mediul social este sporirea şi garantarea libertăţii individuale. Dar nu este suficientă consacrarea şi garantarea acestor drepturi. Mai este nevoie de a fi respectate de către stat de a fi sporite prin măsuri pozitive ale statului. Mai este necesară şi o justiţie liberă şi eficientă a cărui scop să nu fie numai împlinirea literei legii, cât mai ales dreptatea ca valoare dincolo de limitele şi condiţionările legi. De multe ori aceste imperative rămân în sfera generalităţii legii, a idealului am spune noi şi de aceea mulţi teoreticieni vorbesc de existenţa într-o societate democratică a „drepturilor omului, dar fără om”.

Libertatea creată de ordinea normativă juridică a socialului este necesară, dar exterioară realităţi individuale a existenței umane. Este o libertate care vine din afara existenţei omului ca persoană. Este o libertate creată de stat prin lege în numele omului şi aparent pentru om dar oarecum independentă de om.

Norma juridică şi legea pentru că au la bază puterea statului înseamnă în esenţă constrângere. De aceea una dintre problemele fundamentale ale doctrinei dar şi ale realităţii sociale este şi sensurile raportului dintre constrângerea legii şi libertatea pe care legea, generic o proclamă. În plan ideatic constrângerea şi libertatea se exclud. Totuşi, libertatea juridică a omului presupune coexistenţa constrângerii cu libertatea. Rezultatul concret: condiţionări, limitări excepţii, restrângeri ale exerciţiului libertăţii individuale, în esenţă contrare libertăţii naturale a omului dar totuşi necesare pentru existenţa socială a acestuia cu condiţia să fie legitime, să fie mai mult decât simpla respectare a literei legii, adică să fie drepte, să respecte în plan juridic principiul proporţionalităţii a cărui principală cerinţă este necesara adecvare a oricărei constrângeri privind libertatea socială la situaţia de fapt şi la scopul urmărit, scop care de asemenea trebuie să îndeplinească aceiaşi condiţie de legitimitate.

Teoreticienii au demonstrat şi practica socială confirmă că mai multe legi, deci mai multă constrângere nu înseamnă mai multă libertate.

 Un alt aspect îl constituie dihotomia dintre caracterul general şi abstract al normei juridice iar pe de altă parte concretul existenţial al libertăţii,care ontologic, chiar şi în forma sa juridică este proprie omului. Norma juridică este întotdeauna generală şi impersonală,dar libertatea,chiar şi în precaritatea sa socială şi juridică nu poate fi decât personală, individuală, nu a unui om în genere ci a unui om concret. Este o dihotomie care poate genera contradicţii şi care nu poate fi depăşită în existenţa socială a omului decât dacă celebra paradigmă „Nimeni nu este mai presus de lege„ care reprezintă fundamentul oricărui stat de drept este înţeleasă în alte sensuri decât cele specifice mecanismelor sociale şi statale, în mod deosebit de către justiţie şi de toţi aceia chemaţi să aplice legea: Mai presus de lege este omul în toată complexitatea şi taina sa existenţială, pentru că nu omul este pentru lege ci legea ar trebui să fie pentru om, pentru că nu omul este pentru societate, ci societatea ar trebui să fie pentru om.

Un astfel de raport, de multe ori contradictoriu, între libertatea concepută inclusiv ca ideal moral, iar pe de altă parte, ordinea normativă dată de lege, ne aduce aminte de distincţia pe care o realiza Kant. Filosoful german remarca că între morala ideală (care aparţine întotdeauna omului concret, inclusiv prin libertatea sa) şi morala realizată există nu numai o diferenţă de grad, ci o adevărată antinomie. Morala este întemeiată pe libertate, iar legalitatea pe constrângere. Aceasta este o consecinţă a faptului că Immanuel Kant şi-a construit morala independent de faptele științelor morale şi nu a făcut decât ulterior aplicarea la drept şi la toate domeniile morale şi sociale. De aceea, pentru filosoful german sciziunea între ideal şi real este iremediabilă, aspect care se adevereşte de multe ori şi în starea socială sau juridică a omului[3].

Desigur, pentru un regim de guvernare dictatorial, puterea însemnă prin ea însăşi autoritatea absolută, cu îngrădirea până la eliminare a libertăţii individuale a omului, în accepţiunea sa socială. Între stat, puterea statului, iar pe de altă parte omul, ca persoană, există o ruptură iremediabilă, statul fiind dominant, iar formele libertăţii omului nu au ca finalitate persoana acestuia, ci numai interesul social sau interesul de dominare al puterii. Un exemplu edificator pentru această situaţie sunt unele dintre constituţiile române şi regimul de guvernare pe care l-au creat. Ne referim la Constituţia României din 1938 a Regelui Carol al doilea sau la Constituţiile române comuniste din perioada postbelică (1952, 1958 şi 1965).

Pentru o societate democratică contemporană se discută nu numai de existența unei constituții, dar şi de constituționalism, ceea ce înseamnă afirmarea şi realizarea valorilor democratice, în primul rând ale libertăţii. Nu dorim să realizăm o analiză care ar necesita un studiu mai aprofundat, însă pericolul real pentru formele democratice de existenţă socială reprezintă tot dictatura, de data aceasta nu una care să aibă dorinţa de autosuficienţă, ca în regimurile dictatoriale, ci o dictatură rezultată din însăşi mecanismele de guvernare democratice. Este ceea ce noi numim, împreună cu alţi sociologi şi jurişti, „dictatura maselor” într-o societate democratică. Orice decizie privind guvernarea, inclusiv sub aspectul creaţiei legislative, implică această formulă imposibil de depăşit „minoritatea se exprimă şi majoritatea decide”. O astfel de modalitate de a fi a sistemelor instituţionale democratice creează pericolul, care uneori devine real, a ignorării individualităţii persoanei umane, a concretului existenţial, a înţelegerii omului, prin complexitatea sa şi nu numai prin raportare la voinţa generală, impersonală a guvernanţilor sau la generalitatea legii. Dacă dictatura înseamnă, prin însăşi natura ei, puterea absolută a statului, într-o societate democratică pericolul major pentru libertatea individuală este excesul de putere, adică realizarea atribuţiilor de guvernare, înţelegând prin aceasta activitatea legislativă, administrativă şi chiar a instanţelor judecătoreşti numai în litera formală a legii, dar fără să aibă şi justificarea necesară faţă de diversul concret existenţial. Altfel spus, măsurile, după caz, legislative, administrative sau juridice, realizate cu exces de putere, depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop legitim, identificat sub forma unui interes public, şi prin aceasta restrâng în mod nepermis exerciţiul libertăţii individuale a omului ca fiinţă socială. Garantarea libertăţii individuale într-un context democratic constă tocmai în încercările în plan constituţional şi juridic de a elimina excesul de putere, altfel spus de a trece de la litera legii la ideea de dreptate socială. Este un proces dialectic, de multe ori sinuos, dar care uneori se realizează, în primul rând, prin instanţele internaţionale de control privind respectarea drepturilor omului, dar şi prin activitatea instanţelor naţionale.

Libertatea socială sau libertatea juridică, ca precaritate a libertăţii, în mediul ei caracteristic, adică în fenomenalitatea socială, are o expresie contractuală, ceea ce implică, în limbaj juridic, formele contractuale civile, dar şi însăşi contractul social. Aproapele nostru, în manifestările libertăţii sociale este cel pentru care noi avem un interes, iar el are un interes pentru noi sau, după caz, pentru bunurile lui, bunurile noastre sau prestaţiile reciproce. Contractul poate fi explicit, dar de cele mai multe ori nu este vizibil, însă se manifestă relaţional în mediul social. În contractul civil inclusiv formele nepatrimoniale, căsătoria, relaţiile de familie şi altele libertatea mea în mediul social se întâlneşte cu libertatea altuia, se intercondiţionează, libertatea mea depinde de realizarea libertăţii altuia. O astfel de relaţie este întotdeauna una pragmatică, deoarece urmăreşte realizarea unui scop de cele mai multe ori bine determinat, fără ca acest scop să fie întotdeauna unul material. Includem într-o astfel de relaţie inclusiv pragmatismul ideal valoric. Se poate realiza, în acest fel, în mediul social democratic un ideal existenţial, social şi în acelaşi timp juridic al omului, respectiv „coexistenţa libertăţilor”, ceea ce înseamnă că libertatea mea are ca limită existenţială socială libertatea altuia şi, totodată, eu sunt liber numai dacă respect libertatea celuilalt într-o relaţie contractuală explicită sau tacită. Reprezintă existenţa omului alături de semenul său dar nu întotdeauna împreună cu acesta , ceea ce justifică şi precaritatea acestei forme de libertate . O asemenea particularitate a stării sociale sau juridice a omului a fost remarcată încă de Aristotel care făcea distincţie între „justiţia comutativă” specifică unei relaţii de coexistenţă a libertăţilor şi de distribuţie a bunurilor şi valorilor în baza acestui principiu, iar pe de altă parte „justiţia distributivă” care reprezintă raportul între stat, putere de stat şi lege, pe de o parte, iar la celălalt plan, omul, în realitatea sa concretă, justiţie care se traduce în sintagma generală „de a i se da fiecăruia ce i se cuvine” de către stat ,de către putere .

Incontestabil, libertatea socială are o dimensiune istorică, forme concrete de realizare, poate cunoaște amplificări, dar şi dureroase paradoxuri sau, ceea ce se întâmplă de multe ori în lumea contemporană, înţelegerea acesteia numai ca acumulare materială, ignorându-se de multe ori până la negare valorile spirituale, culturale şi credinţa.

Cu toate acestea, libertatea ca formă contractuală exprimă idealul remarcat încă de multă vreme, şi anume că pentru a ajunge la libertate proprie. Trebuie să respecţi libertatea celorlalţi. De aceea, preocuparea omului nu trebuie să fie închiderea în egoismul său pentru a câştiga libertatea sa socială, ci deschidere a fiinţei sale spre împlinirea sa în libertatea celorlalţi.

Desigur, libertatea socială, ca orice altă formă de libertate înseamnă capacitatea, dar şi discernământul omului de a alege, a decide şi a înfăptui. Iar alegerea între diferite variante posibile existenţiale este de esenţa libertăţii sociale Important este ca o astfel de alegere să fie conştientă şi să fie determinată de valorile culturale şi religioase perene, şi nu neapărat de obscure interese materiale. Şi călăuzită exclusiv de pragmatismul teleologic al acumulării materiale Cuviosul Isaia Pustnicul remarca şi această dimensiune socială a libertăţii: „Iar Dumnezeu creându-l pe om, l-a făcut liber, de sine stăpânitor, primitor al îmbierii binelui şi răului”[4].

Spuneam la începutul acestor modeste consideraţii că această formă a libertăţii este precară, fără însă a fi peiorativă. Precaritatea poate fi discutată sub mai multe aspecte, dar la nivel ontologic avem în vedere neîmplinirea ei în acest spaţiu al realităţii. Pentru a explica o asemenea stare folosim modelul ontologic al filosofului Constantin Noica, bazat pe raportul dintre „general ,determinaţii şi individual”. În esenţă, în concepţia filosofului, devenirea se împlineşte spiritual în fiinţă când cele trei dimensiuni ontologice coexistă, se întrepătrund. Orice de câte ori nu se realizează o astfel de unitate, există o precaritate.

În cazul libertăţii sociale sau juridice, ca stare existenţială a omului, întâlnim toate cele trei dimensiuni ontologice mai sus exprimate, dar fără a fi unele prin altele. Astfel, generalitatea legii rămâne în exterioritatea individualităţii umane, iar determinaţiile pe care omul şi le dă respectă de multe ori numai forma generalului, respectiv a normei juridice, în limitele pe care acesta le impune. Generalitatea normei juridice, impersonală prin esenţa sa, nu poate cuprinde diversitatea individualităţii existenţei umane, unde libertatea se manifestă Există şi o contradicţie unilaterală: generalul normativ poate să contrazică libertatea individuală,dar libertatea individuală în manifestarea sa socială nu poate contrazice generalul normativ, pentru că în caz contrar intervine răspunderea juridică şi sancţiunea juridică.


[1] J.J.Rousseau, Contractul social, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p.107-108
[2] Ibidem, p.108-109. Pentru dezvoltări a se vedea şi: Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 176
[3] Pentru dezvoltări a se vedea Istoria filosofiei moderne. Perioada contemporană. Omagiu profesorului I.Petrovici, Vol. III, Bucureşti, 1938,p.157-159
[4] Filocalia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, Vol. XII, p.265
21-12-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu