Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 3134

Istoria înţeleasă ca progres în conştiinţa libertăţii. Ideea de libertate în opera lui Nicolae Iorga

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate; conștiița libertății; istorie;

Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar- Universitatea din   Piteşti       

1. Fiinţa istorică sau istoria ca prezent continuu

     Există cel puţin două forme de a înţelege istoria. Prima dintre acestea are în vedere diacronia faptelor care se petrec într-un anumit interval temporar cu un om, cu un popor sau însăşi cultura şi civilizaţia. Cealaltă modalitate este mai profundă şi are ca obiect sensurile, semnificaţiile, pe care faptele istorice le relevă şi care se constituie într-un prezent continuu ce poate fi invocat pentru starea actuală a unui om, a unei naţiuni sau a unei civilizaţii. Gabriel Liiceanu punea în evidenţă această ultimă modalitate de abordare a istoriei: „Dacă prin istorie se înţelege suita evenimentelor care se petrec cu noi, dar şi fără noi şi dincolo de noi, atunci, cultura echivalează desigur cu o retragere din istorie. Dacă însă cultura şi spiritul reprezintă însăşi mediul natural de existenţă al omului… atunci a trăi în cultură înseamnă de fapt a intra, acum abia, în istoria mai adevărată şi esenţială a omului. Şi la acest tip de istorie oricine poate să participe dacă nu cumva, prin însăşi esenţa sa de om, este chiar obligat să o facă”.
       Se poate discuta despre trei segmente ale istoriei: istoria unui om, a unei comunităţi şi istoria culturii. În toate aceste dimensiuni, una dintre problemele esenţiale este aceea de a identifica progresul, atât în evoluţia diacronică a faptelor istorice, cât şi în semnificaţia acestora. Desigur, însuşi conceptul de progres are o nuanţă relativă dar în sens general implică raportarea la un etalon de regulă valoric, în ordine materială sau spirituală, în raport de care un eveniment sau o suită de fapte pot fi apreciate ca reprezentând o treaptă parcursă pe calea care duce la realizarea idealului valoric avut în vedere.
  Progresul în istorie este foarte bine definit de marele filozof Hegel prin invocarea idealului valoric suprem care ar trebui să se regăsească atât în istoria omului, ca fiinţă individuală, în istoria unei colectivităţi cât şi în istoria culturii, respectiv libertatea. În acest sens gânditorul de la Iena spunea că istoria, privită prin sensurile şi semnificaţiile culturale şi cu raportare la conştiinţa de sine a omului sau spiritul unei colectivităţi, nu este altceva decât „progresul în conştiinţa libertăţii”.
     Întrebarea firească este aceea dacă realităţile contemporane ale comunităţii în care trăim justifică această afirmaţie a lui Hegel. Este foarte important de a încerca un răspuns la această problemă deoarece prezentul continuu al istoriei şi implicit fiinţa istorică atât a unui om cât şi a unei naţiuni există  numai în măsura în care se regăseşte în dialectica firească a libertăţii realizată ca fapt individual, fapt social şi semnificaţie culturală.
  Ideea de progres istoric, în această perspectivă a formelor libertăţii, înseamnă implicit, acea acumulare, în primul rând valorică, care să justifice o aşezare cât mai bună a unui individ sau a unui popor, în fiinţa sa istorică. Foarte bine sublinia această idee Shiller care spunea că menirea omului, în fiinţa sa istorică, este aceea de a „spori natura în mijlocul naturii”.
      Desigur, o astfel de temă presupune o analiză care depăşeşte contextul acestui material. Încercăm câteva succinte referiri la ceea ce prezentul nostru ne oferă din perspectiva fiinţei istorice. Poate că cel mai mare pericol pentru fiinţa istorică a unui om sau a unui popor este situarea acestora în precarităţile existenţiale ale unui moment temporar determinat, fără nicio raportare valorică la trecut şi nici la idealul de libertate construit ca dimensiune a conştiinţei de sine.
      Încercăm o simplă remarcă cu caracter juridic. Constituţia României, chiar în primul său articol, afirmă clar că democraţia, ca atribut al statului, are ca fundament, printre altele, şi tradiţiile poporului român. Aceasta nu este o simplă formulă juridică, ci exprimă o realitate existenţial valorică. Prezentul unui popor este condiţionat nu atât de simpla diacronie a unor fapte şi evenimente istorice, cât mai ales de permanenţele valorice, în ordine spirituală şi culturală, câştigate şi afirmate în decursul timpului.
      Deoarece istoria o înţelegem ca un prezent continuu al conştiinţei individuale sau conştiinţei sociale în dimensiunea libertăţii, raportarea la tradiţie înseamnă cunoaşterea, reactualizarea şi valorificarea acesteia în contextul contemporan. Acesta este actul de „restituire” sau de reconstrucţie a prezentului pe baza tradiţiilor care, în esenţă, nu pot fi decât expresii valorice ce caracterizează, după caz, naţiunea, o comunitate locală sau un individ. Evident că o astfel de restaurare, absolut necesară unei societăţi democratice, implică un efort susţinut de cunoaştere, conştientizare şi valorizare.
      Din nefericire, fiinţa istorică înţeleasă ca progres în conştiinţa libertăţii nu caracterizează deplin societatea noastră contemporană. Trecutul este uitat, mai ales de către tineri, sau nu este înţeles. Mai grav este că formele de construcţie statală ale comunităţii caută, în mod intensiv, soluţii exterioare fiinţei istorice a poporului, ignorând „tradiţiile” adică tocmai permanenţa istorică, singura ce poate duce la un real progres în conştiinţa libertăţii.
     Libertatea nu reprezintă, din perspectivă istorică, numai un element de conştiinţă individuală sau socială ci, în acelaşi timp, ea este un fapt, o realitate obiectivă, care poate fi pusă în valoare tot prin raportare la particularităţile existenţiale ale unui popor.  Sunt mulţi filozofi şi jurişti politologi care au încercat să dispute şi să înţeleagă libertatea. Poate  că niciunul dintre aceştia nu a realizat o perspectivă mai amplă şi în acelaşi timp sintetică şi bine documentată, a libertăţii în istorie, aşa cum a făcut-o savantul român Nicolae Iorga. În continuarea susţinerii afirmaţiilor noastre încercăm o abordare a istoriei ca progres în conştiinţa libertăţii dar înţelegând nu numai dimensiunea spirituală a conceptului ci mai ales faptul în sine, astfel spus libertatea ca dimensiune a fiinţei istorice a poporului român .


2. Libertatea ca fapt istoric

     Nicolae Iorga  reprezintă fără îndoială unul dintre ultimii reprezentanţi ai gândirii enciclopedice şi universale din secolul al XX-lea. Impresionanta sa  creaţie ştiinţifică vizează practic aproape toate domeniile ştiinţelor umaniste, fiind axată însă pe promovarea unei concepţii istorice, concepţie care se regăseşte nu numai în studiile şi publicaţiile dedicate expres istoriei naţionale şi universale, dar şi în întreaga sa creaţie ştiinţifică, în toate domeniile pe care Nicolae Iorga cu excelentul său spirit de analiză şi de sinteză le-a abordat.
     Există istoriografi şi exegeţi ai operei savantului care pun accent în special pe dimensiunea empirică şi descriptivă a operei acestuia fără să sublinieze în suficientă măsură şi importanta sa contribuţie teoretică la cunoaşterea fenomenului social din  perspectivă istorică şi umanistă. Desigur, opera creată de Nicolae Iorga este încă puţin cunoscută şi ideile sale, chiar şi cele  cu preponderenţă din sfera de cercetare a istoricului  sunt încă puţin valorificate de istoriografia modernă.
     Concepţia despre libertate atât prin dimensiunea sa individuală cât şi socială reprezintă o astfel de preocupare şi contribuţie a savantului cu importante consecinţe nu numai din perspectiva ştiinţelor istorice dar şi din perspectiva filozofiei, a sociologiei sau chiar a ştiinţelor juridice.  Este util să subliniem unele contribuţii esenţiale ale lui Nicolae Iorga la înţelegea libertăţii  ca fapt social şi istoric din  perspectiva creaţiei sale ştiinţifice mai puţin abordată în exegeza contemporană.  Libertatea în gândirea şi creaţia lui Nicolae Iorga este un loc comun care într-o formă sau alta poate fi regăsită ca subiect de cercetare şi analiză în aproape toată opera sa istorică. Există însă o lucrare mai puţin cunoscută în care marele savant formulează o teorie a libertăţii bazată pe dimensiunea istorică a acestui concept.
      În perioada anilor `20  Nicolae Iorga a susţinut 18 lecţii la Universitatea din Bucureşti, având ca subiect conceptul de libertate aşa cum poate fi înţeles în diferite momente ale  istoriei lumii.  În anul 1928 Nicolae Iorga a reunit într-un volum aceste lecţii, volum care a fost publicat sub titlul „Evoluţia ideii de libertate”.  Simpla trecere în revistă a temelor abordate în aceste studii relevă importanţa deosebită a problematicii analizate şi chiar actualitatea acesteia.  Nicolae Iorga îşi începe prelegerile cu tema „Libertăţii în monarhia orientală” şi continuă apoi cu o analiză amplă a libertăţii  în Grecia şi Roma dar şi în lumea „barbarilor”. Un capitol deosebit de important este dedicat de către marele savant „Libertăţii creştine” inclusiv din perspectiva reformei religioase calvine. Considerăm că este o analiză unică în istoriografie dar şi în  teoria libertăţii analiza acestui concept ca „libertate a ţăranilor” în lumea medievală. Abordările teoretice ale savantului  se încheie cu o analiză importantă cu multe remarci ce pot fi valabile şi astăzi privind „Libertatea economică şi culturală în timpul de faţă” şi „Libertatea socială a secolului al XIX-lea”.
      Este important de subliniat faptul că perioada în care Nicolae Iorga îşi ţinea aceste prelegeri este aceea a declanşării marilor crize economice când se consemnează şi prăbuşirea „mitului” unei ordini şi prosperităţi progresive în istoria europeană. Societatea civilă a vremii era dominată de valul noilor idei cu caracter sceptic şi în acelaşi timp de abandonare a marilor sisteme iluministe şi novatoare prin optimismul lor de gândire. Sistemele filozofice tradiţionale bazate în special pe ideile lui Immanuel Kant sunt supuse unor critici acerbe. Astfel, Wilhelm Wund afirma că „principiul moral” stabilit de Kant nu are caracter aprioric, deoarece noţiunile pe care se bazează acesta sunt „luate, prin abstracţie, din experienţă”.
      În acest context, afirmaţia lui Nicolae Iorga că „definiţiile filozofice ale libertăţii s-au isprăvit” se înscrie în curentul de gândire europeană specific momentului istoric dominată de dezvoltarea  concepţiilor  şi doctrinelor cu caracter sceptic, pesimist, dar şi a doctrinelor de tip socialist sau pozitivist. Se ridica o problemă de stringentă actualitate şi de mare urgenţă pentru spiritul vremii: problema  reconstrucţiei spirituale a unităţii omului european. Acest imperativ al timpului în care a trăit şi creat Nicolae Iorga a rămas încă actual, iar cele 18 prelegeri despre libertate ale savantului încearcă să dea un răspuns prin soluţionarea crizei filozofice a ideii de libertate.
      Abordarea  ştiinţifică a acestei probleme de către Nicolae Iorga este originală, deoarece el nu va mai încerca să elaboreze un sistem etic al libertăţii valabil oricând în istorie. Marele savant va renunţa la orice dorinţă de sistem teoretic cu caracter aprioric şi universal valabil şi va clădi o teorie istorică a ideii de libertate cu scopul practic de a furniza un îndreptar de înţelepciune istorică într-o vreme de ample crize spirituale, de dezorientare generală, cu atât mai primejdioasă cu cât pesimismul, scepticismul şi pozitivismul epocii împinsese în desconsiderare mai toate tentativele de reorientare morală şi ideologică în acest domeniu.
      Prelegerile lui Nicolae Iorga au deci un profund caracter umanist; ele promovează un umanism istoric, o înţelepciune a istoriei bazată pe recunoaşterea istoricităţii valorilor şi deci a relativităţii proiectelor omeneşti. Îndemnul la măsură şi la conştiinţa relativităţii istorice, precum şi ideea că epocile nu sunt izolate ci împreună devin într-un fel martore ale jocului secund ale epocii contemporane, reprezintă o parte din trăsăturile acestui umanism istoric al ideii de libertate pe care Nicolae Iorga îl contrapune umanismelor abstracte  de tip iluminist care duceau la ignorarea unui adevăr istoric esenţial şi anume că  legile şi imperativele au un conţinut istoric organic care trebuie să fie acceptat şi eliberat de iluzia că astfel de idei ar putea fi introduse din afară pe o cale raţională şi abstractă. În acest fel, în concepţia lui Iorga, libertatea nu este o simplă teorie bazată pe imperative etice, ci este o teorie bazată pe un raţionalism istoric care decurge din analiza atentă a epocilor în care se manifestă.
       Înlăuntrul acestui raţionalism istoric ideea de libertate este axială, iar domeniile ei de manifestare nu mai sunt doar cele ale gândirii şi ale „voinţei pure” (ca în eticele sistematice de natură kantiană), ci acelea ale muncii,  ale politicii şi ale gândirii. Nicolae Iorga elaborează în acest sens un concept mai adânc al libertăţii care nu trebuie înţeleasă substanţialist şi nici nu trebuie ipostaziată prin unul din termenii ei.
      Pentru Nicolae Iorga, esenţa libertăţii înseamnă dreapta proporţionalitate interioară a celor trei termeni, astfel încât în starea lor ideală – valori maxime ale libertăţii atât în sfera muncii cât şi în aceea a politicii şi în sfera gândirii – nici o societate istorică nu se înfăţişează cu „proporţia de aur” a libertăţii căci într-una avem o oarecare libertate a muncii, dar lipsesc libertatea politică şi a gândului sau există epoci istorice în care aceste din urmă libertăţi au un caracter predominant. Ceea ce conferă acestei proporţii o valoare anume sunt tocmai structurile sociale. Aceste structuri lucrează şi din afară dar şi din lăuntrul indivizilor în aşa fel încât libertatea presupune un raport dialectic între dimensiunea sa individuală, inclusiv în ceea ce priveşte conştiinţa libertăţii şi cea socială ca manifestare a individului.
      Urmărind astfel evoluţia ideii de libertate Nicolae Iorga elaborează într-un chip cu totul original o istorie interioară  a omenirii, care nu se reduce la istoria unei idei, ci cuprinde înfăţişările complexe pe care le ia omul liber în istorie. „Evoluţia ideii de libertate” este o carte europeană, de umanism clădită cu gândul şi viziunea umanistului sud-est-european care a fost Nicolae Iorga şi care spune  că istoria nu este numai descriptivă a unor evenimente, ci este şi istoria perpetuării în forme de largă diversitate a libertăţii fără de care omul ar fi încetat de a mai exista prin caracteristice sale raţionale.
Fiecare formă istorică de societate poartă cu ea un anumit chip al libertăţii şi lasă în urma ei o idee istorică de libertate. Evoluţia ideii de libertate este evoluţia omului liber care, prin multitudinea de  timpuri şi de geografii sociale care i-au fost hărăzite să le parcurgă este în permanentă căutare a unei forme de libertate care să-i confere plenitudinea întreită: în  muncă, în politică şi în gândire.
       Iorga susţine că omul a stat întotdeauna într-o formă de libertate. Uneori s-a înălţat cu formele lui istorice de libertate, alteori a căzut sub ele sau împreună cu ele şi de cele mai multe ori a ieşit din unele pentru a intra în  lumina altora. Marele savant consemnează aşadar un tip istoric de libertate care ar putea fi înţeleasă prin traducerea pe care tot el o propune din Spinoza: „Libertatea este necesitate cu rost”.  A fi liber înseamnă a fi în rostul tău. A-ţi pierde rostul înseamnă totuna cu a-ţi pierde libertatea.
      Un alt aspect deosebit de interesant care rezultă din aceste prelegeri dar şi din alte scrieri istorice ale savantului este ideea că antichitatea ţărănească nu se stinge niciodată în istorie, ci, dimpotrivă susţine proiecte istorice culturale sau politice la nivel macrosocial, venind astfel în contradicţie deseori cu proiectele susţinute pe temeiul unor sisteme raţionaliste şi abstracte. Uneori aceste proiecte raţionalist abstracte cresc sub forma unor canoane impuse peste popoarele care-şi continuă linia evolutivă a vechilor lor aşezăminte aşa cum s-a întâmplat cu grecii sau cu perşii, sau aşa cum s-a întâmplat  şi cu  libertăţile ţărăneşti pe teritoriul României.
            Încheiem aceste succinte considerente cu menţiunea că Nicolae Iorga propune o reconsiderare a ideii de libertate din perspectiva unei analize istorice concrete şi evolutive. Astfel, libertatea nu poate fi considerată numai prin conotaţiile sale care rezultă din definiţiile filozofice sau clasificările juridice, ci în primul rând ca realitate şi fapt istoric  ancorată în specificul fiecărei epoci şi Societăţi, iar pe de altă parte  ca expresie a permanenţei continuitate a individualităţii umane prin specificul naţional conferit de  o anumită arie geografică.

BIBLIOGRAFIE

Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971;
Constantin Noica, Spiritul Românesc în cumpătul vremii, Editura Univers, Bucureşti, 1978;
Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991;
Nicolae Iorga , Evoluţia ideii de libertate, Bucureşti 1928;
Egyed Peter, Libertatea în filozofie, editura Grinta, Cluj Napoca, 2008;
Ilie Bădescu, Conceptul de libertate în gândirea lui Nicolae Iorga, Editura Meridiană, Bucureşti, 1987.

10-05-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu