Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 804

Despre Dumnezeu, om , societate și stat în concepția lui Thomas Hobbes

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate; societate;

1. Gândirea filosofică

Filosoful s‑a născut în anul 1588 și a fost contemporanul mai tânăr, secretarul și, din anumite puncte de vedere, continuatorul filosofiei lui Bacon. Hobbes a trăit în perioada marilor transformări, care au pregătit revoluția burgheză din 1648 și, datorită acestui fapt, problemele politice de reformare a societății au fost pentru el de mare actualitate. În lucrarea sa cea mai importantă, „Leviathan”, sunt expuse principalele idei ale concepției sale filosofice în general, dar și în ceea ce privește statul, societatea și omul. De remarcat că, în această celebră operă, autorul se îndepărtează până la un punct de concepția sa promonarhică și își manifestă adeziunea, cel puțin în parte, cu idealurile revoluției burgheze din Anglia. Pentru tema noastră de cercetare prezintă importanță deosebită și lucrarea sa „Elemente de drept natural și civil”, scrisă în anul 1640, dar publicată mult mai târziu. Opera cuprinde concepția filoso­fică și politică a lui Hobbes despre societate și stat și se propun criterii de legitimare a puterii monarhice și sunt expuse ideile principale în legătură cu raporturile dintre societate și stat. Ulterior, fiind refugiat în Franța, scrie lucrarea „Despre cetățean”, în care încearcă să scoată în evidență beneficiile părții civile și materializează atitudinea critică față de concepția raționalistă specifică filosofiei lui Descartes.

Celebrul autor Hoffding considera că: „Hobbes este un gânditor penetrant și energic. Eseurile sale, care fac din cunoașterea științifică baza întregii noastre științe a existenței, sunt cele mai studiate dintre toate eseurile analoage ale timpurilor moderne. Sistemul edificat de el este sistemul materialist cel mai profund al acestei perioade” (H. Hoffding, Histoire de la philosophie moderne, Paris, 1924, p. 276).

Fără a dori să realizăm o analiză în detaliu a concepției filozofie exprimată în lucrările marelui filosof, subliniem câteva dintre ideile fundamentale care, în opinia noastră, caracterizează sistemul propus de el pentru a înțelege mai bine teoria sa asupra contractului social.

Potrivit concepției lui Hobbes, cunoașterea științifică este diferită și chiar opusă radical percepției sensibile. Cunoașterea științifică se deosebește de senzație și chiar de memorie, pentru că nu are ca obiect final fenomene izolate. Specificul ei este acela că se ridică la cauzele fenomenelor, iar cauzele fenomenelor sunt principiile acestora care fac posibilă cunoașterea originii fenomenului. Datorită acestui fapt, în opinia lui Hobbes, cunoașterea cu caracter științific este deosebită de teologie, aceasta din urmă studiind ceea ce este etern, fără început. În lucrarea sa „Elemente de drept natural și civil” filosoful sublinia: „Știința începe prin definirea ideilor fundamentale (…) ideile fundamentale nu pot fi, la rândul lor, obiect de demons­trație, ci numai de definiție. Aceste principii sunt cunoscute în sine, cunoaștere fără de care ele nu vor fi principii. Fiind fixată printr‑o denominație arbitrară, ele sunt create de noi înșine” (N. Popa, I. Dogaru, Ghe. Dănișor, D.C. Dănișor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, București, 2002, p. 153).

În concepția autorului, principiile stau sub semnul unui arbitrar absolut. Omul poate ajunge la for­mu­larea acestor principii numai prin analiza datului sensibil. În esență, fenomenele sunt identificate cu principiile cunoașterii, iar senzația este principiul cunoașterii științifice. Hobbes consideră că toată știința, inclusiv știința dreptului și știința politică, derivă din senzație și noi nu putem descoperi cauzele proprii ale fenome­nelor decât pornind de la senzație. În acest fel, filosoful se distanțează de raționalis­mul cartezian, precum și de concepțiile filosofice cu caracter iluminist și raționalist care aveau să apară și să se dezvolte în secolele XVIII și XIX. Este și motivul pentru care filosoful a fost considerat un gânditor materialist.

Principiul fundamental la care se referă filosoful este „schimbarea ca mișcare”. El face distincția între mișcarea în ea însăși și apariția sa, afirmând că ceea ce există în mod real este numai mișcarea. Concepând mișcarea ca pe un principiu suprem, Hobbes își limitează propriile idei materialiste. Astfel, mișcarea produce și aparența în sensul de fenomenalitate, pe care el o numește conștiință.

Majoritatea exegeților consideră că Hobbes promovează un sistem filosofic opus teologiei și chiar cu accente ateiste. Deși a recunoscut formal o cauză primă, în reali­tate aceasta este un paravan care să‑i disimuleze tendințele agnostice și chiar ateiste. În logica argumentării filosofului, totuși Dumnezeu există, chiar dacă nu în sensul teologiei, ci ca „legiuitor”. Pentru Hobbes, legea, în general, nu este o cons­trucție arbitrară, ci un comandament, un imperativ, cum ar fi spus Kant. Pentru ca un astfel de imperativ să fie dat, trebuie să existe cineva care să comande, să aibă puterea să facă legea, iar în cazul legii naturale acesta nu poate fi decât Dumnezeu. Pentru Hobbes, acest „Dumnezeu” nu este cauza primă în sens teologic sau filosofic, ci „prima putere din toate puterile”, incompresibilă și omnipotentă, dar corporală, pentru că filosoful nu vede nicio dificultate în a concepe „o materie gânditoare”. În esență, pentru el, Dumnezeu este substanță, iar substanța și corpul sunt același lucru. (N. Popa și alții, op. cit., p. 152‑154).

Este important a se sublinia pentru a înțelege concepția despre stat și societate, că, pentru filosof, credința în Dumnezeu nu este negată, dar motivele acesteia nu sunt cele ale teologiei, ci acelea pe care Hobbes le pune la baza întregului său sistem, adică speranța de a obține anumite avantaje și de a evita anumite daune. De remarcat că în opera sa gânditorul respinge din câmpul cercetării atât teologia, cât și filosofia primă, respectiv metafizica, deoarece aceasta din urmă nu se ocupă de „cauzele prime”, ci are ca obiect simple concepte nominative, preocuparea filosofiei fiind, în opinia sa, o delimitare corectă a conceptelor, a numelor pe care știința le propune în procesul de cunoaștere sensibilă a realității.

Ideile pe care noi le putem formula ca urmare a cunoașterii sensibile sunt întot­dea­una finite și limitate, astfel că o cunoaștere a infinitului este imposibilă. Con­ceptul de infinit nu poate fi utilizat în cunoașterea științifică. Cu toate acestea, autorul susține că aceste limite aparțin numai spiritului nostru, și nu lucrurilor ca atare.

Concepția despre Persoana supremă și, respectiv, atribuțiile acesteia, etern, gene­rabil și incompresibil, nu vor avea pentru Hobbes valoarea unei filosofii prime, deoarece orice preocupare metafizică trebuie să definească numele, semnificând concepte simple necesare cunoașterii. În acest fel, orice încercare teologică sau filosofică de a gândi Ființa supremă este exclusă de către Hobbes.

În ceea ce privește ideile politice și sociale ale lui Hobbes, remarcăm încă de la început că ele stau sub aceleași principii ca și ideile sale despre existență în general. De aceea, el consideră politica și dreptul ca pe o știință. Viața etică și socială este fondată pe spiritul de conservare al ființei umane. Pentru Hobbes, etica și politica sunt științe constructive, ca și geometria sau mecanica. Astfel, toate legile morale și politice presupun ca efect un contract voluntar între oameni, care are ca scop să instituie o viață socială, posibilă în condiții sigure. În conținutul acestui „contract” se pot deduce diferite reguli juridice și politice.

Regulile unui astfel de contract sunt strict pragmatice, deoarece se bazează pe utilitate și pe conservarea ființei umane. Hobbes consideră că „dreapta rațiune” este suficientă pentru a găsi legea justă, echitabilă, fără a recurge la un instinct universal sau la un consimțământ general. Astfel, rațiunea utilitară este considerată a fi sufi­cientă pentru a da un fundament dreptului, și nu rațiunea concepută în elementele sale de universalitate, așa cum considerau teoreticienii dreptului natural sau, mai târziu, reprezentanții filosofiilor raționaliste.

Importantă pentru concepția sa politică și socială este ideea susținută în mod constant de Hobbes, că omul nu este sociabil de la natură. În natura sa, apreciază filosoful, omul este egoist, caută numai binele său propriu și este insensibil față de persoanele de lângă el. Dacă omul ar fi privit ca guvernat numai de natura sa, ar trebui să se ajungă inevitabil la un război permanent între fiecare individ și semenii săi, pentru că fiecare ar căuta să obțină un folos în dauna celorlalți. Așa cum afirmă în mod constant filosoful în opera sa: Condiția omului, așa cum era ea în starea de natură înainte de a intra în viața socială, este o stare de război al tuturor împotriva tuturor (G. del Vecchio, Lecții de filozofie juridică, Ed. Hamangiu, București, p. 85).

Hobbes consideră că ceea ce face posibilă relația interumană și instituirea societății este o predispoziție pur umană, care îl face pe om să se diferențieze de lumea animală, și anume „dorința” pe care omul o susține prin intermediul limba­jului. Aceste două aptitudini, dorința și limbajul, stau la baza relațiilor interumane și fac posibilă instituirea societății civile.

Similar cu unele dintre concepțiile existențialiste contemporane, Hobbes consi­deră că ceea ce caracterizează ființa umană în starea sa prosocială este o dublă îngrijorare: îngrijorarea că natura nu‑i asigură tot ceea ce este necesar pentru a‑și conserva propria existență, iar, pe de altă, parte îngrijorarea față de conduita persoanei de lângă el, pe care nu o poate cunoaște sau o prevedea. Existența celuilalt introduce un factor de incertitudine care practic dublează îngrijorarea pe care omul o are în starea sa solitară și naturală. Remarcăm încă o dată similitudinea acestor idei cu unele dintre tezele susținute de Sartre sau Heidegger. Apariția celuilalt transformă, în concepția lui Hobbes, îngrijorarea în frică. Relațiile interumane vor fi astfel minate din interior de neîncredere, rivalitate și căutarea mutuală a superiorității. Ceea ce Hobbes numește starea de război nu este nimic altceva decât această condiție unde oamenii, împărțiți în interior între frica de moarte și căutarea gloriei, cad inevitabil în relații de animozitate. Dar aceasta este și starea care trezește în fiecare conștiința necesității instituirii unei puteri politice, care, ținându‑i pe toți la respect, va putea să stabilească principiile unei păci sau unei concordii civile (N. Popa și alții, op. cit.,
p. 156).

Având ca bază această concepție care, în esență, afirmă că în stare naturală omul este egoist, supus îngrijorării și angoasei, dar are totuși vocația, prin limbaj și dorință, de a socializa cu alții, Hobbes își fundamentează teoria sa despre stat. În „Leviathan” filosoful susține ideea că statul este întemeiat printr‑un „act voluntar”, prin care fiecare om se angajează față de fiecare altul de a învesti un terț (viitorul suveran) cu dreptul de a‑l guverna: „O convenție a fiecăruia cu fiecare s‑a făcut ca și cum fiecare i‑ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare și abandonez dreptul meu de a mă guverna eu însumi, cu condiția ca și tu să‑i abandonezi dreptul tău și ca tu să‑i autorizezi toate acțiunile sale în aceeași manieră” (T. Hobbes, Leviathan, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1960, p. 177). Aceasta este expresia sintetică a „contractului social” în gândirea filosofică a lui Hobbes.

Elementul de noutate care apare în această formulare este „conceptul de auto­rizație”. În baza acestui concept se pot observa raporturile care se realizează, pe de o parte, între supuși și suverani, iar pe de altă parte, raporturile supușilor între ei. De asemenea, în gândirea lui Hobbes acest concept explică legitimitatea statului și a puterii suverane. Astfel, prin „conceptul de autorizație” oamenii sunt autorii unei voințe politice a cărei exercitare însă aparține suveranului. Cu alte cuvinte, suveranul (monarhul) este autorizat de către membrii societății și el nu acționează decât în numele supușilor săi. Pe de altă parte, supușii acționează doar prin suveran. Se poate observa că această formulare este foarte apropiată de teoria reprezentării și de principiile moderne ale suveranității.

În concepția lui Hobbes, există două contracte sociale: cel prin care indivizii se asociază între ei și un al doilea contract prin care membrii societății cedează toate drepturile suveranului. Cu privire la teoria legii, remarcăm că în gândirea filosofică a lui Hobbes se pot identifica două categorii: legile civile, care reglementează relațiile între membrii societății și, pe de altă parte, legile pozitive, respectiv legile statului. Referitor la legile pozitive – în concepția modernă legile cu caracter normativ, Hobbes afirma că „autoritatea, și nu adevărul, este aceea care face legea”. Legea este expresia voinței celui care dispune de dreptul de a comanda; ea nu este validată nici de particulari, nici de juriști, ci de unicul legislator, care este suveranul, singura sursă a legitimității legii pozitive.

Având ca bază contractul social, statul apare, în concepția filosofului, ca fiind ideea apărării fericirii omului. Prin intermediul statului se exprimă, în cel mai înalt grad, necesitatea părții sociale, deoarece statutul rezultat din contract este antipodul stării naturale a omului, singurul în măsură să aducă „liniștea ființei umane”.

Așa cum se remarcă în literatura de specialitate, concepția lui Hobbes duce în cele din urmă la totalitarism, deoarece contractul social nu limitează statul în exercițiul puterii suverane, ci doar o justifică pe aceasta, îi creează legitimitatea de care are nevoie.

Însuși filosoful insistă asupra acestui aspect, considerând statul ca fiind o per­soană transcendentă, distinctă de persoanele care o compun, fapt sugerat de denu­mirea lucrării sale fundamentale, „Leviathan”, ceea ce înseamnă un monstru format din indivizi lipiți pe carapacea sa și care ține în mâinile sale crosa și sabia. Puterea suverană a statului transcende voința particularilor care îl compun. Suveranitatea puterii este absolută, indivizibilă și inviolabilă. Titularul acestei puteri, care, după caz, poate fi un guvernământ monarhist sau republican, este, în concepția lui Hobbes, „injustițiabil”, în sensul că fiecare se supune voinței celui care posedă puterea suverană în stat, dar el nu poate să folosească contra lui propria sa forță. Prin urmare, titularul suveranității nu este supus constrângerilor legii. Hobbes susține că monarhia absolută este regimul politic care răspunde cel mai bine acestor cerințe și poate să asigure în cel mai înalt grad pacea socială.

În analizele politice și filosofice efectuate de‑a lungul timpului asupra doctrinei contractului social remarcăm ideea fundamentală potrivit căreia, de la Hobbes la Rousseau, teoriile politice au fost întemeiate pe două noțiuni: cea de „stare de natură” și cea de „contract”. Întrebarea care s‑a ridicat în diferitele formulări ale acestei doctrine este aceea a autorității politice legitime care poate să exercite puterea suverană asupra supușilor.

2. Filozofia socială a lui Hobbes . Critică și actualitate

Prin concepția sa, filosoful a făcut din stat o forță monstruoasă care absoarbe în totalitate individul uman, capabilă să supună chiar prin forță. Gânditorul susține că, prin contractul social, oamenii trebuie să lase deoparte tot ceea ce caracterizează omenescul pentru a face loc forței statului, care să‑i protejeze și care să garanteze partea socială. Se ajunge astfel la ideea că, pentru a pune existența noastră socială în siguranță, omul trebuie să renunțe inclusiv la rațiunea sa personală de a trăi, adică la libertatea sa, fapt ce, evident, contravine doctrinelor moderne despre democrație și libertate.

Teoria lui Hobbes duce, într‑adevăr, la absolutism, cauzele sunt însă profunde, ținând în esență de principiile filosofiei sale generale, pe care mai sus le‑am amintit în linii generale. Primul dintre aceste principii este cel potrivit căruia există „o stare de natură”. Autorul nu explică ce înțelege prin starea de natură, dar pentru el este important că există. Dacă starea de natură anterioară stării sociale presupune un alt aspect calitativ al omului, iar individul produce printr‑un act voluntar societatea, atunci ar urma logic că principiul stării sociale există încă din starea de natură. Se ajunge astfel la un paradox sau o aporie: fie omul este prin natură social ori egoismul postulat de filosof implică în mod necesar o stare pre‑socială, fie societatea nu poate apărea dintr‑un act voluntar, or, pentru Hobbes, contractul stă la baza acesteia. Potrivit lui Hobbes, starea de natură este o stare conflictuală permanentă a indivi­zilor, un război al fiecăruia împotriva tuturor. Această stare rezultă din natura egoistă a indivizilor, care înțeleg că cel mai mare bine este bunăstarea lor, prin urmare, Hobbes afirmă că orice act, orice mijloc de a atinge acest scop este bun, convenabil, permis, prin simplul fapt că poate să‑și atingă scopul urmărit, respectiv bunăstarea proprie. Acesta este, în concepția lui Hobbes, „dreptul natural”, adică dreptul imprescrip­­tibil al oricărui individ.

Evident, o astfel de concepție poate fi criticată din perspectiva teoriei moderne a statului și a dreptului, deoarece acest drept natural nu are nimic din caracterul obligatoriu al unui sistem normativ și nu posedă nicio valoare morală. Starea pre‑socială este la Hobbes, în mod necesar, o stare pre‑juridică, o adunătură de indivizi, și nu o structură de relații.

Filosoful este condus la o astfel de concluzie pentru că ignoră dimensiunea com­plexă a omului, ca persoană rațională și liberă. Mai mult, concepția sa rezultă în mod necesar din ignorarea sau, dacă nu, chiar din negarea lui Dumnezeu. El afirmă expres, de altfel, că „în stare de natură legile naturale care constau în echitate, justi­ție, gratitudine și celelalte virtuți morale, care depind de acestea, nu sunt propriu‑zis legi, ci calități care predispun omul la obediență și bunăstare. Doar odată ce un stat este instituit, și nu înainte, ele sunt în mod efectiv legi” (T. Hobbes,op. cit., p. 76‑77).

Filosofia lui Hobbes distruge practic fundamentul moral al dreptului, pentru că neagă principiile morale și temeiul lor metafizic și, mai ales, valorile teologiei, singurele care pot conferi o bază morală oricărui sistem juridic. Autorul lasă dreptul să se întemeieze, la fel ca și statul și societatea, printr‑un simplu act de voință lipsit de un fundament meta‑juridic, pe care ar putea să‑l confere valorile morale sau religioase. Legea este doar un act de voință al suveranului față de care trebuie să te supui orbește.

Societatea nu este pentru Hobbes decât o reprimare a stării de natură, adică a stării de război, prin instituirea unei forțe suficient de mari ca să reprime egoismul natural al individului. Nu importă în fond cum este instituită această forță, singurul lucru important este ca ea să existe pentru a asigura pacea socială cu orice preț. Având în vedere acest deziderat, concluzia logică care rezultă este că orice consi­de­rație calitativă asupra ordinii juridice sau sociale este exclusă. Simpla instituțio­nalizare a constrângerii este suficientă. Prin urmare, nu legitimitatea este cea care primează privind instituirea puterii statale, deși filosoful consideră că o poate formula, ci eficiența puterii statale. Remarcăm apropierea peste timp a concepției lui Hobbes de gândirea pragmatistă contemporană care, în esență, subordonează statul, morala și adevărul utilității. Fără a intra în amănunte, observăm că aceasta este concepția tipică a societăților liberale bazate pe concurența neîngrădită și a econo­miei de piață.

Spre deosebire de alți cum ar fi Rousseau, Hobbes se dovedește neîncrezător în natura umană și, implicit, în tot ceea ce ține de persoana, personalitatea umană și valorile care o reprezintă.

Deoarece îi lipsește orice scop mai înalt și care ar transcende egoismul individual și întronarea unei ordini absolute ca pace socială, filosofia lui Hobbes nu are cum să susțină perfectibilitatea omului și, de asemenea, nu poate susține valorile funda­mentale ale existenței umane, cum ar fi aceea de bine, adevăr sau dreptate. Doar ordinea care constrânge îl poate sili pe om să fie nu bun, ci disciplinat, trăsătura supremă a individului în concepția lui Hobbes trebuind să fie obediența față de cel care exercită puterea, și nu rațiunea liberă, singura în măsură să‑i confere valoarea de persoană.

Cu toate că nu împărtășim o asemenea concepție despre om și societate remarcăm totuși realitatea contemporană a unei astfel de situații pentru foarte mulți oameni. Nu valorile credinței creștine, nu libertatea sunt coordonatele care il fac pe om să fie ceea ce este prin firea sa după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, ci constrângerea juridică, socială, materială, sau de altă natură îl fac să se integreze social, să devină disciplinat și să accepte statutul social . Este o consecință firească pentru toți aceea care au uitat de Dumnezeu, deși Dumnezeu nu uită de nici un om, care trăiesc în egoism și material și în tot ceea ce înseamnă neautentic existențial.

Remarcăm în această scurtă prezentare că teoriile filosofice pot fundamenta atât o doctrină despre stat și societate cu caracter totalitar, așa cum se întâmplă în cazul lui Hobbes, cu consecința negării valorilor morale și raționale ce caracterizează în mod natural ființa umană sau o teorie care să încerce o construcție democratică a societății prin recunoașterea calităților naturale, raționale și morale ale omului și implicit recunoașterea drepturilor subiective individuale și naturale, teoretice susținută de John Locke și de Jean Jaques Rousseau.

O altă problemă care reprezintă interes și pe care ne propunem să o analizăm într‑un alt articol în legătură cu această doctrină se referă la înțelesurile și semnifi­cațiile reliefate de gândirea teologică ortodoxă și de filosofia contemporană asupra conceptelor de „stare de natură” și „stare socială a omului”.

Există totuși un element comun pe care îl putem identifica atât în gândirea lui Hobbes, cât și concepțiile filosofice ulterioare. Hobbes, punând accentul pe ceea ce doresc indivizii să fie societatea, renunță la a analiza ceea ce este aceasta pentru a se opri asupra a ceea ce trebuie să fie. Această distincție în gândire, între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie, se va prelungi în toate filosofiile ulterioare, dintre care amintim filosofia kantiană, hegeliană sau chiar marxistă. Într‑o astfel de concepție, filosofii au în vedere mai mult viitorul decât prezentul. Acesta din urmă nu mai este decât un pretext pentru a defini ceea ce trebuie să fie.

O contribuție importantă în acest sens o are filosofia kantiană, care, în opera fundamentală a filosofului de la Königsberg, „Critica rațiunii practice”, face din acel trebuie un concept fundamental. Se cunoaște însă că, până la urmă, vizionarismul social a fost un eșec. Dezvoltarea societății umane pe termen lung este imprevizibilă, iar ideea de progres nu corespunde unei construcții reale care să fie evidențiată în orice moment al evoluției istorice sociale. Referitor la acest aspect, ne propunem într‑un alt studiu să evidențiem limitele contemporane ale celebrei formule hegeliene: „Istoria este progresul omenirii în conștiința libertății”.

27-11-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu