Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 979

Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (I)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: libertate;
Precarităţi, neîmpliniri şi împliniri ale libertăţii (I)
    Judecător – Curtea de Apel Piteşti
    Lector universitar dr. – Universitatea din Piteşti 

Despre libertate

Puţine categorii şi concepte raţionale sau existenţiale au format obiectul unor atât de ample analize şi discuţii, aşa cum se întâmplă în cazul libertăţii. Este firesc să fie aşa, deoarece libertatea este o proprietate existenţială a omului, a fiinţei sale şi, prin urmare, nu se poate înţelege dimensiunea existenţială a omului, atât ca individualitate în intimitatea sa, cât şi în mediul social, în afara conceptului de libertate. Existenţa omului este determinată valoric sau nu în raport cu libertatea sa. Prin libertate omul se diferenţiază, se delimitează, se afirmă, în cadrul determinismului natural şi temporar, atât în raport cu necesitatea strictă a legilor naturale, dar şi repetabilitatea şi automatismul pe care existenţa, sub imperiul acestor legi, îl impun. Încercările în planul gândirii filozofie şi nu numai avut ca obiect relevarea acestei particularităţi existenţiale a omului, în raport cu mediul natural sau mediul social în care există.

Desigur, o discuţie exhaustivă asupra conceptului de libertate depăşeşte cadrul acestui studiu Ne propunem să realizăm câteva scurte comentarii asupra sensurilor noţiunii de libertate şi mai ales a ceea ce ar putea însemna formele imperfecte de libertate (precarităţi ale libertăţi) şi chiar neîmpliniri sau iluzii, faţă de ceea ce se poate considera ca fiind deplinătatea libertăţii şi prin aceasta împlinirile libertăţii.

Încercând o sinteză a gândirii filosofice, teologice sau juridice asupra libertăţii, aceasta este concepută sub trei aspecte:
1. ca dimensiune naturală a existenţei umane, „ca dat”, proprietate naturală a omului;
2. ca bun al existenţei inclusiv în plan social, ca virtute, pe care omul o poate valorifica sau nu şi, în al treilea rând,
3. ca datorie morală.

Momentele dialecticii libertăţii le putem surprinde în patru aspecte: gândul şi conştiinţa acesteia; alegerea; decizia şi fapta. Libertatea trebuie să existe în toate cele patru momente ale lanţului dialectic pe care l-am expus. Astfel, omul poate să îşi conceptualizeze gândul în legătură cu o anumită conduită sau o anumită acţiunea concretă cu care poate să fie sau nu de acord şi să-l conştientizeze ca atare. „Alegerea” este treapta următoare, constând în capacitatea raţională de a distinge între diferitele variante ale gândului, care reflectă, după caz, o înclinaţie sau un imperativ moral, alegere care se realizează după criterii valorice sau după criteriul finalităţii, de asemenea specifice sensibilităţii şi raţiunii umane. Omul poate fi de acord sau nu cu gândul său. Aceasta este reflecţia care situează gândul la nivelul conştiinţei de sine „Decizia” este hotărârea de a transfera conceptul sau varianta de conduită aleasă din sfera conştiinţei subiective în sfera realităţii obiective. Acesta este momentul care diferenţiază analiza valorică de hotărârea de a materializa ceea ce, ca valoare, a apărut viabil pentru raţiunea umană. Ultimul moment „făptuirea” este evident obiectivizarea conceptului, a gândului, realizarea acestuia în planul existenţial. Făptuirea sau „în-făptuirea” (a transpune gândul în faptă) nu înseamnă numai realizarea materială, ci totodată realizarea spirituală a unui gând, astfel în sfera acestei noţiuni includem şi exprimarea gândului prin diferitele forme de comunicare sau în sens mai larg creaţia spirituală a omului. Făptuirea închide lanţul dialectic al libertăţii şi poate confirma sau după caz infirma, dacă omul se află sau nu în sensul firesc al fiinţei sale caracterizată prin gândul, dorirea şi realizarea binelui. Desigur, libertatea concepută, prin momentele dialectice la care am făcut referire şi mai ales în plan valoric, înseamnă posibilitatea omului de a alege între bine şi rău. Cu toate acestea, considerăm că omul este în libertatea numai dacă, prin toate aceste momente dialectice, gândeşte, voieşte, alege şi înfăptuieşte binele, în caz contrar omul trăieşte numai iluzia libertăţii.

Mulţi dintre filosofi au subliniat că liantul dialecticii libertăţii în plan subiectiv îl reprezintă, în principal, raţiunea şi voinţa umană. Raţiunea, în sfera libertăţii, reprezintă capacitatea conştientă a omului de a discerne între bine sau rău, între ceea ce este de folos sau contrar intereselor, respectiv scopurilor sale. În sens teologic, această particularitate a raţiunii, dar şi a conştiinţei de sine este ceea ce se numeşte dreapta judecată. Raţiunea este şi capacitatea creatoare a omului de a transforma existenţa naturală supusă determinismului natural în „existenţă bună”, întărită prim înfăptuirea valorilor etice. Raţiunea are ca şi conţinut „categoriile regulative”, specifice raţiunii practice de care vorbea Kant. Voinţa reprezintă tot o capacitate naturală a omului prin care acesta poate trece în orice moment existenţial de la pasivitate la acţiune, la manifestare. De altfel existenţa nu poate fi înţeleasă ca nemişcare, pasivitate şi fără lucrare, ci numai ca manifestare. Între existenţă şi lucrare, deşi nu este un raport de identitate este unul necesar, ontologic. Pentru o astfel de determinare voinţa trebuie să fie orientată fie de un scop pragmatic utilitarist, o înclinaţie, cum spun filosofii care susţin ideile utilitariste, fie numai de ideea în sine, abstractă, a ”datoriei”, aşa cum spunea Kant. În acest caz putem vorbi de o voinţă pură iar legea existenţială a omului este legea libertăţii.

Indiferent de modul de a concepe libertate, subliniem, aşa cum spuneam, dimensiunea naturală a cesteia, ca proprietate a firii umane. Libertatea poate fi înţeleasă şi prin opoziţie cu determinismului natural şi temporal, al legilor mecanicii al existenţei., în opoziţia cu caracterul finit al acestei lumi Altfel spus, prin libertate omul adaugă existenţei forma sa etică, morală, şi poate că este singurul mijloc prin care este posibil „ceva nou„ ca act creator al omului prin care acesta este chemat să adauge sensuri spirituale lumii materiale şi chiar să transfigureze. În acest context trebuie subliniată şi dimensiunea spirituală a libertăţii. Prin opoziţia mai sus arătată faţă de determinismul legilor naturale, libertatea nu poate fi proprie omului ca şi individ, ca şi obiect cuprins într-o masă mai mult sau mai puţin formală a naturii sau a socialului. Libertatea, ca bun spiritual, este asociată individualităţii umane, în sens pozitiv, opusă existenţei ca individ închis în egoismul său, ci realizată numai de către omul care devine persoană spirituală şi liberă în acelaşi timp. Libertatea este şi necesitatea înţeleasă, dar nu a ordinii materiale, finite şi constrângătoare a acestei lumi, ci a unei ordini spirituale valorice care transfigurează lumea şi acest veac. Este ordinea de care vorbea Fericitul Augustin: „iubeşte şi fă ce vrei”, iar Părintele Arsenie Boca adaogă: Roagă-te, iubeşte şi fă ce vrei„.

Desigur libertatea presupune o relaţie, dar nu neapărat relativistă în sensul de contingent. Este vorba de relaţia cu sine însuşi şi relaţia cu altul. Omul este liber sau nu pornind în primul rând de la rezultatul cunoaşterii de sine a modului în care îşi concepe propria sa existenţă. Astfel, acela care înţelege să trăiască numai la nivelul fenomenalului natural sau social închis în limitele egoismului său, contrar firii şi naturii, are numai iluzia libertăţii. Relaţia cu „altul” este esenţială pentru sensul libertăţii umane. Alteritatea reprezintă o dimensiune esenţială a omului. Prin natura sa omul nu este şi nu poate fi izolat. Singurătatea, care este tot un rezultat al libertăţii omului, nu poate reprezenta un sens autentic al existenţei decât numai dacă, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, în singurătatea sa omul se retrage cu toată lumea. Şi în acelaşi timp, omul se retrage fizic sau numai spiritual din lume pentru a sluji mai bine lumea. Mesajul Părintelui Arsenie Boca îndeamnă clar pe toţi creştinii: ”Să fii în lume şi totdeauna mai presus de lume”. Acest „altul” poate fi aproapele nostru, societatea, orice altă persoană, şi mai mult decât atât Persoană Supremă în relaţie cu care omul poate avea împlinirea libertăţii sale pentru că numai Dumnezeu este izvorul infinit, inepuizabil al iubirii, al libertăţii şi a tot binele

Dorim să mai subliniem că libertatea nu este numai un concept raţional sau unul etic, prin care omul îşi reprezintă lumea, nu numai prin ceea ce este, ci şi prin ceea ce trebuie să fie. Este şi o categorie existenţială pe care se bazează cunoaştere existenţială, în mod deosebit cunoaşterea lui Dumnezeu la măsurile omului. Aceasta pentru că libertatea este şi trăire nu numai idee sau categorie filosofică, raţională. Nu poţi fi liber, în sens ontologic dacă nu trăieşti ca un om liber în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu toţi oamenii şi cu universul întreg. Acesta este un sens superior al libertăţii faţă de sensul primordial existenţial ca alegere dintre bine şi rău, mai ales ca la acest nivel există şi alte categorii existenţiale corelative libertăţii fără de care aceasta nu poate fi înţeleasă. Avem în vedere în mod deosebit categoriile existenţiale ale demnităţii, ale responsabilităţii şi iubirea, singura modalitate autentică prin care omul, ca persoană liberă şi spirituală, se poate raporta la acel „altul” de care am vorbit şi care în primul rând este Dumnezeu, izvorul infinit al iubirii. Părintele dr. Dumitru Stăniloae spunea în acest sens că: „În iubire este toată libertatea”.

Libertatea există sub mai multe forme:
a) ca şi conduită, comportament exterior al omului în mediul natural şi social;
b) libertatea de conştiinţă, definită de părintele Arsenie Boca „Ca cel mai adânc bun spiritual pe care omul îl are la îndemână în această lume”;
c) libertatea metafizică sau a raţiunii, reprezintă conceptualizarea ideii de libertate în plan raţional şi filosofic;
d) libertatea în plan moral este ceea ce subliniază filosofia, în general, considerând-o ca aspect caracteristic al sistemului etic de valori, opus existenţei naturale şi, nu în ultimul rând,
e) libertatea de credinţă şi chiar
f) libertatea creaţiei.

În partea finală a acestor modeste consideraţii vom sublinia faptul că ”libertatea credinţei sau libertatea dată de credinţă” este de fapt împlinirea libertăţii umane, în raport cu toate celelalte forme sau dimensiuni ale acesteia. Subliniem şi o altă formă a libertăţii evidenţiată de asemenea în gândirea filosofică şi teologică, şi anume „libertatea culturală” sau libertatea creaţiei. Cuvântul „recreere” are de multe ori un sens comun, dacă nu chiar peiorativ, referindu-se la starea omului de a se deconecta de ceea ce reprezintă obligaţiile sale cotidiene, sau chiar o modalitate prin care încearcă să contracareze constrângerile şi imperativele specifice vieţii de fiecare zi. Totuşi, există şi un alt sens mai profund al acestui cuvânt. Avem, în vedere posibilitatea de a gândi cuvăntul nu în unitatea sa gramaticală şi diferenţiat în două sintagme: „re-creere” prin care înţelegem libertatea omului care este chemat să se re-creeze pe sine însuşi în plan valoric ca fiinţă spirituală, să îşi regăsească frumuseţea inițială a firii sale, a omului ca chip şi asemănare cu Dumnezeu.

Libertatea, ca dimensiune existenţială a omului, în plan relaţional cu sine însuşi şi cu altul, poate fi înţeleasă prin cuvintele marelui filosof Kant: „Acum eu spun: omul şi în genere orice fiinţă raţională există ca scop în sine însuşi, nu doar ca mijloc, pentru întrebuinţarea după bunul plac al unei voinţe sau a alteia, ci în toate acţiunile sale, atât îndreptate asupra sa, cât şi asupra altor fiinţe raţionale, el trebuie considerat întotdeauna în acelaşi timp ca scop, şi niciodată ca mijloc”[1].

Datoria, ca şi concept etic, este esenţială pentru filosof în definirea libertăţii ca şi concept al raţiunii practice şi modul firesc de a fi al omului, atât în raport cu sine însuşi, cât şi cu societatea. Este celebră maxima kantiană: „Acţionează astfel, încât maxima voinţei tale să poată valora întotdeauna în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări universale”[2].

Kant a dorit să realizeze un concept abstract al libertăţii, exclusiv în limitele raţiunii şi independent ca finalitate de orice scop material sau înclinaţie subiectivă. Este forma raţională, absolută a libertăţii, ca şi concept al raţiunii practice, definitorie pentru posibilitatea omului de a transcende fenomenalitatea existenţei naturale. Este mai mult decât atât, reprezintă voinţa absolut bună coordonată de un imperativ categoric, care este „datoria” faţă de sine însuşi şi faţă de altul. Kant sublinia că: „Voinţa absolut bună al cărei principiu trebuie să fie un imperativ categoric, va fi, aşadar, nedeterminată cu privire la toate obiectele şi va cuprinde doar forma voinţei, în genere, şi anume ca autonomie, adică capacitatea maximă a oricărei voinţe bune, de a se face pe sine însăşi lege universală, este ea însăşi singura lege, pe care voinţa oricărei fiinţe raţionale şi-o impune sie însăşi, fără a impune drept temei vreun imbold şi interes al ei”[3].

Concepţia kantiană despre libertate rămâne însă în sfera purităţii raţiunii prin care omul este oarecum considerat în generalitatea sa „conştiinţa în genere”, şi nu în individualitatea sa şi diversitatea existenţială. De altfel, mai toate orientările filosofice au rămas în această generalitate pentru că raţiunea se adresează generalului, şi nu individualului. Cu toate acestea, Kant a subliniat foarte bine puritatea ideii de libertate prin care omul transcende lumea fenomenală a naturii şi prin raţiunea sa practică îşi impune propria sa lege existenţială legilor naturale. Datoria kantiană are două aspecte: datoria către sine însuşi, care este obligația de perfecţionare continuă, şi datoria către altul, respectiv scopul existenţei libere a omului, trebuie să fie fericirea altuia.

În acest context, se înţelege mai bine celebrul dicton kantian regăsit la finalul operei sale fundamentale Critica raţiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul cu admiraţie mereu nouă şi crescândă şi cu veneraţie, cu cât mai des şi mai perseverent se ocupă reflecţia de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Acest dicton oferă atât posibilitatea unificării celor două domenii ale investigaţiei umane, respectiv al naturii şi al moralităţii, dar mai ales prin faptul că situează eticul ca prioritar faţă de existenţa naturală a omului. Or, o astfel de supraordonare a eticului este posibilă numai prin libertate. Kant realizează o morală construită pe baza a trei postulate, dintre care două se află deasupra relaţiilor interumane: Dumnezeu şi sufletul nemuritor, iar cel de-al treilea libertatea, este specific existenței umane. În acest fel, filosoful uneşte înaltul „cerului înstelat” cu libertatea sinelui invizibil ce se manifestă sub ideile transcendentale. Conceptul de libertate se dovedeşte a fi indispensabil datorită asocierii sale cu fiinţa raţională, sediul al sinelui invizibil. Ascendentul moral al libertăţii face ca prin ea celelalte două idei, respectiv conceptul raţional de Dumnezeu şi al sufletului nemuritor, să îşi părăsească statului de idei transcendente, prin implicarea morală, ele devenind în acelaşi timp realitate obiectivă şi totodată posibilă de a fi demonstrate. De aceea Kant numeşte „libertatea” cheia de boltă a întregului sistem al raţiunii pure. Desigur, cele trei concepte de bază ale construcţiei etice kantiene, respectiv ideea de Dumnezeu, ideea sufletului nemuritor şi al libertăţii rămânând, aşa cum marele filosof afirmă, numai în limitele raţiunii ca şi” categorii regulative ale raţiunii”, şi nu”categorii constitutive”, aşa cum se întâmplă în cazul cunoaşterii nemijlocite ale realităţii fenomenale.

Am insistat asupra concepţiei kantiene asupra libertăţii, prin excelenţă etică, pentru două considerente: primul ar fi acela că, în opinia noastră, reprezintă forma cea mai înaltă şi în acelaşi timp cea mai apropiată de existenţa umană a unei construcţii raționale şi în acelaşi timp metafizice asupra libertăţii; al doilea constă în aceea că libertatea în limitele raţiunii este totuşi o formă precară a libertăţii, o formă importantă în dialectica libertăţii dar nu o împlinire a acesteia aşa cum vom încerca să argumentăm în studiile următoare.

 Împlinirea libertăţii nu o poate da decât credinţa în Dumnezeu, comuniunea de iubire între persoane, situarea omului ca persoană în izvorul infinit şi indefinit de iubire care este Dumnezeu ca Persoană Supremă. Relaţia omului cu Dumnezeu nu este un simplu raport raţional, ci o comuniune existenţiala realizată prin credinţă, rugăciune trăirea in Numai în această comuniune omul îşi află împlinirea libertăţii sale ca persoană spirituală şi liberă, ca fiu al lui Dumnezeu după har. Este o libertate prin participare la dumnezeire şi nu deplinătatea libertăţii pe care o are numai Dumnezeu El fiind şi deplinătatea existenţei.

Dar pentru a ajunge la o astfel de împlinire a existenţei şi a libertăţii omul trebuie să parcurgă calea mântuirii. Sfântul Issac Sirul spunea că: „ Săvârşirea întregului drum stă în acestea trei: pocăinţă, curăţire şi desăvârşire. Iar când ai ajuns la iubire ai ajuns la Dumnezeu. Când ai ajuns la iubirea după poruncă, aşa cum spune Sfăntul Maxim Mărturisitorul, ai ajuns, spunem noi, şi la libertatea fiilor lui dumnezeu după har. Libertatea ca împlinire în comuniunea de iubire personală cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu toţi oamenii şi cu întreg universul este libertatea ontologică, existenţială care acoperă, preia, transfigurează, dar nu desfiinţează toate formele precare ale libertăţii. Mântuirea nu este la măsurile puterilor omului, ci este un dar al lui Dumnezeu, dar omul trebuie să se afle pe calea mântuirii.

Logosul întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvântul Evangheliei şi prin poruncile sale, ne eliberează de îngustimea minţii, de limitele raţiunii puse în evidenţă magistral de către Kant, de orice condiţionări şi de tristeţea neîmplinirilor şi precarităţilor libertăţii în această lume dacă rămânem la măsurile omului. Domnul Hristos ca Dumnezeu şi Om adevărat este autenticul existenţial şi deplinătatea libertăţii noastre la care şi noi suntem datori a încerca să ajungem. Domnul spune: ”Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi„ (Ioan 8, 32). Libertatea la care se referă El este libertatea de sub robia păcatului (Ioan, 8, 34). Este libertatea pentru a fi sfinţi. Părintele Arsenie Boca spunea că „Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale„. Iar noi putem parafraza adăogând că precarităţile libertăţii sunt limite ale împlinirii libertăţii în Dumnezeu la care este chemat orice creştin.

Despre libertatea de credinţă, libertatea pe care o aduce credinţa, împlinirea şi deplinătatea libertăţii vom încerca să discutăm într-un studiu ulterior. Pentru ceea ce noi numim împlinirea libertăţii umane sunt demne de reţinut cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Nimeni nu este cu adevărat liber decât acela care trăieşte în Dumnezeu. Unul ca acela s-a ridicat deasupra tuturor relelor şi nu se mai teme de nimic„.

Părintele dr Dumitru Stăniloae concepea libertatea omului şi ca stăpânire de sine: ”Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine însuţi”. Dar nu poţi fi tu însuţi, astfel spus persoană spirituală şi liberă după chipul lui Dumnezeu dacă nu eşti stăpânit de Dumnezeu. Prin urmare împlinirea libertăţii omului este şi un fapt al conştiinţei, o convingere a inimii şi raţiunii, credinţa neclintită, că în orice moment al vieţii şi veacul ce va să vie depindem de Dumnezeu, slujim lui Dumnezeu.

Darul libertăţii pe care omul l-a primit de la Dumnezeu este de mare preţ şi demonstrează valoarea infinită a omului în faţa lui Dumnezeu şi iubirea pe care Dumnezeu o revarsă neîncetat asupra omului.. Ca fiinţă înzestrată cu libertate omul poate să aleagă şi răul, păcatul, fărădelegea să refuze iubirea de Dumnezeu. Într-o astfel de situaţie, prin propria sa faptă omul îşi converteşte darul libertăţii în iluzia libertăţii, în liberalisme sau libertinaj, aşa cum vom încerca să arătăm şi în alt studiu. Dar chiar şi într-o astfel de stare, Dumnezeu nu îl părăseşte pe om, care, cât timp se află în această lume este chemat la pocăinţă, are deschisă taina pocăinţei, prin care poate să se reîntoarcă la Dumnezeu, căci Domnul Hristos a venit să caute şi să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi. Spunea Părintele Arsenie Boca: „Dumnezeu nu uită de om aşa cum omul uită de Dumnezeu„.

Credinţa ortodoxă este un îndemn şi o cale negrăită spre bucurie aşa cum spunea în întreaga sa gândire şi operă, Părintele duhovnic de la Sâmbăta, Teofil Părăian. Un element esenţial pentru bucurie este libertatea. Nimeni nu este fericit dacă nu este liber. Şi suntem liberi la măsura iubirii noastre şi mai ales pentru ceea ce iubim.

 În studiul următor vom încerca să analizăm precarităţi ale libertăţii şi ne vom oprii asupra: libertăţii naturale; libertăţii sociale sau juridice; libertăţii morale; libertăţii culturale şi libertăţii conştiinţei, cu menţiunea că acestea nu sunt singurele modalităţi în care omul încercă să-şi construiască libertatea în această lume. Nici una dintre aceste forme nu are un sens negativ sau peiorativ, dar este în minus faţă de împlinirea libertăţii pe care o dă credinţa şi faţă de plinătatea libertăţii ca plinătate a existenţei care este Dumnezeu.

 

[1] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicilor moravurilor, Editura Antet, Bucureşti, 2013, p.76
[2] Ibidem, p.133
[3] Ibidem, p.87
21-10-2016
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu