Cookies de navigare nu pot fi dezactivate, iar cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 5099

LIBERTATEA DE EXPRIMARE (a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Libertatea de exprimare; ființă; libertate; libertatea conștiinței; 2%;

 Judecător – Curtea de Apel Piteşti
Lector universitar – Universitatea din Piteşti

  1. Reflecţii privind fenomenalitatea socială a omului

Raportul şi, mai mult decât atât, dialectica dintre „fiinţă” şi „existenţă” nu se suprapun întrutotul cu raportul şi dialectica esenţei şi fenomenului, deoarece sensul şi semnificaţiile fiinţei, atât în filozofie, cât şi în teologie, nu sunt identice cu categoria esenţei. Fără a intra în amănunte, remarcăm că fiinţa are o dimensiune ontologică, care se manifestă în devenirea sa, spre deosebire de categoria esenţei, acceptată cu predilecţie în teoria cunoaşterii pentru a demarca aparenţa fenomenală de realitatea profundă pe care se bazează  exterioritatea existenţială

Pentru demersul nostru ştiinţific reţinem deci dimensiunea ontologică a relaţiei dintre fiinţă şi existenţă, ca pe această bază să prezentăm succint corespondenţa dintre omul în individualitatea şi adâncimea fiinţei sale, pe de o parte, și  existenţa sa ca sferă a faptelor şi manifestărilor sale care exteriorizează profunzimea fiinţei şi ar trebui, în cazul trăirilor autentice creştine, să fie o continuare firească  a ceea ce este mai adânc decât noi înşine, pe de altă parte.

Este un aspect acceptat încă demult în gândire că fenomenalitatea socială a omului, am spune noi a fiinţei sale, este o realitate şi nu poate fi ignorată. Subliniem că dimensiunea socială a omului este una a naturii sale şi nu una construită sau impusă de factorii istorici în evoluţia formelor de sociabilitate şi de socializare a omului. Tema abordată nu permite o discuţie mai amplă asupra acestui aspect, dar credem că sunt relevante ideile marelui filozof Kant, care sublinia foarte bine natura socială a omului: „Admitem că impulsul către societate îi este natural omului; aptitudinea şi tendinţa către aceea, adică sociabilitate, sunt necesare omului, creatură destinată să trăiască în societate, deci sunt însuşiri ale umanităţii”[1].

„Exprimarea” şi tot ceea ce ţine de garantarea libertăţii acesteia nu este altceva decât dimensiunea socială a fiinţei umane, modul în care omul se construieşte şi devine, în acelaşi timp, în raport cu alţii, şi nu numai în raport cu el însuşi. Prin urmare, acest concept poate fi înţeles prin ceea ce în filozofie şi teologie se desemnează ca fiind „fapte” şi „făptuire”. Faptele omului, în terminologia pe care noi o avem în vedere „exprimarea sa”, sunt acelea ce definesc fiinţa în existenţa sa socială. În acest sens, se poate spune că exprimarea socială a fiinţei umane este însăşi individualitatea omului în concretul său. Există o continuare care ar trebui să fie firească între interioritatea fiinţei umane, iar pe de altă parte, exprimarea omului în exterioritatea existenţei sale sociale. Această continuitate are dimensiunea firescului, este deci „a firii”, atâta timp cât exprimabilitatea socială a omului este una valorică care se constituie în procesul complex dialectic de devenire întru personalitatea spirituală a omului pe care acesta o are înnăscută, ca primă natură a sa, de fiu a lui Dumnezeu, după har.  Dacă exprimabilitatea socială a omului nu este o continuare a adâncimii fiinţei sale spirituale, atunci ea este în contradicţie cu fiinţa autentică a omului, neputând contribui la devenirea acestuia întru conştiinţa de sine, omul rămânând numai în precaritatea existenţei sale sociale a cărei exprimabilitate este neautentică, nefiind cuprinsă într-o sferă valorică şi neavând ca ţintă destinaţia omului, respectiv desăvârşirea sa. Omul, în discontinuitatea sa ontologică dintre profunzimea fiinţei sale şi exprimabilitatea socială a acesteia, este omul căzut în exterioritate, acela pentru care nu mai există un sens valoric şi nici devenirea de la starea de individ la persoană spirituală.

Remarcăm totodată că ceea ce putem şti despre om, astfel spus cunoaşterea ştiinţifică a omului, indiferent cum se realizează ea, prin oricare dintre ştiinţele sociale, inclusiv cele juridice sau filosofie, rămâne la nivelul exprimabilităţii sale în mediul social şi nu poate ajunge la fiinţa interioară  mai adâncă a omului, care rămâne în afara oricărei conceptualizări ştiinţifice. Profunzimea fiinţei umane în singularitatea şi indefinitul său poate fi contemplată şi intuită sau pate fi relevată, dar nu poate fi cunoscută prin mijloacele demersului obişnuit ce aparţine cunoaşterii sensibile sau raţionale. Foarte bine sublinia acest aspect părintele profesor Dumitru Stăniloae, care spunea că „Omul este taină şi lumină; este o taină a luminii”. Este, de fapt, distincţia pe care marele filozof Kant o realiza între fenomenul care poate fi cuprins în intuiţia sensibilă în conceptele intelectului şi în conceptele raţiunii, iar pe de altă parte, „lucrul în sine”, care nu poate fi conceptualizat şi cunoscut. Profunzimea fiinţei individuale a omului şi reflectarea ei în conştiinţa de sine exprimă „omul ascuns al inimii în puritatea sa desăvârşită”. Adâncimea existenţială a fiinţei umane, acel „ceva mai adânc decât noi înşine” înseamnă singularitate spirituală, poate însemna însingurare, dar în nici un caz nu poate duce la singurătate ca  dimensiune ontologică acceptată pentru existenţa omului. Chiar în profunzimea fiinţei sale, conştiinţa de sine a omului există numai în raport cu altul care este semenul său şi în acelaşi timp cu Dumnezeu. Acest raport progresează indefinit prin ceea ce-l caracterizează şi reprezintă conţinutul său, respectiv adâncul iubirii şi al smereniei.

Un al treilea aspect pe care dorim să-l remarcăm este acela că numai exprimabilitatea şi dimensiunea socială a fiinţei omului pot face obiectul ordinii normative, astfel spus, denotă, printre altele, ceea ce noi numim „starea juridică  existenţei omului”.

Este demn de remarcat că în concepte juridice se are în vedere nu numai libertatea cuvântului, ci libertatea de exprimare, adică ansamblul manifestărilor sociale ale omului, care pot forma obiectul normativităţii, dar şi al cunoaşterii ştiinţifice. Există o continuare firească între conştiinţă şi formele de exprimare socială ale omului sau, altfel spus, între libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare. Dacă libertatea de exprimare confirmă ceea ce putem numii conştiinţa eului, adică a omului care se consideră suficient şi el însuşi, atunci omul rămâne la nivelul individului în căderea inevitabilă în exterioritatea precarităţilor sale existenţiale. În situaţia în care exprimabilitatea omului este o continuare firească a conştiinţei de sine valorice, care se construieşte numai în relaţia infinită şi indefinită a iubirii de Dumnezeu şi de semenul său, atunci faptele şi făptuirea omului sunt în autenticul lor valoric. Părintele Arsenie Boca remarca această durabilitate ontologică a omului, vorbind despre conştiinţa iubirii de sine a omului care jertfeşte oamenii, iar pe de altă parte, jertfa de sine, care duce la conştiinţa iubirii de oameni.

Aceste modeste consideraţii le apreciem necesare pentru a înţelege libertatea de exprimare în fenomenalitatea sa juridică, nu numai la nivelul unor structuri formale şi concepte cu caracter normativ sau jurisprudenţial şi în autenticitatea valorică care decurge direct din natura omului, din existenţa sa care este, în primul rând, ontică şi, mai apoi, devine şi ontologică.

 Legătură profundă, am numi-o noi chiar dialectică, dintre dimensiunea interioară şi exterioară a fiinţei omului conturează şi un alt adevăr, şi anume, deschiderea infinită spre existenţă a omului, inclusiv spre existenţa suprasensibilă şi inacceptabilitatea nefiinţei şi a neantului. Acest fapt a fost remarcat încă de filozofii greci ai antichităţii, care nu aveau o conştiinţă a nefiinţei, dar şi de filozofia contemporană autentică a cărui temei se află în adevărurile de credinţă. Bergson remarca în acest sens că nefiinţa sau neantul reprezintă numai construcţii „onto-logice” şi nu au semnificaţii ontice, astfel spus sunt forme ale conştiinţei şi gândirii umane ce rămân în precarităţile sale existenţiale.

Pentru a fi autentică, exprimabilitatea omului la nivelul fiinţei sale sociale trebuie să fie liberă, adică să nu fie supusă unor constrângeri care sunt în afara ordinii fireşti pe care o reclamă existenţa socială. Totuşi, raţiunea umană este în esenţa sa constrângătoare prin legile logice pe care le implică. Constrângerea raţională, alături de libertatea raţiunii,  face parte din ordinea firească a dimensiunii sociale a fiinţei umane. În acest raport dialectic libertatea raţiunii este termenul dominant iar constrângerea raţională termenul recesiv. Este firesc acest lucru, deoarece fiinţa omului atât în interioritatea, cât şi exprimabilitatea sa socială, se regăseşte pe sine numai ca libertate, numai într-o ordine a cărui fundament este libertatea.

Libertatea de exprimare, inclusiv la nivelul cuvântului, nu este în afara responsabilităţilor. Părintele Arsenie Boca afirma: „Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi fiindcă sunt fiinţe vii, viaţă din viaţă, pe acela care le-a creat ele-l însoţesc până la Judecata de apoi, ca pe nişte copii al lui, cu toate consecinţele lor”.

În cele ce urmează dorim să evidenţiem unele aspecte ale fenomenalităţi juridice ale libertăţii de exprimare, cu menţiunea că starea juridică a omului nu poate epuiza tot ceea ce înseamnă bogăţia şi, am spune noi, inepuizabilitatea formelor şi conţinutului exprimării umane în mediul natural şi social.

 

  1. Reflecţii privind semnificaţiile juridice ale libertăţii de exprimare

 

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, care încearcă să evidenţieze specificitatea acestui drept, libertatea de exprimare – enunţată de articolul 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului  adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1948 -  constituie un fenomen juridic neobişnuit: deopotrivă un drept în sine şi un drept indispensabil sau, după caz, prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi. Astfel, libertatea de expresie şi de informare este necesară libertăţii de întrunire, dar, în acelaşi timp, constituie o ameninţare la adresa dreptului la respectarea vieţii private, a vieţii de familie sau a vieţii intime, adică la tot ceea ce reprezintă  interioritatea de fiinţă a omului.

Este deopotrivă un drept individual care ţine de libertatea de conştiinţă sau libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar şi un drept colectiv, pentru că prin esenţa sa există numai în manifestarea fenomenală, socială a omului. În acelaşi timp, este fundamentul  structurii existenţei sociale, deoarece numai prin formele de exprimare şi garantarea libertăţii acestora omul comunică cu ceilalţi semeni, constituindu-se în acelaşi timp bazele comunităţii şi a comuniunii, inclusiv prin înţelesul spiritual al acesteia din urmă.

Aceste realităţi au fost de altfel subliniate încă din secolul al XVIII, când în articolul 11 din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în 1789, libertatea de exprimare se prezenta ca „un drept democratic prin excelenţă şi era caracterizată ca unul dintre drepturile cele mai de preţ ale omului”.

Astfel de  idei sunt reliefate şi în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, care a subliniat încă din 1976 (Cauza Handyside contra Marea Britanie) că libertatea de exprimare constituie „unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane”. În acelaşi timp, libertatea de informare şi libertatea de expresie „sunt pietrele de temelie ale oricărei societăţi libere şi democratice.”

 Exercitarea acestui drept implică evident răspunderi şi responsabilităţi. De aceea, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, libertatea de exprimare, cel puţin în sens juridic, nu este absolută, intangibilă, ci poate fi supusă condiţiilor, limitelor, restrângerilor sau chiar derogărilor care decurg firesc din limitele fiinţei sociale ale omului în raport cu semenii săi.  Dimensiunea socială a fiinţei omului este întotdeauna definită  juridic, pentru că ea poate fi cuprinsă în limite cuantificabile şi determinate de ordinea juridică, spre deosebire de conştiinţa de sine şi interioritatea fiinţei omului, caracterizate prin adâncime, prin infinitate, dar numai în relaţia de smerenie şi iubire cu Dumnezeu şi cu semenii.

Teoria juridică modernă relevă conţinutul complex al libertăţii de exprimare, care evident nu se reduce numai la libertatea cuvântului. Fără a intra în amănunte, există trei componente ale conţinutului juridic specific libertăţii de exprimare: a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei.

Constituţia României consacră şi garantează această libertate fundamentală în dispoziţiile art. 30 alin. 1 – 8.  Consacrarea constituţională şi a libertăţii de exprimare are ca temei faptul că orice opinie, creaţie, idee, concepţie teoretică, etc. intră în circuitul juridic numai dacă sunt comunicate, exprimate. Comunicarea şi exprimarea gândurilor reprezintă nu numai o posibilitate dar, în acelaşi timp, şi o condiţie necesară a existenţei umane, a societăţii organizate în conformitate cu criteriile de civilizaţie determinate istoric. De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural, regăsit ca atare încă din primele documente cu valoare constituţională.  Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-şi exterioriza gândurile prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare. Pot fi exprimate creaţii spirituale de orice fel, gânduri, opinii, sentimente, credinţe religioase, etc.

Din perspectiva dreptului constituţional este un drept fundamental cu un conţinut complex şi unul dintre cele mai mari valori ale libertăţii cetăţeneşti.  Conţinutul constituţional se referă la următoarele aspecte:

  1. conţinutul comunicării: gânduri, opinii, credinţe religioase etc., precum şi mijloace prin care se realizează comunicarea: viu grai, sunete, imagini, scris.
  2. dreptul este inviolabil şi nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autorităţile statului au obligaţia de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept, dacă se realizează în condiţiile prevăzute de lege.
  3. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de comunicare şi de aceea ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei noţiuni este cel conferit de dispoziţiile art. 152 din Codul penal.
  4. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nicio publicaţie nu poate fi suprimată şi, în al doilea rând, autorităţile statale nu pot exercita un control prealabil asupra conţinutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură. Constituţia României nu interzice expres posibilitatea suspendării publicaţiilor. Apreciem că această măsură restrictivă ar putea să fie luată numai în condiţiile existente unei legi speciale care să prevadă expres această posibilitate şi condiţiile juridice ale exercitării ei.
  5. libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii, precum şi libertatea de a înfiinţa structuri organizatorice care să susţină posibilitatea comunicării: studiouri de radio şi televiziune, edituri, redacţii, etc. Legea poate impune unor asemenea structuri organizatorice să facă publică sursa de finanţare, aceasta fiind o garanţie a libertăţii de exprimare. 
  6. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor responsabilităţii şi răspunderii juridice şi morale. În acest sens, Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi poate fi supusă unor restricţii.  Constituţia interzice exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii umane, vieţii particulare a persoanei şi dreptul său la propria imagine. De asemenea, sunt interzise defăimarea ţării, indemnul la război, la agresiune, la ură naţională, socială de clasă sau religioasă, la discriminare, la separaţiuni teritoriale, la violenţă politică sau manifestări obscene contra bunelor moravuri.

Răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite poate fi, după caz, civilă sau penală, răspunderea civilă, respectiv obligaţia de a plăti despăgubiri materiale sau morale celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de Constituţie: editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului de radio sau televiziune în condiţiile legii. Răspunderea penală este reglementată de Codul penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna personală şi poate interveni când se săvârşesc infracţiunile de insultă, calomnie, ultraj, ofensă adusă autorităţii, răspândirea de materiale obscene etc.

 

  1.  Unele aspecte de jurisprudenţă privind garantarea libertăţii de exprimare

 

Libertatea de exprimare este un  drept consacrat şi garantat şi de articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 1950, în raport de care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) şi-a adus contribuţia la aplicarea şi înţelegerea condiţiilor şi limitelor de exercitare.

Elementele constitutive ale acestei libertăţi, aşa cum sunt reglementate în art.10[2] sunt: libertatea de gândire, libertatea de a căuta informaţii, libertatea de a comunica ideile şi informaţiile, fără a fi limitat de frontiere şi fără nici un amestec al autorităţilor publice, libertatea de a beneficia de informaţii şi idei pe plan intern şi internaţional. De asemenea, jurisprudenţa a stabilit că art.10 garantează şi exprimarea artistică, activităţile societăţilor de radio-difuziune, cinema sau televiziune şi bineînţeles presa. Sintetizând, Curtea Europeană a subliniat că libertatea de exprimare cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la informare. O societate democratică se caracterizează prin pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere. De aceea, prin protecţia libertăţii de exprimare, nu se ocrotesc doar acele opinii sau informaţii primite „favorabil sau cu indiferenţă, ci şi pe acelea care pot să ofenseze sau să şocheze autorităţile statului sau o parte a populaţiei”.[3] În doctrină s-a precizat că posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o componentă esenţială a unei societăţi democratice.[4]

Libertatea de exprimare are un caracter autonom, în sensul că are o valoare nesubordonată interesului general sau determinată de stat la un anumit moment[5]. Caracterul autonom este o garanţie a respectării principiului pluralismului şi totodată exclude ingerinţa arbitrară a statului în actul de creaţie, informare şi exprimare a individului.

Statul are faţă de exercitarea acestui drept mai multe categorii de obligaţii: obligaţia de a se abţine de la limitarea libertăţii de exprimare, în toate formele sale; obligaţia pozitivă de a asigura exerciţiul acestui drept prin garantarea existenţei unor mijloace de informare diversificate. În acest sens, statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei şi să asigure diversitatea mijloacelor de comunicare, a informaţiilor şi ideilor.

Dispoziţiile art.10 alin.2 prevăd că exercitarea libertăţii de expresie presupune „îndatoriri şi responsabilităţi”. De asemenea, libertatea de exprimare poate fi supusă unor restricţii, dar şi anumitor formalităţi sau condiţii. Curtea Europeană a apreciat că art.10 poate fi încălcat printr-o largă varietate de măsuri dispuse de autorităţile naţionale împotriva persoanelor care şi-au exercitat libertatea de exprimare. Aceste măsuri, ce constituie ingerinţe din partea autorităţilor publice, pot consta în: acţiuni civile şi penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizaţii unor publicaţii sau posturi de televiziune, interdicţia de difuzare a unor informaţii etc.[6]

Pentru a nu constitui încălcări ale art.10, aceste ingerinţe trebuie să respecte condiţiile impuse de paragraful 2: restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică pentru realizarea scopului urmărit, ceea ce implică  şi respectarea criteriului proporţionalităţii.

Filozofia de bază exprimată de jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la libertatea de expresie poate fi redată sintetic prin următoarele idei: Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi ale înfloririi fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 din art.10, ea este folosită nu numai pentru informaţiile sau ideile culese prin favoruri sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele ce lovesc, şochează sau neliniştesc statul sau o parte din populaţie. Astfel, o dovedesc: pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere, fără de care nu există o societate democratică. Rezultă, în special, că orice formalitate, condiţie, restricţie ori sancţiune impusă în materie trebuie să fie proporţională cu scopul legitim urmărit.[7]

Respectarea principiului proporţionalităţii este o condiţie importantă pe care C.E.D.O. o analizează pentru a constata dacă măsurile restrictive dispuse de autorităţile naţionale sunt adecvate scopului legitim invocat. Jurisprudenţa instanţei internaţionale relevă aspecte particulare ale principiului proporţionalităţii aplicat în situaţia condiţionării sau restrângerii exerciţiului libertăţii de exprimare, particularităţi determinate de sfera şi conţinutul formelor libertăţii de exprimare, modalităţile de realizare, natura scopului legitim urmărit, precum şi interesele concrete ale subiecţilor implicaţi.

Excepţiile de la regula garantării exercitării libertăţii de exprimare sunt interpretate restrictiv, iar necesitatea şi proporţionalitatea unor limite trebuiesc stabilite în mod convingător. Statelor contractante li se recunoaşte o anumită marjă de apreciere, care diferă în funcţie de scopul legitim urmărit şi de mijloacele de manifestare ale libertăţii de exprimare. În acest sens, C.E.D.O. a concluzionat că este imposibil ca din jurisprudenţa şi legislaţia statelor contractante să se degaje o noţiune uniformă a moralei şi că autorităţile interne se găsesc mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului precis al exigenţelor impuse de morala unei societăţi. De aceea, în aceste situaţii, C.E.D.O. a lăsat autorităţilor naţionale o largă marjă de apreciere, ceea ce are consecinţe şi asupra respectării principiului proporţionalităţii.

În opinia instanţei de la Strasbourg libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici şi în general despre realităţile sociale. De aceea, restricţiile impuse libertăţii presei, inclusiv în cazul sancţiunilor aplicate ziariştilor, trebuie să fie „riguros proporţionale şi centrate pe afirmaţiile ce au depăşit efectiv limitele unei critici admisibile.”[8]

Analiza respectării principiului proporţionalităţii, în cazul restrângerilor aduse libertăţii presei, are în vedere şi faptul că presa are sarcina de a comunica informaţii şi idei legate de problemele dezbătute în viaţa politică. Acestei obligaţii îi corespunde dreptul publicului de a le primi. În consecinţă, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi faţă de un om politic sau faţă de guvern, decât pentru un simplu cetăţean. C.E.D.O. a fixat un nivel ridicat de protecţie a presei, afirmând că interesul general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informaţii cu putinţă şi în consecinţă, raportul de proporţionalitate este interpretat strict, în sensul că trebuie să existe „o nevoie socială imperioasă” pentru a putea justifica o limitare a libertăţii presei.

De asemenea, instanţa de la Strasbourg a făcut deosebirea dintre fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecăţile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactităţii lor. Prin urmare, nu este justificată, inclusiv sub aspectul proporţionalităţii, o măsură de condamnare a unui ziarist pentru exprimarea unor judecăţi de valoare. Totuşi, chiar şi atunci când este vorba de o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate să depindă de existenţa unei baze factuale suficiente, pentru că o judecată de valoare fără nici o bază factuală care să o susţină, poate fi excesivă.[9]

Un aspect particular al libertăţii de exprimare se referă la activitatea funcţionarilor de stat desfăşurată în îndeplinirea atribuţiilor profesionale. Jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcţionarilor săi, în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile lor sau atribuţiile profesionale. Şi în acest caz, trebuie să se respecte principiul proporţionalităţii pentru ca măsurile restrictive să nu fie excesive.

În raport cu aceste reguli, respectarea proporţionalităţii, înţeleasă ca relaţie adecvată între măsurile restrictive adoptate şi scopul legitim urmărit, este analizată în concret de C.E.D.O. în funcţie de particularităţile fiecărui caz.

Astfel, în cauza Sunday Times versus Regatul Unit[10], C.E.D.O. a constatat că interdicţia de publicare a unui articol referitor la o cauză aflată pe rolul unei instanţe judecătoreşti, interdicţie dispusă de Înalta Curte şi susţinută de Camera Lorzilor, reprezintă o încălcare a art.10 din Convenţie, deoarece principiul proporţionalităţii nu a fost respectat. Pentru a stabili dacă, în acest caz, interdicţia de publicare este proporţională cu scopul legitim urmărit, instanţa de la Strasbourg subliniază importanţa într-o societate democratică a libertăţii presei, inclusiv pentru a reda aspecte ale administrării justiţiei: „Nu numai că revine mass mediei misiunea să comunice informaţii şi idei asupra chestiunilor pe care le judecă tribunalele, dar şi publicul are dreptul de a le primi”. În consecinţă, satisfacerea interesului publicului de a fi informat este esenţial pentru a stabili dacă un amestec al autorităţilor publice în exercitarea libertăţii de exprimare este justificat.  În raport cu aceste premise, C.E.D.O. constată că, interesul menţinerii autorităţii puterii judecătoreşti, nu a constituit o necesitate socială atât de presantă, încât să contracareze interesul publicului de a primi informaţia. Prin urmare, restricţia aplicată reclamanţilor nu este justificată, nefiind proporţională  cu scopul legitim urmărit.

Condamnările aplicate ziariştilor, pentru articole publicate în presă, reprezintă o restrângere a libertăţii de exprimare. În aceste cazuri, Curtea examinează foarte riguros respectarea condiţiei de proporţionalitate, mai ales dacă sancţiunile au fost aplicate pentru critici formulate împotriva oamenilor politici sau autorităţilor statului.

Aprecierea respectării principiului proporţionalităţii se realizează în raport cu următoarele coordonate: „Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească plasate sub controlul atent, nu numai al puterilor legislativă şi judiciară, dar şi al opiniei publice. De altfel, poziţia dominantă pe care el o ocupă îi cere să dea dovadă de reţinere în utilizarea căii penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace pentru a răspunde atacurilor şi criticilor nejustificate ale adversarilor săi.”[11]

Autorităţile competente ale statului au posibilitatea, în calitatea lor de garant al ordinii publice, să aplice chiar sancţiuni penale, pentru a reacţiona în mod adecvat şi necesar la asemenea afirmaţii. Autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai largă privind necesitatea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, în situaţiile în care discursul în litigiu incită la utilizarea violenţei faţă de un individ, faţă de un reprezentant al statului sau faţă de o parte a populaţiei. În raport cu aceste considerente, regăsite constant în jurisprudenţă, C.E.D.O. a constatat nerespectarea principiului proporţionalităţii în mai multe cazuri în care autorităţile naţionale au adoptat măsuri sancţionatorii penale împotriva unor ziarişti[12].

Libertatea presei nu este absolută.  Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile altora, ca şi necesitatea de a preveni difuzarea informaţiilor confidenţiale.[13] Cu toate că se admite că libertatea jurnalistică include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, limitele criticii admisibile sunt mai restrânse faţă de un simplu particular, decât faţă de guvern sau faţă de o personalitate politică.

În asemenea situaţii, pentru a stabili dacă principiul proporţionalităţii a fost respectat, Curtea distinge între expresiile injurioase, folosite în presă de un ziarist şi criticile care sunt acceptabile. Astfel, în cauza Tammes versus Estonia, anterior citată[14], reclamantul a fost condamnat pentru că a folosit în presă termeni jignitori faţă de soţia unui fost prim-ministru şi ministru. Pentru a aprecia dacă sancţiunea aplicată este proporţională cu scopul legitim urmărit – protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora – C.E.D.O. reţine că termenii jignitori utilizaţi de ziarist constituie judecăţi de valoare exprimate de o manieră ofensatoare care nu erau necesar a fi utilizaţi pentru a exprima o opinie negativă. Totodată, utilizarea acestor termeni, pentru a califica viaţa privată a unei persoane, nu se justifică prin interesul public urmărit. Natura şi asprimea sancţiunii aplicate constituie un alt criteriu pentru aprecierea respectării proporţionalităţii. În speţă, reclamantul a fost condamnat la o amendă modică.  În raport de aceste elemente C.E.D.O. a stabilit că principiul proporţionalităţii a fost respectat şi în consecinţă nu există o încălcare a art.10 din Convenţie.

Obligarea unui ziarist să dezvăluie sursele sale de informare şi aplicarea unei amenzi pentru refuzul de a se conforma, reprezintă o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, care, pentru a fi justificată, trebuie să respecte şi criteriul proporţionalităţii[15]. Pentru a verifica respectarea principiului proporţionalităţii, în cazul citat, C.E.D.O. a avut în vedere importanţa pe care o are protecţia surselor jurnalistice pentru libertatea presei şi efectul negativ pe care riscă să-l producă o ordonanţă de divulgare. În acest sens, s-a stabilit că: „Este cazul să se acorde o mai mare însemnătate interesului societăţii democratice de a-şi asuma şi menţine libertatea presei atunci când este vorba de a determina dacă restricţia este proporţională cu scopul legitim urmărit. Limitele aduse confidenţialităţii surselor jurnalistice, cer din partea Curţii cel mai scrupulos examen”. În cauză s-a apreciat că ordonanţa de divulgare a surselor de informare folosite de ziarist nu reprezintă un mijloc rezonabil, proporţional cu scopul legitim urmărit.

În jurisprudenţa mai recentă C.E.D.O. a stabilit că timpul reprezintă un criteriu pentru a se aprecia dacă principiul proporţionalităţii a fost respectat în cazul restrângerii exerciţiului libertăţii de exprimare, prin interzicerea publicării unei lucrări de natură să dezvăluie date cu un caracter confidenţial privind evoluţia unei boli de care a suferit o importantă persoană politică.[16] Trecerea timpului trebuie în mod necesar să fie luată în considerare pentru a analiza compatibilitatea cu libertatea de exprimare a unei măsuri atât de grave precum interdicţia absolută de publicare a unei cărţi.

Interdicţia de retransmisie prin cablu a emisiunilor radiodifuzate,[17] refuzul autorităţilor naţionale de a autoriza o societate cu profil electronic să recepteze cu ajutorul unei antene parabolice programe televizate necodate, [18] sau imposibilitatea de a avea şi a exploata staţii private de radio sau de televiziune, din cauza monopolului statului[19], constituie ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare care necesită examinarea respectării criteriului proporţionalităţii. Particularităţile libertăţii de exprimare, necesitatea şi pluralismul într-o societate democratică, marja de apreciere recunoscută autorităţilor naţionale, în funcţie de valorile protejate, constituie în aceste cazuri criterii de apreciere a respectării principiului proporţionalităţii.

Principiul proporţionalităţii are aspecte particulare în jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când este aplicat pentru a se constata dacă restrângerea libertăţii de exprimare a funcţionarilor publici este justificată.

Instanţa internaţională de la Strasbourg a reţinut în mod constant că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcţionarilor săi în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile sau atribuţiile lor profesionale. În asemenea situaţii, jurisprudenţa C.E.D.O. se referă şi la alte criterii pentru a aprecia dacă măsura restrictivă este proporţională cu scopul legitim urmărit. Astfel, în cazul persoanelor care au statutul de militar, instanţa examinează conceptul de „ordine”. Ideea de ordine nu se referă numai la ordinea publică, ci cuprinde de asemenea, şi ordinea care trebuie să prevaleze în limitele unui grup social specific. În cazul forţelor armate, „ordinea” impusă prin regulamente are un aspect deosebit de important şi poate să impună militarilor să nu submineze disciplina militară, inclusiv prin materiale scrise. În consecinţă, statele au o marjă de apreciere mai largă, iar măsurile respective impuse militarilor privind libertatea de exprimare sunt adecvate scopului legitim urmărit.[20]

Obligaţia de loialitate politică impusă unui funcţionar are o importanţă deosebită pentru ordinea constituţională a unui stat. Totuşi, revocarea din funcţie a unui cadru didactic, pe motivul de lipsă de loialitate faţă de Constituţie, a fost apreciată de C.E.D.O. ca fiind disproporţionată, faţă de scopul legitim urmărit, mai ales că autorităţile naţionale aveau şi alte alternative sancţionatorii mai uşoare.[21]

Libertatea dezbaterii politice constituie un aspect particular al libertăţii de exprimare. Menţinerea şi consolidarea democraţiei pluraliste impune garanţii constituţionale care să restrângă pentru unele categorii profesionale libertatea de a exercita activităţi politice.  De aceea, interdicţia prin Constituţie pentru poliţişti de a desfăşura activităţi politice respectă principiul proporţionalităţii.[22]

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a stabilit că în situaţiile în care este în joc libertatea de exprimare a magistraţilor de rang înalt, drepturile şi răspunderile vizate în  art.10 paragraful 2 au o importanţă specială. „Astfel, este îndreptăţit să se aştepte de la funcţionarii ordinului judiciar ca ei să uzeze de libertatea lor de exprimare cu reţinere, de fiecare dată când este susceptibil să fie puse în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.[23] Orice atingere a libertăţii de exprimare a unui magistrat reclamă o examinare atentă a respectării principiului proporţionalităţii. Premisa acestei analize este existenţa unei just echilibru între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare, iar pe de altă parte, interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să acţioneze în scopurile enunţate de art.10 paragraful 2.

În cauza mai sus citată, Curtea a constatat că a existat o atingere adusă dreptului reclamantului, un înalt magistrat, la exercitarea libertăţii sale de exprimare, deoarece autorităţile naţionale, criticând conţinutul discursului acestuia, i-au adus la cunoştinţă intenţia de a-l sancţiona pentru că şi-a exprimat în mod liber opinia. C.E.D.O. apreciază că raţiunile autorităţilor naţionale, pentru a justifica atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa era necesară într-o societate democratică, având în vedere că discursul în litigiu a avut ca obiect probleme de drept constituţional.  Chiar dacă se admite existenţa unei anumite marje de apreciere, reacţia autorităţilor naţionale, respectiv îndepărtarea din funcţia ocupată a magistratului, nu a fost proporţională cu scopul urmărit şi prin urmare art.10 din Convenţie a fost încălcat.

Libertatea de exprimare cuprinde şi exprimarea artistică. Instanţa de la Strasbourg a constatat că art.10 din Convenţie „include libertatea de exprimare artistică care permite participarea la schimbul public de informaţii şi idei culturale, politice, sociale, de orice natură”.[24]

De cele mai multe ori măsurile restrictive adoptate de autorităţile naţionale privind libertatea de exprimare artistică, au avut ca scop legitim protecţia moralei sau protecţia drepturilor altora. Aplicarea principiului proporţionalităţii în asemenea cazuri implică şi caracterizarea conceptului de morală şi implicit a posibilităţii recunoscute statelor de a adopta măsuri restrictive.  În acest sens, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că statele contractante au o mai mare marjă de apreciere atunci când reglementează problemele susceptibile să ofenseze convingerile intime în domeniul moralei şi al religiei. „În materie de morală ţările europene nu au o concepţie uniformă a exigenţelor de protecţie împotriva atacurilor la adresa convingerilor religioase.”[25]

Doctrina juridică română şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi-au adus contribuţia, de asemenea, la înţelegerea şi garantarea libertăţii de exprimare.

În doctrină s-a afirmat că, în funcţie de tendinţele lor, mai autoritare sau mai liberale, reglementările legale în materie de presă se pot grupa, în lumina dreptului comparat, în două sisteme principale: sistemul preventiv şi cel represiv.[26] Regimul juridic aplicat în această materie trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, în sensul că limitele şi condiţiile impuse exercitării acestei libertăţi trebuie să fie adecvate finalităţii urmărite de legiuitorul constituant, respectiv protecţia libertăţii de exprimare, dar, în acelaşi timp,  să nu permită exercitarea abuzivă a acestui drept.

Curtea Constituţională se referă la jurisprudenţa C.E.D.O. şi la dispoziţiile Convenţiei care implică principiul proporţionalităţii. În acest sens, s-a precizat că libertatea de exprimare nu are caracter absolut şi, în consecinţă, are anumite limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricţii sau sancţiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condiţiile impuse de art.10, alin.2 din Convenţie. “Este de principiu că unei obligaţii legale, privind limitarea libertăţii de exprimare şi cu atât mai mult unei obligaţii de ordin constituţional, trebuie să-i corespundă o sancţiune legală, în cazul nerespectării sale.”[27]

Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, Prin decizia nr.183/2004[28] s-a constat constituţionalitatea dispoziţiilor art.205 C.pen. care incriminează insulta. În considerentele s-a reţinut că insulta este o infracţiune contra demnităţii, iar demnitatea omului constituie o valoare supremă conform art.1, alin.(3) din Constituţie. Limitele exercitării libertăţii de exprimare sunt determinate de necesitatea respectării demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine. Încălcarea acestor limite este sancţionată prin incriminarea sancţiunii de insultă. Curtea precizează că stabilirea limitelor exercitării unui drept sau a unei libertăţi poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispoziţiilor art.53 din Constituţie, implicit cu respectarea criteriului proporţionalităţii, deşi, aşa cum se întâmplă şi în alte cazuri, instanţa constituţională nu îl analizează. Totuşi, în decizia citată se fac ample referiri la jurisprudenţa C.E.DO. pentru a argumenta că restrângerea libertăţii de exprimare, prin incriminarea de către legiuitor a infracţiunii de insultă, constituie ă măsură necesară într-o societate democratică, adecvată scopului legitim urmărit, respectiv, “protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.”

În jurisprudenţa mai veche, Curtea Constituţională a constatat, în opinia noastră cu deplin temei, constituţionalitatea dispoziţiilor art.238, alin.1 din codul penal care incriminează fapta de ofensă adusă autorităţilor.[29] Deşi principiul proporţionalităţii nu este invocat în mod explicit, din raţionamentul judecătorului constituţional şi din ample referiri la jurisprudenţa C.E.D.O. rezultă că măsura restrictivă privind libertatea de exprimare este necesară şi adecvată scopului legitim urmărit, adică protecţia demnităţii şi onoarei unui cetăţean care îndeplineşte o funcţie publică. “Tocmai investirea cetăţeanului cu o funcţie publică atrage nu  numai exigenţe sporite din partea acestuia, dar şi necesitatea unei protecţii juridice speciale, întrucât reputaţia unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorităţii în numele căreia acţionează în cadrul legal al atribuţiilor cu care a fost investită.”

Libertatea de exprimare implică şi „dreptul la replică”, la rândul său considerat a fi un drept fundamental. Curtea Constituţională a aplicat principiul proporţionalităţii pentru a determina limitele fiecăruia dintre aceste drepturi. În acest sens, Curtea a constatat că reglementarea prin lege a dreptului la replică, "răspunde exigenţelor de ordin constituţional cuprinse în Constituţie". Analizând limitele dreptului la replică, instanţa constituţională aplică principiul proporţionalităţii, exprimat ca raport echitabil între informaţia pretinsă, defăimătoare şi replica dată acestei informaţii: "Chiar în cazul pertinenţei dreptului la replică se pune problema limitelor lui, pentru că este firesc ca între dimensiunile informaţiei pretins defăimătoare şi cele ale replicii persoanei lezate să nu existe o vădită disproporţie (s.n.), în favoarea celei din urmă, păstrându-se limitele unei replici de dimensiuni rezonabile, concentrate asupra aspectelor cu caracter defăimător, combătute prin replica a cărei publicitate se solicită".[30] Limitele exercitării libertăţii de exprimare implică principiul proporţionalităţii atunci când sunt determinate de alte valori protejate de normele constituţionale. Curtea a decis că "dispoziţiile alin. (6) din art. 30 din Constituţie au în vedere limitele exercitării libertăţii de exprimare, acestea neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine".[31] În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O. care se referă la principiul proporţionalităţii în situaţiile în care exerciţiul libertăţii de exprimare ar putea fi limitat[32].

Protecţia moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea libertăţii de exprimare. Având în vedere acest scop legitim Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 325 din C.pen. care incriminează infracţiunea de răspândire de materiale obscene.[33] Măsura restrictivă este necesară într-o societatea democratică, cu toate că noţiunile “morală publică” şi “bune moravuri” au un conţinut variabil în funcţie de colectivitate şi de epocă. Totuşi, în toate aceste cazuri există o limită a toleranţei manifestărilor, a cărei încălcare trebuie să fie sancţionată de legea penală, deoarece drepturile şi libertăţile fundamentale garantate constituţional nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice. Principiul proporţionalităţii este un criteriu jurisprudenţial pentru determinarea acestor limite.

 

  1.  În loc de concluzii (Tăcerea - taina veacului viitor)

 

Fiinţa spirituală a omului în profunzimea şi interioritatea conştiinţei de sine are ceva caracteristic opus exprimabilităţii dimensiunii sociale a fiinţei  şi care denotă primatul spiritului, pentru că în esenţă conştiinţa de sine este spirit, faţă de exterioritate, faţă de tot ceea ce înseamnă fapte şi făptuire. Este vorba de tăcere. Autenticul exprimării conştiinţei de sine este tăcerea, care în principiu nu poate face obiectul stării juridice şi nici reglementării normative, reprezentând prin excelenţă o zonă a non-dreptului. Există însă şi excepţii.

 Filozofii şi teologii au vorbit despre „o cunoaştere  prin tăcere”. Ne rezervăm pentru un alt material mai multe reflecţii în legătură cu concepţiile filozofice şi teologice despre tăcere. Aici aducem în atenţie câteva  maxime pe care le considerăm importante în a aprecia tăcerea ca fiind regăsirea de sine a omului în autenticul fiinţei sale.

Sfântul Isaac Siriul spunea că „Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia”. Acelaşi înţelept afirma că „Este bine să fii prieten cu toţi, dar singur în cugetul tău”. Singurătatea cugetului este de fapt tăcerea care nu presupune imuabilitate sau inactivitate, ci cufundarea în adâncul indefinit şi infinit al fiinţei printr-un progres continuu spiritual. Părintele Arsenie Boca identifica zece porunci ale înțelepciunii: „De nouă ori să taci şi o dată să vorbeşti şi atunci puţin”. Iar Sfinţii Cuvioşi  Calist şi Ignatie  spuneau: ”Rugăciunea celor  curaţi  este tăcere„

 Aproape paradoxal, fenomenalitatea stării juridice a omului recunoaşte şi chiar consacră  normativ „dreptul la tăcere„ – dreptul inculpatului de a nu da nici o declaraţie. Mai mult decât atât, „tăcerea„ poate produce efecte juridice. De exemplu, adoptarea unui act juridic prin consens de către un organism colegial sau i se recunoaşte, în unele cazuri,  valoarea  unui consimţământ la încheierea unor contracte,  sau  achiesare la pretenţiile unui terţ. Semnificaţiile juridice ale „tăcerii” necesită însă un studiu aparte. În contextul celor arătate mai sus ne limităm în a sublinia că, prin excepţie, voinţa umană în plan juridic se poate exprima şi prin tăcere, deci, tăcerea este şi o realitate fenomenală socială, cuantificabilă juridic, şi nu numai o dimensiune  a conştiinţei de sine, a interiorităţii fiinţei umane.

Să dobândim aşadar puterea de a tăcea pentru a ne exprima astfel în autenticul fiinţei noastre, în libertatea pe care aceasta o presupune, în tot ceea ce înseamnă natura socială a fiinţei noastre.

Bibliografie:

  • Filocalia,Vol. X, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2006
  • Părintele Arsenie Boca – O viaţă închinată schimbării vieţii noastre, Ed. Agaton, Făgăraş, 2012
  • Immanel Kant, Critica facultăţii de judecare, Ed. All,  Bucureşti, 2007
  • Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013 
  • Frederic Sudre – Drept european şi internaţional al drepturilor omului , Editura  Polirom, Bucureşşti ,2007
  • Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituţional, Ed. Sitech, Craiova, 2013.

 


[1]             Immanuel Kant – Critica facultăţii de judecare, Ed. ALL, Bucureşti, 2007, p. 243.

[2]             Dispoziţiile art.10 din Convenţie se regăsesc în Constituţia României în reglementările a două articole: art.30 – Libertatea de exprimare şi art.31 – Dreptul la informaţie.

[3]             Cauza  Lingens versus Austria, Hotărârea din 8  iulie 1986.

[4]             F. Sudre,  Drept european şi internaţional al drepturilor omului . Ed. Polirom ,Bucureşti  2006,  p..417.

[5]             Doina Micu, Garantarea drepturilor omului , Ed. ALL ,Bucureşti ,2007, p..94.

[6]             A se vedea  D.J. Harris,   D.Gomien, L. Zwook,  Convention  Europeénne des  Droits  de l’Homme et Charte Sociale Europeénne : droit et pratique, Strasbourg, Ediţions du Conseil de l’Europe,  1997, pg.382;  Bianca Selejan – Guţan, op.cit.pg.180.

[7]             A se vedea cauza Handyside  versus Regatul Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, paragraful 49.

[8]               F. Sudre,op.cit., p.425.

[9]               A se vedea cauzele Unabhangige  Iniţiative  Informaţion  - sviclfalt  versus Austria, Dichand şi alţii, versus Austria  Krane  Verlag  Con  &  Co. K.G.  versus Austria, Hotărârile din 26 februarie 2002.

[10]            Hotărârea din 26 aprilie 1979.  A se vedea în acelaşi sens şi cauza Barthold versus Germania, Hotărârea din 25 martie 1985.

[11]            Cauza  Seker  Karatos versus Turcia, Hotărârea din 9 iulie 2002. În acelaşi sens a se vedea şi cauza  Ayse  Őztűrk versus Turcia, Hotărârea din 15 octombrie 2002.

[12]              A se vedea cauza  Lingens versus Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986; cauza Dalban versus România, Hotărârea din 28 septembrie 1999; cauza  Thargeirsan  versus Irlanda, Hotărârea din 25 iunie 1992; cauza  Jersild versus  Danemarca, Hotărârea din 23 septembrie 1994; cauza Castells versus Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1002; cauza  Lehideux  şi Isarni   versus  Franţa, Hotărârea din 23 septembrie 1998; cauza Sabău şi Pârcălab versus România, Hotărârea din  28 septembrie 2004.

[13]              Cauza Tammer versus Estonia, hotărârea din 6 februarie 2001.

[14]            A se vedea şi cauza Constantinescu  versus România, Hotărârea din 27 iulie 2000; cauza  Chawy şi alţii, versus Franţa, Hotărârea din 29 iunie 2004.

[15]            Cauza Goodwin  versus Regatul Unit, Hotărârea din 27 martie 1996.

[16]            Cauza  Plan (Societatea)  versus Franţa,  Hotărârea din  18 mai 2004.

[17]            Cauza  Groppero  Radio A.G. şi alţii, versus Elveţia, Hotărârea din 28 martie 1990.

[18]            Cauza  Autronic  A.G.  versus Elveţia, Hotărârea din 22 mai 1990.

[19]            Cauza  Informaţions  verein  Lenetia  şi alţii,  versus Austria, Hotărârea din 24 noiembrie 1993.

[20]            Cauza  Engel şi alţii, versus Olanda, Hotărârea din 8  iunie 1976.

[21]            Cauza  Vogt, versus Germania, Hotărârea din 8  iunie 1976.

[22]            Cauza  Rekveny , versus Ungaria, Hotărârea din 20 mai 1999.

[23]            Cauza  Wille versus Lichtenstein,  Hotărârea din 28 octombrie 1999.

[24]            Cauza Műller  şi alţii, versus Elveţia, Hotărârea din 24 mai 1988.

[25]            Cauza  Wingrove versus Regatul Unit, anterior citată. Pentru analiza respectării criteriului proporţionalităţii, în cazurile de restrângere a libertăţii de exprimare artistică, a se vedea şi cauza Handyside versus Regatul Unit, anterior citată  şi cauza Műller şi alţii, versus Elveţia, anterior citată.

[26]            Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 176.

[27]            Decizia nr.51/1999, publicată în M.Of. nr.262/1999; A se vedea şi decizia nr.205/2000, publicată în M.Of. nr.702/2000

[28]            Publicată în M.Of. nr.431/2004. A se vedea în acelaşi sens şi decizia nr.268/2004, publicată în M.Of. nr.640/2004, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.206 Cod penal. În considerentele deciziei s-a reţinut că toate prevederile din Constituţie şi din instrumentele juridice internaţionale prin care se consacră libertatea de exprimare, admit şi posibilitatea restrângerii acestei libertăţi, dacă măsurile restrictive sunt necesare şi adecvate apărării drepturilor şi libertăţilor altora. Incriminarea calomniei constituie o astfel de măsură adecvată scopului legitim urmărit, mai ales că legea permite celui care dovedeşte că a avut un interes legitim, în apărarea căruia a făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă, să facă proba verităţii.

[29]            Decizia nr.140/1996, publicată în M.Of. nr.324/1996.

[30]            Decizia nr.8/1996, publicată în M.Of. nr.129/1996

[31]            Decizia nr.54/2000, publicată în M.Of. nr.310/2000

[32]            Cauza Handyside versus Regatul Unit - 1976; Cauza Sunday Times versus Regatul Unit - 1979; Cauza Lingens versus Austria - 1986, în Vincent Berger, op.cit., pg. 462-465; Cauza Dalban versus România - 1999, în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, vol. I, op.cit., pg. 325 - 341

[33]            Decizia nr.19/2005, publicată în M.Of. nr.153/2005. De altfel, aceasta este jurisprudenţa constantă a instanţei noastre constituţionale în această materie. A se vedea şi decizia nr.108/1995, publicată în M.Of. nr.8/1996.

10-10-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu