(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 6061

LIBERTATEA DE EXPRIMARE (a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Libertatea de exprimare; ființă; libertate; libertatea conștiinței; 2%;

 

          I. Reflecții privind fenomenalitatea socială a omului

Raportul și, mai mult decât atât, dialectica dintre „ființă” și „existență” nu se suprapun întrutotul cu raportul și dialectica esenței și fenomenului, deoarece sensul și semnificațiile ființei, atât în filozofie, cât și în teologie, nu sunt identice cu categoria esenței. Fără a intra în amănunte, remarcăm că ființa are o dimensiune ontologică, care se manifestă în devenirea sa, spre deosebire de categoria esenței, acceptată cu predilecție în teoria cunoașterii pentru a demarca aparența fenomenală de realitatea profundă pe care se bazează exterioritatea existențială

Pentru demersul nostru științific reținem deci dimensiunea ontologică a relației dintre ființă și existență, ca pe această bază să prezentăm succint corespondența dintre omul în individualitatea și adâncimea ființei sale, pe de o parte, și existența sa ca sferă a faptelor și manifestărilor sale care exteriorizează profunzimea ființei și ar trebui, în cazul trăirilor autentice creștine, să fie o continuare firească a ceea ce este mai adânc decât noi înșine, pe de altă parte.

Este un aspect acceptat încă demult în gândire că fenomenalitatea socială a omului, am spune noi a ființei sale, este o realitate și nu poate fi ignorată. Subliniem că dimensiunea socială a omului este una a naturii sale și nu una construită sau impusă de factorii istorici în evoluția formelor de sociabilitate și de socializare a omului. Tema abordată nu permite o discuție mai amplă asupra acestui aspect, dar credem că sunt relevante ideile marelui filozof Kant, care sublinia foarte bine natura socială a omului: „Admitem că impulsul către societate îi este natural omului; aptitudinea și tendința către aceea, adică sociabilitate, sunt necesare omului, creatură destinată să trăiască în societate, deci sunt însușiri ale umanității” [1].

„Exprimarea” și tot ceea ce ține de garantarea libertății acesteia nu este altceva decât dimensiunea socială a ființei umane, modul în care omul se construiește și devine, în același timp, în raport cu alții, și nu numai în raport cu el însuși. Prin urmare, acest concept poate fi înțeles prin ceea ce în filozofie și teologie se desemnează ca fiind „fapte” și „făptuire”. Faptele omului, în terminologia pe care noi o avem în vedere „exprimarea sa”, sunt acelea ce definesc ființa în existența sa socială. În acest sens, se poate spune că exprimarea socială a ființei umane este însăși individualitatea omului în concretul său. Există o continuare care ar trebui să fie firească între interioritatea ființei umane, iar pe de altă parte, exprimarea omului în exterioritatea existenței sale sociale. Această continuitate are dimensiunea firescului, este deci „a firii”, atâta timp cât exprimabilitatea socială a omului este una valorică care se constituie în procesul complex dialectic de devenire întru personalitatea spirituală a omului pe care acesta o are înnăscută, ca primă natură a sa, de fiu a lui Dumnezeu, după har. Dacă exprimabilitatea socială a omului nu este o continuare a adâncimii ființei sale spirituale, atunci ea este în contradicție cu ființa autentică a omului, neputând contribui la devenirea acestuia întru conștiința de sine, omul rămânând numai în precaritatea existenței sale sociale a cărei exprimabilitate este neautentică, nefiind cuprinsă într-o sferă valorică și neavând ca țintă destinația omului, respectiv desăvârșirea sa. Omul, în discontinuitatea sa ontologică dintre profunzimea ființei sale și exprimabilitatea socială a acesteia, este omul căzut în exterioritate, acela pentru care nu mai există un sens valoric și nici devenirea de la starea de individ la persoană spirituală.

Remarcăm totodată că ceea ce putem ști despre om, astfel spus cunoașterea științifică a omului, indiferent cum se realizează ea, prin oricare dintre științele sociale, inclusiv cele juridice sau filosofie, rămâne la nivelul exprimabilității sale în mediul social și nu poate ajunge la ființa interioară mai adâncă a omului, care rămâne în afara oricărei conceptualizări științifice. Profunzimea ființei umane în singularitatea și indefinitul său poate fi contemplată și intuită sau pate fi relevată, dar nu poate fi cunoscută prin mijloacele demersului obișnuit ce aparține cunoașterii sensibile sau raționale. Foarte bine sublinia acest aspect părintele profesor Dumitru Stăniloae, care spunea că „Omul este taină și lumină; este o taină a luminii”. Este, de fapt, distincția pe care marele filozof Kant o realiza între fenomenul care poate fi cuprins în intuiția sensibilă în conceptele intelectului și în conceptele rațiunii, iar pe de altă parte, „lucrul în sine”, care nu poate fi conceptualizat și cunoscut. Profunzimea ființei individuale a omului și reflectarea ei în conștiința de sine exprimă „omul ascuns al inimii în puritatea sa desăvârșită”. Adâncimea existențială a ființei umane, acel „ceva mai adânc decât noi înșine” înseamnă singularitate spirituală, poate însemna însingurare, dar în nici un caz nu poate duce la singurătate ca dimensiune ontologică acceptată pentru existența omului. Chiar în profunzimea ființei sale, conștiința de sine a omului există numai în raport cu altul care este semenul său și în același timp cu Dumnezeu. Acest raport progresează indefinit prin ceea ce-l caracterizează și reprezintă conținutul său, respectiv adâncul iubirii și al smereniei.

Un al treilea aspect pe care dorim să-l remarcăm este acela că numai exprimabilitatea și dimensiunea socială a ființei omului pot face obiectul ordinii normative, astfel spus, denotă, printre altele, ceea ce noi numim „starea juridică existenței omului”.

Este demn de remarcat că în concepte juridice se are în vedere nu numai libertatea cuvântului, ci libertatea de exprimare, adică ansamblul manifestărilor sociale ale omului, care pot forma obiectul normativității, dar și al cunoașterii științifice. Există o continuare firească între conștiință și formele de exprimare socială ale omului sau, altfel spus, între libertatea conștiinței și libertatea de exprimare. Dacă libertatea de exprimare confirmă ceea ce putem numii conștiința eului, adică a omului care se consideră suficient și el însuși, atunci omul rămâne la nivelul individului în căderea inevitabilă în exterioritatea precarităților sale existențiale. În situația în care exprimabilitatea omului este o continuare firească a conștiinței de sine valorice, care se construiește numai în relația infinită și indefinită a iubirii de Dumnezeu și de semenul său, atunci faptele și făptuirea omului sunt în autenticul lor valoric. Părintele Arsenie Boca remarca această durabilitate ontologică a omului, vorbind despre conștiința iubirii de sine a omului care jertfește oamenii, iar pe de altă parte, jertfa de sine, care duce la conștiința iubirii de oameni.

Aceste modeste considerații le apreciem necesare pentru a înțelege libertatea de exprimare în fenomenalitatea sa juridică, nu numai la nivelul unor structuri formale și concepte cu caracter normativ sau jurisprudențial și în autenticitatea valorică care decurge direct din natura omului, din existența sa care este, în primul rând, ontică și, mai apoi, devine și ontologică.

 Legătură profundă, am numi-o noi chiar dialectică, dintre dimensiunea interioară și exterioară a ființei omului conturează și un alt adevăr, și anume, deschiderea infinită spre existență a omului, inclusiv spre existența suprasensibilă și inacceptabilitatea neființei și a neantului. Acest fapt a fost remarcat încă de filozofii greci ai antichității, care nu aveau o conștiință a neființei, dar și de filozofia contemporană autentică a cărui temei se află în adevărurile de credință. Bergson remarca în acest sens că neființa sau neantul reprezintă numai construcții „onto-logice” și nu au semnificații ontice, astfel spus sunt forme ale conștiinței și gândirii umane ce rămân în precaritățile sale existențiale.

Pentru a fi autentică, exprimabilitatea omului la nivelul ființei sale sociale trebuie să fie liberă, adică să nu fie supusă unor constrângeri care sunt în afara ordinii firești pe care o reclamă existența socială. Totuși, rațiunea umană este în esența sa constrângătoare prin legile logice pe care le implică. Constrângerea rațională, alături de libertatea rațiunii, face parte din ordinea firească a dimensiunii sociale a ființei umane. În acest raport dialectic libertatea rațiunii este termenul dominant iar constrângerea rațională termenul recesiv. Este firesc acest lucru, deoarece ființa omului atât în interioritatea, cât și exprimabilitatea sa socială, se regăsește pe sine numai ca libertate, numai într-o ordine a cărui fundament este libertatea.

Libertatea de exprimare, inclusiv la nivelul cuvântului, nu este în afara responsabilităților. Părintele Arsenie Boca afirma: „Cuvintele interzise orientează greșit sau dezorientează. Deci trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață, pe acela care le-a creat ele-l însoțesc până la Judecata de apoi, ca pe niște copii al lui, cu toate consecințele lor”.

În cele ce urmează dorim să evidențiem unele aspecte ale fenomenalități juridice ale libertății de exprimare, cu mențiunea că starea juridică a omului nu poate epuiza tot ceea ce înseamnă bogăția și, am spune noi, inepuizabilitatea formelor și conținutului exprimării umane în mediul natural și social.

 

                II. Reflecții privind semnificațiile juridice ale libertății de exprimare

Așa cum se arată în literatura de specialitate, care încearcă să evidențieze specificitatea acestui drept, libertatea de exprimare – enunțată de articolul 19 al Declarației universale a drepturilor omului adoptate de Organizația Națiunilor Unite în 1948 - constituie un fenomen juridic neobișnuit: deopotrivă un drept în sine și un drept indispensabil sau, după caz, prejudiciabil pentru realizarea altor drepturi. Astfel, libertatea de expresie și de informare este necesară libertății de întrunire, dar, în același timp, constituie o amenințare la adresa dreptului la respectarea vieții private, a vieții de familie sau a vieții intime, adică la tot ceea ce reprezintă interioritatea de ființă a omului.

Este deopotrivă un drept individual care ține de libertatea de conștiință sau libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar și un drept colectiv, pentru că prin esența sa există numai în manifestarea fenomenală, socială a omului. În același timp, este fundamentul structurii existenței sociale, deoarece numai prin formele de exprimare și garantarea libertății acestora omul comunică cu ceilalți semeni, constituindu-se în același timp bazele comunității și a comuniunii, inclusiv prin înțelesul spiritual al acesteia din urmă.

Aceste realități au fost de altfel subliniate încă din secolul al XVIII, când în articolul 11 din Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului adoptată în 1789, libertatea de exprimare se prezenta ca „un drept democratic prin excelență și era caracterizată ca unul dintre drepturile cele mai de preț ale omului”.

Astfel de idei sunt reliefate și în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, care a subliniat încă din 1976 (Cauza Handyside contra Marea Britanie) că libertatea de exprimare constituie „unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane”. În același timp, libertatea de informare și libertatea de expresie „sunt pietrele de temelie ale oricărei societăți libere și democratice.”

 Exercitarea acestui drept implică evident răspunderi și responsabilități. De aceea, așa cum vom arăta în cele ce urmează, libertatea de exprimare, cel puțin în sens juridic, nu este absolută, intangibilă, ci poate fi supusă condițiilor, limitelor, restrângerilor sau chiar derogărilor care decurg firesc din limitele ființei sociale ale omului în raport cu semenii săi. Dimensiunea socială a ființei omului este întotdeauna definită juridic, pentru că ea poate fi cuprinsă în limite cuantificabile și determinate de ordinea juridică, spre deosebire de conștiința de sine și interioritatea ființei omului, caracterizate prin adâncime, prin infinitate, dar numai în relația de smerenie și iubire cu Dumnezeu și cu semenii.

Teoria juridică modernă relevă conținutul complex al libertății de exprimare, care evident nu se reduce numai la libertatea cuvântului. Fără a intra în amănunte, există trei componente ale conținutului juridic specific libertății de exprimare: a. libertatea de opinie; b. libertatea de informare; c. libertatea presei.

Constituția României consacră și garantează această libertate fundamentală în dispozițiile art. 30 alin. 1 – 8. Consacrarea constituțională și a libertății de exprimare are ca temei faptul că orice opinie, creație, idee, concepție teoretică, etc. intră în circuitul juridic numai dacă sunt comunicate, exprimate. Comunicarea și exprimarea gândurilor reprezintă nu numai o posibilitate dar, în același timp, și o condiție necesară a existenței umane, a societății organizate în conformitate cu criteriile de civilizație determinate istoric. De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural, regăsit ca atare încă din primele documente cu valoare constituțională. Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-și exterioriza gândurile prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare. Pot fi exprimate creații spirituale de orice fel, gânduri, opinii, sentimente, credințe religioase, etc.

Din perspectiva dreptului constituțional este un drept fundamental cu un conținut complex și unul dintre cele mai mari valori ale libertății cetățenești. Conținutul constituțional se referă la următoarele aspecte:

  1. conținutul comunicării: gânduri, opinii, credințe religioase etc., precum și mijloace prin care se realizează comunicarea: viu grai, sunete, imagini, scris.
  2. dreptul este inviolabil și nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autoritățile statului au obligația de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept, dacă se realizează în condițiile prevăzute de lege.
  3. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de comunicare și de aceea ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei noțiuni este cel conferit de dispozițiile art. 152 din Codul penal.
  4. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nicio publicație nu poate fi suprimată și, în al doilea rând, autoritățile statale nu pot exercita un control prealabil asupra conținutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură. Constituția României nu interzice expres posibilitatea suspendării publicațiilor. Apreciem că această măsură restrictivă ar putea să fie luată numai în condițiile existente unei legi speciale care să prevadă expres această posibilitate și condițiile juridice ale exercitării ei.
  5. libertatea de exprimare implică și libertatea de a înființa publicații, precum și libertatea de a înființa structuri organizatorice care să susțină posibilitatea comunicării: studiouri de radio și televiziune, edituri, redacții, etc. Legea poate impune unor asemenea structuri organizatorice să facă publică sursa de finanțare, aceasta fiind o garanție a libertății de exprimare. 
  6. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor responsabilității și răspunderii juridice și morale. În acest sens, Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și poate fi supusă unor restricții. Constituția interzice exprimări care urmăresc: prejudicierea demnității umane, vieții particulare a persoanei și dreptul său la propria imagine. De asemenea, sunt interzise defăimarea țării, indemnul la război, la agresiune, la ură națională, socială de clasă sau religioasă, la discriminare, la separațiuni teritoriale, la violență politică sau manifestări obscene contra bunelor moravuri.

Răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite poate fi, după caz, civilă sau penală, răspunderea civilă, respectiv obligația de a plăti despăgubiri materiale sau morale celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de Constituție: editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului de radio sau televiziune în condițiile legii. Răspunderea penală este reglementată de Codul penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna personală și poate interveni când se săvârșesc infracțiunile de insultă, calomnie, ultraj, ofensă adusă autorității, răspândirea de materiale obscene etc.

 

III. Unele aspecte de jurisprudență privind garantarea libertății de exprimare

Libertatea de exprimare este un drept consacrat și garantat și de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 1950, în raport de care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) și-a adus contribuția la aplicarea și înțelegerea condițiilor și limitelor de exercitare.

Elementele constitutive ale acestei libertăți, așa cum sunt reglementate în art.10 [2] sunt: libertatea de gândire, libertatea de a căuta informații, libertatea de a comunica ideile și informațiile, fără a fi limitat de frontiere și fără nici un amestec al autorităților publice, libertatea de a beneficia de informații și idei pe plan intern și internațional. De asemenea, jurisprudența a stabilit că art.10 garantează și exprimarea artistică, activitățile societăților de radio-difuziune, cinema sau televiziune și bineînțeles presa. Sintetizând, Curtea Europeană a subliniat că libertatea de exprimare cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare. O societate democratică se caracterizează prin pluralism, toleranță și spirit de deschidere. De aceea, prin protecția libertății de exprimare, nu se ocrotesc doar acele opinii sau informații primite „favorabil sau cu indiferență, ci și pe acelea care pot să ofenseze sau să șocheze autoritățile statului sau o parte a populației”. [3] În doctrină s-a precizat că posibilitatea fiecăruia de a avea și de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a unei societăți democratice. [4]

Libertatea de exprimare are un caracter autonom, în sensul că are o valoare nesubordonată interesului general sau determinată de stat la un anumit moment [5]. Caracterul autonom este o garanție a respectării principiului pluralismului și totodată exclude ingerința arbitrară a statului în actul de creație, informare și exprimare a individului.

Statul are față de exercitarea acestui drept mai multe categorii de obligații: obligația de a se abține de la limitarea libertății de exprimare, în toate formele sale; obligația pozitivă de a asigura exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificate. În acest sens, statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei și să asigure diversitatea mijloacelor de comunicare, a informațiilor și ideilor.

Dispozițiile art.10 alin.2 prevăd că exercitarea libertății de expresie presupune „îndatoriri și responsabilități”. De asemenea, libertatea de exprimare poate fi supusă unor restricții, dar și anumitor formalități sau condiții. Curtea Europeană a apreciat că art.10 poate fi încălcat printr-o largă varietate de măsuri dispuse de autoritățile naționale împotriva persoanelor care și-au exercitat libertatea de exprimare. Aceste măsuri, ce constituie ingerințe din partea autorităților publice, pot consta în: acțiuni civile și penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizații unor publicații sau posturi de televiziune, interdicția de difuzare a unor informații etc. [6]

Pentru a nu constitui încălcări ale art.10, aceste ingerințe trebuie să respecte condițiile impuse de paragraful 2: restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică pentru realizarea scopului urmărit, ceea ce implică și respectarea criteriului proporționalității.

Filozofia de bază exprimată de jurisprudența C.E.D.O. referitoare la libertatea de expresie poate fi redată sintetic prin următoarele idei: Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului și ale înfloririi fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 din art.10, ea este folosită nu numai pentru informațiile sau ideile culese prin favoruri sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pentru cele ce lovesc, șochează sau neliniștesc statul sau o parte din populație. Astfel, o dovedesc: pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există o societate democratică. Rezultă, în special, că orice formalitate, condiție, restricție ori sancțiune impusă în materie trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. [7]

Respectarea principiului proporționalității este o condiție importantă pe care C.E.D.O. o analizează pentru a constata dacă măsurile restrictive dispuse de autoritățile naționale sunt adecvate scopului legitim invocat. Jurisprudența instanței internaționale relevă aspecte particulare ale principiului proporționalității aplicat în situația condiționării sau restrângerii exercițiului libertății de exprimare, particularități determinate de sfera și conținutul formelor libertății de exprimare, modalitățile de realizare, natura scopului legitim urmărit, precum și interesele concrete ale subiecților implicați.

Excepțiile de la regula garantării exercitării libertății de exprimare sunt interpretate restrictiv, iar necesitatea și proporționalitatea unor limite trebuie stabilite în mod convingător. Statelor contractante li se recunoaște o anumită marjă de apreciere, care diferă în funcție de scopul legitim urmărit și de mijloacele de manifestare ale libertății de exprimare. În acest sens, C.E.D.O. a concluzionat că este imposibil ca din jurisprudența și legislația statelor contractante să se degaje o noțiune uniformă a moralei și că autoritățile interne se găsesc mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului precis al exigențelor impuse de morala unei societăți. De aceea, în aceste situații, C.E.D.O. a lăsat autorităților naționale o largă marjă de apreciere, ceea ce are consecințe și asupra respectării principiului proporționalității.

În opinia instanței de la Strasbourg libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau își formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor politici și în general despre realitățile sociale. De aceea, restricțiile impuse libertății presei, inclusiv în cazul sancțiunilor aplicate ziariștilor, trebuie să fie „riguros proporționale și centrate pe afirmațiile ce au depășit efectiv limitele unei critici admisibile.” [8]

Analiza respectării principiului proporționalității, în cazul restrângerilor aduse libertății presei, are în vedere și faptul că presa are sarcina de a comunica informații și idei legate de problemele dezbătute în viața politică. Acestei obligații îi corespunde dreptul publicului de a le primi. În consecință, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi față de un om politic sau față de guvern, decât pentru un simplu cetățean. C.E.D.O. a fixat un nivel ridicat de protecție a presei, afirmând că interesul general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informații cu putință și în consecință, raportul de proporționalitate este interpretat strict, în sensul că trebuie să existe „o nevoie socială imperioasă” pentru a putea justifica o limitare a libertății presei.

De asemenea, instanța de la Strasbourg a făcut deosebirea dintre fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecățile de valoare nu sunt apte de a fi demonstrate sub aspectul exactității lor. Prin urmare, nu este justificată, inclusiv sub aspectul proporționalității, o măsură de condamnare a unui ziarist pentru exprimarea unor judecăți de valoare. Totuși, chiar și atunci când este vorba de o judecată de valoare, proporționalitatea unei ingerințe poate să depindă de existența unei baze factuale suficiente, pentru că o judecată de valoare fără nici o bază factuală care să o susțină, poate fi excesivă. [9]

Un aspect particular al libertății de exprimare se referă la activitatea funcționarilor de stat desfășurată în îndeplinirea atribuțiilor profesionale. Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi, în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile lor sau atribuțiile profesionale. Și în acest caz, trebuie să se respecte principiul proporționalității pentru ca măsurile restrictive să nu fie excesive.

În raport cu aceste reguli, respectarea proporționalității, înțeleasă ca relație adecvată între măsurile restrictive adoptate și scopul legitim urmărit, este analizată în concret de C.E.D.O. în funcție de particularitățile fiecărui caz.

Astfel, în cauza Sunday Times versus Regatul Unit [10], C.E.D.O. a constatat că interdicția de publicare a unui articol referitor la o cauză aflată pe rolul unei instanțe judecătorești, interdicție dispusă de Înalta Curte și susținută de Camera Lorzilor, reprezintă o încălcare a art.10 din Convenție, deoarece principiul proporționalității nu a fost respectat. Pentru a stabili dacă, în acest caz, interdicția de publicare este proporțională cu scopul legitim urmărit, instanța de la Strasbourg subliniază importanța într-o societate democratică a libertății presei, inclusiv pentru a reda aspecte ale administrării justiției: „Nu numai că revine mass mediei misiunea să comunice informații și idei asupra chestiunilor pe care le judecă tribunalele, dar și publicul are dreptul de a le primi”. În consecință, satisfacerea interesului publicului de a fi informat este esențial pentru a stabili dacă un amestec al autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare este justificat. În raport cu aceste premise, C.E.D.O. constată că, interesul menținerii autorității puterii judecătorești, nu a constituit o necesitate socială atât de presantă, încât să contracareze interesul publicului de a primi informația. Prin urmare, restricția aplicată reclamanților nu este justificată, nefiind proporțională cu scopul legitim urmărit.

Condamnările aplicate ziariștilor, pentru articole publicate în presă, reprezintă o restrângere a libertății de exprimare. În aceste cazuri, Curtea examinează foarte riguros respectarea condiției de proporționalitate, mai ales dacă sancțiunile au fost aplicate pentru critici formulate împotriva oamenilor politici sau autorităților statului.

Aprecierea respectării principiului proporționalității se realizează în raport cu următoarele coordonate: „Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească plasate sub controlul atent, nu numai al puterilor legislativă și judiciară, dar și al opiniei publice. De altfel, poziția dominantă pe care el o ocupă îi cere să dea dovadă de reținere în utilizarea căii penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace pentru a răspunde atacurilor și criticilor nejustificate ale adversarilor săi.” [11]

Autoritățile competente ale statului au posibilitatea, în calitatea lor de garant al ordinii publice, să aplice chiar sancțiuni penale, pentru a reacționa în mod adecvat și necesar la asemenea afirmații. Autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai largă privind necesitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, în situațiile în care discursul în litigiu incită la utilizarea violenței față de un individ, față de un reprezentant al statului sau față de o parte a populației. În raport cu aceste considerente, regăsite constant în jurisprudență, C.E.D.O. a constatat nerespectarea principiului proporționalității în mai multe cazuri în care autoritățile naționale au adoptat măsuri sancționatorii penale împotriva unor ziariști [12].

Libertatea presei nu este absolută. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește reputația și drepturile altora, ca și necesitatea de a preveni difuzarea informațiilor confidențiale. [13] Cu toate că se admite că libertatea jurnalistică include și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, limitele criticii admisibile sunt mai restrânse față de un simplu particular, decât față de guvern sau față de o personalitate politică.

În asemenea situații, pentru a stabili dacă principiul proporționalității a fost respectat, Curtea distinge între expresiile injurioase, folosite în presă de un ziarist și criticile care sunt acceptabile. Astfel, în cauza Tammes versus Estonia, anterior citată [14], reclamantul a fost condamnat pentru că a folosit în presă termeni jignitori față de soția unui fost prim-ministru și ministru. Pentru a aprecia dacă sancțiunea aplicată este proporțională cu scopul legitim urmărit – protecția reputației sau a drepturilor altora – C.E.D.O. reține că termenii jignitori utilizați de ziarist constituie judecăți de valoare exprimate de o manieră ofensatoare care nu erau necesar a fi utilizați pentru a exprima o opinie negativă. Totodată, utilizarea acestor termeni, pentru a califica viața privată a unei persoane, nu se justifică prin interesul public urmărit. Natura și asprimea sancțiunii aplicate constituie un alt criteriu pentru aprecierea respectării proporționalității. În speță, reclamantul a fost condamnat la o amendă modică. În raport de aceste elemente C.E.D.O. a stabilit că principiul proporționalității a fost respectat și în consecință nu există o încălcare a art.10 din Convenție.

Obligarea unui ziarist să dezvăluie sursele sale de informare și aplicarea unei amenzi pentru refuzul de a se conforma, reprezintă o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, care, pentru a fi justificată, trebuie să respecte și criteriul proporționalității [15]. Pentru a verifica respectarea principiului proporționalității, în cazul citat, C.E.D.O. a avut în vedere importanța pe care o are protecția surselor jurnalistice pentru libertatea presei și efectul negativ pe care riscă să-l producă o ordonanță de divulgare. În acest sens, s-a stabilit că: „Este cazul să se acorde o mai mare însemnătate interesului societății democratice de a-și asuma și menține libertatea presei atunci când este vorba de a determina dacă restricția este proporțională cu scopul legitim urmărit. Limitele aduse confidențialității surselor jurnalistice, cer din partea Curții cel mai scrupulos examen”. În cauză s-a apreciat că ordonanța de divulgare a surselor de informare folosite de ziarist nu reprezintă un mijloc rezonabil, proporțional cu scopul legitim urmărit.

În jurisprudența mai recentă C.E.D.O. a stabilit că timpul reprezintă un criteriu pentru a se aprecia dacă principiul proporționalității a fost respectat în cazul restrângerii exercițiului libertății de exprimare, prin interzicerea publicării unei lucrări de natură să dezvăluie date cu un caracter confidențial privind evoluția unei boli de care a suferit o importantă persoană politică. [16] Trecerea timpului trebuie în mod necesar să fie luată în considerare pentru a analiza compatibilitatea cu libertatea de exprimare a unei măsuri atât de grave precum interdicția absolută de publicare a unei cărți.

Interdicția de retransmisie prin cablu a emisiunilor radiodifuzate, [17] refuzul autorităților naționale de a autoriza o societate cu profil electronic să recepteze cu ajutorul unei antene parabolice programe televizate necodate,  [18] sau imposibilitatea de a avea și a exploata stații private de radio sau de televiziune, din cauza monopolului statului [19], constituie ingerințe în exercitarea libertății de exprimare care necesită examinarea respectării criteriului proporționalității. Particularitățile libertății de exprimare, necesitatea și pluralismul într-o societate democratică, marja de apreciere recunoscută autorităților naționale, în funcție de valorile protejate, constituie în aceste cazuri criterii de apreciere a respectării principiului proporționalității.

Principiul proporționalității are aspecte particulare în jurisprudența C.E.D.O., atunci când este aplicat pentru a se constata dacă restrângerea libertății de exprimare a funcționarilor publici este justificată.

Instanța internațională de la Strasbourg a reținut în mod constant că statul poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi în măsura în care punctele de vedere ale acestora privesc sarcinile sau atribuțiile lor profesionale. În asemenea situații, jurisprudența C.E.D.O. se referă și la alte criterii pentru a aprecia dacă măsura restrictivă este proporțională cu scopul legitim urmărit. Astfel, în cazul persoanelor care au statutul de militar, instanța examinează conceptul de „ordine”. Ideea de ordine nu se referă numai la ordinea publică, ci cuprinde de asemenea, și ordinea care trebuie să prevaleze în limitele unui grup social specific. În cazul forțelor armate, „ordinea” impusă prin regulamente are un aspect deosebit de important și poate să impună militarilor să nu submineze disciplina militară, inclusiv prin materiale scrise. În consecință, statele au o marjă de apreciere mai largă, iar măsurile respective impuse militarilor privind libertatea de exprimare sunt adecvate scopului legitim urmărit. [20]

Obligația de loialitate politică impusă unui funcționar are o importanță deosebită pentru ordinea constituțională a unui stat. Totuși, revocarea din funcție a unui cadru didactic, pe motivul de lipsă de loialitate față de Constituție, a fost apreciată de C.E.D.O. ca fiind disproporționată, față de scopul legitim urmărit, mai ales că autoritățile naționale aveau și alte alternative sancționatorii mai ușoare. [21]

Libertatea dezbaterii politice constituie un aspect particular al libertății de exprimare. Menținerea și consolidarea democrației pluraliste impune garanții constituționale care să restrângă pentru unele categorii profesionale libertatea de a exercita activități politice. De aceea, interdicția prin Constituție pentru polițiști de a desfășura activități politice respectă principiul proporționalității. [22]

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că în situațiile în care este în joc libertatea de exprimare a magistraților de rang înalt, drepturile și răspunderile vizate în art.10 paragraful 2 au o importanță specială. „Astfel, este îndreptățit să se aștepte de la funcționarii ordinului judiciar ca ei să uzeze de libertatea lor de exprimare cu reținere, de fiecare dată când este susceptibil să fie puse în discuție autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. [23] Orice atingere a libertății de exprimare a unui magistrat reclamă o examinare atentă a respectării principiului proporționalității. Premisa acestei analize este existența unei just echilibru între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare, iar pe de altă parte, interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să acționeze în scopurile enunțate de art.10 paragraful 2.

În cauza mai sus citată, Curtea a constatat că a existat o atingere adusă dreptului reclamantului, un înalt magistrat, la exercitarea libertății sale de exprimare, deoarece autoritățile naționale, criticând conținutul discursului acestuia, i-au adus la cunoștință intenția de a-l sancționa pentru că și-a exprimat în mod liber opinia. C.E.D.O. apreciază că rațiunile autorităților naționale, pentru a justifica atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința era necesară într-o societate democratică, având în vedere că discursul în litigiu a avut ca obiect probleme de drept constituțional. Chiar dacă se admite existența unei anumite marje de apreciere, reacția autorităților naționale, respectiv îndepărtarea din funcția ocupată a magistratului, nu a fost proporțională cu scopul urmărit și prin urmare art.10 din Convenție a fost încălcat.

Libertatea de exprimare cuprinde și exprimarea artistică. Instanța de la Strasbourg a constatat că art.10 din Convenție „include libertatea de exprimare artistică care permite participarea la schimbul public de informații și idei culturale, politice, sociale, de orice natură”. [24]

De cele mai multe ori măsurile restrictive adoptate de autoritățile naționale privind libertatea de exprimare artistică, au avut ca scop legitim protecția moralei sau protecția drepturilor altora. Aplicarea principiului proporționalității în asemenea cazuri implică și caracterizarea conceptului de morală și implicit a posibilității recunoscute statelor de a adopta măsuri restrictive. În acest sens, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că statele contractante au o mai mare marjă de apreciere atunci când reglementează problemele susceptibile să ofenseze convingerile intime în domeniul moralei și al religiei. „În materie de morală țările europene nu au o concepție uniformă a exigențelor de protecție împotriva atacurilor la adresa convingerilor religioase.” [25]

Doctrina juridică română și jurisprudența Curții Constituționale și-au adus contribuția, de asemenea, la înțelegerea și garantarea libertății de exprimare.

În doctrină s-a afirmat că, în funcție de tendințele lor, mai autoritare sau mai liberale, reglementările legale în materie de presă se pot grupa, în lumina dreptului comparat, în două sisteme principale: sistemul preventiv și cel represiv. [26] Regimul juridic aplicat în această materie trebuie să respecte principiul proporționalității, în sensul că limitele și condițiile impuse exercitării acestei libertăți trebuie să fie adecvate finalității urmărite de legiuitorul constituant, respectiv protecția libertății de exprimare, dar, în același timp, să nu permită exercitarea abuzivă a acestui drept.

Curtea Constituțională se referă la jurisprudența C.E.D.O. și la dispozițiile Convenției care implică principiul proporționalității. În acest sens, s-a precizat că libertatea de exprimare nu are caracter absolut și, în consecință, are anumite limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricții sau sancțiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condițiile impuse de art.10, alin.2 din Convenție. “Este de principiu că unei obligații legale, privind limitarea libertății de exprimare și cu atât mai mult unei obligații de ordin constituțional, trebuie să-i corespundă o sancțiune legală, în cazul nerespectării sale.” [27]

Această interpretare este confirmată și de jurisprudența recentă a Curții Constituționale, Prin decizia nr.183/2004 [28] s-a constat constituționalitatea dispozițiilor art.205 Cod penal, care incriminează insulta. În considerentele s-a reținut că insulta este o infracțiune contra demnității, iar demnitatea omului constituie o valoare supremă conform art.1, alin.(3) din Constituție. Limitele exercitării libertății de exprimare sunt determinate de necesitatea respectării demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine. Încălcarea acestor limite este sancționată prin incriminarea sancțiunii de insultă. Curtea precizează că stabilirea limitelor exercitării unui drept sau a unei libertăți poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispozițiilor art.53 din Constituție, implicit cu respectarea criteriului proporționalității, deși, așa cum se întâmplă și în alte cazuri, instanța constituțională nu îl analizează. Totuși, în decizia citată se fac ample referiri la jurisprudența C.E.DO. pentru a argumenta că restrângerea libertății de exprimare, prin incriminarea de către legiuitor a infracțiunii de insultă, constituie ă măsură necesară într-o societate democratică, adecvată scopului legitim urmărit, respectiv, “protecția reputației sau a drepturilor altora.”

În jurisprudența mai veche, Curtea Constituțională a constatat, în opinia noastră cu deplin temei, constituționalitatea dispozițiilor art.238, alin.1 din codul penal care incriminează fapta de ofensă adusă autorităților. [29] Deși principiul proporționalității nu este invocat în mod explicit, din raționamentul judecătorului constituțional și din ample referiri la jurisprudența C.E.D.O. rezultă că măsura restrictivă privind libertatea de exprimare este necesară și adecvată scopului legitim urmărit, adică protecția demnității și onoarei unui cetățean care îndeplinește o funcție publică. “Tocmai investirea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu numai exigențe sporite din partea acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucât reputația unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul legal al atribuțiilor cu care a fost investită.”

Libertatea de exprimare implică și „dreptul la replică”, la rândul său considerat a fi un drept fundamental. Curtea Constituțională a aplicat principiul proporționalității pentru a determina limitele fiecăruia dintre aceste drepturi. În acest sens, Curtea a constatat că reglementarea prin lege a dreptului la replică, "răspunde exigențelor de ordin constituțional cuprinse în Constituție". Analizând limitele dreptului la replică, instanța constituțională aplică principiul proporționalității, exprimat ca raport echitabil între informația pretinsă, defăimătoare și replica dată acestei informații: "Chiar în cazul pertinenței dreptului la replică se pune problema limitelor lui, pentru că este firesc ca între dimensiunile informației pretins defăimătoare și cele ale replicii persoanei lezate să nu existe o vădită disproporție (s.n.), în favoarea celei din urmă, păstrându-se limitele unei replici de dimensiuni rezonabile, concentrate asupra aspectelor cu caracter defăimător, combătute prin replica a cărei publicitate se solicită". [30] Limitele exercitării libertății de exprimare implică principiul proporționalității atunci când sunt determinate de alte valori protejate de normele constituționale. Curtea a decis că "dispozițiile alin. (6) din art. 30 din Constituție au în vedere limitele exercitării libertății de exprimare, acestea neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine". [31] În același sens este și jurisprudența C.E.D.O. care se referă la principiul proporționalității în situațiile în care exercițiul libertății de exprimare ar putea fi limitat [32].

Protecția moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea libertății de exprimare. Având în vedere acest scop legitim Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 325 din C.pen. care incriminează infracțiunea de răspândire de materiale obscene. [33] Măsura restrictivă este necesară într-o societatea democratică, cu toate că noțiunile “morală publică” și “bune moravuri” au un conținut variabil în funcție de colectivitate și de epocă. Totuși, în toate aceste cazuri există o limită a toleranței manifestărilor, a cărei încălcare trebuie să fie sancționată de legea penală, deoarece drepturile și libertățile fundamentale garantate constituțional nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar aduce atingere moralei publice. Principiul proporționalității este un criteriu jurisprudențial pentru determinarea acestor limite.

 

IV.  În loc de concluzii (Tăcerea - taina veacului viitor)

Ființa spirituală a omului în profunzimea și interioritatea conștiinței de sine are ceva caracteristic opus exprimabilității dimensiunii sociale a ființei și care denotă primatul spiritului, pentru că în esență conștiința de sine este spirit, față de exterioritate, față de tot ceea ce înseamnă fapte și făptuire. Este vorba de tăcere. Autenticul exprimării conștiinței de sine este tăcerea, care în principiu nu poate face obiectul stării juridice și nici reglementării normative, reprezentând prin excelență o zonă a non-dreptului. Există însă și excepții.

 Filozofii și teologii au vorbit despre „o cunoaștere prin tăcere”. Ne rezervăm pentru un alt material mai multe reflecții în legătură cu concepțiile filozofice și teologice despre tăcere. Aici aducem în atenție câteva maxime pe care le considerăm importante în a aprecia tăcerea ca fiind regăsirea de sine a omului în autenticul ființei sale.

Sfântul Isaac Siriul spunea că „Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia”. Același înțelept afirma că „Este bine să fii prieten cu toți, dar singur în cugetul tău”. Singurătatea cugetului este de fapt tăcerea care nu presupune imuabilitate sau inactivitate, ci cufundarea în adâncul indefinit și infinit al ființei printr-un progres continuu spiritual. Părintele Arsenie Boca identifica zece porunci ale înțelepciunii: „De nouă ori să taci și o dată să vorbești și atunci puțin”. Iar Sfinții Cuvioși Calist și Ignatie spuneau: ”Rugăciunea celor curați este tăcere„

 Aproape paradoxal, fenomenalitatea stării juridice a omului recunoaște și chiar consacră normativ „dreptul la tăcere„ – dreptul inculpatului de a nu da nici o declarație. Mai mult decât atât, „tăcerea„ poate produce efecte juridice. De exemplu, adoptarea unui act juridic prin consens de către un organism colegial sau i se recunoaște, în unele cazuri, valoarea unui consimțământ la încheierea unor contracte, sau achiesare la pretențiile unui terț. Semnificațiile juridice ale „tăcerii” necesită însă un studiu aparte. În contextul celor arătate mai sus ne limităm în a sublinia că, prin excepție, voința umană în plan juridic se poate exprima și prin tăcere, deci, tăcerea este și o realitate fenomenală socială, cuantificabilă juridic, și nu numai o dimensiune a conștiinței de sine, a interiorității ființei umane.

Să dobândim așadar puterea de a tăcea pentru a ne exprima astfel în autenticul ființei noastre, în libertatea pe care aceasta o presupune, în tot ceea ce înseamnă natura socială a ființei noastre.

 

Bibliografie:

  • Filocalia,Vol. X, Ed.Humanitas, București, 2006
  • Părintele Arsenie Boca – O viață închinată schimbării vieții noastre, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012
  • Immanel Kant, Critica facultății de judecare, Ed. All, București, 2007
  • Ioan Muraru, Simina Tănăsescu – Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2013 
  • Frederic Sudre – Drept european și internațional al drepturilor omului , Editura Polirom, Bucureșști ,2007
  • Marius Andreescu, Andra Nicoleta Puran, Drept Constituțional, Ed. Sitech, Craiova, 2013.

 

NOTE

 [1] Immanuel Kant – Critica facultății de judecare, Ed. ALL, București, 2007, p. 243.
 [2] Dispozițiile art.10 din Convenție se regăsesc în Constituția României în reglementările a două articole: art.30 – Libertatea de exprimare și art.31 – Dreptul la informație.
 [3] Cauza Lingens versus Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986.
 [4] F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului . Ed. Polirom ,București 2006, p..417.
 [5] Doina Micu, Garantarea drepturilor omului , Ed. ALL ,București ,2007, p..94.
 [6] A se vedea D.J. Harris, D.Gomien, L. Zwook, Convention Europeénne des Droits de l’Homme et Charte Sociale Europeénne : droit et pratique, Strasbourg, Edițions du Conseil de l’Europe, 1997, pg.382; Bianca Selejan – Guțan, op.cit.pg.180.
 [7] A se vedea cauza Handyside versus Regatul Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, paragraful 49.
 [8] F. Sudre,op.cit., p.425.
 [9] A se vedea cauzele Unabhangige Inițiative Informațion - sviclfalt versus Austria, Dichand și alții, versus Austria Krane Verlag Con & Co. K.G. versus Austria, Hotărârile din 26 februarie 2002.
 [10] Hotărârea din 26 aprilie 1979. A se vedea în același sens și cauza Barthold versus Germania, Hotărârea din 25 martie 1985.
 [11] Cauza Seker Karatos versus Turcia, Hotărârea din 9 iulie 2002. În același sens a se vedea și cauza Ayse Őztűrk versus Turcia, Hotărârea din 15 octombrie 2002.
 [12] A se vedea cauza Lingens versus Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986; cauza Dalban versus România, Hotărârea din 28 septembrie 1999; cauza Thargeirsan versus Irlanda, Hotărârea din 25 iunie 1992; cauza Jersild versus Danemarca, Hotărârea din 23 septembrie 1994; cauza Castells versus Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1002; cauza Lehideux și Isarni versus Franța, Hotărârea din 23 septembrie 1998; cauza Sabău și Pârcălab versus România, Hotărârea din 28 septembrie 2004.
 [13] Cauza Tammer versus Estonia, hotărârea din 6 februarie 2001.
 [14] A se vedea și cauza Constantinescu versus România, Hotărârea din 27 iulie 2000; cauza Chawy și alții, versus Franța, Hotărârea din 29 iunie 2004.
 [15] Cauza Goodwin versus Regatul Unit, Hotărârea din 27 martie 1996.
 [16] Cauza Plan (Societatea) versus Franța, Hotărârea din 18 mai 2004.
 [17] Cauza Groppero Radio A.G. și alții, versus Elveția, Hotărârea din 28 martie 1990.
 [18] Cauza Autronic A.G. versus Elveția, Hotărârea din 22 mai 1990.
 [19] Cauza Informațions verein Lenetia și alții, versus Austria, Hotărârea din 24 noiembrie 1993.
 [20] Cauza Engel și alții, versus Olanda, Hotărârea din 8 iunie 1976.
 [21] Cauza Vogt, versus Germania, Hotărârea din 8 iunie 1976.
 [22] Cauza Rekveny , versus Ungaria, Hotărârea din 20 mai 1999.
 [23] Cauza Wille versus Lichtenstein, Hotărârea din 28 octombrie 1999.
 [24] Cauza Műller și alții, versus Elveția, Hotărârea din 24 mai 1988.
 [25] Cauza Wingrove versus Regatul Unit, anterior citată. Pentru analiza respectării criteriului proporționalității, în cazurile de restrângere a libertății de exprimare artistică, a se vedea și cauza Handyside versus Regatul Unit, anterior citată și cauza Műller și alții, versus Elveția, anterior citată.
 [26] Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 176.
 [27] Decizia nr.51/1999, publicată în M.Of. nr.262/1999; A se vedea și decizia nr.205/2000, publicată în M.Of. nr.702/2000
 [28] Publicată în M.Of. nr.431/2004. A se vedea în același sens și decizia nr.268/2004, publicată în M.Of. nr.640/2004, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.206 Cod penal. În considerentele deciziei s-a reținut că toate prevederile din Constituție și din instrumentele juridice internaționale prin care se consacră libertatea de exprimare, admit și posibilitatea restrângerii acestei libertăți, dacă măsurile restrictive sunt necesare și adecvate apărării drepturilor și libertăților altora. Incriminarea calomniei constituie o astfel de măsură adecvată scopului legitim urmărit, mai ales că legea permite celui care dovedește că a avut un interes legitim, în apărarea căruia a făcut afirmația sau imputarea calomnioasă, să facă proba verității.
 [29] Decizia nr.140/1996, publicată în M.Of. nr.324/1996.
 [30] Decizia nr.8/1996, publicată în M.Of. nr.129/1996
 [31] Decizia nr.54/2000, publicată în M.Of. nr.310/2000
 [32] Cauza Handyside versus Regatul Unit - 1976; Cauza Sunday Times versus Regatul Unit - 1979; Cauza Lingens versus Austria - 1986, în Vincent Berger, op.cit., pg. 462-465; Cauza Dalban versus România - 1999, în Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, vol. I, op.cit., pg. 325 - 341
 [33] Decizia nr.19/2005, publicată în M.Of. nr.153/2005. De altfel, aceasta este jurisprudența constantă a instanței noastre constituționale în această materie. A se vedea și decizia nr.108/1995, publicată în M.Of. nr.8/1996.
10-10-2014
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu