Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 47

Ștefan, Domn cel Mare și Sfânt (1433 – 1504)

Lector univ. dr. Marius Andreescu
Tags: Stefan cel Mare Si Sfant; Putna; Voronet;

 

 Istoria milenară a poporului român este marcată de mari personalități voievozi, clerici și duhovnici, cărturari, politicieni, reformatori, care, prin viața, activitatea, lupta și uneori jertfa lor, au contribuit hotărâtor ca neamul românesc, dreapta credință ortodoxă, limba, tradițiile și țara să existe ca identitate de ființă și de conștiință, neîntrerupt mai bine de două mii de ani. Viața activitate și jertfa lor sunt eterne, sunt temelia și speranța generațiilor care vor urma.

 În acest an (2020) s-au împlinit 516 ani de când Sfântul voievod Ștefan cel Mare a trecut la Domnul și a cărei domnie în fruntea Moldovei s-a întins pe aproape o jumătate de veac, între anii 1457 şi 1504.

 Sfântul Voievod este o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar, cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu (1457-1504), un bun administrator, războinic neînfricat şi protector al culturii. Este considerat apărătorul creștinătății, al Europei, împotriva turcilor şi a islamului. În total, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii pe parcursul celor 47 de ani de domnie. El a câștigat 34 dintre ele, chiar dacă de multe ori inamicii aveau o superioritate numerică zdrobitoare. De aceea a fost considerat un adevărat „atlet al credinței creștine“, după cum îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată în perioada războaielor lui Ștefan cel Mare cu turci.

 A ctitorit 44 de biserici și mănăstiri, tradiția spunând că după fiecare victorie înălța un lăcaș de cult.

 Iată cum îl descria Grigore Ureche pe Ştefan cel Mare în cronica sa: „Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: din pom bun roade bune or să iasă.”

 La 20 iunie 1992, sinodul Bisericii Ortodoxe Române proclama canonizarea dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare, cu zi de prăznuire la 2 iulie, cel care ”a cârmuit Țara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoșa credinței în Dumnezeu, cu cea a postului și rugăciunii și cu multe fapte ale dragostei creștine închinate Bisericii și poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici și mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruință a luptat cu prețul vieții sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești fiind numit apărător al creștinătății, a miluit pe săraci și a răsplătit pe luptătorii oșteni, a arătat îndurare și pe cei greșiți i-a îndreptat”, după cum se arată în Tomosul de canonizare.

 

 Viața și activitatea

 Ștefan al III-lea, Viitorul domn al Moldovei s-a născut în anul 1438 sau 1439, la moșia familiei de la Borzești, astăzi în județul Bacău, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a avut încă trei băieți – Ioachim, Ion și Cârstea și două fete, Maria și Sora.

 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt foarte multe date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei. Ștefan cel Mare s-a născut în focul războaielor civile care au marcat Moldova de la începutul secolului al XV-lea şi până la jumătatea acelui veac, astfel că el a avut o copilărie traumatizantă. Primii ani din viață i-a trăit într-o epocă de anarhie, dominată de războaie pentru tron între bastarzi şi fiii ai voievozilor, de asasinate şi crime îngrozitoare. A asistat la decapitarea tatălui său şi, potrivit unor legende, la uciderea cumplită a celui mai bun prieten din copilărie, a umblat mult timp pribeag şi a fost deseori fugar.

 Marele voievod a trăit într-un spațiu idilic, fiind educat se pare şi de bunicul său matern, un oarecare jupân Bogdan, de la Trotuș, în apropierea Borzeștiului. Tânărul a primit o educație severă, militară, fiind învățat de mic cu armele. Pentru o perioadă, se pare că Ștefan cel Mare a avut ca îndrumător un călugăr pentru instrucția sa, iar unele legende arată că acesta ar fi fost dat la învățătură, timp de doi ani, călugărilor de la Muntele Athos, de la mânăstirea Zograf, unde ar fi învățat să scrie, să citească, limba greacă şi, totodată, învățătura creștină, așa fiind explicată și evlavia voievodului de mai târziu.

 În anul 1449, la 12 octombrie, tatăl său, Bogdan, sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei și se proclamă domn. În 11 februarie 1450, Bogdan emite, la Roman, un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La finalul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”, aceasta fiind prima atestare documentară a existenței viitorului domn al Moldovei.

 La 15 octombrie 1451, Bogdan este asasinat, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron. După moartea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan, se vor afla în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.

 În aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului, în fruntea unei armate de șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă, însă a încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfrânt și silit să ia calea exilului, în Polonia. După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

 Ștefan cel Mare a fost căsătorit de patru ori, prima dată cu Marușca, alături de care l-a conceput pe Alexandru, primul fiu al lui Ștefan cel Mare. Următoarele trei soții au fost principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, cu care s-a căsătorit la 5 iulie 1463, căsătoria a durat doar patru ani iar rodul iubirii l-au reprezentat cei trei copii, doi băieți și o fată – Bogdan-Vlad născut în 1466, Petru născut în 1467 (morți amândoi de tineri în anul 1479) și Elena; la 14 septembrie 1472, Ștefan se recăsătorește cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea, o căsătorie care a durat doar trei ani. În anul 1475, Ștefan s-a căsătorit cu doamna Voichița, fata lui Radu Vodă, căsătorie din care au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria.

 Ștefan a avut și concubine, cele mai cunoscute fiind Călțuna din Brăila, femeie căsătorită și de moravuri ușoare, și Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș, şi un posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, viitorul domn Ștefan Lăcustă. Restul aventurilor nu au putut fi dovedite.

 Până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn, iar Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realităților feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.

 Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale, iar principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ, fapt confirmat de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

 În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite, poziții de mare răspundere atribuite doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri.

 Ștefan a avut de înfruntat două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471, când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504, cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu uciderea capilor conspirației.

 Sursele de venit importante ale domniei sale erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale cum ar fi monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase, iar vămile erau așezate pe principalele artere comerciale. Alte surse de venit le reprezentau arendele încasate de la proprietarii de case si atelierele meșteșugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina – a treia parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoalelor domnești. Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie – grosul moldovenesc -, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.

 Pe parcursul domniei, Ștefan a dus multe războaie și bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469, victoria de la Vaslui din 1975 sau victoria de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa, beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce, personal, o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie a celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei, iar în urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde obligația pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată. Ștefan a acordat o atenție dezvoltării deosebite a instituției însărcinate cu acest domeniu, Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt fiind îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (1457-1468), Toma (1468-1474) și Ioan Tăutu (1475-1503). Abilitatea sa pe plan extern a dus la rezultate remarcabile: în perioada 1462-1465, Ștefan se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii, în 1467 se luptă cu ungurii, e în pace cu turcii și polonii care intervin în favoarea lui; în anii 1469-1479 e în luptă cu muntenii iar ungurii și turcii nu intervin; în 1475-1476, luptă cu turcii iar polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; între 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; între 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; în perioada 1497-1499 luptă cu polonii în timp ce ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan, iar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.

 În 1473, Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă, a condus două campanii majore antiotomane, cele din 1475 și 1476, alte patru campanii minore, cele pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumeliei și Malcoci, pașa de Silistra, din 1485-1486.

 Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.

 După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei. După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria din Bătălia de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pacea cu Regatul Poloniei.

 Epoca lui Ștefan cel Mare a însemnat şi construcția de biserici, mânăstiri și fortificarea unor cetăți. Deși tradiția îi atribuie lui Ștefan construcția a câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504), bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846). De asemenea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești, lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.

 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptorii (ateliere de scris) pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț. Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.

 Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul bogat de elemente decorative specifice.

 Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

 La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii săi, iar ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman.[1]

 

 Personalitatea marelui Domn

 „Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă”.[2]

 În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori[3].

 Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrise după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[4]

 Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii), „om nu mare de statu” dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[5]

 Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc. „Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.”[6] 

 Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare[7].

 Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, „atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor”[8].

 Personalitatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt este marcată de lumini și umbre, unele din faptele sale ar putea fi considerate păcate destul de mari, precum și David și Sfântul Pavel au păcătuit. Dumnezeu și Biserica ortodoxă nu au ținut seama de ele, deoarece prin faptele credinței și lupta jertfelnică pentru neam și țară s-a dovedit a fi ”vas ales al Duhului Sfânt”.

 

 Apărător al neamului și al creștinătății

Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.”[9] Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.

 Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat ca strategie atât defensiva cât și ofensiva, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al numărului și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea și concentrarea în secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată de Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-otomani din Țara Românească.

 Bătălia decisivă, dusă individual sau în cadrul unei campanii, avea ca obiectiv nimicirea grupării principale de forțe a inamicului, și determinarea acestuia să renunțe la continuarea acțiunilor militare. În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau favorabile, a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia, când orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a armatei otomane a fost atrasă și imobilizată într-o zonă mlăștinoasă.

 „Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii lui: munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale - Matei Corvin, Ioan Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor ținuturi și toți s-au întors rușinați.”[10]

Armata Moldovei era nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat. Forțele armate erau constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”.[11] Marea majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni. Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[12] Nucleul armatei era reprezentat de boieri cu cetele lor. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic. Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii făceau serviciul prin rotație la curtea domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii. Ceilalți proprietari de pământ se adunau în caz de război.

 „Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când erau chemați sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.[13]

 Când erau chemați la oaste, răzeșii erau obligați să se prezinte și ei, „dacă nu călări și întrarmați ca vitejii, măcar cum îi ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru”[14]. Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță.

 Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate (bătăliilor) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în 1502 venețianului Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”[15]. Ulterior, unii istorici au identificat un număr mai mare de bătălii, peste 40.

 Bătălia de la Baia a avut loc la 15 decembrie 1467 noaptea, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele două state, cum ar fi dezvoltarea legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor împotriva regelui ungar, din 1467.

 Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa 40.000 de oșteni în Moldova. Au fost asediate și distruse mai multe orașe. La 7 decembrie armata ungară a ajuns în fața cetății Baia. Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă.

 Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul său în plan extern. „Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.”[16]

 Bătălia de la Vaslui. În tot cursul războiului său antiotoman, Ștefan cel Mare s-a străduit să alinieze Țara Românească la aceeași luptă prin domni numiți și sprijiniți de el, care să-i fie aliați fideli în luptă. Pentru aceste ingerințe în viața politică a Valahiei, Mahomed al II-lea a hotărât trimiterea unei expediții pentru a-l alunga din domnie pe Ștefan cel Mare.

 În 1474, Soliman Hadâmbul(Eunucul), beilerbeiul (prefectul) Rumeliei, ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra (Scutari), aflată în stăpânirea venețienilor, a primit misiunea să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova. Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan, într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt-Vaslui.

 Sporite cu ieniceri, în decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat - de la 30.000 plus munteni și ieniceri până la 120.000 conform surselor moldovenești. Instalat încă din toamnă la Vaslui, pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față tuturor situațiilor. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, a adunat circa 40.000 de oameni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga un corp de 5000 de secui.

 Pe baza informațiilor de la iscoade domnul a aplicat ”tactica pământului pârjolit”, așa cum făceau mai toate popoarele invadate. Acest lucru nu însemna distrugerea tuturor resurselor țării ce puteau fi folosite de inamic. Calea distrugerilor afecta o zonă destul de restrânsă care urmărea drumul pe care îl utiliza adversarul. În acest caz, spre exemplu nu ar fi avut sens distrugerea zonei Bacăului din moment ce adversarul se deplasa la est, spre Vaslui. Hărțuind mereu trupele turcești prin atacuri fulgerătoare, Ștefan a reușit să câștige timp pentru a-și pregăti defensiva de la Vaslui. Concepția de ansamblu asupra bătăliei și a dispozitivului de luptă ordonat de Ștefan cel Mare au exploatat la maxim avantajele pe care terenul le prezenta pentru apărători și dezavantajele pentru inamic. Pe baza documentelor vremii și a
topografiei locale istoricii au conturat următorul dispozitiv al moldovenilor:

 În dimineața lui 10 ianuarie 1475, avangarda oștirii otomane a sosit în zona podurilor, unde întâmpinând o rezistență mai puternică decât până atunci, a adoptat rapid formațiunile de luptă și a încercat să forțeze trecerea spre târgul Vaslui. În ziua aceea se lăsase o ceață densă, iar vizibilitatea era redusă pentru trupele otomane care nu puteau să se orienteze clar asupra dispozitivului moldovenilor. Folosindu-se de acest avantaj trupele moldovenești și de secui au atacat.

 Kemal-pașa-zade ne spune: „Nelăsându-i să se apropie pe ostașii care se duseseră acolo, el (Ștefan cel Mare) a tras asupra lor din față cu tunuri și puști, cu arcuri și cu săbii. De cele două părți ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putință să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din față nu se putea merge deloc spre el. De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor (ghiulelelor) și loviturilor sale de puști. Cele două oști numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătăliei”.[17]  Cu rândurile rărite de ploaia de proiectile îndreptate asupra ei și de șirurile moldovenești și secuiești care apărau zona podurilor, avangarda otomană a fost nevoită să bată în retragere și să aștepte sosirea forțelor principale în fruntea cărora se afla Suleiman-pașa. În această parte a bătăliei majoritatea detașamentelor oastei moldovenești a rămas pe pozițiile mascate de împrejurimi.

 Când a sosit în zona podurilor comandantul otoman a avut momente de dezorientare deoarece din cauza ceții nu-și putea face o imagine limpede asupra situației. S-a efectuat din prudență o cercetare rapidă dar nu a primit informații lămuritoare. Poate liniștit de faptul că adversarii nu se aruncă la luptă, dornic să nu scape prilejul de a zdrobi oastea românească, Suleiman-pașa a poruncit să se reia atacul cu trupe de elită puse sub comanda lui Mihalogu Ali-bei. Sub presiunea acestui asalt, liniile moldovenilor și secuilor au început să cedeze. În acele momente de cumpănă, Ștefan cel Mare a aplicat măsuri dinainte stabilite. La un semnal, grupul de diversiune camuflat de cealaltă pate Bârladului a început să sune din buciume și trâmbițe, așa cum se proceda când ei plecau la atac. Crezând că din partea aceea aveau să fie loviți de rezerva voievodului, în rândurile oștenilor otomani s-a produs o stare de derută și învălmășeală deoarece mulți dintre ei s-au îndreptat spre podul de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului stâng al dispozitivului. Atunci, realizând completa surprindere a adversarilor, au pornit din dreapta la atac forțele proaspete al domnitorului. Avangarda, trupele lui Mihalogu-bei și celelalte componente ale forțelor principale otomane au fost împinse spre apa Bârladului și în mlaștina la sud de Racova. Exagerând aceste moment Kemal-pașa-Zade scrie: ”Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val”[18].

 Toate încercările făcute de trupele otomane aruncate dincolo de apa Bârladului, în mlaștină, de a se salva pe Dealul Plaiului au fost zădărnicite de detașamentele moldovenilor amplasate din vreme acolo. Dezorientată în ceață, lovită din toate direcțiile, complet dezorganizată și intrând în panică, o mare parte a oștirii și-a găsit sfârșitul în lunca mocirloasă la sud de Vaslui.

 Pentru a evita distrugerea întregii oștiri, beii care supraviețuiseră i-au propus lui Suleiman-pașa (salvat ca prin minune din vâltoarea luptelor) să închege o rezistență cu restul forțelor principale și cu ariergarda, înșiruite pe mai mulți kilometri de-a lungul drumului, stătuseră neputincioase în timpul dezastrului din zona podurilor și mlaștinii Racovei. Propunerea a venit însă prea târziu căci între timp, cuprinse la rândul lor de panică, trupele de pe stânga Bârladului au fugit în dezordine, animate doar de gândul de a pune o distanță mare între ele și Ștefan cel Mare. ”Dar acei ageamii care nu erau obișnuiți cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduință, ei s-au împrăștiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalți. Părăsind lupta și măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi şi nici cei viteji și bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman pașa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostașii aceia care se împrăștiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforțări a depus, el nu a putut totuși să-și închege și să-și rânduiască alaiul.”[19]

 Pe cât de zdrobitoare a fost înfrângerea pentru turci, tot atât de necruțătoare a fost și urmărirea, în cursul căreia numeroși alți otomani și-au pierdut viața. Expediția, care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori. Ștefan câștigase o mare victorie, dar războiul continua.

 Bătălia de la Războieni. În iunie 1475 moralul otoman se reface prin cucerirea unor cetăți din Crimeea - Caffa și Mangop. La Mangop măcelăresc garnizoana moldovenilor (Ștefan era căsătorit cu Maria de Mangop) și îl iau pe principele Alexandru prizonier. Geopolitica internațională se modificase, iar situația Moldovei se complică din nou.

 Drept urmare, Ștefan încheie în vara lui 1475 o alianță anti-otomană cu regele Matei Corvin al Ungariei. Ofensiva regelui maghiar înregistrează unele succese. Sultanul pusese însă ochii pe Moldova. Turcii sperau ca printr-o lovitură puternică să bată Moldova și să reia războiul cu Veneția (aliată cu Moldova), conflict zădărnicit de Ștefan la Vaslui. Pregătirea politică și militară a noii campanii părea să garanteze succesul. Hanatul Crimeii, subordonat Porții, aștepta un semn ca să-și reverse călăreții asupra Moldovei. Amenințată de aceiași tătari, Polonia, foarte reticentă la lupta anti-otomană, a încercat o mediere de ultim moment între sultan și Ștefan, care a dezaprobat însă inițiativa. Basarab Laiotă, domnul Țării Românești, a rupt legăturile cu Moldova și a intrat în obediența Porții.

 Domnul Moldovei a trimis dese solii în Polonia, însă toate fără succes. Hanatul de pe Volga, rival al celui din Crimeea a fost însă mai receptiv. Veneția a depus și ea eforturi în atragerea tătarilor de pe Volga. Pentru italieni, lupta moldovenilor în contra otomanilor era foarte importantă. Ea ridicase de pe umerii ei o povară grea. “Nu e nimeni care să nu înțeleagă cât de mult poate influența Ștefan în bine sau în rău situația”, scria Senatul venețian ambasadorului său la Buda, îndemnându-l să susțină interesele domnului pe lângă regele Ungariei. Ambasadorul trimis de Senatul venețian în Moldova, primul reprezentant cu caracter permanent pe lângă unul din domnii Țărilor Române, indiciu grăitor al importanței Moldovei lui Ștefan, avea misiunea de a informa amănunțit Republica Serenisimă asupra evenimentelor de aici, precum și de a sprijini pe toate căile acțiunea domnului și îndeosebi de a persevera în efortul de a obține colaborarea Hoardei de pe Volga.

 Mahomed al II-lea din Adrianopol, unde se instalase cu câteva săptămâni în urmă pentru a supraveghea concentrarea forțelor din Rumelia și Anatolia, pornea în campanie la 13 mai 1476 în fruntea unei armate estimate la 90.000-150.000 de oșteni. Laiotă Basarab va furniza și el 10.000-12.000 de oameni. În timp ce oștirea sultanului mărșăluia spre Dunăre, tătarii din Crimeea conduși de Eminek, au pătruns adânc în Moldova din ordinul sultanului, nimicind așezările, jefuind și robind populația Acordând prioritate acestui flagel abătut asupra țării, Ștefan a trimis oastea contra tătarilor care au fost surprinși pe drumul de întoarcere iar mulți dintre ei, inclusiv unul dintre frații lui Eminek, și-au pierdut viața. În plus, pe când ei se aflau încă în Moldova, o ștafetă îi rechema în țara lor, deoarece Hoarda de pe Volga năvălise în Crimeea. Inițiativele diplomatice ale lui Ștefan și ale Veneției dăduseră roade, tătarii din Crimeea fiind scoși din luptă pe perioada campaniei din Moldova a lui Mahomed Cuceritorul.

 Oastea sultanului începea să treacă Dunărea în doua jumătate a lunii iunie, fără ca Ștefan să încerce oprirea ei. Domnul a mers pe tactica tradițională, retrăgându-se din calea oștirii invadatoare, lăsând-o să înainteze pe un teren pustiit și pârjolit. În plus, cete de moldoveni hărțuiau permanent trupele desprinse de coloana principală. În ciuda acestor dificultăți, marea oaste turcească înainta de-a lungul văii Siretului. Hotărât să-i taie calea spre Suceava, Ștefan și-a instalat tabăra pe un platou înalt, pe valea Pârâului Alb, afluent al Moldovei, apărat de păduri și de fortificațiile construite în grabă din trunchiuri de copaci. În acest loc care avea să fie botezat Războieni, voievodul a încercat să stăvilească puhoiul otoman cu o oaste ale cărei efective, mult scăzute după ce țăranii învoiți de către domn plecaseră din tabără în satele care suferiseră atacul tătar, nu depășea cu mult 10.000 de oameni.

 Pe 25 – 26 iulie 1476 din spatele întăriturii sale, apărată și de un șir de care legate între ele după modelul husit, în care era instalată artileria consistentă de care dispunea, Ștefan a încercat o lovitură asupra avangărzii conduse de Soliman-pașa, în speranța de a provoca derută în oastea otomană, înainte ca aceasta să se fi instalat în formație de luptă. După un scurt interval de panică, Soliman a restabilit situația. Sultanul a pornit îndată atacul împotriva fortificației în interiorul căreia se retrăsese din nou Ștefan cu ai săi. Disproporția numerică și-a spus cuvântul. Evocând laconic lupta pierdută de moldoveni, Grigore Ureche amintește atât superioritatea covârșitoare a turcilor cât și rezistența eroică a apărătorilor:

 “Și multă vréme trăindu războiul neales de îmbe părțile osteniți și turcii tot adăogându-să cu oaste proaspătă și moldovénii obosiți și neviindu-le ajutoriu de nici o parte, au picat, nu fiește cum, ci pănă la moarte să apăra, nici biruiți dintru arme, ci stropșiți de mulțimea turcească, au rămas dobânda la turci. Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, pănă au fostu războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitéjii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovénii suptu mâna păgânilor. Într-acel războiu au căzut Ștefan vodă de pre cal jos, și Dumnezeu l-au feritu, și nu s-au vătămat. Iară turcii s-au întorsu spre Suceava și au arsu târgul. Și décii s-au întorsu înapoi prădându și arzându țara. Mai apoi, după ieșirea nepriietinilor și a vrăjmașilor din tară, daca au strânsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcatu și pre urmă ș-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăiește și astăzi întru pomenirea sufletelor.”

 Cu ceea ce a reușit să salveze din înfrângere, Ștefan s-a retras sub protecția pădurii. Pentru a supune țara și a-și impune voința, sultanul mai avea de frânt rezistența fortificațiilor. Speranța de a da o soluție politică sau militară conflictului s-a izbit de refuzul cetăților de a i se supune. La Hotin, Cetatea Neamțului ca și mai înainte la Chilia și Cetatea Albă, apărătorii și-au făcut datoria. La Suceava, deși târgul a fost prădat, cetatea nu s-a supus. Nici prin negocieri, nici prin luptă Mahomed nu își atinsese scopul. Timp pentru asediu nu avea. Ștefan își refăcuse oastea, numărând circa 16.000 de oameni și ia inițiativa. Prin pasul Oituz, sub comanda lui Ștefan Bathory înaintau trupe transilvănene aliate domnului Moldovei. Cum în oastea Țării Românești, trimisă pentru oprirea ardelenilor, sultanul nu mai avea încredere și cum propria armată, confruntată cu din ce în ce mai mari dificultăți de aprovizionare, era afectată de ciumă, sultanul a ordonat retragerea.

 Către mijlocul lui august marea oaste a lui Mahomed Cuceritorul se retrăgea spre Dunăre. Ștefan a hărțuit permanent trupele inamice. Grigore Ureche menționează: “Scrie letopisețul nostru că după poticala lui Ștefan vodă, ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut degrabă și s-au dus după turci și i-au ajunsu trecându Dunărea, la vréme de mas și lovindu-i fără véste, i-au spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul și tot ce au prădatu. Iară Ștefan vodă le-au apucatu pleanul tot și s-au întorsu înapoi cu izbânda.”  Astfel, Moldova rezistase cu succes celei mai grele încercări prin care trecuse până atunci.[20]

 

 Arta și cultura. Ctitorii

 Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și spiritual momentul de apogeu al creației artistice din timpul evului mediu al Moldovei. Elementele de artă și civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnico-materiale existente, viziunea despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe externe, manifestate în special în domeniul arhitecturii. Din creațiile artistice care s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al Byzanțului și totodată un principe renascentist. „Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea Bisericii, legislația, cultura ’’[21]

 Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică și renascentistă, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic nou, stilul moldovenesc.[22] 

 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de ateliere de scris pe lângă mănăstirile principale.

 Mânăstirea Putna, așezată la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima și cea mai importantă ctitorie a bine credinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, și străjuiește de peste cinci veacuri ținutul legendar al Bucovinei. Cronicarul Ion Neculce istorisește astfel despre felul în care a fost ales locul pe care avea să fie zidită Mânăstirea Putna, în 4 iulie 1466: „Ștefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mânăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”[23].

 Începute la 10 iulie 1466, după cucerirea cetății Chilia (1465), lucrările de construcție a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, vor fi terminate în anul 1469, slujba de sfințire având loc la 3 septembrie 1470 (ceremonie întârziată de campania contra tătarilor, terminată cu victoria de la Lipnic, pe Nistru). S-au construit apoi Casa Domnească (1473), chiliile, zidul de apărare cu turnurile aferente şi Turnul Tezaurului, lucrările finalizându-se în anul 1481. La 15 martie 1484, un incendiu a distrus chiliile şi a afectat parțial şi biserica. În urma incendiului, Voievodul Ștefan a poruncit restaurarea bisericii și pictarea ei, atât în interior, cât şi în exterior.

Sfântul Ștefan cel Mare, care, la 1 mai 1488, a dăruit Mănăstirii Putna craniul Sfântului Ierarh Ghenadie, adoarme în Domnul la data de 2 iulie 1504. „Ștefan Voievod, care a domnit în Tara Moldovei 47 de ani şi trei luni a trecut la veșnicele locașuri în anul 7012 (1504), luna iulie, în ziua a doua, marți, la ceasul al patrulea din zi, ora 10.” El va fi înmormântat în biserica Mânăstirii Putna. La 20 aprilie 1517 moare și Bogdan al III-lea, fiul Sfântului Voievod Ștefan, fiind și el îngropat tot în Mănăstirea Putna. După acesta, la 14 ianuarie 1527, moare și este înmormântat tot în biserica Ștefăniță Vodă.

 De-a lungul veacurilor Mănăstirea Putna a trecut prin numeroase încercări: incendii, năvăliri și ocupații străine, cutremure, dar care n-au putut întrerupe desfășurarea vieții monahale și lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu. În anul 1653 este distrusă biserica Mânăstirii Putna, inclusiv pictura interioară şi exterioară. Din porunca domnitorului Vasile Lupu se va începe refacerea bisericii în anul 1653. Lucrările vor fi terminate de voievozii Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija în anul 1662. Între anii 1756-1760, prin grija mitropolitului Iacov Putneanul, la Mânăstirea Putna se execută importante lucrări de restaurare. Între anii 1901-1902, arhitectul austriac K. A. Romstorfer restaurează biserica Mânăstirii Putna.

 În anul 1904 are loc comemorarea a 400 de ani de la adormirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Costin Petrescu îi pictează portretul având ca model portretul din Tetraevanghelul de la Humor. În 15 mai 1918 Consiliul Național Roman din Bucovina proclamă reintegrarea Bucovinei în România, iar în 1966, la recomandarea UNESCO, împlinirea a 500 de ani de la întemeierea Mânăstirii Putna se celebrează pe plan mondial.[24]

 Paraclisul Mânăstirii, așezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniță deteriorat la marele cutremur din 1739. Paraclisul a fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spații și a fost pictat în tehnica „a fresco” în perioada 1980-1984 de artiștii-frați Mihail Și Gavril Moroşan, stareț fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac.

 Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ștefan este Turnul Tezaurului a cărui construcție a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt locaș.

 Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice inițiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropnița, naos și altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine, gotice şi renascentiste. Biserica, reconstruită de domnitorii Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustatie Dabija (1653-1662) se înscrie în datele generale ce constituie trăsăturile epocii: plan trilobat, brâu în torsadă împărțitor al zidurilor, ocnițe din arcaturi și arcade oarbe, pilaștri, ferestre dreptunghiulare gotice; turla are coloane răsucite, pridvorul închis apare aici pentru prima dată în Moldova.[25]

 Mânăstirea Voroneț, a fost construită între 26 mai-14 septembrie 1488 de Ștefan cel Mare și Sfânt. În 1547 i s-a adăugat pridvorul (pictat în exterior), sub oblăduirea Mitropolitului Grigore Roșca. Mânăstirea a fost populata încă de la început cu călugări. Viața monahala s-a întrerupt in 1785, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, când Mânăstirea a fost desființata, iar chiliile distruse. Mânăstirea a fost reînființată în 1991, viața monahala fiind reluată cu obște de maici. Biserica Mânăstirii este o construcție din zid de piatră, gros de peste un metru, în forma de cruce, cu interiorul împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor închis. Altarul este luminat de o fereastră mare la răsărit si câte una mică pe laterale. Catapeteasma este din lemn de tisa aurit, ușile împărătești fiind o adevărata capodopera de sculptura in lemn). Naosul, cu absidele puțin pronunțate în adâncime și delimitat de pronaos printr-un zid de peste un metru grosime care lasă o deschidere cât o ușă obișnuită. Deasupra este o turlă mare, circulară, luminată de patru ferestre. De mare preț este copia tronului Mitropolitului Grigore Roșca. Se nădăjduiește ca va veni odată la Mânăstire și tronul original. Pronaosul este luminat de câte o fereastră pe fiecare parte. În dreapta este mormântul schimonahului Daniil, primul stareț al Mânăstirii.

 Pronaosul a fost pictat în 1550, prin grija Mitropolitului Teofan, așa cum arată inscripția de deasupra ușii naosului: „Acest pronaos l-a înfrumusețat si aurit Teofan Arhiepiscopul Moldovenesc în 7058 (1550) luna iulie 21 - Veșnica lui Pomenire”. Tot in pronaos este traducerea pisaniei de la intrarea în tindă: „Io Ștefan Voievod prin mila Lui Dumnezeu gospodar al țării Moldovenești, fiul lui Bogdan Voievod, a început acest hram la mânăstirea Voroneț în numele sfântului, vestitului și marelui mucenic și purtătorului de biruință Gheorghe, în anul 6996 luna mai 26 Luni dupe Pogorârea Sfântului Duh și s-a sfârșit în același an luna Septembrie 14-1488". Pronaosul este separat de pridvorul închis (tinda) printr-un zid gros de peste un metru, cu o deschidere mai înaltă și mai largă decât cea de la naos. Geamurile din altar, naos, pronaos, sunt înguste, fixate in cadru metalic, prevăzute cu grilaje metalice. Intre pridvor si pronaos este o ușa masivă din lemn. Pridvorul este luminat de două ferestre mari, una la sud, alta la nord. Intrarea se face prin sud pe o ușa masivă din lemn. Pardoseala este din lespezi de piatra.

 Mânăstirea Voroneț este numită ’’Capela Sixtină a Orientului, pentru marea frescă de pe fațada vestică, „Judecata de Apoi”. Albastrul de Voroneț este considerat de specialiști ca unic în lume și cunoscut la fel ca și „roșul lui Rubens” sau „verdele lui Veronese”. Pe fondul albastru este reprezentat „Arborele lui Iesei" sau „Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos", iar pe coloane sunt pictați filosofi greco-latini.

 Monument UNESCO, expresie artistică a credinței noastre, a rafinamentului si gustului pentru frumos al neamului nostru, Sfânta Mânăstire Voroneț îndeamnă la reculegere, încântă inima și mintea privitorului ce ajung aici din toate colțurile țării și ale lumii.[26]

 

 Gânduri de final

 Aceste modeste rânduri sunt departe de a evoca și omagia așa cum se cuvine personalitatea, credința, lupta și jertfa pentru neam și țară, aceluia care a fost și rămâne pentru poporul român Ștefan cel Mare și Sfânt. Propunem cititorilor spre reflecție Imnul lui Ștefan cel Mare compus de Vasile Alecsandri și cântat pentru prima dată la serbarea junimii academice de la Mânăstirea Putna din 15/27 august 1871 în memoria Sfântului Voievod.

La poalele Carpaților,
Sub vechiul tău mormânt,
Dormi, erou al românilor,
O! Ștefan, erou sfânt!
Ca sentinele falnice
Carpații te păzesc
Și de sublima-ți glorie
Cu secolii șoptesc.

Când tremurau popoarele
Sub aprigii păgâni,
Tu le-apărai cu brațele
Vitejilor români.
Cu drag privindu-ți patria
Și moartea cu dispreț,
Măreț în sânul luptelor,
Și-n pace-ai fost măreț.

În cer apune soarele
Stingând razele lui,
Dar într-a noastre suflete
În veci tu nu apui!
Prin negura trecutului,
O! soare-nvingător.
Lumini cu raze splendide,
Prezent și viitor.

În timpul vitejiilor,
Cuprins de-un sacru dor,
Visai unirea Daciei
Cu-o turmă ș-un păstor;
O! mare umbră-eroică,
Privește visul tău:
Uniți suntem în cugete,
Uniți în Dumnezeu.

În poalele Carpaților,
La vechiul tău mormânt,
Toți în genunchi, o! Ștefane,
Depunem jurământ:
Un gând s-avem în numele
Românului popor,
Aprinși de-amorul gloriei
Ș-al patriei amor!

NOTE


[1] Pentru dezvoltări privind viața și activitatea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare a se vedea: Razvan Moceanu, PORTRET: Ştefan cel Mare – cel mai mare voievod al Moldovei în Evul Mediu, Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, articol publicat online le 2 iulie 2019; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera Internațional, Chișinău, 1997; Leon Șimanschi, Formarea personalității lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003; Alexandru Boldur, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, Editura „Carpații”, Madrid, 1970; P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003; Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959; Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei - letopisețul lui Ștefan cel Mare, Editura Academiei Române, București, 2006.
[2] Citat din, Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005 p. 26
[3] Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare în târgul Băiei, în „Opere, I”, București, 1974,p. 195
[4] A se vedea Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005, p.449
[5] Ibidem, p 519
[6] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-litografia H. Goldner, Iași, reeditat în 2005,p.13
[7] Ibidem, pp. 13-15
[8] Ibidem,p. 15
[9] General Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1947,p.222
[10] P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003, p. 28
[11] Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, Editura Militară, București, 1968,p.171
[12] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Volumul II, Partea I, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943,p.503
[13] Ibidem, pp.511-513
[14] Nicolae Iorga, Istoria armatei românești. Volumul 1 : până la 1599, Editura Ministerului de Război, București, 1929,p. 178
[15] Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică șu Pedagogică, București, 1990,p.412
[16] Petre Otu, Baia, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009,p.100
[17] Petre Otu, Vaslui, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009, p.125
[18] Ibidem, p.126
[19] Ibidem, p. 127
[20] A se vedea pentru dezvoltări și citatele menționate, Petre Otu, Războieni, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009, pp. 131-140
[21] Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ștefan cel Mare. Relații cu lumea occidentală, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003,p235
[22] Ibidem,p. 236
[23]Citat de Claudiu Paradais, Comori ale spiritualității românești la Putna, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1988,p.166
[24] Pentru dezvoltări privind Mânăstirea Putna a se vedea și, Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, pp. 54-71și Mănăstirea Putna, studiu publicat online la 17 decembrie 2017
[25] A se vedea pentru dezvoltări privind istoricul, arhitectura și pictura Mânăstirii Putna, Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 54- 96
[26] Pentru dezvoltări privind Mânăstirea Voroneț, a se vedea : Mânăstirea Voroneț. Arta și credința, studiu publicat online și Biserica Voroneț, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1971
02-01-2021
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu