(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica. Neamul. Politica. LumeaNr. vizualizari: 34

Secularizarii actuale nu i se poate raspunde decat printr-o sfintenie mai intensa a vietii

Tags: secularizare; Putna; Biserica; neam; libertate;
 

Patriarhul Daniel a răspuns la întrebările primite de la tinerii participanți la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna, la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului 2021. Cea de a doua s-a referit la lupta tinerilor de azi cu duhul lumii. La ce ne împotrivim, de fapt, și cum să o facem? Patriarhul a răspuns că rezistența prin credință și cultură este cheia, iar credința să nu fie simplă convingere intelectuală, ci relație vie cu Dumnezeu.

Întrebarea Monicăi Drăgan, studentă în Elveția:

  • Nicolae Steinhardt spunea: „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată”. În contextul istoric actual, care este valul căruia noi, generația de azi, trebuie să ne împotrivim și cum trebuie să facem acest lucru?

Părintele patriarh i-a răspuns, printre altele:

  • „Rezis­tența prin credință și cultură este foarte necesară.”

  • „Noi, când suntem între­bați «De ce crezi în Dumnezeu?», răspundem: «Pentru că m-am hotărât să trăiesc veșnic»”.

  • „Credința nu este o simplă convingere intelectuală, este o relație eternă cu Dumnezeu Cel veșnic viu și această relație începe prin Botez.”

  • „Viața veșnică nu este viața de după moarte, ci este viața ca relație a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic viu.”

  • „Deci este mare nevoie, când ne asaltează ideologii ateiste, să ne întărim și mai mult credința. Și credința se întărește nu doar printr-o crispare voluntaristă, ci mai ales prin rugăciune.”

  • „Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții, nu prin alte forme de secularizare.”

Redăm în continuare răspunsul integral oferit de Patriarhul Daniel la cea de a doua întrebare primită la Congresul Studențesc Aniversar al Serbării de la Putna. Intertitlurile aparțin redacției.


Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții

Răspunsul patriarhului la a doua întrebare primită la Congresul Studențesc Aniversar de la Putna

Valul acum este o slăbire a cre­dinței, o revenire spre forme mai subtile de ateism, de aceea, rezis­tența prin credință și cultură este foarte necesară.

Atunci când slă­bește credința în societate și când se îngustează orizontul spiritual al oamenilor și totul este redus la existența biologică și telurică, este mare nevoie să ne reamintim cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 11, 25). Deci cre­dința este izvor de viață veșnică. Noi, când suntem între­bați „De ce crezi în Dumnezeu?”, răspundem: „Pentru că m-am hotărât să trăiesc veșnic”.

Botezul ca punere în relație cu Dumnezeu

De aceea, credința nu este o simplă convingere intelectuală, este o relație eternă cu Dumnezeu Cel veșnic viu și această relație începe prin Botez. Noi, când botezăm un copil, nu botezăm un „mormoloc”, ci o persoană. De aceea, copilul de patru-șase săptămâni are un chip și i se dă un nume și se pune în relație cu Persoanele divine și eterne ale Sfintei Tre­imi. Aceasta înseamnă a fi botezat în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh: a plonja, a se adânci în iubirea Tatălui, a  Fiului și a Sfântului Duh.

Cuvântul „botez” în limba greacă înseamnă „afundare”. [Copilul] este afundat în intimitatea iubirii Preasfintei Treimi. Și asta se vede în comportamentul copiilor după Botez. Sunt mai pașnici, mai liniștiți. În Banat, masa care se oferă după botez se numește „omenie”. Pentru că acesta, copilul botezat, este un deplin.

Noi nu amânăm după botez nici mirungerea (sau confirmarea de la catolici), și nici împărtășirea, ci în aceeași zi se botează, se mirunge cu darurile Duhului Sfânt și se împărtășește copilul. Este mebru deplin al Bisericii lui Hristos. E pus în relație cu iubirea Preasfintei Treimi.

Ce este viața veșnică

Viața veșnică nu este viața de după moarte, ci este viața ca relație a omului muritor cu Dumnezeu Cel veșnic viu. Ultimul articol din Crez este: „Aștept învierea morților; Și viața veacului ce va să fie”. Dacă nu ar fi acest articol, atunci Crezul s-ar reduce la o simplă morală. Dar noi nu cultivăm simple convingeri intelectuale, ci o relație de iubire eternă.

Cum sună formula liturgică? „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” Deci eu trebuie să trăiesc veșnic ca să pot, în veșnicie, să laud pe Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – acum, adică în această viață, și pururi, adică totdeauna, și în vecii vecilor. De aceea, Biserica este arvună a vieții veșnice. Toate ideologiile duc pe om până la mormânt. Ultimul lor cuvânt este moartea. La noi, ultimul cuvânt este învierea de obște și viața veșnică.

Răspunsul la ateism: rugăciunea

Deci este mare nevoie, când ne asaltează ideologii ateiste, să ne întărim și mai mult credința. Și credința se întărește nu doar printr-o crispare voluntaristă, ci mai ales prin rugăciune, rugăciunea în biserică și rugăciunea particulară și rugăciunea scurtă, rostită, așa cum au unii tineri, cu mici metaniere pentru mireni: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Anul viitor este Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și în a fiecărui creștin în Patriarhia Română și Anul comemorativ al Sfinților Isihaști: Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Este foarte importantă rugăciunea. Sfântul Isaac Sirul spune: „Iubirea curată se naște din rugăciune”, pentru că, așa cum spune Sfântul Grigorie Palama, rugăciunea nu este numai activitate umană, este și lucrarea lui Dumnezeu în omul care se roagă.

Când omul se roagă, Dumnezeu răspunde strecurând iubirea Sa smerită și milostivă – nu orgolioasă și posesivă – în sufletul celui care se roagă. Cineva spunea că, dacă, după ce te-ai rugat, nu simți pace și bucurie în suflet, înseamnă că ori nu te-ai rugat îndeajuns, ori nu ai fost atent când te-ai rugat și trebuie să mai continui până când simți pace și bucurie în suflet.

Aceasta arată de ce toate întrunirile tineretului ortodox conțin și o parte de experiență liturgică, de relație directă cu Dumnezeu.

Practica credinței în comunism

Acum sunt curente, ideologii, cum au fost tot timpul, au fost vremurile grele ale comunismului, când singura instituție din România care în mod deschis afirma că Dumnezeu există a fost Biserica.

Și-mi aduc aminte, când eram student la Sibiu, că mergeam la Nicula și acolo veneau credincioși, pelerini din toată țara. Plecau pe jos cu o săptămână înainte. Se opreau în fiecare sat, unde făceau un popas, făceau rugăciune și apoi erau cazați la familii credincioase.

Aveau o cântare foarte frumoasă, cu un refren foarte frumos. Refrenul spunea așa: „Ajută-ne, Măicuță, să ne rugăm mereu, / Să credem totdeauna că este Dumnezeu”. Și, când ziceau că este Dumnezeu, băteau și cu piciorul tare, ca să audă cei care nu prea iubeau aceste manifestări.

Cântau toată noaptea. Și noi, ca studenți, am primit de la popor acest entuziasm al unui popor în stare de rugăciune și s-a transmis ca o încurajare. În timpul comunismului, unii părinți nu prea voiau să dea voie copiilor să meargă la Teologie. Unul zicea: „Nu te duce la Teologie. Mergi să te faci medic, cu acești comuniști viitorul este în trecut”. Și mamele mai ales spuneau: „Nu-nu, lasă, că Dumnezeu îi ajută și va trece prin toate greutățile!”

Pe scurt, trebuie să ne împotrivim prin rezistența aceasta a practicii credinței și a unei culturi creștine profunde. Secularizării actuale nu i se poate răspunde decât printr-o sfințenie mai intensă a vieții, nu prin alte forme de secularizare.

Să nu ne gândim dacă avem majoritate, ci dacă ne aflăm în adevăr
Desigur că există premise, și acestea se pot realiza, se pot concretiza prin dialog și cooperare între tineri. Nu întotdeauna tinerii entuziaști și înnoitori în gândire și în acțiune au fost majoritari, după cum se vede și în istoria țării noastre când a început mișcarea de unificare a Moldovei cu Țara Românească. Unioniștii erau o minoritate la început, dar această minoritate foarte activă a fost susținută de oamenii Bisericii și s‑au încurajat unii pe alții și au ajuns să fie suficient de convingători. Frații Scriban, de exemplu, care erau clerici, au predicat despre unire pe înțelesul oamenilor, au publicat broșuri pe care le‑au răspândit prin parohii, prin piețe, pentru că lipsea atunci televiziunea. Ei au răspuns la întrebările: „Ce îți aduce ție neunirea?” și „Ce îți aduce unirea?” – care sunt avantajele când cele două țări vor fi reunite? Așa s‑a început, mai întâi cu un nucleu care a conștientizat necesitatea și momentul istoric, și apoi s‑a dezvoltat. Există perioade în care se afirmă entuziasmul tineretului, există perioade de stagnare a entuziasmului și apoi de revenire, depinde de context și de sensibilitatea persoanelor.

De aceea, noi spunem că în Biserică nu avem decât tineri de vârste diferite, pentru că tinerețea nu se măsoară cu vârsta biologică, ci cu intensitatea entuziasmului. Sunt oameni în vârstă foarte entuziaști în ceea ce privește susținerea activităților misionare ale Bisericii și sunt tineri apatici, parcă ar fi mai rău decât bătrânii neputincioși din punct de vedere fizic.

„Cărbune din cărbune se aprinde”: Puterea minorității entuziaste

Deci, trebuie să avem totdeauna speranță, să avem dialog și să nu ne gândim totdeauna dacă avem majoritate sau nu avem, ci dacă avem dreptate sau nu, dacă ne aflăm în adevăr și în dreptate și dacă dorim binele țării noastre și al poporului nostru, și nu doar un aranjament pentru un succes personal, individual.

Într‑o perioadă de grea încercare, ne spune Sfânta Scriptură, sub influențe străine în Israel, prin căsătoria regelui evreu cu o regină venită din altă țară, din Fenicia, a fost schimbată credința tradițională într‑un singur Dumnezeu cu idolatria și se închinau foarte mulți zeului Baal. Atunci, Sfântul Proroc Ilie a fost singurul om în vremea aceea care s‑a împotrivit în mod deschis familiei regale și se cunoaște toată istoria: cum s‑a rugat și s‑a închis cerul trei ani și șase luni și nu a mai plouat. A fost o atenționare din partea lui Dumnezeu pentru rătăcirea poporului. La un moment dat, aproape deznădăjduit, sau foarte întristat că era singurul luptător, Sfântul Proroc Ilie i‑a spus lui Dumnezeu: „Doamne, eu am rămas singur fidel”. Și Dumnezeu i‑a răspuns: „Nu ești singur, mai există încă 7.000 de bărbați care tainic au păstrat credința și nu s‑au închinat lui Baal”, zeului străin. Există o manifestare uneori a fidelității în mod manifest, deschis, și există o fidelitate, o credincioșie, o rămânere în convingerile puternice și în dorința de realizare a unui ideal într‑un mod mai discret.

De aceea, nu întotdeauna oamenii au aceeași manifestare, chiar și când au același ideal. În timpul comunismului au fost mulți oameni care au avut o credință puternică și au rezistat în timpul persecuțiilor și în timpul tratamentului foarte inuman din închisori, dar aceștia nu avuseseră înainte manifestări de prea multă evlavie. Nu erau atât de practicanți, dar și‑au păstrat convingerile profunde chiar dacă nu manifestau în exterior tot ceea ce simțeau.

Deci, în privința aceasta sunt și tineri care poartă un ideal nu totdeauna exprimat și articulat suficient, dar care este într‑o stare latentă sau într‑o stare de posibilă manifestare atunci când sufletul este stimulat de alți tineri.

De aceea, așa cum spunea Sfântul Ioan Damaschinul, „cărbune din cărbune se aprinde”. Dacă ai prieteni credincioși, ai prieteni iubitori de Dumnezeu și de popor, atunci ei îți transmit flacăra credinței încetul cu încetul, nu neapărat printr‑o îndoctrinare, ci prin prezență și prin modul de a fi.

Starea sufletului contează mai mult

Există posibilitatea de a‑i influența pe cei din jur prin cuvânt și prin tăcere, dar contează foarte mult modul de a fi prezent și modul de a simți.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că, înaintea Predicii de pe Munte, se spune că Iisus Hristos, deschizându‑Și gura Sa, a început a învăța. Și [Sf. Ioan Gură de Aur] zice: „Vezi că El învăța și altfel decât prin cuvânt”. Învăța numai prin faptă, prin prezență, prin vindecări și prin prezența sfințeniei Lui. Când a scos demonii din oamenii posedați din Gadara nu a scos nici un cuvânt, El nu a vorbit cu demonii sau cu oamenii demonizați. Dar demonii din oamenii demonizați au zis: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, de ce ai venit să ne chinuiești înainte de vreme?”

Păi, dacă nici nu i‑a certat, cum i‑a chinuit? Prin prezență. Prin contrastul dintre sfințenia Lui, prin contrastul dintre bunătatea Lui și răutatea demonilor. Deci, starea sufletului uneori contează mult mai mult, uneori mai mult decât cuvântul. Există multe feluri de a învăța unii de la alții și de a ne sensibiliza.

Entuziasmul spiritual de după căderea comunismului

Închei răspunsul la această întrebare reamintind ce a fost după Revoluția din Decembrie 1989. Ce s-a întâmplat cu tineretul nostru, care nu a făcut Religie în școală? De unde au învățat ei să rostească „Tatăl nostru” în plină stradă, să îngenuncheze, să spună „Cu noi este Dumnezeu”, dacă ei nu au fost învățați la școală? Bunicile și mamele și preoții de parohie, în mod discret, i-au educat.

Uneori pe ascuns au fost botezați o mulțime de copii și de tineri, mai ales când părinții lor ocupau funcții administrative și, ca să nu piardă funcțiile respective, nu arătau că sunt credincioși fervenți. Și atunci bunicile și rudele au botezat copiii. Acești tineri au fost după Revoluție atât de entuziaști, încât – fiindcă tot ne aflăm într-o mănăstire – monahismul românesc a cunoscut o înnoire cu totul neașteptată. S-a înființat zeci și sute de schituri și mănăstiri noi până în anul 2000, când s-au obținut vizele pentru Occident. Atunci o mulțime de tineri au plecat afară, pentru că erau dornici să cunoască Occidentul după atâția ani de restricții. Acest tineret de după schimbările din 1989 au avut un entuziasm rar întâlnit la alte țări. Mulțimea tinerilor s-a organizat în asociații de tineret, cu un entuziasm deosebit. Arată că știu să răspundă chemării acești tineri.

Ora de Religie

O mulțime de tineri care lucrează la Strasbourg, în Franța, în instituțiile europene – chiar și la Bruxelles, dar la Strasbourg mai mulți – merg în fiecare duminică la parohia ortodoxă românească de acolo. Și cineva întreba: De ce tinerii români sunt atât de evlavioși? Și atunci i s-a spus: „Noi suntem prima generație care a beneficiat de ore de Religie”.

Noi ne-am luptat foarte mult să reintroducem ora de Religie. Am adus două volume, acordul dintre stat și Biserică privind ora de Religie în landurile germane și am arătat ministrului învățământului de atunci, care era cam sceptic, și i-am spus: „Nu trebuie să luăm exemplul Franței laice, ci exemplul Germaniei, care are ore de Religie în școlile de stat și este și mai dezvoltată economic decât Franța”. Și atunci a zis: „Da, dacă asta ajută…” „Ajută, da.” A fost o lucrare extraordinară. Dar a fost nevoie de 30.000 de profesori de Religie. Și atunci s-au făcut secții noi, care nu au existat niciodată în istoria învățământului românesc. Pe lângă Teologie Pastorală, s-au înființat secții de Teologie Didactică, care urmau să formeze profesori de Religie.

S-au mai adăugat după aceea Teologie și Asistență Socială și Teologie și Artă Sacră, pentru formarea de restauratori de icoane și de carte veche bisericească. Deci entuziasmul acela a arătat că există, după o perioadă de restricții, de suferință,  și dorința de a răspunde chemării lui Dumnezeu la libertate. Problema mare în perioada comunismului era întrebarea aceasta: „Cum obținem libertatea?” Acum, problema cea mai mare a noastră, a tuturor, este „Ce facem cu libertatea noastră?” Nu cum o obținem, ci ce facem cu ea: ne apropiem mai mult de Dumnezeu, sau ne îndepărtăm? Suntem mai umani, mai buni, mai milostivi, sau suntem mai egoiști? Este dreptul la întrebare și gândire.

Mulțumim.

 

Sursa: Basilica

 

04-09-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Secularizare, Putna, Biserica, Neam, Libertate,