Sfintii Adrian si Natalia si provocarile familiei crestine de astazi

Familia a fost dintotdeauna locul în care omul învață să iubească, să ierte și să se jertfească pentru celălalt. Sfântul Ioan Gură de Aur numește casa creștinului „mica Biserică”, un spațiu unde iubirea dintre soț și soție se sfințește prin harul Mântuitorului Hristos, iar copiii cresc în lumina dreptei credințe. Într-o lume tot mai grăbită, fragmentată, lipsită de repere, chemarea de a redescoperi frumusețea acestei „Biserici din casă” devine urgentă. Într-un astfel de context, viața Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, sărbătoriți în fiecare an la sfârșitul lunii august, în data de 26, se ridică asemenea unui far ce luminează drumul familiilor creș­tine de azi.

Sfântul Adrian era un tânăr demnitar al cetății Nicomidia, pe vremea împăratului Maximian. Când a văzut curajul celor douăzeci și trei de creștini întemnițați din pricina mărturisirii credinței lor, inima i s-a aprins de râvnă. Cu o sinceritate dezarmantă, a cerut să fie trecut și numele lui în rândul celor care își puneau viața pentru Hristos. Natalia, tânăra lui soție, crescută în taină în învățătura creștină, nu s-a împotrivit hotărârii soțului său, deși aveau înainte o viață întreagă de planuri și bucurii. În loc de reproșuri, ea i-a dăruit cuvinte de încurajare, rugăciune, l-a sprijinit, i-a îngrijit rănile, ajutându-l să privească suferința ca pe o cunună a biruinței. Iubirea lor nu s-a prăbușit în fața durerii, ci s-a adâncit, s-a curățat, devenind icoana unei comuniuni întemeiate pe Hristos.

Adrian a primit moartea mucenicească împreună cu ceilalți, iar Natalia, mult prea devreme văduvă, a continuat să trăiască în rugăciune, până ce Domnul a chemat-o, la rându-i, în Împărăția Sa. Dragostea lor, încununată de jertfă și sfințenie, rămâne pentru toate generațiile un reper despre ce înseamnă adevărata unitate conjugală: o iubire care nu se teme de cruce, fiindcă știe că după răstignire urmează Învierea.

Privind spre lumea de astăzi, din tihna mănăstirii și prin prisma duhovnicului de peste un sfert de veac, cu regret constat că familia creștină trăiește alte forme de persecuție, mai subtile, dar nu mai puțin primejdioase. Celor căsătoriți nu li se cere azi să suporte martiriul pentru Hristos, în sensul fizic al muceniciei, dar sunt chemați să nu accepte să-și ducă existența într-un mediu care relativizează valorile, ridiculizând adesea credința și ideea de familie creștină. Se observă din ce în ce mai mult că astăzi noțiunea de căsătorie apare mai degrabă ca o opțiune temporară, iar iubirea, ca un sentiment trecător.

Individualismul, cultul succesului, presiunile economice, migrația, digitalizarea excesivă, lipsa dialogului și a timpului de calitate între soți, toate acestea sapă la temelia vieții de familie. Vedem cu tristețe cum se înmulțesc divorțurile, cum copiii cresc fără sprijinul unuia sau ambilor părinți, cum bunicii devin părinți de substituție, în vreme ce căminul se golește de căldura și stabilitatea firești altădată.

Secularizarea lumii moderne a adus cu sine o pierdere a sensului sacru al vieții, căsătoria nemaifiind percepută ca taină, ca drum spre sfințenie, ci doar ca un contract revocabil, unde „părțile” caută întâi împlinirea proprie, iar nu fericirea celuilalt. În locul iubirii jertfelnice, se instalează adesea un sentimentalism superficial, care cedează repede în fața greutăților. În același timp, propaganda unor ideologii străine de ethosul creștin contestă adevărul despre complementaritatea dintre bărbat și femeie, relativizând însăși ideea de familie. Un astfel de climat creează o presiune constantă asupra soților, dar îndeosebi a multor tineri necăsătoriți, care sunt tentați să vadă în căsnicie mai degrabă o povară decât o binecuvântare.

Confruntată cu aceste provocări, Biserica nu rămâne indiferentă. Ea își ridică glasul nu cu ton de judecător, ci cu vocea blândă a mamei ce își cheamă copiii acasă. Căsătoria, ne amintește Biserica, reprezintă o cale spre sfințenie, o împreună-lucrare cu harul lui Dumnezeu, prin care un bărbat și o femeie se unesc într-o singură inimă. La slujba Cununiei, când preotul așază cununiile pe capul mirilor, cântând troparul sfinților mucenici, li se arată că viața de familie nu este doar o succesiune de clipe fericite, ci o chemare la jertfă zilnică, la răbdare, la purtarea crucii împreună. Se cuvine ca soții să se sprijine unul pe altul, să se ridice când celălalt cade, să se ierte, iubindu-se așa cum Hristos iubește Biserica.

Familia să nu uite niciodată că rugăciunea împreună a soților și a copiilor reprezintă respirația casei. Nu lungimea acesteia contează întotdeauna, ci mai ales intensitatea, sinceritatea și constanța ei. O lumânare aprinsă, un psalm, o scurtă mulțumire rostită dimineața sau seara pot schimba atmosfera unei case, aducând pacea acolo unde tensiunea amenință să cuprindă inimile. Participarea duminicală la Sfânta Liturghie, spovedania regulată, împărtășirea cu Sfintele Taine sunt izvoare de întărire, fiindcă familia nu poate rezista singură în fața valurilor existențiale, ci doar întărită de har. În asemenea practici simple, dar profunde, se ascunde secretul rezistenței înaintea furtunilor: viața trăită împreună cu Dumnezeu.

Într-o lume a vitezei, familia are nevoie de timp: pentru dialog, pentru copii, pentru rugăciune. Masa luată împreună, plimbările, serile liniștite pot fi un veritabil antidot al agitației și dispersiei cotidiene. Este nevoie de curajul de a opri zgomotul ecranelor, de a închide telefonul, de a redescoperi bucuria unei conversații sincere, născătoare de pace și soluții eficiente pentru binele comun. Astfel, căldura casei nu se pierde, iar copiii cresc în siguranță și în dragoste, având modele vii de dăruire și de respect reciproc.

În momentele de criză, familia creștină este chemată să nu caute soluții volatile, ci să se ancoreze în dreapta credință. Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna ca în orice neîn­țelegere să primeze iertarea, alături de dialogul sincer, deoarece nici o căsnicie nu poate supraviețui dacă orgoliile sunt lăsate să crească. O vorbă bună, o rugăciune comună au puterea de a vindeca răni adânci. În acest sens, exemplul Sfinților Adrian și Natalia rămâne actual: ei ne arată că iubirea adevărată nu se lasă dominată de orgoliu, ci de dăruire, de răbdare, de nădejdea că Dumnezeu va transforma durerea în biruință.

Biserica ne mai spune că familia nu este un drum parcurs în izolare. Prietenii, rudele, toți pot constitui un sprijin în momentele dificile, oferind sfat, rugăciune sau ajutor concret. Exemplul Sfinților Adrian și Natalia ne amintește că dragostea se maturizează în jertfă și că nici o familie nu poate crește fără harul lui Dumnezeu. Într-o lume care glorifică individualismul și autonomia, ei ne învață că adevărata libertate nu este fuga de celălalt, ci dăruirea sinceră, cu răbdare, cu încredere. Familia ce se roagă, iertând și căutând pacea, se preschimbă într-o icoană vie a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, un loc unde iubirea nu se stinge, ci se adâncește odată cu trecerea anilor.

Astăzi, poate mai stringent ca oricând, familia creștină este chemată la mărturisire. Nu prin discursuri, ci prin viață: prin fidelitate, prin curaj, prin bucuria de a rămâne împreună în ciuda greutăților. Fiecare familie care se sprijină pe credință luminează ca un far în întunericul acestei lumi.

Să-i rugăm pe Sfinții Adrian și Natalia, soții mucenici, să mijlocească la Tronul Preasfintei Tre­imi pentru toate familiile creș­tine, pentru ca dragostea jertfelnică să stea la temelia fiecărei case, pentru ca toți cei căsătoriți să simtă și să mărturisească un lucru funda­mental: familia reprezintă mai mult decât un aranjament social, căci ea devine locul unde Dumnezeu coboară, binecuvântând pașii spre mântuire.

Ziarul Lumina