Orice căsnicie împlinită are drept temelie fidelitatea celor doi soți. În lipsa acesteia, toate celelalte părți pozitive ajung să se destrame uimitor de repede, iar familia fericită se transformă într-un spațiu al durerii, reproșurilor, lipsei de încredere și de viziune pe termen lung.
Fidelitatea reciprocă
Adulterul este pentru căsnicie asemenea unei explozii radioactive pentru întreaga natură: distruge totul în jur cu o rapiditate de nedescris și are efecte grave pentru o foarte lungă perioadă de timp. În acest sens, înțeleptul rege Solomon îi îndemna pe bărbații din vremea sa să rămână fideli propriilor soții, având totul de câștigat dacă o vor face și totul de pierdut dacă vor greși: „Binecuvântat să fie izvorul tău și să te mângâi cu femeia ta din tinerețe. Cerboaică preaiubită și gazelă plină de farmec să-ți fie ea; dragostea de ea să te îmbete totdeauna și iubirea ei să te desfete. Pentru ce, fiul meu, să te momească femeie străină și tu să îmbrățișezi sânul unei necunoscute? Căci cărările omului sunt înaintea Domnului și El ia seama la toate căile lui” (Pilde 5, 18-21). Observăm aici și sfatul de a întemeia o familie încă din vremea tinereții, fapt care, astăzi, este din ce în ce mai rar întâlnit și contribuie, nu de puține ori, la realitățile dureroase întâlnite în multe familii neîmplinite. Totodată, regele Solomon oferă un sfat similar legat de fidelitate și femeilor, spunând următoarele: „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde 12, 4).
Educația potrivită și viața virtuoasă
Educația primită în prealabil de la propriii părinți și viața virtuoasă a fiecăruia contribuie mult la întemeierea unei familii binecuvântate de Dumnezeu. Astfel, regele Solomon îl descrie pe bărbatul înțelept și virtuos ca pe o persoană care a ascultat de înțelepciunea părinților săi și care aduce multă bucurie acestora prin faptele sale: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut și nu disprețui pe mama ta când ea a ajuns bătrână. Adună adevăr și nu-l vinde, înțelepciune și învățătură și bună chibzuială. Tatăl celui drept tresaltă de bucurie și cel ce a dat naștere unui înțelept se bucură de el. Să se bucure tatăl și mama ta și să salte de veselie cea care te-a născut!” (Pilde 23, 22-25). Un astfel de bărbat este o mare bucurie și pentru soția și copiii săi. Câți oameni înțelepți nu doar din trecut, ci și din zilele noastre, nu au mărturisit cât de mult datorează părinților lor pentru propriile lor realizări sau descoperiri? Cel crescut într-o familie virtuoasă și care a primit o educație bună are mult mai multe șanse să formeze, la rândul său, un mediu familial sănătos și cu perspective foarte bune pe termen lung. Însă, chiar și așa, are nevoie de o soție pe măsură, iar aici regele Solomon are mai multe cuvinte pline de înțelepciune prin care descrie portretul ideal al acesteia: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Prețul ei întrece mărgeanul. Într-însa se încrede inima soțului ei, iar câștigul nu-i va lipsi niciodată. Ea îi face bine și nu rău în tot timpul vieții sale” (Pilde 31, 10-12). Așadar, a avea o soție virtuoasă este un dar neprețuit, pentru că ea este persoana în care soțul are nevoie să se încreadă cel mai mult, să-i ofere nu doar informații exterioare, ci să-i descopere chiar trăirile sale interioare, gândurile care-l frământă. Însă, pentru ca un bărbat să se deschidă sufletește deplin, are nevoie să fie îndrumat cu răbdare și povățuit cu înțelepciune, dar și să rămână conștient de faptul că propria sa soție este un mare dar primit de la Dumnezeu în viața sa pământească. Aici, regele Solomon afirmă că „o casă și o avere sunt moștenire de la părinți, iar o femeie înțeleaptă este un dar de la Dumnezeu” (Pilde 19, 14), dar mai adaugă un cuvânt de mare folos: „Cel ce găsește o femeie bună află un lucru de mare preț și dobândește dar de la Dumnezeu” (Pilde 18, 22). Câtă vreme soțul este conștient că soția sa este un dar de la Dumnezeu, câtă vreme îi prețuiește calitățile și îi oferă toată încrederea sa, știind că aceasta îi va face, cum s-a spus anterior, „bine și nu rău în tot timpul vieții sale” (Pilde 31, 12) și atâta timp cât soția îi va oferi din preaplinul inimii ei lucrarea virtuților, căsnicia va avea pace, liniște și se va bucura de o comuniune desăvârșită.
Calitățile fiecăruia - daruri ziditoare ale familiei împlinite
O familie fericită este cea în care soții ajung să privească în primul rând calitățile celuilalt, nu defectele. Desigur, acolo unde defectele s-au transformat în patimi - violență, dependență de alcool, adulter etc. -, deja calitățile nu mai pot compensa pentru realitățile crunte care alcătuiesc tabloul familiei ca întreg. Ce frumos sună, însă, această descriere delicată a femeii aflate într-o căsnicie împlinită pe care ne-o propune regele Solomon: „Gura și-o deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei. Ea veghează la propășirea casei sale și pâine, fără să lucreze, ea nu mănâncă. Feciorii săi vin și o fericesc, iar soțul ei o laudă” (Pilde 31, 26-28). Vedem aici patru calități: discernământul, dragostea, grija cea bună de cei din jur și hărnicia - calități care nu macină în gol, ci adună roadele recunoașterii lor de cei din jur: lauda sinceră a soțului și recunoștința copiilor. În altă parte, regăsim și portretul soțului înțelept: „Fericit este omul care a aflat înțelepciunea și bărbatul care a dobândit pricepere, căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul și prețul ei mai mare decât al celui mai curat aur. Căile ei sunt plăcute și toate cărările ei sunt căile păcii” (Pilde 3, 13-14 și 17). Finețea de a pătrunde realitatea lucrurilor și înțelepciunea de a lua deciziile potrivite sunt calități de mare preț pentru un soț și un tată, însă să nu ne închipuim că aceste trăsături descrise acum și anterior nu se potrivesc și celuilalt partener. Ele alcătuiesc un portret al familiei împlinite, pictat însă nu doar de mâna membrilor acesteia, ci și de harul călăuzitor al lui Dumnezeu. - Un articol de: Pr. Adrian Agachi
- Cum este descrisă imaginea familiei, potrivit Deuteronomul 6, 6-7?
În acest context, responsabilitatea formării religioase este transferată, în mod semnificativ, către instituții specializate: școala, prin disciplina Religie, și Biserica, prin viața ei liturgică, catehetică și pastorală. Ora de religie devine un spațiu pedagogic formal, în care credința este structurată cognitiv, conceptualizată și pusă în dialog cu experiența elevului. La rândul ei, Biserica oferă cadrul sacramental și comunitar al inițierii și maturizării religioase, prin participarea la cult, prin cateheză, prin activități dedicate copiilor și tinerilor, care încearcă să suplinească, fără a putea înlocui deplin, dimensiunea formativă a familiei. Aceasta constituie o formă de educație religioasă instituționalizată, necesară și legitimă în cadrul ei propriu, dar care riscă să rămână limitată la spațiul formal al instituției dacă nu este asumată, continuată și integrată organic în viața familiei.
Deuteronomul 6, 6-7: „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău, să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli”.
Textul biblic ne oferă o viziune sapiențială asupra credinței ca mod de viață transmis prin participare, exemplu și comuniune. Astfel, formarea unei memorii vii a prezenței lui Dumnezeu în cadrul familiei poate veni doar din ritmuri comune membrilor familiei și din experiențe vii, autentice - nu doar discursive -, trăite împreună. Această perspectivă deschide în mod firesc reflecția asupra participării întregii familii la predica lui Moise.
La sărbătorile israelite participau, conform Vechiului Testament, „întreg poporul” (Iș. 24, 3; 34, 32; Dt. 27, 9; Ios. 24, 2), ceea ce implică, evident, și prezența copiilor. Dumnezeu nu Se adresează doar anumitor categorii de vârstă și nu doar adulții sunt „poporul” Lui, ci toți sunt numiți colectiv „poporul lui Dumnezeu”. Câteva texte scripturistice lasă de înțeles că și cei mai tineri participau în zilele de sărbătoare, alături de părinții lor, la întregul ritual. Astfel, Ieșirea 10, 9-10 prezintă solicitarea lui Moise către faraon de a lăsa poporul să se închine lui Dumnezeu în zi de sărbătoare. Atunci când este întrebat cine ar trebui să participe la cult, Moise îi răspunde: „Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și fiicele noastre, cu oile și boii noștri vom merge; căci pentru noi este o sărbătoare (în cinstea) Domnului” (tr.n.). Că textul vorbește despre copii minori ne-o confirmă versetul următor, în care faraon devine circumspect asupra plecării copiilor, un semn evident al unei posibile evadări.
Două texte sunt deosebite de celelalte prin faptul că numesc pe copii, indirect, ca fiind cei care stau „în fața Domnului”: Dt. 29, 10-11 (9-10, în TM) și Dt. 31, 10-13. Interesantă este de altfel și ordinea în care sunt enumerate diferitele categorii sociale. De exemplu, Dt. 29, 9 certifică prezența căpeteniilor semințiilor, a bătrânilor, a judecătorilor, a conducătorilor armatei și a tuturor israeliților. Abia în v. 10 apar „copiii voștri și femeile voastre și străinii tăi”. Menționarea copiilor alături de mamele lor este absolut firească pentru redactorii Vechiului Testament, de vreme ce această relație apare relativ des (Nm. 14, 3; 32, 26; Ir. 35, 8 ș.a). Din nou, menționarea celor „ce erau în stare să înțeleagă” (Ne. 8, 2-3), alături de bărbați și femei (mai explicit în Ne. 10, 29 și 8, 8), indică prezența copiilor și implicit existența unei instruiri a lor.
Deuteronomul păstrează cuvintele rostite de Moise în câmpia Moabului, într-un context solemn de reînnoire a legământului, înainte ca poporul să treacă Iordanul și să intre în Țara Făgăduinței. Faptul că Moise rostește cele mai dense formulări ale Legii într-un spațiu deschis - câmpia Moabului -, provizoriu și străin, este semnificativ. Această topografie teologică sugerează că adevărurile de credință se comunică cel mai autentic prin dialog, într-un spațiu care invită la explicare, mărturisire și interiorizare. Prezentată ca o colecție de „porunci, hotărâri și legi pe care le-a poruncit Domnul Dumnezeu” (Dt. 6, 1), Legea este reluată nu ca un text dogmatic, ci ca narațiune identitară: „Adu-ți aminte” (Dt. 5, 15; 8, 2; 32, 7), „Să iubești pe Domnul” (Dt. 6, 5), „pentru că Domnul v-a iubit” (Dt. 7, 7-8), „Învață pe fiii tăi” (Dt. 6, 7), „Alege viața” (Dt. 30, 15-19). Pedagogia deuteronomică este anamnetică și relațională, orientată spre viitor.
În acest sens, Dt. 6, 6-7 oferă un criteriu teologic de discernământ pentru contemporaneitate: nu locul instituțional al educației este decisiv. Acesta poate fi „casa ta”, dar și „pe cale”, atât timp cât accentul este pus pe caracterul existențial și relațional al formării: „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău, să le sădești în fiii tăi”. Textul presupune o continuitate între credința părinților și formarea copiilor, între așezarea cuvântului în interiorul de taină al adultului („în inima ta și în sufletul tău”) și ieșirea acestuia spre propriii copii, într-o pedagogie relațională („să le sădești în fiii tăi”), o continuitate între spațiul domestic și itinerariul existențial („în casa ta” și „pe cale”).
„Să vorbești despre ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli” descrie o pedagogie a credinței, prin care cuvântul lui Dumnezeu dă ritm vieții omului. La masa familiei, în clipele de odihnă sau în desfășurarea lucrărilor casnice care îngăduie reflecția, orice împrejurare devine prilej pentru a sădi în sufletele copiilor cunoașterea lucrurilor dumnezeiești. De asemenea, mersul, plimbarea, călătoria sau timpul petrecut în aer liber pot fi transformate într-o ocazie a reflecției și dialogului teologic. Contemplarea creației - propria grădină, câmpul, via sau peisajul înconjurător - oferă șansa de a vorbi despre Dumnezeu, despre lucrările Sale, precum și despre vocația omului de a-L iubi, a-I mulțumi și a-I sluji. În cele din urmă, momentele de la sfârșitul zilei și începutul ei, culcarea și trezirea, au o valoare spirituală aparte. Ele sunt strâns legate de rugăciune și pot fi îmbogățite printr-o instruire duhovnicească adaptată vârstei și capacității de înțelegere, astfel încât educația credinței să se întrepătrundă organic cu însăși structura timpului zilnic. Pelerinajul, participarea la sărbători, la viața liturgică sau chiar drumurile cotidiene pot deveni astăzi modalități de cunoaștere a credinței, timp în care mersul „pe cale” se transformă din metaforă biblică în experiență concretă de formare religioasă. În Moabul pluralist, critic, adesea sceptic, al zilelor noastre, refractar la formulări percepute ca rigide sau dogmatizante, suntem invitați la un exercițiu de speranță, de orientare a libertății noastre spre un „afară” asumat, către orizontul transcendent, acel „acasă” pe care Părintele nostru ceresc, prin Fiul, în Duhul Sfânt, ni-l așază înainte. - Un articol de: Pr. Ciprian Bâra
Sursa: Ziarul Lumina
