De la Nasterea Domnului la reinnoirea si jertfa omului de azi

 

Motto: “Pe întreg pământul unde se propovăduiește numele lui Hristos se serbează nașterea lui Hristos. În fiecare an această sărbătoare aduce parcă cu sine un suflu proaspăt de iubire și lumină. În fiecare casă, în fiecare familie au loc pregătiri pen­tru această zi. Copiii o așteaptă cu bucuroasă nerăbdare, pă­rinții se gândesc la surprizele pe care le vor face copiilor, toți stau cu gândul la cum va fi împodobit pomul de Crăciun.

Nu trebuie să uităm însă că sărbătoarea Crăciunului este în primul rând o zi sfântă, pe care o cinstim în amintirea acelei nemărginite Iubiri Care n-a pregetat să-L jertfească pe Fiul Său pentru mântuirea neamului omenesc.

Așadar, pentru a întâmpina și a petrece după cuviință această zi de sărbătoare, să fim pă­trunși de evlavie în fața preacuratei icoane a Pruncului Iisus, fiindcă, altminteri, sărbătoarea ar fi lipsită de orice noi­mă. Sărbătorind Nașterea Domnului, să ne rugăm ca duhul iubirii Sale să se trezească și să sporească în inima noastră, să afle în el iesle gata să-L primească. Să-L primim și să-I pregătim darurile de preț pe care I le vom pune înainte. Naș­terea Domnului înseamnă iubire, pace, bunăvoire, iar bunăvoirea înseamnă iertare reciprocă, dorințe de bine și o dra­goste care să îmbrățișeze toată omenirea.” - Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 413.

 

În loc de prolog…

Reînnoirea și jertfa omului…

„Dumnezeu fiind desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou lucru sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”1

„Omul este om adevărat numai prin Dumnezeul - Om şi în Dumnezeul - Om” 2

Sărbătorile sunt răstimpuri de adâncire și aprofundare în taina credinţei noastre. Sunt prilejuri elegante şi sigure de a ne sustrage din gălăgia şi trepidaţia fără sens a lumii. Prin ele ni se oferă şansa de a ne umple de cele spirituale, de a transforma inima noastră în cerul frumos al liniştii, al păcii interioare, al bucuriei de a fi în preajma celor dragi, al împărtăşirii dragostei şi atenţiei noastre faţă de cei sărmani şi neajutoraţi şi al participării noastre la slujbele Bisericii, ca năzuinţă sinceră şi minunată de a-L întâlni pe Dumnezeu - Omul, acolo unde este El, în chip sigur şi deplin, adică în Sfânta Împărtăşanie.

Am nădejde că acest lucru ni-l propunem şi noi cei care suntem acum, la acest ceas de sărbătoare, în lăcaşul Domnului, unde căutăm să deprindem un alt mod de viaţă decât cel al acestui veac atât de tulburat şi fărâmiţat de ură, de calomnie, de sete de putere, de corupţie, de falsitate, de minciună şi depreciere morală a calităţii vieţii umane.

Drept urmare, sărbătoarea Naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos sau a Crăciunului ne încredinţează, în chip temeinic, că prin ea descoperim, cu adevărat, ce este omul ca fiinţă reînnoită, îndumnezeită, impregnată de har, de lumină, de energiile necreate, şi restaurată, nu numai din punct vedere moral, ci şi fiinţial. Adică, Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa, prin naşterea feciorelnică din Născătoarea de Dumnezeu, a re-dăruit firii omeneşti capacitatea de a se opune păcatului,  ca „închidere a omului faţă de Dumnezeu (...) şi semeni” 3, şi de a respinge degradarea spirituală, ca formă de înjosire a demnităţii umane.

Dumnezeu - Fiul, prin venirea Sa în lume, ne consolidează în bunătate, adevăr, iubire şi pace, pentru că El Însuşi este Bunătatea, Adevărul, Iubirea şi Pacea desăvârşite.

Cu alte cuvinte, aşa cum evidenţiază Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin naşterea lui Dumnezeu-Fiul printre noi, omul devine mai frumos, în deplină comuniune cu Sfânta Treime, şi mai integru din punct de vedere spiritual, aşa cum era în zorii umanităţii: Iisus Hristos, „ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă, prin îndumnezeire, prima ei plăsmuire” 4.

Slujba Crăciunului, în frumoasa ei alcătuire, surprinde extrem de sugestiv această reînnoire a omului de către Domnul Iisus Hristos: „Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viaţa dumnezeiască cea bună, iarăşi îl înnoieşte, ca un înţelept Ziditor, că S-a preaslăvit” 5.

În frumuseţea praznicului Crăciunului conştientizăm faptul că cea mai autentică şi frumoasă icoană a omului este Însuşi Dumnezeu - Fiul, Care S-a făcut om deplin, ca în felul acesta să ne rămână pentru totdeauna drept model de împlinire spirituală şi  cale de urmat în dorinţele şi căutările noastre de păstrare a demnităţii umane.

Doar „prin naşterea lui Dumnezeu în trup, Dumnezeu întreg S-a născut în această lume, întregul Adevăr al lui Dumnezeu, întreaga Dreptate a lui Dumnezeu, întreaga Iubire a lui Dumnezeu, întreaga Bunătate a lui Dumnezeu, întreaga Milă a lui Dumnezeu” 6.

Ori de câte ori omul va încerca să caute adevărul, dreptatea, iubirea, bunătatea şi mila, excluzându-L pe Dumnezeu, va ajunge, inevitabil, la fundamentalism, răzbunare, laşitate, ipocrizie şi batjocură.

Prin urmare, fără Dumnezeu - Omul, Care este noutatea absolută din toate timpurile, omul nu poate să se reînnoiască, nu poate să-şi reîmprospăteze energiile spirituale pentru a învia din marasmul şi urâtul păcatului.

Credem la modul cel mai profund că doar Iisus Hristos poate să repare aripile frânte ale umanităţii şi să o vindece de rănile provocate de otrava păcatului. Doar „în Hristos, subliniază Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, natură umană este activată în autenticitatea şi deplinătatea ei”, pentru că Iisus „este în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât este omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu” 7.

Omul nu poate deveni cu adevărat şi în mod autentic nou decât în Iisus Hristos, pentru că El este noutatea absolută din întreaga istorie a umanităţii şi modelul după care a fost creat omul ca frumuseţe a creaţiei şi minunată făptură a lui Dumnezeu.

Altminteri, orice tentativă de a copia, de a falsifica sau de a transforma acest adevăr fundamental al credinţei creştine în ideologie, sfârşeşte în mutilarea previzibilă şi nefastă a structurii spirituale a omului.

Cea mai cumplită formă de întrupare a instaurării „omului nou”, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul desfigurat de păcat, a fost „diavolul roşu”, numit pe numele său cel adevărat comunism. Definirea comunismului ca „structură a păcatului” 8 este, în egală măsură, simplă în formulare şi densă în conţinut.

Anul acesta aniversăm 35 de ani de la căderea cortinei întunericului moral, care ne-a otrăvit, timp de 45 de ani, cu ideologia lui materialist - atee şi inumană.

Fizionomia spirituală a „omului nou”, impusă prin agresivitate, muncă forţată, foamete, sărăcie, deportări şi cu preţul uciderii, la nivel mondial, a o sută de milioane de oameni, arată în felul următor: practicarea „urii ca datorie morală” 9; „abolirea preceptelor moralei naturale” 10; moartea lui Dumnezeu; „a te odihni” prin muncă până la epuizare; distrugerea familiei, dispreţul visceral faţă de preoţi şi dimensiunea religioasă a persoanei; promovarea intereselor de grup în defavoarea persoanei; reeducarea omului prin ştiinţă, care a fost gândită de către comunişti în vădită opoziţie faţă de religie; credinţa oarbă în progres; desprinderea omului din „corsetul” moralei tradiţionale; lichidarea elitelor şi glorificarea maselor, pentru că era de neconceput să existe un intelectual în stare pură şi fără prestarea unei munci fizice; deformarea iubirii de patrie şi idolatrizarea partidului - stat, ca cel care ia locul lui Dumnezeu.

În urma acestei autopsii a „omului nou” din comunism, sunt convins că, în mod normal, ajungem la constatarea simplă: a fost un adevărat coşmar. Ce bine că am scăpat sau ce bine că nu a durat atât de mult!

Să știți că, nu aş vrea să vă dezamăgesc. Comunismul încă nu a murit. Trage doar să moară, tocmai pentru a ne înşela şi pentru ca în felul acesta scamatoria lui să devină credibilă. Se chinuie să reînvie, însă sub o altă mască şi sub un alt nume: marxismul cultural, ale cărui linii de forţă, în mare parte, sunt tocmai trăsăturile „omului nou” din comunism. Diferenţa constă în faptul că „omul nou” din comunism – recunoaştem, în unanimitate, - a fost un coşmar al secolului al XX - lea, pe când „omul nou” al marxiştilor contemporani este descris şi prezentat seducător ca un vis „frumos”, aducător  de emancipare culturală şi toleranţă morală.

Comuniştii sunt printre noi: şi cei vechi şi cei noi. Unii mai glazuraţi decât alţii. Sunt deghizaţi în apostoli ai neamului, fără să îi preocupe dragostea de ţară, pentru că o denigrează şi îi maculează ideologic trecutul; sunt deghizaţi în apostoli ai toleranţei, când de fapt ei îşi propun să elimine, ori de câte ori se iveşte ocazia, adversarii care pot fi o piedică în construirea „omul nou” „gândit” de ei; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor copiilor, când de fapt devin nişte propagandişti ai drepturilor în defavoarea copiilor nenăscuţi; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor omului, când, de fapt, sabotează demnitatea umană prin impunerea unor viziuni şi concepţii care strică ordinea naturală a firii umane.

Aşa cum era şi visul vechilor comunişti, noii comunişti doresc cu orice preţ „progresismul”. Au o unică dorinţă: „valoarea” unui lucru sau a unei realităţi „să nu mai fie judecată în funcţie de conţinutul ei, ci prin simplul fapt de a fi mai recentă, mai acceptată, mai populară, mai la modă” 11. Tot ceea ce este vechi, adică tradiţii, credinţă, dragostea de patrie, consideră, aceşti comunişti contemporani, că trebuie aruncate peste bordul istoriei.   

„Omul nou” al „progresiştilor” de azi este cel care vrea să arunce în aer tot ceea ce ţine de moralitate. Adică, credinţa trebuie expulzată, clericii batjocoriţi şi stigmatizaţi, familia trebuie dinamitată pentru a susţine interesele de grup ale drepturilor minoritarilor, trebuie instaurată lupta de clasă între cei preocupaţi de materie şi cei pasionaţi de spirit, între bărbat şi femeie, între bogat şi sărac, între intelectual şi preot, de parcă ultimul trebuie exclus din principiu din rândul celor care se dedică îndeletnicirilor nobile ale minţii şi inimii.

Din păcate, aşa arată „omul nou” la 35 de ani de la căderea comunismului. Ne bântuie, ne tulbură, vrea să ne seducă şi vrea să ne smulgă din rânduielile noastre sfinte.

Mulţi ne spun să nu ne mai lamentăm, nici să nu ne mai comportăm ca o cetate aflată sub asediu. Au dreptate, dacă lamentaţia şi văicăreala ar fi singurele reacţii la ceea ce se întâmplă în societate, aşa cum insinuează. Dar se înşală când cred că a detecta răul, aşa cum medicul diagnostichează cancerul, este echivalent cu a amuţi de durere şi a te resemna. Medicul detectează boala pentru a o eradica, pe cât este posibil. Noi încercăm să detectăm răul, pentru a i ne opune şi a-l eradica din vieţile noastre. Nu poţi face curăţenie fără să dai la o parte mizeria.

În memoria creştinilor, cuvântul lui Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33) nu rămâne pierdut în istorie, ci are rezonanţe existenţiale. Şi mai ştim încă ceva: vremurile cele mai înfloritoare pentru Biserică nu au fost cele în care nu era asaltată, ci vremurile în care era cea mai înjosită, batjocorită şi programată dispariţiei, aşa cum Iisus Hristos ne-a arătat dragostea Sa absolută şi minunată, nu atunci când propovăduia Evanghelia pe cărările Ţării Sfinte, ci atunci când era răstignit pe Cruce, când era batjocorit şi dispreţuit pe dealul Golgotei.

În urmă cu 35 de ani, înainte de Crăciun, tinerii eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989 strigau: „Vom muri şi vom fi liberi”, ca mai apoi să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”. Ei au crezut în libertate şi în rugăciune. Unii dintre ei nu au mai apucat Crăciunul liber şi plin de bucurie al lui decembrie 1989, dar însângerat de sângele martirilor şi trist în sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor.

Ori de câte ori nu suntem consecvenţi cu acest crez al lor, pentru care şi-au dat viaţa, nu facem altceva decât să întinăm memoria jertfei lor. Ei nu au scandat articole din „drepturile fundamentale” ale „progresistului”, ci s-au jertfit în numele drepturilor naturale ale demnităţii umane: libertatea, care dă putere de jertfă, de slujire, prin iubire curată, a semenilor (Galateni 5, 13)  şi spiritul, „care dă viaţă” (Ioan 6, 63). Ambele au fost suprimate în regimul comunist. Astăzi ni se propune o libertate, desprinsă de responsabilitate, omorând, zi de zi, prin confuzie morală, duhul din noi. 

Așadar, numai Iisus Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, noutatea absolută a istoriei umanităţii, ne poate reînnoi cu adevărat sufletul şi viaţa. El ne poate regenera ca neam, ca istorie şi ne poate reîmprospăta vocaţia de creştini ortodocşi în acest colţ de lume. De ce? Pentru că reînnoirea în Iisus Hristos este viaţă, frumuseţe, linişte, har şi lumină, nu ideologie moartă. Orice ideologie moare, aşa cum s-a ales praful şi de comunism.

 

În loc de epilog…

Omul vechi și omul nou…

La început, Dumnezeu l-a făcut pe om „dumnezeiesc”. Așa trebuie înțeleasă Scriptura care spune că, dintre toate făpturile, numai pe om l-a făcut Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26); ba chiar înțelegem că l-a făcut „cu mâna Sa”: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2, 7). Apoi a zis lui Adam și femeii sale: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Fac. 1, 28).

Așadar, omul a fost făcut părtaș dumnezeirii Creatorului său încă dintru început, primind un statut special în raport cu lumea și cu celelalte făpturi. Astfel, Dumnezeu îi acordă lui privilegiul de a pune nume viețuitoarelor pământului (Fac. 2, 19-20), ceea ce îl face să pară și el un fel de „dumnezeu”.

Prin păcatul neascultării însă, acesta își pierde asemănarea cu Dumnezeu și îi este afectat grav chipul Creatorului, adânc întipărit la început în ființa lui. Din făptură nouă, chemată la înnoire nesfârșită, s-a înjugat prin păcat cu „cel învechit în răutate” și cu moartea. Ca urmare, a fost alungat din rai și trimis în lumea aceasta a noastră ca să-și plângă păcatul, să se pocăiască, după care să revină la starea pierdută.   

Din nefericire, însă, nici pocăința proprie, nici Legea dată pe Muntele Sinai, nici profeții trimiși special și nici celelalte modalități prin care a încercat Dumnezeu să-l ridice pe om din cădere (Evr. 1, 1) nu i-au putut aduce acestuia restaurarea. Mai mult decât atât, omul și-a uitat cu totul, în timp, originea și chemarea sa și a ajuns să se complacă într-o lume în care a fost trimis doar temporar și pentru penitență (Fac. 3, 23-24). S-a adâncit în păcat și, încet - încet, păcatul i-a luat locul stării sale originare.

De aceea, știind Domnul că omul nu se mai poate ridica nicicum, a recurs la un gest cu totul uimitor și minunat: L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze, să Se facă om, ca model sau „începătură” mântuirii noastre (I Cor. 15, 20 și 23). S-a identificat cu noi prin naștere trupească, pentru ca să ne restaureze ființa decăzută, și a murit în locul nostru, pentru a pune capăt blestemului morții care ne urmărea din cauza păcatului (Fac. 3, 17-19). Așa a ales Dumnezeu să înfăptuiască înnoirea sau re - îndumnezeirea noastră; să-l facă, adică, pe omul vechi – Om Nou.

Așadar, prin nașterea Sa, Iisus Hristos Domnul ne-a reînnoit tuturor perspectiva îndumnezeirii. Astfel, a îndumnezeit-o mai întâi pe Maica Sa, pe Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria, curățind-o de singurul ei păcat – cel strămoșesc, pe care îl moștenea în calitate de muritor și făcând-o cea mai curată făptură din tot neamul omenesc. Nu întâmplător a fost ea primul om îndumnezeit, ci aceasta s-a făcut ca o reabilitare a Evei, cea care păcătuise întâi. De aceea a mai fost numită Maica Domnului și „Eva cea nouă”, ca cea care s-a făcut începătură omului nou.

Această „făptură nouă” (II Corinteni 5, 17) însă, pentru a „se înnoi din zi în zi” (II Corinteni 4, 16), trebuie să-i urmeze întru toate Domnului său; să se facă împreună-lucrătoare cu Cel prin care a fost restaurată; să se asemene cu Iisus Hristos, Noul Adam, prin „nașterea din nou” (din apă și din Duh – In 3, 5), dar și prin jertfă personală, după modelul Jertfei preasfinte a Aceluia. Aceasta întrucât, pentru a-l înnoi, a-l îndumnezei pe om, Iisus Hristos a trebuit El Însuși să Se nască din nou (după ce Se născuse mai întâi din Tatăl) și să Se jertfească.

Prin urmare, nu există re - îndumnezeire pentru noi fără „naștere de sus” (In 3, 3) și jertfă în Iisus Hristos.

Din păcate, însă, nu toți oamenii au înțeles mesajul nașterii și înnoirii prin Iisus Hristos. Nu toți I-au acceptat chemarea și nu toți Îi urmează. Au fost și mai sunt și astăzi destui care preferă să rămână în continuare „oameni vechi”, în ciuda Legii celei Noi, adusă nouă de Iisus Hristos.

Dar, în ființa omului nu s-a stins niciodată definitiv năzuința devenirii sau a schimbării stării sale. Impulsul înnoirii l-a însoțit peste veacuri și, în situații de criză, a răbufnit – din nefericire, nu pentru a accepta „mâna” întinsă de Domnul, ci pentru a defula în alte forme de „înnoire”, străine de re-îndumnezeirea propusă nouă de El.

Altfel spus, așa au apărut diferitele mișcări social - culturale, curente și ideologii care au propus înnoirea: fie cultivând exaltarea individului, în disprețul Binelui Divin și în numele „binelui autonom”, fie îngroparea lui în mulțime, în colectiv, în numele așa - zisului „bine comun”.

Astfel, Umanismul (sec. al XIV - lea ș.u.) situează omul, iar nu pe Dumnezeu - Omul – pe omul acela căzut și ezitant până atunci la orice formă de înnoire – în centrul lumii. Sub lozinca „omul, măsura tuturor lucrurilor” sau „omul, modelul universului”, umanismul a încercat, pentru întâia dată la nivel global, construirea Omului Nou ca om fără de Dumnezeu.

Având ca program Renașterea prin cultură și etică, iar nu prin „naștere din nou”, după cum ne-a cerut Iisus Hristos (In 3, 4), omul astfel emancipat forțează, pe rând, înnoirea: prin Iluminism, incriminând religia ca întuneric; prin Raționalism, exaltând rațiunea în detrimentul credinței în Dumnezeu; și prin Materialism, negând cu totul transcendentul. Așa a ajuns Nietzsche să proclame Super-omul – un individ amoral, super - puternic și capabil de a-și renega instinctele divine – și să-I declare „moartea lui Dumnezeu”.

Mai târziu, Nazismul a încercat construirea Omului Nou prin teoria purificării – rasa pură, rasa ariană, iar Comunismul, prin metoda reeducării, toate aceste curente și ideologii țintind, ce-i drept, înnoirea omului, dar pe căi diferite de cea care este Iisus Hristos Domnul, căci El a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6).

Astăzi, Neomarxiștii ne propun ca soluție de înnoire resetarea, adică un fel de „stop și de la capăt”, dar nu de la capăt de tot, adică de la protopărinții noștri și de la starea lor paradisiacă, ci de la „părinții lor”, întemeietorii vechiului marxism, chiar dacă acela s-a dovedit deja incapabil și ineficient.

Cu alte cuvinte, în ultimele secole, omul s-a zbătut teribil să se înnoiască fără ajutorul lui Dumnezeu. Însă, nu omul Renașterii culturale s-a dovedit a fi soluția, nici omul iluminat al științei, nici omul - rob exclusiv al rațiunii, nici super - omul lui Nietzsche, nici omul purificat al naziștilor, nici omul reeducat al comuniștilor și nici omul cu genul fluid și sufletul robotizat al Neomarxismului. Soluția este cea pe care ne-a dat-o Domnul, Creatorul nostru și Iisus Hristos, Cel Care a adus înnoirea „omului vechi” prin nașterea și jertfa Sa. Adam înainte de cădere, înnoit și îndumnezeit prin și întru „Adam cel nou”, este chemarea firească și dumnezeiască a omului, unica modalitate de înnoire – prin îndumnezeire.

Respingând cu încăpățânare transcendentul însă, astăzi omul nu a făcut decât ca – după ce a rătăcit prin toate formele imanentului – să eșueze lamentabil în Metaverse, în spațiul virtual adică, în ciuda faptului că acesta, de fapt, nu există. Ironia sorții: după ce omul L-a tot respins pe Dumnezeu și s-a îndoit că există, a sfârșit prin a alege liber să trăiască într-un spațiu de care este absolut conștient că nu există!

Dumnezeu, însă, a numit această căutare haotică a omului „nebunie” – „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1), prevenindu-ne clar că: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Ce va mai inventa omul, oare, tot fugind de Dumnezeu? Ce va mai urma după postmodernism, postumanism și metaverse? Super-omul lui Nietzsche a eșuat în pretinsul superman de astăzi, care, sătul el însuși parcă de atâta „înnoire”, riscă scufundarea în imoralitate și haos, ca urmare a crizelor care, parcă, nu se mai termină. Privind înapoi, omul este silit a recunoaște nu doar că tot demersul său egoist nu i-a adus, până la urmă, fericirea scontată, ci dimpotrivă: i-a golit viața de orice sens și speranță, până la a-i pune în pericol propria existență.

De aceea, într-o lume bombardată cu ideologii din ce în ce mai stranii, cu pandemii planificate, cu războaie programate, cu crize mai mult sau mai puțin confecționate și cu obsesii climatice exagerate – toate instrumente ale unei resetări urzite în laboratoarele „ne-științei” și nerecunoașterii Celui ce S-a făcut OM, noi să fim conștienți de singura cale spre înnoirea noastră ca oameni! Dar, oameni ai lui Dumnezeu, pentru că altfel nu mai putem vorbi de Om Nou, ci de un „altfel de om”, străin de chipul și asemănarea Domnului, ceea ce nu ar fi decât eșuarea noastră, ca oameni, în ne-dumnezeire; în non-oameni, adică, pentru că Om cu adevărat este doar cel restaurat și înnoit prin Dumnezeu - Omul, despre Care Sfântul Vasile cel Mare a zis că: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea la înfățișare cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” 12.

Să cerem, dar, ajutor Domnului la această sărbătoare a înnoirii noastre ca oameni, pentru a putea urma cu vrednicie calea pe care ne-a arătat-o El ca demers al înnoirii noastre! Să ne facem urmași ai Nașterii – Renașterii Sale, renăscând și noi pentru adevărata viață cu El! Să ne înnoim în harul Său, bine știind că doar acesta este înnoitor și mântuitor! Să ni-L luăm pe El de Călăuză și Model al parcursului nostru spre înnoire, pentru că numai astfel vom putea deveni și noi cu adevărat Oameni Noi, trupuri din Trupul Celui ce S-a întrupat pentru noi și sânge din Sângele Celui ce S-a jertfit pentru noi. Amin!...

Vă doresc din toată inima să aveţi sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi ale Bobotezei cu pace, cu sănătate, cu bucurie în inimă, curaj în suflet, cu oameni buni în preajmă şi multă înţelepciune în minte!...

La mulţi, buni, frumoși, sănătoși și binecuvântați ani, plini de Domnul!...

 

Referințe bibliografice:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (III, 1), traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 115.

2. Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei, studiu introductiv şi traducere: Pr. Prof. Ioan Ică şi Diac. Ioan I. Ică jr., prefaţă: Prof. Ioannis Karmiris, postfaţă: Panayotis Nellas, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 62.

3. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă4 (II), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 92.  

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie (54, Filocalia III), traducere din greceşte de Prof. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948, p. 243.

5. Mineiul pe Decembrie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2019, p. 517.

6. Arhimandritul Iustin Popovici, op. cit., p. 63.

7. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 47.

8. Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, traducere din limba franceză de Adina Cobuz, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 139.

9. Ibidem, p. 145.

10. Ibidem.

11. H.R. Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 109.

12. Fragment din Liturghia Sf. Vasile cel Mare, Liturghier, Editura IBMO, 2012, București, pp. 249-251.