Relevanta Bibliei in epoca postmoderna

 

Ce este postmodernismul?

Epoca în care trăim a fost definită ca o epocă a postmodernismului, în care teza de bază este aceea că nu mai există nici un adevăr absolut.

După cum spune Umberto Eco, termenul „postmodernism” este, din păcate, un termen aplicat astăzi la tot ceea ce se întâmplă să-i placă vorbitorului.

În mod obişnuit, postmodernismul a fost definit în antiteză cu modernitatea. Din punct de vedere teoretic, se consideră că este un curent apărut la mijlocul secolului al XX-lea, din argumente sociologice şi din dezbaterile privind „sfârşitul ideologiilor”. Dar, în unele domenii (cum ar fi critica literară), tocmai aceste idei au determinat o manieră nouă şi foarte sistematică de gândire.

Definirea postmodernismului

Termenul „postmodernism” fiind un termen atât de complex, se întâmplă foarte des să fie folosit greşit. Din acest motiv propunem aici doar o definiţie de lucru, din punctul de vedere al creştinului care încearcă să înţeleagă dinamica societăţii:

Postmodernismul afirmă că tot ceea ce acceptăm ca adevărat şi chiar modul în care înţelegem adevărul depind de comunitatea din care facem parte. Nu există adevăr absolut: mai degrabă, adevărul este relativ la experienţa comunităţii din care facem parte.

Totuşi, postmodernismul respinge anumite păreri. Respinge în mod absolut existenţa unei surse a adevărului, moralităţii şi coerenţei logice în afara omului, considerat ca subiect al cunoaşterii. În consecinţă, postmodernismul neagă existenţa unui Dumnezeu, fie el creştin, iudaic sau islamic.

Din punct de vedere istoric, tradiţia intelectuală creştină şi-a exprimat credinţa (cu rare excepţii) că universul, aflat sub conducerea unei fiinţe supreme, este inteligibil. Totuşi, începând cu Renaşterea, această încredere în inteligibilitatea lumii a fost erodată în cultura europeană. Postmodernismul, prin negarea oricărui adevăr absolut sau oricărei structuri ultime inteligibile a realităţii, continuă această erodare.

Postmodernism şi valori

Deoarece postmodernismul neagă existenţa adevărului obiectiv, prima preocupare „ştiinţifică” a teoreticienilor postmodernismului a fost să modifice radical obiectivele educaţiei.

Educaţia în epoca postmodernă trebuie să-i ajute pe oameni să „construiască” în mintea lor toată cunoaşterea. Cunoaşterea, ideile şi limbajul sunt create de oameni, nu fiindcă sunt „adevărate”, ci mai degrabă pentru că sunt folositoare.

De fapt, susţinătorii postmodernismului speră să le inducă ucenicilor lor un set de valori bine definit, şi anume:

• strădania pentru diversitate: păstrând valorile existente, subiectul trebuie să guste şi modul de viaţă al fiecărei subculturi din societatea noastră;
• egalitatea: în concepţia postmodernistă, egalitatea se exprimă în termeni de relaţii de putere;
• toleranţă şi libertate: toleranţa are un nou înţeles: să nu negi niciodată şi să nu critici grupurile oprimate, să nu pretinzi că deţii adevărul obiectiv. Trebuie să susţii libertatea culturilor şi comunităţilor de a se exprima singure;
• importanţa creativităţii: stimularea şi afirmarea creativităţii subiectului sunt importante în construirea cunoaşterii şi valorilor, mai ales dacă sunt încurajate diferite puncte de vedere;
• importanţa emoţiilor: afirmarea emoţiilor este necesară proporţional cu importanţa autoevaluării;
• importanţa intuiţiei: intuiţia câştigă în importanţă pe măsură ce gândirea raţională şi-a pierdut autoritatea ca mijloc de a aprecia ideile.

Biserica în epoca postmodernă

 Provocările postmodernismului

Din punctul de vedere al bisericilor, postmodernismul reprezintă un context particular în care ele trebuie să răspândească învăţăturile biblice.

Suntem nevoiţi să spunem că trăsăturile societăţilor postmoderniste diferă de la un continent la altul (de exemplu, societatea postmodernă din America nu poate fi suprapusă exact peste cea Europeană), de la o zonă geografică la alta (stilul de viaţă din ţările scandinave nu este acelaşi cu cel din ţările mediteraneene) şi poate chiar de la o ţară la alta (în funcţie de tradiţii şi de modelele pe care le respinge, implicit sau explicit). Există, totuşi, nişte tendinţe generale pe care le urmează societăţile, chiar dacă postmodernismul susţine că respinge orice tipar:

• o prejudecată cu privire la adevăr: postmodernii sunt suspicioşi faţă de cei care susţin că ştiu adevărul. Din punctul de vedere al postmodernismului, adevărul este ceva ce inventăm, nu ceea ce descoperim;
• legată de această prejudecată apare şi tendinţa lor de a fi critici faţă de toate instituţiile (fie ele biserici, guverne, poliţie sau instituţii de educaţie) şi supremaţia acordată alegerii personale, manifestată prin consumism („cumpăr, deci exist”) şi în domeniul moral (fiecare tinde să aleagă ceea ce este bun pentru el, şi nu recunoaşte dreptul altuia să aibă o opinie despre aceasta);
• abundenţa exagerată a mass-media: mass-media modelează artificial „realitatea” pe care o putem împărţi cu alţii. Oamenii sunt bombardaţi cu multe informaţii nefolositoare şi trebuie să devină specialişti în selectarea informaţiilor;
• „privatizarea” credinţei creştine: există o distincţie între adevărul public şi adevărul personal. Lumea adevărului public este lumea ştiinţei şi afacerilor, o lume de „fapte”. Problemele vitale - ca existenţa lui Dumnezeu, viaţa după moarte, distincţia dintre ceea ce e „corect” şi ceea ce e „greşit” – aparţin lumii adevărului personal (sunt „credinţe”, „opinii”,”valori”, nu fapte). În consecinţă, vestea bună a mântuirii a fost privatizată („Dacă pentru tine e bun creştinismul, foarte bine pentru tine, dar nu mi-l băga mie pe gât. Nu e pentru mine!”.

Concepţia creştinului despre Biblie: Zece motive pentru a crede în Biblie

Creştinismul consideră că Biblia ori Sfânta Scriptură este cu adevărat revelată de Dumnezeu iar evenimentele consemnate de Scripturi s-au petrecut în realitate. În apărarea Bibliei putem oferi oricând un set de argumente care nu pot fi respinse de nici o gândire raţională. De exemplu:

Biblia ori Sfânta Scrptură este dureros de sinceră. Ea descrie personajele Vechiului Testament atât în părţile lor bune cât şi în trăsăturile lor negative. Biblia sau Sfânta Scrptură prezintă natura umană ca ostilă lui Dumnezeu şi prezice un viitor plin de dificultăţi Ea ne învaţă că drumul spre rai este îngust, iar cel spre iad este larg. În mod sigur, Biblia nu a fost scrisă pentru cei care caută răspunsuri simple şi nici nu este o viziune simplă şi optimistă asupra religiei şi naturii umane.

Chiar în vremea în care Israelul modern renăştea după mii de ani de exil, un păstor descoperea documente care fuseseră ascunse pentru două mii de ani. Acestea s-au dovedit manuscrise ale unor cărţi biblice identice în principiu cu cele din Biblia noastră.

O Biblie care nu susţine că vorbeşte în numele lui Dumnezeu nu ar fi devenit temelia credinţei pentru sute de milioane de creştini şi evrei. Dar, cu argumente raţionale şi bazându-se pe evenimente concrete, autorii Bibliei susţin că sunt inspiraţi de Dumnezeu. Deoarece milioane de oameni mizează pentru prezent şi viaţa veşnică pe această susţinere, Biblia nu ar fi o carte bună dacă aurorii ei ar minţi sistematic cu privire la sursa de informare.

Dacă Iisus Hristos nu ar fi înviat din morţi, Sfântul Apostol Pavel admite că toată crednţa creştină ar fi construită pe o minciună. Pentru a-şi argumenta poziţia, Noul Testament numeşte nişte martori ai evenimentelor, şi o face într-o perioadă în care afirmaţiile din Evanghelie puteau fi testate. Mulţi dintre martorii acelor vremuri au murit ca martiri, nu pentru convingeri morale sau filosofice abstracte, ci tocmai fiindcă au susţinut că Iisus a înviat din morţi. Oamenii nu acceptă să moară pentru o idee pe care o ştiu ca fiind o minciună.

Patruzeci de autori, trăind în epoci diferite, au scris cele 66 de cărţi ale Bibliei. Patru sute de ani de tăcere despart cărţile Vechiului Testament de Noul Testament. Totuşi, de la „Facerea” până la „Apocalipsa”, ele ne spun o singură poveste în desfăşurare. Împreună, ele dau răspunsuri la cele mai importante întrebări pe care omul şi le pune: De ce suntem aici? Cum putem să ne dominăm temerile? Cum putem să ne ridicăm deasupra circumstanţelor şi să păstrăm speranţa? Cum putem să ne împăcăm cu Creatorul nostru? răspunsurile consecvente ale Bibliei arată că Scripturile nu sunt mai multe cărţi, ci una.

De-a lungul timpului, mulţi s-au îndoit de exactitatea geografică şi istorică a Bibliei. Însă arheologii moderni au descoperit de multe ori probe ale existenţei popoarelor, locurilor şi culturilor descrise în Scripturi.

Mulţi oameni au vorbit frumos despre Biblie, dar girul lor nu se compară cu acela dat de Iisus Hristos. El a întărit spusele Scripturilor nu numai prin cuvinte, ci şi prin viaţa Lui. El a crezut că Vechiul Testament este mai mult decât o tradiţie naţională şi a suferit şi a înviat din morţi pentru că aşa spuneau Scripturile că va face.

Când Biblia ori Sfânta Scriptură vorbeşte în mod profetic, ea este exactă. Sute de profeţii s-au îndeplinit cu exactitate. Pe acest considerent, putem să credem că Scripturile trebuie să vorbească şi despre evenimentele care urmează să se întâmple.

De-a lungul istoriei, nici o altă carte nu a fost atât de studiată şi judecată ca aceasta. În timp ce alte titluri vin şi se duc, Biblia sau Sfânta Scriptură este în continuare cartea în funcţie de care sunt apreciate celelalte cărţi.

Cele Zece Porunci au fost o sursă de îndrumare morală pentru nenumăraţi oameni. Psalmii lui David au oferit consolare în vremuri de necaz. Predica de pe Munte a fost pentru milioane de oameni un antidot împotriva mândriei. Descrierea iubirii făcută de Sfântul Apostol Pavel a liniştit inimi mâniate. Vieţile schimbate ale celor ca Sf. Pavel, Augustin, Martin Luther arată diferenţele pe care Biblia le poate face. Chiar şi naţiuni întregi au fost transformate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de viaţa lui Iisus Hristos.

Concluzii: Cum să răspundem provocărilor postmodernismului?

Din nefericire, în dialogul cu lumea postmodernă, nu putem dovedi adevărul şi nici nu trebuie să încercăm. Postmodernismul a plasat deja adevărul nostru în categoria adevărurilor care nu pot fi dovedite.

Totuşi, nu se poate spune că nu putem oferi motive bune pentru acest adevăr. Aici postmodernismul ne devine mai degrabă prieten decât inamic demonstrând consecinţele pe care le are respingerea unei premise. Un observator imparţial e confruntat cu alegerea între o lume care are sens şi nonsensul postmodernist.

Dacă cineva nu-şi asumă existenţa unui adevăr obiectiv şi a unei lumi inteligibile, va găsi în lume numai îndoială şi confuzie. Dacă aşa arată alternativele care rezultă din respingerea premiselor noastre, nu avem nevoie de apologetică în alegerea noastră şi putem să încercăm să fim mai degrabă raţionali decât arbitrari. Dacă alegerea noastră este făcută fără echivoc, comunitatea oamenilor rezonabili va fi de acord cu noi, nu fiindcă ar vedea solidaritate socială în poziţia noastră, ci pentru că se poate vedea adevăr în ea.  

 

 

https://steliangombos.wordpress.com/