Legaturile Bisericii Ortodoxe Romane cu Patriarhia Ecumenica

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, numită şi Marea Biserică a lui Iisus Hristos din Constantinopol, se întind mult în trecut, întrepătrunzându-se, în plan spiritual, încă de la începuturile creştinismului. Astfel, atât anticul oraş al Bizanţului, cât şi provincia Scythia Minor au primit Evanghelia de la Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, împărtăşind aşadar aceeaşi paternitate spirituală.

După întemeierea noii capitale a Imperiului Roman de Răsărit pe malurile Bosforului de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi aşezarea aici a unuia dintre cele mai însemnate scaune episcopale ale întregii creştinătăţi, egal în demnitate cu Roma, conducătorii Bisericii din Constantinopol nu vor întârzia să intre în legătură cu ierarhii de la Tomis, episcopie atestată din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Păstori dobrogeni precum Gherontie, Timotei ori Valentinian vor lua parte, fie direct, fie prin intermediul mărturiilor scrise, la hotărârile Sinoadelor II, III şi V ecumenice, dovedindu-se apărători ai Ortodoxiei.

După pierderea provinciei Scythiei Minor de către Imperiul Bizantin în secolul al VII-lea nu mai există, vreme de patru veacuri, menţiuni ale legăturilor dintre Patriarhia Ecumenică şi spaţiul românesc. Cert este însă că misionarii constantinopolitani vor continua să activeze în rândurile vlahilor, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, dovadă fiind o episcopie a acestora, subordonată Arhiepiscopiei de Ohrida şi, prin aceasta, Patriarhiei, menţionată începând cu secolul al XI-lea. De asemenea, odată cu reafirmarea prezenţei bizantine la Dunărea de Jos, prin constituirea themei Paristrion ori Paradunavon, este fără îndoială faptul că reorganizarea eclesiastică a acestui teritoriu a urmat-o îndeaproape pe cea administrativă.

Primul centru religios al acestei regiuni despre care avem mărturii clare este oraşul Vicinei, sediul unui arhiepiscop (sau mitropolit) subordonat direct tronului ecumenic, menţionat începând cu secolul al XIII-lea, când o parte a ierarhiei bizantine, izgonită de cavalerii Cruciadei a IV-a, care cuceresc la anul 1204 Constantinopolul, se refugiază aici. Vicina va rămâne un important centru religios până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când se pare că o invazie a tătarilor îi produce declinul.

Sprijinul acordat de Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei Românești

Ultimul mitropolit cunoscut al Vicinei, Iachint, va primi permisiunea patriarhului ecumenic Calist I de a lua frâiele Bisericii tânărului stat românesc al Valahiei, al cărui domnitor, Nicolae Alexandru, se adresase întâistătătorului Ortodoxiei în vederea numirii unui mitropolit peste ţara sa. Ierarhul de la Constantinopol nu numai că a încuviinţat cererea voievodului valah, recunoscându-l la anul 1359 pe Iachint ca mitropolit al Ungrovlahiei, dar va menţine o atenţie deosebită asupra Bisericii Ţării Româneşti, supusă presiunii misionarismului romano-catolic, sprijinit de regii Ungariei. Astfel, atunci când Iachint nu se va înfăţişa la lucrările sinodului patriarhal din Constantinopol, în jurul anului 1370, Biserica imperială îl va trimite în Ţara Românească pe dicheofilaxul Daniil Critopol, pentru a cerceta starea mitropoliei de aici.

Nu a fost nevoie de multe cercetări pentru ca trimisul Patriarhiei să se convingă de motivele obiective pe care bătrânul mitropolit Iachint le avea pentru a nu călători până la Constantinopol; în schimb, domnitorul Vladislav Vlaicu, care mai dorea un ierarh pentru păstorirea teritoriilor sale de peste Olt, cele mai ameninţate de expansiunea maghiară, îi va cere patriarhului ecumenic să-l numească pe Daniil Critopol ca mitropolit al Severinului. Filotei va privi cu bunăvoinţă dorinţa voievodului valah de a-şi întări Biserica, hirotonindu-l în luna octombrie a anului 1370 pe Daniil întru arhiereu, acesta luându-şi numele de Antim odată cu intrarea în cinul monahal. Mai mult, pentru a-i spori prestigiul noului ierarh al Ţării Româneşti, patriarhul îl va numi şi locţiitor al scaunului de Melitene, instituind astfel un obicei ce avea să se perpetueze timp de cinci veacuri.

O altă dovadă a sprijinului acordat de către Patriarhia Ecumenică Ortodoxiei româneşti o reprezintă învestirea mitropolitului Ungrovlahiei cu titlul de exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor - adică al Transilvaniei, atestată documentar pentru prima oară la anul 1401. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de acest subiect înclină spre o recunoaştere din partea Bisericii constantinopolitane a unităţii de neam şi credinţă ce îi caracteriza pe locuitorii din interiorul şi din afara arcului carpatic.

Bineînţeles că acţiunile de sprijinire dintre Biserica română şi cea a Imperiului Bizantin nu au fost unilaterale: încă de la începuturi, voievozii principatelor româneşti se vor erija în postura de ocrotitori ai aşezămintelor ortodoxe din întreg Răsăritul, ce fuseseră sau urmau a fi cuprinse între graniţele Imperiului Otoman. Astfel, Vladislav Vlaicu va primi favorabil rugăminţile egumenului Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş din Sfântul Munte Athos şi ulterior protos al acestuia, de a contribui la lucrările ce se făceau acestui aşezământ. Însemnătatea ajutorului acordat de domnitorul muntean poate fi dedusă din rugămintea pe care acesta îşi permitea ulterior să i-o adreseze lui Hariton, anume de a lăsa pe călugării români care se aflau în mănăstirea sa să ducă o vieţuire idioritmică, deoarece nu se puteau adapta celei de obşte. La puţină vreme după aceasta, în data de 11 august 1372, egumenul Cutlumuşului va fi numit de patriarhul ecumenic ca nou mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Iachint, trecut la cele veşnice, primind şi demnitatea de locţiitor al scaunului Amasiei. Hariton îşi va păstra şi rangul de protos al Sfântului Munte, rezidând fie aici, fie la curtea domnească de la Curtea de Argeş, până la anul 1379-1380, când, răposând la rându-i, este înlocuit de fostul ierarh al Severinului, Antim Critopol.

Creşterea prestigiului ierarhilor Ţării Româneşti este oglindită de noua demnitate pe care o primeşte mitropolitul, aceea de locţiitor al scaunul episcopal al Nicomidiei, al şaptelea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. Tot în timpul păstoririi mitropolitului Antim Critopol va activa în Ţara Românească un alt reprezentant al Muntelui Athos, Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc.

Recunoaşterea lui Iosif Muşat ca Mitropolit legiuit al Moldovei

Dacă în cazul Ţării Româneşti colaborarea dintre Mitropolia ţării şi Patriarhia Ecumenică a fost una firească, justificată de apartenenţa comună la Ortodoxie şi de o întrajutorare reciprocă, în Moldova lucrurile vor sta iniţial puţin diferit, deoarece numirea de către domnitorul Petru I Muşat a fratelui său, Iosif, ca mitropolit al ţării, fără a se fi consultat cu Biserica-mamă din Constantinopol, a provocat mânia patriarhului Antonie al IV-lea, care a aruncat anatema asupra ţării şi a credincioşilor. Se pare că acest gest nu a fost determinat atât de faptul că nou-alesul ierarh era român, ci deoarece fusese hirotonit de către mitropolitul Haliciului, ceea ce constituia o sfidare a autorităţii ierarhului constantinopolitan. Însă, odată cu venirea pe tronul patriarhal a lui Matei I, relaţiile s-au îmbunătăţit, noul întâistătător al Ortodoxiei realizând dezavantajele păstrării anatemei asupra Bisericii Moldovei. Astfel, solia pe care nou-înscăunatul domnitor Alexandru cel Bun a trimis-o în anul 1401 la Constantinopol a aflat toată înţelegerea din partea patriarhului, care numeşte doi delegaţi ai scaunului ecumenic pentru a cerceta starea Mitropoliei Moldovei. Aceştia, anume diaconul Manuil Aron şi ieromonahul Grigorie Ţamblac, viitor mitropolit al Kievului şi profesor la şcoala înfiinţată de către Alexandru cel Bun pe lângă sediul mitropoliei din Suceava, au prezentat un raport favorabil, în urma căruia patriarhul Matei I l-a recunoscut pe Iosif Muşat ca mitropolit legiuit al Moldovei.

Implicare directă în timpul Patriarhului Ecumenic Nifon al II-lea

Tulburările iscate de sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, din anul 1439, în întreaga Ortodoxie (la acesta participase şi mitropolitul Damian al Moldovei, care se pare că nu a mai revenit în ţară ulterior) şi căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453, vor slăbi temporar legăturile dintre Patriarhia ecumenică şi Bisericile române. Cu timpul însă, ele vor fi reluate, Biserica din Constantinopol având din ce în ce mai mult nevoie de sprijinul material al credincioşilor ortodocşi ce nu intraseră direct sub stăpânirea turcească, iar Ţările Române necesitând în continuare îndrumarea duhovnicească a Patriarhiei, care aproba numirea noilor ierarhi şi trimitea adesea Sfântul şi Marele Mir. De asemenea, ierarhii din vechea capitală bizantină vor lua sub oblăduirea lor directă pe credincioşii români din teritoriile anexate de către Imperiul Otoman, precum cei din Dobrogea ori Brăila - unde se va constitui o nouă episcopie, numită a Proilaviei, ce a fiinţat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

O implicare mai directă a întâiului scaun al Ortodoxiei în viaţa Bisericii Române se va produce în timpul patriarhului ecumenic Nifon al II-lea, care, după ce păstoreşte de două ori Biserica din Constantinopol, este adus de domnitorul Radu cel Mare în Ţara Românească, pentru a pune ordine în treburile Mitropoliei Ungrovlahiei. Într-adevăr, situaţia acesteia la începutul secolului al XVI-lea nu era dintre cele mai fericite: Biserica era lipsită de arhierei după moartea mitropolitului Ilarion, vechea episcopie a Severinului nu mai funcţiona de mult, iar mulţi dintre preoţi nu ştiau de cine să asculte, deoarece domnitorul şi boierii se amestecau destul de des în treburile eclesiastice. Din această cauză, prima măsură pe care Nifon o va lua în calitatea sa de mitropolit va fi convocarea unui sobor al tuturor egumenilor şi clericilor mai importanţi din ţară, alături de domnitori şi de boieri, prin care a restabilit ordinea în Biserică, a limitat intervenţiile laicilor în viaţa acesteia şi a fondat două noi episcopii: a Râmnicului Noului Severin şi a Buzăului.

Din cauza unor neînţelegeri avute cu domnitorul muntean, bătrânul ierarh îşi va sfârşi zilele în Mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos. De aici, o parte din moaştele sale vor fi aduse în ţară de către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, Sfântul Nifon primindu-şi canonizarea în a doua zi de la târnosirea bisericii domneşti din Curtea de Argeş, 16 august 1517, din partea unui sobor avându-i în frunte pe patriarhul ecumenic Teolipt I şi pe mitropolitul Macarie al II-lea.

Recunoaşterea Autocefaliei Românești

O ultimă răcire a relaţiilor dintre Patriarhi ecumenică şi Biserica Română, reunită de această dată în urma unificării Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a avut loc în urma seriei de reforme iniţiate în sânul instituţiei eclesiastice a României, menite să obţină confirmarea unei stări existente de facto cu mult timp înainte: autocefalia. Aceste reforme au fost iniţial percepute de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, a cărui Biserică era într-o situaţia la fel de grea ca şi până atunci, fiind în continuare captivă între graniţele Imperiului Otoman, ca o retragere a sprijinului pe care Bisericile Ţărilor Române îl acordaseră tronului ecumenic timp de veacuri.

Trecerea timpului a dovedit însă că românii nu intenţionau să nu mai sprijine centrul Ortodoxiei, astfel încât odată cu înscăunarea unui nou Patriarh Ecumenic, Ioachim al IV-lea, la anul 1884, raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea a Constantinopolului au reintrat pe făgaşul lor obişnuit. Mulţumită noului patriarh, scrisoarea trimisă la 20 aprilie 1885 de către mitropolitul primat Calinic şi ministrul de atunci al cultelor, Dimitrie Sturdza, în care se cerea recunoaşterea independenţei administrative a Bisericii naţionale, a aflat imediat un răspuns. Astfel, Ioachim a reunit la 25 aprilie Sinodul patriarhal, care a recunoscut autocefalia Bisericii Române şi a trimis neîntârziat tomosul ce atesta aceasta. Primirea acestui document a fost celebrată în şedinţa din 1 mai a Sfântului Sinod, când mitropolitul Calinic a dat citire actului patriarhal şi a rostit un discurs de mulţumire.

În fine, după formarea statului naţional unitar român şi întregirea numărului de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, un ultim deziderat al clerului şi poporului român a fost realizat la 4 februarie 1925, când Sfântul Sinod a proclamat ridicarea Bisericii Române la rangul de Patriarhie, având ca întâistătător pe mitropolitul de până atunci, Miron Cristea, care prelua şi el titlul de patriarh. Această decizie a obţinut recunoaşterea patriarhului ecumenic Vasile al III-lea la 30 iulie 1925, printr-un tomos făcut cunoscut tuturor Bisericilor Ortodoxe surori.

Ulterior, bunele relaţii dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română s-au manifestat prin participarea împreună la mai multe conferinţe şi sinoade panortodoxe, prin scrisorile irenice trimise la înscăunarea unui nou întâistătător şi prin vizitele de prietenie făcute de ierarhii acestor două Biserici, pe care istoria le-a adus într-o legătură atât de strânsă.

Contribuţia Ţărilor Române la promovarea și bunăstarea Bisericii Constantinopolului

Sosirea lui Nifon la Târgovişte în anul 1503 va deschide lungul şir al patriarhilor orientali care vor merge în Ţările Române, în căutare de ajutoare pentru Bisericile lor, greu încercate de jugul otoman. Totodată, timp de două veacuri, domnitorii români vor constitui principalul sprijin al tronului ecumenic, cât şi al celorlalte scaune apostolice, voievozi precum Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab ori Constantin Brâncoveanu meritând statutul de patroni ai întregii Ortodoxii.

Vasta contribuţie a Ţărilor Române la propăşirea Bisericii Constantinopolului a fost de altfel recunoscută în zilele noastre de către patriarhul ecumenic Athenagoras I, care a arătat, în timpul vizitei sale în România din anul 1967, că "într-adevăr, în tot timpul a existat o manifestare de strânse legături între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia de Constantinopol. Dar şi Răsăritul nostru ortodox a primit vizite şi delegaţii din această parte. Numele strălucit al Basarabilor umple întreaga catedrală din Constantinopol şi pretutindeni unde am mers în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii de legături între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă în genere. În afară de Constantinopol, Sfântul Munte este plin de urmele voievozilor ortodocşi români. Am găsit urme de voievozi români la Damasc, Ierusalim, Alexandria şi chiar la Muntele Sinai - toate lăcaşurile acestea sfinte păstrează cu evlavie numele străluciţilor domnitori ai Ţărilor Române pentru marile lor binefaceri în interesul deosebit pe care l-au arătat Ortodoxiei şi pentru legăturile sfinte care s-au creat atunci şi care se continuă neîntrerupt..."

Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină. Este incontestabilă apartenenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti la acea comunitate internaţională căreia D. Obolensky i-a dat numele de Commonwealth bizantin.

Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti, încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi mai puţin intense decât cele comerciale.

Suntem singurii romanici care am adoptat modelul bizantin de a concepe şi de a practica creştinismul. Deşi o parte a ardelenilor au trecut în secolul al XVIII-lea la ritul unit, nu s-au putut îndepărta de ritul bizantin care devenise elementul fundamental tradiţional. Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia constantinopolitană se va produce prin intermediul Bisericii Bulgare.

Anul 1359 - Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei

Mult timp, creştinismul românesc a oscilat între Roma şi Constantinopol, dar, la origine, el a fost unul latin şi roman.

Primul an atestat în istoria Bisericii Române este 1359, an în care autorităţile bizantine au numit un mitropolit în Ţara Românească, în scaunul episcopal de la Argeş. Mitropolia Ungrovlahiei se formase paralel cu unificarea formaţiunilor politice sud-carpatice, dar ea nu fusese recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. După tratative cu autorităţile politice şi eclesiastice bizantine, voievodul Nicolae Alexandru, fiul şi succesorul lui Basarab I, a obţinut recunoaşterea mitropoliei. Cele două acte patriarhale, din mai 1359 - hotărârea de transfer al lui Iachintos de Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei şi o scrisoare a patriarhului Kallistos I, prin care domnului muntean i se aducea la cunoştinţă hotărârea Sinodului patriarhal - confirmă concluzia privind recunoaşterea înfiinţării mitropoliei şi nu înfiinţarea ei.

După 1390, relaţiile bizantino-muntene înregistrează o gravă deterioare, observabilă şi la nivelul raporturilor religioase. Nu se ştie motivul real care a dus la această situaţie, iar orice răspuns dat la această problemă rămâne o simplă ipoteză.

O prioritate diplomatică pentru Bizanţ

La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între anii 1414 şi 1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau către reglementarea acestor raporturi.

Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat, Manuel al II-lea Paleologos (1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.

Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.

Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca anterioară.

Relaţiile Patriarhiei Ecumenice cu Moldova

În privinţa relaţiilor dintre Moldova şi Imperiul Bizantin, ambele părţi au fost direct interesate de stabilirea unor relaţii politice şi nu numai: Bizanţul vedea în Moldova un nou stat ortodox inclus în oikoumen şi un stat cu un rol important la Dunărea Inferioară şi la Marea Neagră, iar Moldova urmărea consacrarea statutului său în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea ecleziastică acordată Mitropoliei Moldovei reprezenta implicit o consacrare politică şi o confirmare a statutului de stat independent al Moldovei în relaţiile internaţionale, poziţie menţinută de autorităţile bizantine, chiar şi în momentele de maximă tensiune în relaţiile cu Moldova. Atitudinea curţii imperiale şi-a găsit expresia, în primul rând, în titlul de „mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei“ recunoscut la sfârşitul secolului al XIV-lea domnilor Moldovei.

Începuturile organizării Bisericii Moldovei şi relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului sunt destul de obscure şi controversate din cauza absenţei surselor sau a inconştienţei lor, precum şi din cauza faptului că informaţiile existente au fost preluate eronat de istoriografia moldovenească din secolele XVI-XVIII.

Relaţiile politice bizantino-moldovene au fost bune în prima perioadă a existenţei lor, cu toate că autorităţile moldovene nu au acceptat arhierei greci la conducerea Bisericii. Această problemă pusă de alegerea mitropolitului Moldovei a dus la deteriorarea relaţiilor politice după 1391-1392.

Constantinopolul nu-l recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei, iar autorităţile locale nu-i primeau în ţară pe arhiereii greci numiţi de Patriarhie. Cu această schimbare de atitudine a autorităţilor de la Constantinopol faţă de Biserica Moldovei, relaţiile bizantino-moldave intrau într-o perioadă de criză ce avea să dureze până în 1401.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

Deşi traversau o perioadă de criză, relaţiile politice dintre cele două teritorii s-au menţinut în permanenţă. Un element pozitiv al relaţiilor bizantino-moldovene ce a contribuit la normalizarea lor a fost atitudinea adoptată de autorităţile de la Constantinopol faţă de statul suveran al Moldovei.

Alături de cedările repetate la care au recurs autorităţile de la Bizanţ, nu au contestat şi nu au revenit nici un moment asupra recunoaşterii statutului de domni de sine stătători acordat voievozilor Moldovei, dimpotrivă, l-au subliniat şi afirmat în repetate rânduri.

Relaţiile bizantino-moldovene se vor normaliza în timpul lui Alexandru cel Bun, care în urma unei intense acţiuni diplomatice reuşeşte să determine Patriarhia Ecumenică să recunoască Mitropolia Moldovei, iar în fruntea ei pe mitropolitul Iosif.

Apropierea dintre Ţările Române şi Bizanţ, după 1401, nu era o situaţie întâmplătoare, ci o formă de exprimare a solidarităţii în faţa pericolului expansiunii otomane care ameninţa sud-estul european. Actul înfiinţării Mitropoliei Moldovei poate fi considerat o consecinţă a evenimentelor tulburi de la sfârşitul secolului al-XIV-lea. Cel mai adesea, colaborarea religioasă româno-bizantină a fost echivalentă cu lupta împotriva pericolului comun - cel otoman.

Formarea celor două mitropolii a reprezentat un succes pentru Patriarhia Ecumenică care, în perioada când Imperiul se îndrepta spre dezastrul final, reuşise să-şi stăvilească autoritatea către Dunărea de Jos şi graniţele de sud ale Poloniei.

Românii, având două Biserici aflate sub jurisdicţia Constantinopolului, au câştigat un statut internaţional comparabil cu cel al vecinilor din Europa de Răsărit. Şerban Papacostea a demonstrat că aceste evenimente dovedesc o dată în plus că românii fac din ideea bizantină un instrument pentru atingerea propriilor ţeluri, dar marchează şi opţiunea pentru ortodocşi: bizantinism.

Relaţiile cu Biserica orientală au atins apogeul în secolul al XVI-lea. Prosperitatea şi stabilitatea din Ţara Românească i-au permis domnului să susţină întreaga Biserică Ortodoxă.

Neagoe Basarab a făcut din Curtea de Argeş un pol al Ortodoxiei Orientale şi a miluit majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.

Domnitorul Vasile Lupu - Ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice

În Moldova, Domnitorul Vasile Lupu va prelua rolul de apărător al Ortodoxiei; el nu se va mulţumi doar să reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, ci va exercita o adevărată tutelă asupra Patriarhiei şi a Bisericii Orientale.

Între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-a desfăşurat Sinodul Ecumenic, din iniţiativa şi cu cheltuiala lui Vasile Lupu. Menirea Sinodului era să discute şi să aprobe Mărturisirea Ortodoxă, opera dogmatică de căpetenie a mitropolitului de Kiev, Halici şi Rusia Roşie, Petru Movilă.

Acest catehism ortodox fusese aprobat în 1640 de Sinodul de la Kiev, dar autorul ei şi Sinodul rutean au hotărât să ceară şi părerea Patriarhului de Constantinopol.

Domnul Moldovei s-a amestecat în disputele dogmatice, înclinând spre părerea teologilor greci, iar la 11 martie 1643, patriarhul Partenie aprobă traducerea greacă a „Mărturisirii Ortodoxe“.

Domnitorul Vasile Lupu s-a dovedit a fi un adevărat ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, el ajutându-l pe patriarhul Partenie I, trimiţându-i suma de 2,5 milioane de aspri.

A dat această sumă, văzând situaţia dificilă a Patriahiei din Constantinopol care era înglodată în datorii faţă de Poartă şi era tulburată de intrigi şi rivalităţi apărute după înlăturarea lui Chiril Lucaris, influenţat de calvinism şi ucis de turci în 1638. A condiţionat această donaţie de punere a activităţii materiale a Patriarhiei sub controlul a 3-4 mitropoliţi, epitropi desemnaţi de către Sinod.

După ce, vreme de 6 luni, Patriarhia trebuia lăsată în grija spre „îndreptare“; se interzicea acesteia să recurgă la alte datorii şi să ia impozit abuziv de la clerul eparhial. Pentru el şi neamurile sale, Domnitorul Vasile Lupu cerea doar pomenirea în cadrul slujbelor religioase.

Salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale

Condiţiile domnului Moldovei au fost acceptate şi, drept recunoştinţă, Marele Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva cea nouă la Iaşi, pentru care Vasile Lupu a plătit 200-300 de mii de piaştri la Patriarhie şi 68 de aspri şi 4 poveri (de aspri) turcilor pentru aprobare.

Odată statornicit, patronajul său asupra marii Biserici a fost recunoscut şi în anii următori, ajungându-se la aspecte majore, precum îndepărtarea din funcţie a patriarhilor Partenie I şi Partenie al II-lea, numirea lui Ioanichie al II-lea, Anastasie al III-lea, Partelaros, care a stat un timp în Moldova, şi Paisie I.

S-a ajuns până acolo, încât, după depunerea lui Partenie I, Vasile Lupu ar fi dorit alegerea ca patriarh de Constantinopol a mitropolitului său, Varlaam.

Nu este de mirare că domnul Moldovei era socotit „locţiitor şi asemănător“ al împăraţilor bizantini, „fala romeilor“, „sprijin unic, unică glorie şi bucurie a neamului grecesc lipsit de împărat“, aprecieri care arătau poziţia privilegiată a lui Vasile Lupu faţă de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă asta costa Moldova sume imense, niciodată recuperate.

În plus, a mediat, în jurul anului 1649, şi legăturile politice între Patriarhia de Constantinopol şi ţarul moscovit al „celei de-a treia Rome“, Alexei Mihailovici.

Nu trebuie uitat că acest patronaj incontestabil şi prestigios al lui Vasile Lupu asupra Ortodoxiei răsăritene s-a făcut din resursele Moldovei şi nu a avut ca imbold sprijinirea unei rezistenţe antiotomane prin credinţă, ci o ambiţie „împărătească“ pe care beneficiarii greci s-au străduit mereu să o măgulească.

Aderarea românilor la bizantinism şi încadrarea în ordinea ierarhică bizantină bisericească şi politică a avut drept scop principal salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale. Integrarea Bisericii Române în ierarhia bizantină era şi o reacţie la încercarea de catolicizare, iniţiată de către maghiari, catolicizare ce ar fi reprezentat pentru români decăderea din drepturile politice, iar, pentru cei de peste munţi, deznaţionalizare.

Dr. Stelian Gomboș

steliangombos.wordpress.com