Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi! - reflecții despre întâlnirea Inter-religioasă de la Roma

Lideri religioși ai lumii s-au reunit pe 20 octombrie la Roma, sub patronajul papei Francisc, pentru a se ruga pentru pace și fraternitate și a semna o declarație comună. Au participat atât toate confesiunile de origine creștină (inclusiv Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și IPS Iosif al Mitropoliei Europei Occidentale din partea BOR), cât și budiștii, musulmanii, sikh, evreii și hinduiștii. Agenția de presă greacă Romfea.gr, a scris că tema acestei întruniri a fost: „Nimeni nu se mântuiește singur – fraternitate și pace” și a fost organizată de Comunitatea laică Sant’Egidio ca parte din evenimentul anual „O întâlnire de rugăciune pentru pace în spiritul Assisi”.

Am urmărit reacțiile din presă și am constat că Patriarhia Română nu a emis niciun comentariu, nici vreo preluare a știrii prin agenția sa de presă. Așadar, subiectul ar trebui să treacă neobservat pentru noi, creștinii ortodocși, dar nu este nici de ignorat. Figurile proeminente ale evenimentului au fost papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, lideri care încă de la începutul pastorației papei Francisc au avut diferite prilejuri de a se întîlni, stârnind deseori controverse și temeri cu privire la o unire pentru care Biserica nu este încă pregătită.

Trebuie să subliniem că liderii bisericilor nu s-au rugat împreună, ci fiecare conform dogmelor proprii, după cum informează Vatican news, astfel: ”Rugăciunea pentru pace” a evreilor s-a desfășurat în sinagogă, în timp ce musulmanii s-au rugat în ”Sala Rossa” din Primăria Romei. Budiștii s-au rugat în biserica ”Sfânta Rita”, iar aparținătorii religiilor sikh și hinduismului, în două locații diverse dintr-un convent franciscan. Rugăciunea creștinilor a fost condusă de papa Francisc în bazilica ”Sfânta Maria în Aracoeli”, la doi pași de Piazza del Campidoglio, printre participanți aflându-se patriarhul ecumenic Bartolomeu, pe care papa l-a numit ”fratele meu”, și episcopul Heinrich din partea Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Pontiful a subliniat că primatul Comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Justin Welby, ”nu a putut veni din cauza pandemiei”. La omilia ”Rugăciunii pentru pace” a creștinilor, papa Francisc a făcut un comentariu la pericopa din Patima Domnului în care lui Iisus, aflându-se pironit pe cruce, i se spune: ”Salvează-te pe tine însuți!” (Marcu 15,30).

Important fapt de remarcat de către Orthochristian.com este, după cum citim pe theodosie.ro, că a participat la eveniment și un episcop rus, anume Ambrozie de Bogorodsk, vicar al Exarhatului Patriarhal al Europei Occidentale din cadrul Patriarhiei Ruse. Aceasta în ciuda faptului că Moscova a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul atât liturgică, dar și în ce privește participarea la Adunări și Conferințe comune spre finele anului 2018. De atunci dialogul ecumenic a intrat într-un impas fără prezența rușilor, dar astăzi a fost trecut acest obstacol în mod inexplicabil. Mai mult, reprezentantul rus a reacționat și pe Facebook într-un contrast izbitor cu duhul și învățătura ortodoxe, scriind: „Toți avem nevoie să iertăm și să fim iertați. Nedreptățile lumii și istoriei nu sunt vindecate de ură și răzbunare, ci prin dialog și iertare. Fie ca Dumnezeu să ne inspire o implicare în aceste idealuri și în călătoria pe care o facem împreună. Fie ca ea să atingă fiecare inimă și să ne facă vestitori ai păcii”. Apoi a adăugat într-un comentariu: „Orice ar spune fundamentaliștii, chemarea Domnului nostru să ne rugăm și să facem tot posibilul să-i ajutăm pe cei în suferință rămâne o prioritate de bază”.

Chiar dacă nu este filmată rugăciunea rostită de episcopul rus, este surprins momentul în care și-a spus „rugăciunea” Mitropolitul român Iosif al Europei Centrale (min. 59:11). Textul acesteia este următorul: „Celor care exercită puterea asupra națiunilor deschide-le, Doamne, o viziune unică pentru familia umană pentru că demnitatea fiecăruia este foarte fragilă, Te rugăm îndeamnă-i să construiască o lume dreaptă!”. Ce-i drept, e scurtă, nu se compară cu intervențiile Patriarhului de Constantinopol, dar rămâne inacceptabilă și fără comentarii.

În predica la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, părintele Tudor Ciocan sublinia: "Într-adevăr, am văzut zilelea acestea, din păcate, şi multe transmisii de la Roma, unde s-au adunat mai-mari din toate religiile lumii şi toţi, acolo, cu masca pe figură, au semnat nu-ştiu-ce tratat, nu-ştiu-ce acord privitor la pacea lumii sau privitor la cine ştie ce alte probleme, ce-or fi discutat ei acolo. Am primit din multe părţi aceste mesaj şi alarmant: Iată, ne îndreptăm spre o religie unică? Suntem, oare, cu adevărat în preajma a se săvârşi o singură religie? Adică să fie şi islamul, şi iudaismul, şi creştinismul de toate culorile, protestant, catolic, ortodox… – bine, şi islamul, nu vă închipuiţi că e de un singur fel; există islam şiit, islam şiit duodeciman, există multe variante şi în islam. De asemenea, şi în iudaism există cel puţin trei-patru curente majore, nu vă închipuiţi că ei sunt compacţi, numai noi suntem împărţiţi. Dar mesajul este să fie o religie unică.

Noi, fiind creştini ortodocşi, ne dorim să fie o religie unică, dar aceasta să fie creştinismul ortodox. Pentru aceasta a venit Mântuitorul în lume, ca să mântuiască lumea. dar mântuirea lumii nu se poate dobândi decât dacă El este crezut ca fiind Dumnezeu-Fiul, Cel Care a adus mântuirea şi Care poate fi apropriat în taina vieţii noastre prin pocăinţă, prin schimbarea vieţii, prin Taina Botezului şi prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Deci devenind membru al Bisericii. Altfel, alte religii…, nu fiecare religie îşi doreşte să devină universală – iudaismul nu şi-a dorit să devină universală în sensul acesta. Ca să fii părtaş religiei iudaice trebuie să fii iudeu; ceilalţi sunt nişte convertiţi, niciodată nu au fost consideraţi iudei. Trebuie să fii iudeu prin sânge, prin ADN. Altfel nu poţi să fii părtaş religiei iudaice şi legămintelor iudaice. Deci ei nu-şi doresc să fie o religie universală, dar îşi doresc să-şi împlinească menirea, cum o consideră ei, biblică, de altfel, de a fi stăpânii lumii acesteia. Asta e menirea lor biblică şi trebuie spusă ca atare, fără patimă şi fără a crea resentimente. Că stăpânii aceştia sunt responsabili pentru lume în faţa lui Dumnezeu, ceea ce este iarăşi adevărat, există o componentă care spune lucrul acesta, alţii – doar stăpâni, dar există această superioritate a iudaismului. Islamul îşi doreşte să fie o religie universală, budismul îşi doreşte să fie o religie universală, hinduismul îşi doreşte să fie o religie universală, creştinismul îşi doreşte să fie o religie universală.

Şi îşi mai doreşte cineva să fie o religie universală: secularismul sau ateismul. Adică să creadă fiecare ce vrea el, dar să avem un crez comun. Fiecare ce vrea el acasă la el, dar să avem un crez comun. Nu putem să avem un crez comun dacă vrem să fim cu adevărat conform a ceea ce ne-a învăţat Hristos. Nu putem să-i împăcăm pe toţi, dacă vrem să fim conform a ceea ce ne-a învăţat Hristos. Bineînţeles, în spaţiul public trebuie să coexistăm unii cu alţii – asta este, iarăşi, una dintre invăţăturile fundamentale ale lui Hristos. Nu i-a dat afară din sinagogă pe farisei, cu atât mai puţin pe vameşi, pe prostituate, pe păcătoşi. I-a primit pe toţi, i-a învăţat, unii au vrut să creadă, alţii n-a vrut să creadă, a fost fiecare după voia lui, după alegerea lui. Dar Hristos îi spune lui Pilat că Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Ca atare, nici noi, ca creştini, nu putem să avem pretenţia să-i convertim pe ceilalţi cu forţa. Şi ca atare, spaţiul public putem să-l lăsăm public. Public înseamnă să exist şi eu, şi musulmanul, şi iudeul, şi hindusul, şi ateul, şi new-age-istul, oricine să poată exista în spaţiul acesta public, în bună-înţelegere, să ne putem manifesta în felul nostru fiecare. Un tratat de pace în felul acesta n-ar afecta cu nimic credinţa noastră. Dacă acolo, cei prezenţi la Roma au tratat problema în felul acesta, n-ar afecta cu nimic credinţa noastră. Da, în spaţiul public toţi luptăm pentru pace – cu toate că într-un fel înţelege islamul pacea, într-un fel înţelege iudaismul pacea, altfel hindusul şamd. Toţi vrem să trăim într-o lume mai bună, n-ar afecta religia. Dar, dacă vreau să fiu cu adevărat credincios, trebuie să mărturisesc că Hristos este Dumnezeu-Fiul făcut Om. Şi că El este Mântuitorul lumii acesteia – cu M mare şi articulat. Nu este unul dintre mântuitori, nu este unul dintre profeţi. Este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Fiul făcut Om, Care a venit în lume pentru mântuirea lumii. Deci, în momentul când am venit cu această mărturisire de credinţă, la care nu pot să renunţ dacă vreau să fiu creştin, nu mai pot să fiu nici cu iudeul împreună, nici cu musulmanul, nici cu budistul, nici cu hindusul, nici cu new-age-istul. Din momentul în care eu am această mărturisire de credinţă, deodată încep să trăiesc altfel. Să conştientizez că eu pot să fiu în relaţie cu Hristos. În momentul respectiv, deodată am libertatea pe care Hristos ne-o dă. Pentru că Hristos ne dă pacea Lui: Pacea Mea o dau vouă! În El, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa, cu adevărat avem libertatea absolută. Cum avem libertatea absolută? În măsura în care ne apropiem de El, în măsura în care credem Lui, în măsura în care încercăm să fim cu El împreună, în măsura în care încercăm să-I urmăm. ... Amin.”

Redacția Cuvântul Ortodox a emis la rândul său următorul comentariu: "Un sincretism calp, o ceremonie pseudo-religioasă, cu un ritual nou, în numele unui dumnezeu incert, căci a-confesional și chiar a-religios, și un ideal proclamat pe care și un elev de seminar ar trebui să-l poată recunoaște ca atare: hiliasm. Acesta a fost „momentul istoric” din Roma, un eveniment sincretist bine popularizat, pus oarecum în umbră de afirmațiile Papei Francisc despre uniunile civile pentru gay.

Tradiția Bisericii ne spune că Antihrist va veni în numele unor frumoase idealuri: pacea, armonia cu „celălalt”, ajutarea săracilor, fraternitatea întregii lumi*. Va veni ca singurul capabil să rezolve conflictele mondiale și frământările sociale. Adică exact acele idealuri utopice invocate de liderii religioși adunați la Roma, care, păstrând „diversitatea religioasă”, s-au unit pentru idealul comun al „păcii”. Desigur, se vor găsi mulți care să întrebe – dar ce e rău cu a proclama și a încerca să faci pace pe pământ (să fie paaace în luuume, acest șlagăr din Epoca de Aur)? Cum a și răspuns episcopul Ambrozie de Bogorodsk, trimisul Patriarhiei Moscovei la eveniment: „indiferent ce ar spune fundamentaliștii, porunca Domnului nostru de a ne ruga și de a face tot ce e posibil pentru a ajuta pe cei în suferință rămâne o prioritate fundamentală.”

Și pentru asta e nevoie de un eveniment sincretist, de rugăciune anti-canonică cu heterodocși, de ceremonii bizare și semnături pe Apeluri care instituie noi crezuri? Nu mai este suficientă ectenia pentru pacea întregii lumi pe care o rostește orice preot în cadrul oricărei liturghii? Și de când este pacea universală și realizarea unei unități mondiale politice asemănătoare cu Uniunea Europeană un obiectiv care răspunde poruncilor evanghelice? Oare „fraternitatea” nu se poate realiza decât prin astfel de structuri globale? 

De fapt, nicăieri în Sfintele Scripturi, precum și în Tradiția Bisericii, nu transpare vreo așteptare pozitivă cu privire la realizarea păcii și fraternității universale în această istorie. Dimpotrivă. Hristos ne avertizează că istoria de până la a doua sa Venire va cunoaște o degradare tot mai accentuată, că vor fi războaie, calamități, plăgi, până la apogeul antihristic căruia El Însuși îi va pune capăt. Pacea adevărată, dreptatea adevărată, frățietatea, toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt și, prin urmare, nu pot fi dobândite decât în Biserica Sa, ca realități duhovnicești. Abia în Ierusalimul ceresc, după ce va avea loc A Doua Venire, Judecata acestei lumi, aceste realități duhovnicești vor fi complete, depline, cuprinzătoare. Nicăieri, niciodată, nu spune Hristos că pacea lumii va fi dobândită printr-o „arhitectură” complicată care va cuprinde toate religiile lumii. 

Inițiativa de la Roma trebuie pusă și în contextul său catolic. Papa Francisc a inițiat o serie de acțiuni sincretiste, ce au debutat cu semnarea unui document despre „fraternitatea umană” cu imamul din Egipt. În acel document, contestat dur de aripa tradiționalistă a Bisericii Catolice, se proclama ca pluralismul religios este voia (nu îngăduința) lui Dumnezeu. Așadar, o abdicare clară de la porunca lui Hristos dată apostolilor, de a propovădui și a boteza în numele Sfintei Treimi, precum și de la crezul de bază niceean: cred într-una Sfântă Biserică, ce oglindea și mărturia Apostolului Pavel despre un Domn, o credință, un botez.

A urmat enciclica Fratelli Tutti, din care Papa a citat copios în intervențiile sale de mai sus, și care, de altfel, inspiră întregul eveniment din Roma. Arhiepiscopul catolic tradiționalist Schneider a descris documentul ca fiind unul „lipsit de orizont supranatural” și amplificând confuzia deja creată prin documentul „fratern” de la Abu Dhabi semnat de Papa cu imamul Egiptului. Schneider observa „colapsul spiritual al Bisericii Romei” și constata eforturile Papei de a „renaște aspirația universală către o fraternitate din această lume și naturală”.

„Noua enclicică, a continuat Schneider, agravează naturalismul (se referă la lipsa dimensiunii eshatologice, la imanentizarea și istoricizarea misiunii Bisericii- n.n.) ce domină astăzi în Biserică, ce poate fi descris drept o lipsă de dragoste pentru Crucea lui Hristos, pentru rugăciune, o lipsă de conștientizare a gravității păcatului și a necesității îndreptării.” 

Mai mult decât atât, arhiepiscopul arăta că „similaritățile și suprapunerile ideilor francmasonice despre fraternitate și cele propuse în Fratelli Tutti sunt izbitoare. Papa Francisc prezintă o fraternitate lumească și temporală la nivel natural. În ultimă instanță, este o fraternitate bazată și născută din primul Adam (cel căzut – n.n.), nu din noul Adam, Hristos.”  Arhiepiscopul Vigano a fost și mai tranșant în analiza făcută enciclicei papale. Pentru cunoscutul cleric catolic, enciclica ține de o „viziune sucită a unui manifest ideologic ce se află în slujba Noii Ordini Mondiale”, după cum a afirmat într-un interviu acordat lifesitenews. „Pacifismul globalist și ecumenist din Fratelli Tutti propune un paradis terestru care își are fundamentul în refuzul recunoașterii Împărăției lui Hristos asupra tuturor societăților și întregii lumi.” Arhiepiscopul Vigano a mai spus că aparenta speranță a enciclicei de aduce speranță tuturor este înșelătoare, de vreme ce „a dori cu adevărat binele omului modern înseamnă a-l trezi din vraja hipnotică a facerii-de-bine, ecologismului, pacifismului, ecumenismului, globalismului. A vrea binele omului păcătos și răzvrătit înseamnă a-l face să înțeleagă că prin depărtarea sa de Creatorul și Domnul său va ajunge rob al Satanei.” Vigano conchide în analiza sa asupra enciclicei Fratelli Tutti: pretenția Papei că o religie care nu Îl mărturisește pe Iisus Hristos ar putea fi bună pentru societate exclude proclamarea Acestuia ca Rege al umanității, după cum explica Papa Pius al XI-lea în enciclica sa Quas Primas. „O asemenea fraternitate care, astfel, se opune lui Dumnezeu, de vreme ce nu recunoaște Domnia lui Hristos asupra pământului – nu poate fi decât neplăcută lui Dumnezeu, consideră Vigano, chiar blasfemiatoare.”

Am citat pe larg din cardinalii catolici tradiționaliști deoarece, așa cum am precizat deja, limbajul Apelului pentru Pace este legat direct de Fratelli Tutti, întregul eveniment fiind inspirat de filosofia socială a Papei Francisc. Trebuie însă precizat că, în această privință, Papa Francisc nu este neapărat un inovator. Apelul pentru o nouă ordine mondială are deja istoria sa – și recomandăm această analiză asupra ideilor globaliste expuse chiar de mult mai conservatorul Papă Benedict în enciclica Caritas in Veritate.  Noul sincretism propovăduit mai ales de papă și asumat de ceilalți lideri religioși nu presupune, așadar, o renunțare la propriul ritual, dimpotrivă. Liderii religioși și reprezentanții bisericilor sunt îndemnați să își păstreze specificul, de vreme ce una din virtuțile sincretismului este „diversitatea religioasă”. Doar că pe ici, pe colo, prin locurile esențiale, adică în ceea ce privește crezul, li se cere să adere la un surogat eshatologic, un ersatz comun, acele nobile idealuri, invocate în numele acelui dumnezeu capabil să edifice o arhitectură a noii lumi pacifiste.

Revenind la Apelul pentru pace de la Roma – nu ar trebui să treacă neobservată – dimpotrivă – simbolistica Covidiană a întregii ceremonii. Pe lângă faptul că toți au purtat mască, inclusiv Papa, în premieră (ceea ce denotă importanța de a fi toți la unisonul măștii), într-o stranie contradicție cu mesajul de iubire și deschidere față de celălalt (despre implicațiile filosofice ale măștii, vezi acest text de Giorgio Agamben), Apelul conține în chiar conținutul său o validare a propagandei lockdownismului, adică a acelei variante de reacție față de Covid bazată pe suspendarea vieții „normale” până la izbăvitorul vaccin. De altfel, respectivul fragment e uimitor de ateu – combaterea pandemiei este un demers pur omenesc, nu avem nevoie de Dumnezeu pentru asta, ci doar de eforturile noastre: „Să începem cu obiective posibil de atins: să ne unim încă de astăzi eforturile pentru a limita răspândirea virusului până când nu vom avea un vaccin care să fie potrivit și accesibil tuturor. Această pandemie ne amintește că suntem frați și surori de sânge”. În plus, papa Francisc a dat mesaje clare prin care arăta că criza pandemică trebuie tratată ca o oportunitate de a o rupe cu trecutul: „În continuarea catehezei, papa a amintit că în timpul perioadei de izolare, a venit spontan gestul de aplauze pentru medici și asistenții medicali ca ”semn de încurajare și de speranță”. Același gest, a spus pontiful, ar trebui extins ”la orice mădular al corpului social, la toți, la fiecare, pentru contribuția lui prețioasă, oricât ar fi de mică”. Cu toate acestea, ”să nu ne oprim doar la aplauze. Speranța este îndrăzneață și de aceea să ne încurajăm reciproc ca să visăm lucruri mari, căutând idealurile de justiție și de iubire socială care se nasc din speranță”. Papa Francisc: «Să nu încercăm să reconstruim trecutul. Trecutul a trecut, ne așteaptă lucruri noi. Domnul ne face această promisiune: Eu voi face noi toate lucrurile. Să ne încurajăm să visăm lucruri mari, căutând aceste idealuri, să nu încercăm să reconstruim trecutul, mai ales trecutul care era inechitabil și deja bolnav, pe care l-am numit deja ca injustiție. Să construim un viitor în care dimensiunea locală și cea globală să se îmbogățească una pe alta (…), în care frumusețea și bogăția grupurilor mai mici, chiar a celor marginalizate, să poată înflori pentru că și acolo este frumusețe, și în care cel care are mai mult să se străduiască să slujească și să dea mai mult celui care are mai puțin».”

Pe lângă faptul că Domnul nu a „promis” că va face toate lucrurile noi, ci chiar a făcut-o deja (Iată, noi le facem pe toate), doar că deplinătatea acestei lucrări se va arăta la A Doua Sa Venire, afirmațiile Papei Francisc procedează cu aceeași inversiune imanentistă și istoricizantă, adică – pentru a ne întoarce de unde am început – hiliastă, milenaristă. Coronavirusul ne desparte de trecut, contribuția noastră nu trebuie să se reducă doar la aplauzele „eroilor din linia întâi”, ci va însemna construirea unei noi lumi. Toate aceste mesaje sunt congruente până la suprapunere cu cele expuse de corifeii Marelui Reset de la Davos. Același limbaj despre părăsirea vechii normalități, despre oportunitatea de a rezolva crizele omenirii, de a face o lume nouă, bună, eco friendly și justă social. Marea resetare fiind un brand nou pentru mai vechea sintagmă Noua Ordine Mondială și pentru și mai vechea căutare francmasonică de întemeire a unui regat utopic pe pământ.

Ce a căutat Mitropolitul Iosif în acest sfat blasfemic și hiliast? Era neapărată nevoie de semnătura sa pe Apelul pentru Pace? A salvat măcar un suflet amărât de yemenit de la crunta foamete de acolo sau un suflet de copil african măcelărit de războaiele inter-tribale și inter-religioase? Evident, nu. A participat la un simandicos eveniment pentru elite, cu multe vorbe frumoase, cu o pseudo-ideologie a păcii, de aceeași valoare cu pacea proclamată de statele socialiste, și a fost, cu excepția Patriarhului Bartolomeu, „frate” cu Francisc în cine știe ce cult, probabil cel mai important arhiereu ortodox de la acea adunare. Oricum la Paris s-a constatat, la vedetele clericale, o mare acomodare cu noua normalitate covidică și un mare entuziasm în a reforma până și practicile liturgice ale distribuirii euharistiei cu această ocazie. De ce să nu bifeze în agendă și evenimente antihristice?

PS: *Din profeția Sfântului Ipolit, episcop al …Romei: „La inceput se va arata bland, plin de dragoste, linistit, evlavios, plin de pace, urator al nedreptatii, cu sila de daruri si potrivnic idolatriei. Va spune ca ii face placere sa mediteze asupra Sfintelor Scripturi, ca ii va cinsti pe preoti, va cinsti batranetea, ca nu va accepta desfraul, curvia, ca ii este sila de adulter si nu va da atentie acuzelor (impotriva altora), nu va accep­ta juramintele, va fi iubitor de straini, prietenul celor nevoiasi si milostiv. Va face indemnuri la dragoste si nu va avea in general bogatie”. 

Iar unitatea pentru care Domnul s-a rugat Tatălui ceresc este cea întru El, în Biserica Lui, prin Trupul și Sângele Lui! Este cu totul altceva decât acea unitate a marelui „noi” în diversitate și presupune credința în Hristos. Cuvintele Domnului sunt clare. „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

Fraternitatea întru diversitate propovăduită de papa Francisc nu salvează, nu mântuiește! Ea are ca scop final doar o pace politico-socială, iar nu mântuirea aproapelui. Deci, într-adevăr,„nimeni nu se salvează singur” dar despre ce salvare mai e vorba când în numele diversității pe cxare o celebrezi îl lași cu nepăsare pe fiecare într-ale lui, în idolatrie și alte păcate grozave? Despre ce mântuire poate fi vorba când nu se vorbește despre păcat care este cauza tuturor relelor din lume, a bolilor, a morții și a războaielor?! Poate fi pace în aceste condiții? Cel care are la inimă mântuirea aproapelui nu poate să-l lase pe acesta în eroare, știind că își va pierde sufletul. La acea întrunire nu s-a rostit măcar odată numele lui Iisus Hristos ca singurul Mântuitor, Cel ce a ridicat păcatele lumii! Când lumea geme chinuită din pricina patimilor care au dospit în om ducând la înmulțirea fărădelegilor pe care le vedem peste tot, despre ce salvare comună poate fi vorba fără Hristos?

Papa ne arată în Enciclica Fratelli tutti, 231 că ar trebui să ajungem la „convingerea că ne salvăm numai împreună, întâlnindu-ne, negociind, încetând a ne mai combate”! Iată, deci, rețeta pe care papa ne-o oferă pentru a ajunge la pace! Să ne întâlnim, să negociem și să încetăm a ne mai combate! Când anume a spus Domnul nostru Iisus Hristos așa ceva? Ce să negociem? Credința? Adevărul? Ce să încetăm a combate? Minciuna? Asta ar însemna încetarea propovăduirii noastre, în numele unei păci sociale! Înseamnă renunțarea la Hristos în numele concordiei. „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” ne îndeamnă Duhul Sfânt prin gura psalmistului în Psalmul 33, dar nu este vorba despre pacea cu prețul încetării mărturisirii lui Hristos, negociind adevărul, tolerând păcatele împotriva firii, iar acum încuviințând politicile și măsurile celor care au orchestrat marea escrocherie, crimă și inginerie socială Covid19. O astfel de pace e de la diavol, iar dacă o urmăm ea va avea un preț : sufletele noastre.

Ni se propune o nouă arhitectură a păcii prin fraternitatea de sânge întru diversitatea religioasă. Toți oamenii am fost întotdeauna frați întru Adam. Nu am fost și nu suntem opriți de la a le face bine păgânilor! Din contră! Ne arată Mântuitorul în plida samarineanului milostiv. Dar binele trebuie să îl facem în numele lui Hristos! Nu suntem opriți nici de la dialogul cu ei. Din contră, dialogul e necesar pentru a-i aduce la Hristos. Însă, modelele noastre în acest sens rămân Sfinții Apostoli. Nu avem nevoie de modelul nou al papei. Ne spune Scriptura că toți idolii neamurilor sunt demoni și de aceea, suntem opriți de Dumnezeu de la însoțirea ritualică cu cei care îi venerează pe aceștia. A participa la ritualuri bizare care au avut loc la ceremonia întrunirii, în jurul unui „candelabru al păcii” (un nou obiect cultic?) aprins cu un soi de lumânări-făclii, cu masca covidiană pe figură, într-un cadru dominat în fundal de zeități păgâne, cu scopul, chipurile, de a lansa acest apel la pace, dar și o nouă idee de salvare, nu mai este dialog și cu atât mai puțin propovăduire.

În acest discurs anti-propovăduire papa cheamă, voalat, la pace, prin lepădarea de Hristos. Vorbește înșelător despre salvare (mântuire) schimbându-i sensul. Este un discurs care ar trebui să zgârie urechile oricărui ortodox. Să nu uităm că papa este un lider religios, dar și un om politic. Ca șef de stat el subordonează Evanghelia convingerilor și țelurilor sale politice lumești. Evenimentul acesta este unul cu precădere politic și deloc benign. Așa cum arată adminii, el merge în perfect tandem cu toate politicile și acțiunile globaliste de instituire a NOM. Întrebarea este de ce trebuie să ne lăsăm noi ortodocșii antrenați în acțiunile politice ale papei? Susținem că Biserica Ortodoxă (cel puțin cea Română) nu face politică și ezităm să ne implicăm local în vreun fel în politică, adeseori cu renunțarea rușinoasă de a denunța politicile care contravin pricipiilor creștine. De ce participăm la asemenea acțiuni, făcând politica altora, cu atât mai mult cu cât vedem că, de fapt, papa lucrează cu sârg în favoarea forțelor antihristice, netezindu-le calea? Oare ne-am pierdut cu totul discernământul?

Să urmăm îndemnul Sf. Apostol Pavel : “Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?”(II Corinteni 6, 14-16)