Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 439

Iata, Nasterea Ta naste toate!

Pr. Conf. dr. Jan Nicolae
Tags: Nasterea Domnului; Craciun; Sfanta Traditie;
 
Un aspect central al imnografiei siriace, ilustrat din belşug în Imnele efremiene la Naştere şi Epifanie, este legătura sau paralelismul dintre Întrupare şi Botez, pe de o parte, şi dintre Întrupare şi Euharistie, pe de altă parte. Sălăşluirea sau pogorârea lui Hristos în pântecele Mariei este raportată expresiv la pogorârea Sa în pântecele Iordanului şi apoi în pântecele iadului, acestea îmbrăcându-se cu lumina prezenţei sale şi devenind astfel locuri sacramentale: pântecele Fecioarei este sursa, cristelniţa propriului său botez, pântecele Iordanului devine izvorul botezului creştin, iar pântecele iadului, izvor al Leacului vieţii, Euharistia.

În secolul al IV-lea, în tradiţia orientală creştină, palestiniană şi siriacă, Botezul Domnului în Iordan a fost considerat ca „un principiu (început) al Evangheliei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului), o deschidere universală a Botezului şi a unei simţiri ­nemijlocite a lui Dumnezeu. Caracterul treimic al Botezului (Mt. 28, 19) este accentuat deopotrivă cu simţirea divinului (Tatăl prin auz, Fiul prin pipăit, Duhul Sfânt prin vedere). Metafora îmbrăcării, folosită pentru Întrupare, devine relevantă şi pentru botez. Sfântul Efrem dezvoltă o viziune globală a Întrupării, anticipând în imnografia sa efectele sacramentale, baptismale şi euharistice ale Întrupării (Eccl. 36, 3-6): „Râul în care Hristos S-a botezat/ L-a zămislit din nou în chip simbolic;/ pântecul umed al apei/ L-a zămislit întru curăţie/ L-a ţinut în înfrânare,/ L-a făcut să se urce întru slavă./ În pântecele curat al râului/ trebuie s-o cunoşti pe Maria, fiica omenirii,/ care a zămislit necunoscând bărbat,/ care a dat naştere fără vreo legătură trupească/ care L-a cunoscut prin dar/ pe Domnul acelui dar/ Asemenea soarelui în râu, Cel strălucitor în mormânt/ a strălucit pe vârful muntelui/ Şi a strălucit şi în pântece” (S. Brock, Efrem Sirul, p. 107).

Întruparea are deja o dimensiune direct şi explicit baptismală prin îmbrăcarea Fecioarei Maria în veşmântul de slavă, primit prin naşterea ei baptismală pe care o sugerează imnograful, pricinuită de prezenţa lui Hristos în pântecele ei. În acelaşi timp, Botezul are în tradiţia siriacă o puternică şi proeminentă dimensiune pnevmatologică, darul propriu Botezului fiind socotit a fi Duhul Sfânt. Tema veşmântului de slavă leagă Botezul de Întrupare, de sensurile baptismale şi duhovniceşti ale acesteia (Epiph. 4, 19-20): „O, copii ai cristelniţei,/ prunci care fără pată v-aţi îmbrăcat în Foc şi în Duh,/ purtaţi veşmântul slăvit/ pe care l-aţi îmbrăcat din apă/ Oricine se îmbracă în veşmântul de slavă/ Din apă şi din Duh/ Va nimici cu arderea lui/ Creşterea spinoasă a păcatelor sale” (Imnele Nașterii, p. 145).

Haina lui Adam este succesiv o haină paradisiacă (protologică), haină baptismală şi haină eshatologică (Epiph. 12, 1): „În Botez Adam a găsit/ slava pe care o avusese printre pomii Raiului;/ a coborât şi a luat-o din apă,/ s-a îmbrăcat cu ea, s-a ridicat şi a fost cinstit întru ea” (Imnele Nașterii, p. 168).

În acelaşi sens de totalitate a iconomiei mântuirii, în Imnele Naşterii este evocată anticipat Pogorârea la iad a lui Hristos numit „Leacul Vieţii” (sam hayyé), expresie favorită a lui Efrem pentru Euharistie, asemănătoare expresiei Sfântului Ignatie Teoforul „medicamentul/ leacul nemuririi” ( Către Efeseni 20, 3), Nat. 13, 2:

„Să se veselească astăzi Eva în iad,/ căci Fiul fiicei ei/ A pogorât ca leac al Vieţii,/ s-o învie pe maica maicii Sale” (Imnele Nașterii, p. 72).

O altă imagine favorită pentru Euharistie este cea de „Cărbune de foc”, provenind din viziunea lui Isaia din Templu (Is. 6, 6), ea fiind folosită uneori şi pentru Întrupare în tradiţia siriacă: „Cărbunele de Foc, care a venit să ardă spinii şi pălămida (Fc 3, 18), s-a sălăşluit într-un pântece, curăţind şi sfinţind acel loc de chinuri şi blesteme (Fc 3, 16)” (Diatess. 1, 5); Memra despre Domnul nostru 48; Diatess. 1, 25; Nat. 6, 13, „Hristos este un cărbune de foc ascuns în trup” (Imnele Nașterii, p. 54).

Aceeaşi imagine de sorginte euharistică este reluată în contextul Aducerii lui Hristos la Templu, sărutarea Pruncului provocând Prorociţei Ana mărturia divino-umanităţii sub forma unui cântec de leagăn (nusrata): „L-a îmbrăţişat Ana (Lc. 2, 36) apăsându-şi gura ei de buzele Lui şi Duhul s-a pogorât pe buzele ei, ca şi la Isaia, a cărui gură a tăcut până ce I-a deschis-o cărbunele care a fost atins de buzele sale (Is. 6, 6)” (Imnele Nașterii, p. 54).

Paralelismul între Întrupare şi Euharistie

Paralelismul între Întrupare şi Euharistie este redat de multe ori prin metafora perlei sau a mărgăritarului despre care se credea că se formează în adâncul mării atunci când fulgerul de lumină întâlneşte scoica, mărgăritarul („carnea din apă”) formându-se înlăuntrul scoicii. Simbolul mărgăritarului ilustrează în Imnografia efremiană Împărăţia (Mt 13, 45), Adevărul, Credinţa, Biserica, pe Fecioara Maria, Fecioria, dar mai ales taina epiclectică a Întrupării fizice în pântecele Fecioarei şi euharistice în Biserică. Simbolul mărgăritarului rămâne una din caracteristicile teologiei poetice siriace, originea sa fiind în apocrifa Faptele lui Toma. Imnurile despre Mărgăritarul euharistic au o de­săvârşită coerenţă simbolică, fiind adevărate bijuterii ale literaturii patristice, imnograful posedând perfect tehnica „mărgelelor de sticlă”, a polivalenţei simbolurilor, acelaşi termen (slihe) fiind folosit pentru a desemna pe apostoli, pe cei trimişi, pe căutătorii de perle (scufundătorii după mărgăritare) şi pe neofiţi, care după scufundarea baptismală primeau Mărgăritarul (Fid. 85, 6-8): „Oameni dezbrăcaţi s-au scufundat şi te-au scos la lumină,/ Mărgăritarule” (S. Brock, Efrem Sirul, p. 119).

Locul central în acest festival tipologic şi cascadă de simboluri care leagă Întruparea de Euharistie într-o tapiserie fină îl deţine de departe Fecioara Maria, alături de Sfântul Duh (ruha d-qudsha), care, fapt semnificativ, în limba siriacă este de gen feminin.

În tradiţia liturgică siriacă, Buna Vestire (Subbara) nu era sărbătorită în duminica dinaintea Naşterii, ca în prezent, ci pe 10 Nisan (aprilie), fixându-se acest soroc pornind de la data presupusă a Bunei Vestiri primite de Zaharia în Templu, adică 10 Tishri. Comentariile Sfântului Efrem fac deseori apropieri structurale între Fecioara Maria şi Euharistie, prin figura Mielului care la 10 Nisan a intrat în pântecele Fecioarei Maria, Mieluşeaua. Tema euharistică a mielului pascal se metamorfozează într-una duhovnicească, salăşluirea lui Dumnezeu în cel care se cuminecă şi încetarea sterilităţii gândirii prin înduhovnicirea minţii şi bucuria doxologiei, Nat. 5, 10: „De praznicul acesta al Naşterii, fiecare să-şi încununeze uşa inimii sale! Duhul Sfânt să dorească să intre pe ea ca să se sălăşluiască înă­untru şi să dea sfinţire. Căci iată, El umblă pe la toate uşile ca să vadă unde să Se sălăşluiască” (Imnele Nașterii, p. 50).

Sebastian Brock a evidențiat preferinţa Sfântului Efrem pentru schemele simetrice, pentru complementaritate şi echilibru în evocarea figurilor Primului Adam şi a celui de-al Doilea Adam, în derularea imaginilor nupţiale ale lui Israel, Bisericii şi Fecioarei Maria. Cea mai preţioasă calitate a acestei imnografii este aceea a proeminenţei simbolului care realizează un subtil echilibru în registrul temporal între nivelurile protologic (primordial), istoric şi eshatologic.

Imaginea Fecioarei ca Mireasă reia prezentarea ei ca figură paradigmatică, ideală de relaţie a omului cu Dumnezeu, cămara de nuntă fiind propriul ei trup, Nat. 11, 1-5: „Nimeni nu ştie, Doamne, cum să o numească pe maica Ta! (…)/ Ea singură este Maica Ta şi sora Ta împreună cu toţi./ Ţi s-a făcut maică şi Ţi s-a făcut soră. Ba chiar e/ şi mireasa Ta împreună cu toate fecioarele curate./ Întru toate, iată, ai împodobit-o Tu, Cel ce eşti/ Frumuseţea maicii Tale” (Imnele Nașterii, pp. 68-69).

Sărbătorile lui Hristos: nunţile cerului cu ţărâna

Cea mai expresivă întâlnire între Liturghia cosmică şi Liturghia eclesială, între geniul prozei biblice şi cel al poeziei arhaice populare mesopotamiene, în această perspectivă cosmo-teologică, se află în prezentarea sărbătorilor lui Hristos ca praznice şi nunţi (hierogamii) ale pământului sau ţărânei-mamă cu cerul, Res. 4, 4-5: „Iată luna lui Nisan ţese şi îmbracă pământul. Făptura se acoperă cu un veşmânt multicolor. E haina florilor şi mantia bobocilor. Maica lui Adam (pământul, ţărâna) se acoperă de praznicul lui Nisan într-o haină neţesută de mâini omeneşti. Se bucură că Domnul ei a pogorât ca să ridice pe fiul ei (Adam). Două praznice pentru pământ şi două nunţi deodată: cea a Domnului şi cea a fiului său (Adam). (4) / Ca sânul şi pântecele (‘ubba) mamei ei e pământul pentru toate cele vii şi ca un acoperământ pentru cei morţi. O, pământule, care îmbraci pe toţi cei goi, dar pe care nimeni nu-l poate acoperi! Luna lui Nisan îmbracă goliciunea Lui şi acoperă ruşinea Lui ca pe Noe cel dezgolit. Pe strămoşul tuturor L-au acoperit cu o haină cei doi fraţi (Fc 9, 23). Iar pământul, maica tuturor, l-a acoperit cu mantie de flori singură luna lui Nisan” (Imnele Învierii, pp. 202-203).

Luna lui Nisan uneşte într-o unică perspectivă cosmo-eclesială paradisiacă, adică eshatologică, zămislirea, moartea şi Învierea Domnului, deci Buna Vestire (Întruparea) şi Paştile. Pogorârea Domnului în pântecele iadului este şi o pogorâre în sânul (’ubba) pământului, ţărâna-mamă din care a fost luat protopărintele Adam şi în care se odihneşte strămoşul Noe, părintele celei de-a doua lumi. Figura care face legătura cu acest univers arhaic şi care se suprapune arhetipal preluându-i potenţialităţile simbolice este cea a Fecioarei Maria.

Învierea este o încununare a Domnului, o împlinire a tuturor celor săvârşite în istoria mântuirii. Cele mai importante elemente ale ciclului hristologic, Zămislirea şi Învierea, petrecându-se în aceeaşi perioadă a anului, sunt aduse în acest spaţiu simbolic al lui Nisan, luminându-şi reciproc semnificaţiile. Elementul simbolic al cununii de spini, legat şi el cumva de universul vegetal al ciclicităţii, cere elementul opus, al unei încununări reale, o cunună universală de slavă, Res. 4, 14: „În luna lui Nisan Cel ales S-a îmbrăcat în milă, a pornit şi a coborât din cer. În luna lui Nisan a fost încununat de mulţimea izbânzilor sale. A urcat din adânc. Şi morţii cei înviaţi Ţi-au împletit cunună. Ucenicii mângâiaţi ţi-au împletit cunună. Iar îngerii, minunân­du-se de lupta Ta, Ţi-au împletit şi ei cunună. În locul cununii de spini Îţi împletesc cunună de slavă toate făpturile” (Imnele Învierii, pp. 204-205).

Cununa ca element de glorificare/ proslăvire a făcut o mică carieră în literatura patristică. Imaginea Fecioarei Maria ca Mireasă feciorelnică este adusă expres în contextul nupţial şi miraculos al nunţii din Cana, Nat. 8, 18: „Săltau de bucurie mirii cu miresele lor: Binecuvântat este pruncul a cărui mamă s-a făcut mireasă feciorelnică,/ sfântă! Fericită a fost nunta la care ai fost de faţă! Chiar dacă vinul ei sfârşeşte dintr-o dată, prin Tine el se înmulţeşte din nou” (Imnele Învierii, pp. 204-205).

Îndumnezeirea (theosis) umanului, o doctrină socotită „elenistică” (A. Harnack), apare în mod clar în Imnele Naşterii, la Sfântul Efrem, socotit ca unul dintre Părinţii Bisericii cel mai puţin elenizat. Theosis este finalitatea Întrupării şi element teleologic al comunicării reciproce a însuşirilor între dumnezeire (Haylâ) şi umanitate în Persoana lui Hristos, Nat. 8, 2: „Lăudat fie Înţeleptul Dumnezeu, Care a legat şi a însoţit Dumnezeirea şi umanitatea, Una din înalt, alta din adânc! A amestecat cele două firi ca nişte culori şi s-a ivit o icoană: Dumnezeul-om. Laudă răsăritului dumnezeiesc-omenesc” (Imnele Nașterii, p. 59).

Termenul siriac (Hultânâ) folosit de Sfântul Efrem pentru această sinteză hristologică apare cel mai des în legătură cu comuniunea euharistică, evocând legătura directă dintre Întrupare şi Euharistie. Pe de altă parte, theosis-ul efremian înseamnă înfiere, a deveni copii ai lui Dumnezeu, iar termenul semitic bar, prin care este desemnată această stare ce implică ideea de moştenire şi de împărtăşire a atributelor părinteşti.

Expresia „pământ uscat” (cf. Ps. 63, 2; 143, 6) o desemnează în mod curent pe Fecioara Maria în calitate de femeie, pământul-mamă, care n-a cunoscut sămânţa şi care ascultă supus (Nat. 18, 13; 26, 6). Cea mai cuprinzătoare imagine feminină din universul imnografiei efremiene este aceea a pântecelui (‘ubba) sau sânului în sensul de lăuntru, folosită pe rând pentru sânul Tatălui, sânul sau pântecele Fecioarei Maria, sânul celor care trăiesc în castitate (nakphutâ) şi pentru sânul creaţiei, descriind astfel sălăşluirea universală a Cuvântului (Meltâ) lui Dumnezeu, Res. 1, 7: „Cuvântul Tatălui a ieşit din sânul Său şi a îmbrăcat trup din alt sân. Dintr-un sân în alt sân a trecut şi a umplut sânurile feciorelnice. Binecuvântat Cel ce S-a sălăşluit întru noi!” (Imnele Învierii, p. 194).

Sălăşluirea Cuvântului (Meltâ) în sânul creaţiei este tema câtorva dintre cele mai frumoase imnuri efremiene la Naştere (Nat. 4; 21 şi 23), într-unul dintre ele fiind numit „Pieptul sau Sânul Viu al vieţii”, într-un registru poetico-teologic în care se înfăţişează antinomiile Întrupării. Sălăşluirea (shra) Cuvântului în lăuntrul nostru ca expresie profundă a Întrupării are şi un tâlc mistic, sugerând locuirea slavei lui Dumnezeu (ebr. shekinah sau sr. shekinta) în sânul Fecioarei Maria şi în cei credincioşi prin comuniunea euharistică, aşa cum aceasta locuia odinioară în Templu.

Deşi sărbătoarea Naşterii, prăznuită la mijocul secolului al IV-lea, la 6 ianuarie, era una de sinteză, cuprinzând mai multe elemente comemorate liturgic, asemenea Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Efrem o numeşte „căpetenia sărbătorilor” (rab haylâ) (Nat. 21, 2) şi întâiul născut între toate praznicele” (Nat. 22, 1): „Să nu socotim privegherea noastră de azi drept o priveghere de toate zilele! E un praznic a cărui plată e de sute de ori mai mare, căci e un praznic care cu veghea lui se luptă cu somnul, un praznic cuvântător, care cu glasul său luptă cu tăcerea. E înzestrat cu toate bunătăţile, e căpetenia oştirii sărbătorilor şi a tuturor bucuriilor” (Nat. 21, 2), „Binecuvântat Cel ce S-a micşorat nesfârşit ca să ne înalţe nesfârşit!” (Imnele Nașterii,
p. 96).

Sărbătoarea Naşterii este o sărbătoare a credinţei, un prilej de bucurie şi jubilaţie a bisericilor, căci fericirea celor care cred este mai mare decât a celor care au fost martori prin vedere, Nat. 23, 5; 7-9: „Naşterea Ta, Doamne, s-a făcut maică a tuturor făpturilor, fiindcă a zămislit şi a născut din nou umanitatea care Te-a născut. Ea T-a născut trupeşte, iar tu ai născut-o duhovniceşte. Numai de aceea Te-ai născut, ca să naşti pe oameni după asemănarea Ta. Iată, Naşterea Ta naşte toate. Binecuvântat să fie Cel ce S-a făcut tânăr şi a întinerit toate! (5) (…) Ziua Naşterii Tale se aseamănă Ţie; căci e binevenită şi e vrednică de iubire ca şi Tine” (Imnele Nașterii, pp. 108-109).

 

(Pr. prof. dr. Jan Nicolae, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia)

24-12-2023
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu