Steaua de la Betleem

        Memoria lumii, veselă sau tristă, recentă sau uitată, pierdută sau prefăcută, scrisă sau rostită, iată, mai are încă o ramură tainică şi vie: amintirea colindelor. Ele renasc anual, trezite din toropeala hibernală de freamătul văzduhului străluminat de Steaua de la Betleem. La trei zile după noaptea cea mai lungă a anului, colinda vesteşte omenirii prima suflare, primul gângurit al Dumnezeului Prunc, născut din Fecioară. Se naşte a doua oară, după ce, aşa cum mărturisim credinţa „întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”. Adică, înaintea veacurilor, a timpului şi spaţiului. „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o Fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.” Asemenea şi astăzi, născut, nu făcut. Dar cum?... Şi de ce?... „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.” Aşadar, iată răspunsul: S-a făcut om pentru a noastră mântuire. Altminteri, nu ar mai fi fost cu putinţă salvarea lumii din pribegia căderii din Rai în capcanele satanice răspândite în toată lumea întunecată după despărţirea de Creator.

Mai întâi, lumea a fost spălată 40 de zile la Potopul din vremea lui Noe şi refăcută de urmaşii săi, Sem, Ham şi Iafet. Apoi a fost schimbată şi luminată 40 de ani de îngerul călăuzitor spre Ţara Făgăduinţei, după îndelungata pedeapsă a robiei egiptene de peste 400 de ani, a poporului iudeu.

Din acele grele încercări, păstrate în istoria iudaismului, s-a alcătuit inestimabilul tezaur al cunoaşterii trecutului nostru antic, Vechiul Testament. Din sutele sale de pagini, răzbat constant chemările de îndreptare ale Creatorului către poporul Său, atras mereu spre beţiile şi deliciile carnale ale duhurilor răzvrătite, alungate şi ele din ceruri, devenite idolii cărora li se închinau neamurile acelor vremuri. Încercările profeţilor şi proorocilor, aleşi şi instruiţi chiar de Domnul Savaot, arareori au avut efecte de corectare asupra poporului iudeu. Chiar Moise, căruia Iahve i-a vorbit direct şi i-a înmânat Tablele Poruncilor, pe Sinai, primul manual de învăţături al lumii, a avut îndoieli în pustietatea Exodului când i-a lipsit încrederea deplină în atotputernicia Domnului, la îndemnul Căruia, de a lovi stânca cu toiagul pentru ca apa să izvorască în faţa oamenilor însetaţi. Atunci a avut o clipă de ezitare la şoapta ispititorului, şi, înainte de a izbi piatra, s-a întrebat: Oare, dacă voi lovi cu toiagul, va ieşi apă din piatră? Pentru acel moment de neîncredere în omnipotenţa divină, nu i s-a mai îngăduit lui Moise să intre în Ţara Făgăduinţei, ci doar să o privească din depărtare înainte de a muri. Însă prezenţa lui Moise pe Tabor, alături de profetul Ilie, sub aura orbitoare a Luminii necreate ce izvora din dumnezeiasca transfigurare a Mântuitorului Iisus Hristos, ne vesteşte cum iubirea proniatoare a Creatorului străpunge imanentul terestru pentru ca şi noi să zărim cu mintea, sufletul şi inima cât de aproape de noi sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Proximitatea Sfintei Treimi faţă de creaţie este vizibilă, palpabilă şi inteligibilă doar de raţiunea umană, cea asemenea chipului Creatorului. Neascultarea oprise rodirea seminţelor divine în fiinţa omului, deviată spre o altă asemănare, fără chip. Iată pricina hotărârii Domnului de a interveni El Însuşi în Opera Sa, pentru a o îndrepta către Împărăţia pierdută. Dar nu în ipostasul Slavei Dumnezeirii Sale, ca pe Sinai, ci în modestia omului obişnuit, ce avea să se nască nu departe de Ierusalim, nu în bogăţia unor palate, ci doar într-o peşteră, adăpost al păstorilor în timpul iernii. Însă această simplitate va fi fost tainic încununată cu dumnezeieştile minuni ce vor reînnoi lumea, dintre care prima a fost…

STEAUA DE LA BETLEEM

Atunci, Întruparea Fiului Tatălui Ceresc în peştera Betleemului a despicat timpul în două: de la Creaţia lumii şi până la Naşterea Fiului pe pământ, apoi, de la Învierea şi Înălţarea Sa la cer şi până la Parusia, a doua venire, de la sfârşitul veacurilor. Nu a fost o ruptură a creaţiei, ci o intervenţie directă şi personală a Creatorului în Opera Sa. Ruptura se produsese la alungarea cuplului adamic din Eden din pricina nesupunerii lor în faţa interdicţiei Domnului de a gusta din fructul otrăvit al pomului cunoaşterii. De aceea Salvatorul a coborât în lumea rătăcită, pentru a o dezrobi din lanţurile duhurilor căzute. Grea lucrare, ce nu putea fi împlinită decât prin pilda jertfei Personale a Mântuitorului. Şi atunci S-a pogorât în lumea creată de Tatăl, smerit şi golit de Slava Dumnezeirii Sale, născut ca un Prunc, precum toţi pământenii, din Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt.

Evenimentul crucial al Întrupării Domnului fusese prevestit cu peste şapte secole mai înainte de către profetul Isaia (7; 14): „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel. Numele acesta afirmă limpede minunea ce urma să se petreacă peste sute de ani: tradus, înseamnă Dumnezeu este cu noi.

Această frază avea să fie piatră de poticnire peste trei sute de ani, când regele Egiptului, Ptolemeu al II-lea Filadelful, a chemat la Alexandria şaptezeci de cărturari din Israel pentru a traduce în greceşte Vechiul Testament, ca şi alte naţii să aibă acces la învăţăturile iudaice. Astfel s-a născut Septuaginta, prima carte de căpătâi a lumii. Printre traducători se afla şi Simeon care refuza să tâlcuiască cuvântul ebraic alma în grecescul fecioară, convins fiind că o fecioară nu poate naşte fiu, ci doar, aşa cum credea el, o femeie tânără. După ce un înger nevăzut i-a corectat de două ori eroarea, iar Simeon, crezând că vreun coleg şterge cuvântul şi revenea la greşeală, a auzit un glas zicându-i: „Traducerea corectă este , şi dacă nu crezi, să nu mori până o vei vedea pe cea care va naşte astfel”. De aceea Simeon nu a murit decât la vârsta de trei sute optzeci de ani, când S-a născut Mesia din Fecioara Maria.

Minunea a rămas în memoria mântuirii, asemenea altei proorociri făcute de un contemporan al lui Isaia, anume profetul Miheia, căruia Domnul i-a transmis acest mesaj pentru posteritate: „Iar tu, Betleeme, casa Efratei, mic eşti a fi între miile lui Iuda; dar din tine Cineva Îmi va ieşi în Israel să-i fie lui Cârmuitor” (Mi 5; 1) Iată cum, înainte cu şapte veacuri, Bunul Dumnezeu a anunţat limpede locul unde Îl va trimite pe Cârmuitorul Israelului, la sorocul vremii. A prevestit nu doar poporului ales, dar şi celor de la răsărit, de unde, iată au ajuns la timp, chiar în seara Naşterii…