Cetatea SOROCA. Cavaleri de strajă la hotare

Cetatea lui Ștefan de la Soroca, aflată pe Nistru, la 160 km nord de Chișinău, e unul din cele mai cunoscute obiective turistice ale Moldovei de peste Prut. Data trecută am ratat-o, era închisă pentru ample lucrări de reconstrucție. Dar când am revenit pe meleagurile basarabene, a fost prima pe listă. O întâlnire istorică.

Mai avem puțin și ajungem. Recitesc din materialul de documentare de pe site-ul primăriei orașului: „…oricare alţii s-ar fi risipit în lume (…) Noi am rămas cu sabia în mînă de strajă la toate zările, iar cînd s-a frînt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi iată suntem tot acasă.” Cu acest citat al lui Nicolae Iorga își începe prezentarea Nicolae Bulat, Directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Soroca. Îmi închipui un domn sobru, la costum și cravată, conducând o echipă întreagă de angajați. 

Dar să mă întorc la lectură: „Suntem la noi acasă datorită brîului de cetăţi ridicate de-a lungul Nistrului de primii voievozi ai Ţării Româneşti Moldova: Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea Albă. Cetăţi care, alături de alte fortificaţii, au fost o parte familiară a peisajului şi anturajului medieval al Moldovei şi al Sorocii inclusiv...

 

Autorul iese din tiparele formulate în limbaj de lemn, care caracterizează în general prezentările de genul acesta. Chiar îmi place nota personală pe care o dă:

„Ne luăm îndrăzneala de a presupune o tendinţă din subconştient de apărare şi de ce nu, comună, a ţărilor europene, prin acest sistem de apărare la marginea Europei civilizate. Această barieră fiind şi o garanţie de existenţă a lumii creştine. Această tendinţă, nefiind desigur politică, doar chiar de la începuturile sale tînărul principat al Moldovei a fost nevoit să se afirme cu arma în mînă împotriva acelor vecini dornici de a dezmembra noua formaţiune politică.

O, da, recunosc patriotismul pe care l-am întâlnit la cele mai înalte cote la basarabeni în ultima călătorie. Mi-ar plăcea să îl întâlnesc pe omul acesta! Ce gând imposibil... E directorul, nu un simplu muzeograf. Parcă aș îndrăzni însă să bat la ușa biroului lui...

 

Parcăm lângă impunătoarea clădire. Ce sentiment de întoarcere în istorie... „Ştefane, Măria Ta,/ Scoală-te, Sfinte...” – începe să îmi sune în minte melodia. E destul de puțină lume. Ce bine! Îmi plac vizitele tihnite, limpezi. Aflăm însă curând motivul tihnei, care e... cumplit: lunea și MARȚEA cetatea e închisă. „Zile de odihnă” scrie frumos la intrare. Frumos, frumos, dar noi am venit de la sute de kilometri... Panica însă e luminată de o rază de nădejde. Niște oameni binevoitori ne oferă numărul de telefon al custodelui muzeului, care e... Nicolae Bulat!

 ---  Sunați-l, sunați-l!

Părintele Sergiu, gazda noastră, formează numărul. Duce o discuție de lămurire în care rugăciunile noastre ating cote maxime. Apoi închide.

  --- Vine!

Doamne, ce ușurare! Ne bucurăm de briza Nistrului, ne plimbăm, facem câteva poze. Și iată, în câteva minute apare cavalerul cetății. Călare! Pe bicicletă. Ce apariție! De la primele cuvinte în care pare că ne ceartă că stricăm rânduiala programului, îmi dau seama că este cu adevărat un personaj! Îndrăznim să pășim în urma lui și a bicicletei pe poarta mare, de fier.

 

Ne întâmpină un panou de pe care spicuiesc câteva informații despre Cetatea Soroca:

„Este atestată documentar în Tratatul de pace moldo-polonez de la 12 iulie 1499...

Așa este. Arată foarte bine și la interior.

 

Ghidul nostru își parchează burzuluit bicicleta într-un depozit și iese parcă alt om: gazda perfectă, sufletul cetății. Ne aruncă într-un discurs învolburat, acaparator. Pune atâta viață în ceea ce spune, încât mă trezesc într-un iureș de întâmplări de acum sute de ani. Pârcălabi, oșteni, atacatori, tătari, țari, săgeți, pace, război, furt de țară, tras în țeapă... Vorbitorul nostru întrupează în multe întâmplări chiar câte un personaj sau un apărător al cetății și vorbește la persoana întâi:

— Ia uite podul-balansoar de la intrare și capcana: o podea din două părți, care se lasă în jos. Dedesubt e o groapă cu țepușe. Noi schimbăm des țepușele, ca să fie mereu proaspete! Și cum suntem mai șugubeți din fire, scriem pe țepușe cu cuțitul: Bine ați venit la noi, la Soroca!

Dăm să ne amuzăm, dar oșteanul lui Ștefan nu ne lasă și continuă vijelios:

— Am stat cu sabia în mână la toate zările! Și când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc. Și am opus rezistență brutalității inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!

În fine, se îndură de noi și ne slăbește din trăirile intense. Ne dă niște date tehnice – din care rețin ziduri groase de 3 metri și înalte de 25-30 – apoi ne trimite să bântuim după plac. Ascultători, ne răspândim prin cetatea rotundă. Urc scări, multe scări, și mă uit pe toate ferestruicile. Ba în afară unde văd tătarii venind de dincolo de Nistru, ba înăuntru unde văd pregătindu-se arcașii lui Ștefan, ba în partea cealaltă unde se întinde liniștit și contemporan orașul Soroca...

Ce poate face un om pasionat! Ies ostenită din cetate, de parcă aș fi fost la vreo bătălie medievală. Cavalerul vine în urma noastră și încuie porțile mărețe. Își coboară priceput calul-bicicletă pe rampa de acces. Ne salută fastuos și dispare tainic, cum a și apărut, călare pe bicicletă. Ce oameni strașnici ai pus la hotare, Ștefane, Măria Ta!

 

Doinește Nistrul

Doinește Nistrul noaptea, cînd apele vin toate,