Domn si Sfant

Domn și Sfânt

Gânduri despre sfințenie

Scrierea acestor rânduri are ca temei anumite contestații cu privire la sfințenia celui între voievozii noștri Ștefan cel Mare și Sfânt. Departe de a dori să scriu un articol pentru a certa pe cineva dintre aceia care se îndoiesc de sfințenia domnitorului, doresc doar să trag atenția că, o asemenea părere, nu se poate naște decât dintr-o viziune reducționistă asupra sfințeniei, în particular, și a ortodoxiei, în general. Cu alte cuvinte, persoanele în cauză, încercând să explice de ce Ștefan cel Mare nu este sfânt, nu fac altceva decât să exprime ideile unei minți ce s-a autonomizat față de Dumnezeu, practic, își rup cugetarea cu totul de cugetarea lui Hristos. Spun aceasta întrucât Biserica și însăși ortodoxia este expresia vizibilă a cugetării lui Hristos, cugetare care poartă în sine un singur scop pentru fiecare dintre oameni, anume îndumnezeirea.

Nu doresc să intru, sub nicio formă, în aspectele tehnice legate de recunoașterea calității de sfințeniei a cuiva, calitate pe care nu Biserica o oferă, prin organele sale competente, ci Însuși Dumnezeu. Biserica doar recunoaște această calitate în urma unor dovezi de necontestat dintre care nu vreau să enumăr decât două dimensiuni: evlavia poporului față de sfântul respectiv și permanentizarea trăirii acestuia față de reperul Hristos.

Foarte important de înțeles pentru raportarea noastră la Biserică este că noi trebuie să aflăm modul de viețuire al acestuia și descoperirile dumnezeiești despre sfințenia sa. Este foarte important de reținut că, în cadrul dosarului susținerii canonizării oricărui sfânt, depus la organele bisericești competente, există documente extrem de bine redactate, complexe, complete, care evidențiază, susținut de dovezi concludente, toate cele expuse mai sus, față de multe alte dimensiuni avute în vedere cu privire la viața sfântului în discuție. Mai departe, cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la soluționarea respectivului dosar, în urma unei verificări și studieri atente a tuturor celor depuse spre susținerea canonizării și, nu în ultimul rând, în stare de post și rugăciune – pentru a putea primi încredințare de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt –, ajung la concluzia respectivă, aceasta fiind voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fie că persoana este declarată sfântă sau nu, decizia Bisericii trebuie respectată și, mai mult decât atât, trebuie primită în inimile noastre și trăită ca atare – indiferent dacă avem sau nu evlavie la sfântul respectiv, întrucât orice gând al nostru aflat în opoziție cu gândul Bisericii, ne aduce într-o stare de neascultare față de Hristos. Unii dintre noi dorim, practic, ca Biserica să își săvârșească rânduielile după voia noastră, aceasta nefiind sub nicio formă, în cele mai multe cazuri, subordonată voii lui Hristos. Atâta vreme cât noi nu ne curățim inima de patimi, cugetarea noastră, ca reflex al rațiunii – putere rațională a sufletului -, nu se poate bucura de a se boteza în cugetarea lui Hristos. În această stare, cugetarea noastră devine modalitate de exprimare a patimilor ce își au sălaș în inima noastră, cu alte cuvinte ale demonilor ce ne ispitesc. În momentul în care noi ne ridicăm împotriva voinței Bisericii – afară de erezie -, mânia și pofta, ca și puteri sufletești iraționale, se manifestă contrar firescului ontologic al omului și nu spre slava lui Dumnezeu.

Nădăjduind că am exprimat cum ar trebui să fie comportamentul ortodoxului față de Biserică, atâta vreme cât dorește a se legitima ca fiind al lui Hristos, voi încerca să reflectez asupra conceptului de sfințenie. Din absolut toate contestările sfințeniei unora sau altora, reiese foarte clar faptul că reprezentarea contestatarilor este că sfințenia se circumscrie unei liste de cerințe care devin condiții de eligibilitate pentru ca cineva să fie trecut de Biserică în rândul sfinților. Cu alte cuvinte, se condiționează sfințenia cuiva de o listă ce trebuie epuizată în sensul unei proceduri de auditare lumească. Aceștia iau în considerare, în general, moralitatea vieții celui ce urmează a fi sfințit. Aceasta este cel puțin o viziune incompletă. Ceea ce ei gândesc ca și moralitate reprezintă, în fapt, puritatea, curățenia viețuirii sfântului respectiv, aceasta fiind o premisă necesară în procesul sfințirii dar, nici pe departe, absolută ca valoare în cadrul procesului. Ceea ce este fundamental în procesul sfințirii este modul de raportare al omului respectiv la Dumnezeu.

În primul rând, oricât de bine ar trăi un om, respectând cerințele pentru a se uni cu Hristos, rămânând până la sfârșitul vieții ascultător rânduielilor Bisericii, nu are nicio asigurare că se va sfinți. Sfințenia este împreună lucrare cu Hristos și se obține numai prin har dumnezeiesc. În acest sens, omul nu poate fi sigur de sfințenie, prin intermediul bunei viețuiri, chiar în acord cu rânduielile Bisericii. Sfințenia este un dar Dumnezeiesc, prin excelență, primit prin har dumnezeiesc, prin Duhul Sfânt, în urma judecății personale. În altă ordine de idei este sfânt cineva care a fost sfințit.

Singurul Sfânt și Izvor al sfințirii fiind Dumnezeu, omul are nevoie, pentru a se sfinți, să se împărtășească de dumnezeire, să se unească cu Hristos. Pentru asta trebuie să își recunoască calitatea de păcătos și nu de drept, să vină către Hristos pentru a se curăți, să înțeleagă ce îi cere Hristos pentru a deveni al Lui și să trăiască după aceste cerințe, toate subsumându-se iubirii. Cine nu acceptă toate acestea, pentru a fi sincer față de sine însuși, trebuie să inverseze toate cuvintele Mântuitorului aflate în Evanghelie, căci acestea nu pot sta împreună cu părerile lor contestatare.

Astfel, în momentul când cineva se îndoiește de sfințenia cuiva declarat astfel de Biserică, practic contestă judecata lui Hristos, declarând că judecata a fost greșită. Încearcă, prin această declarație, să circumscrie mintea și inima lui Hristos, celor ale omului, modul de cugetare și judecată al lui Dumnezeu fiind cu totul diferit de modalitatea noastră de a vedea lucrurile, neputând considera diferențele implicate, întrucât în Hristos s-a unit atât firea umană cât și cea Dumnezeiască, iar firea dumnezeiască nouă ne este inaccesibilă complet ca înțelegere, înțelegând doar parte din lucrarea lui Dumnezeu.

Viața Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Nu mă voi apleca într-un mod deosebit asupra vieții sfântului voievod, prin prisma detaliilor biografice ci voi încerca, cu rugăciunile sfântului, să trec în revistă viața sa într-un asemenea mod care să evidențieze sfințenia sa.

Marele nostru voievod a domnit în Moldova între anii 1457 – 1504, s-a născut din Bogdan Vodă, din neamul Mușatinilor, și din Doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor, și a trăit într-o perioadă extrem de complexă din punct de vedere istoric, cu implicații duhovnicești aprige și de netăgăduit. În acest sens, Sfântul Ștefan cel Mare a fost contemporan cu regi, împărăți și sultani foarte cunoscuți, ale căror ambiții, neținute în frâul duhovnicesc, au pus în mișcare ample schimbări, mai ales în spațiul european. Din aceste motive, Sfântul Ștefan cel Mare a fost nevoit să ducă războaie împotriva Imperiului Otoman, Regatului Poloniei și Regatului Ungariei: „Noi, cu toată puterea noastră pe care ne-a hărăzit-o nouă Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiţi foarte, cu toată râvna şi îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre [...]”[1].

De obicei, atunci când se tăgăduiește sfințenia marelui voievod, una dintre dimensiunile luate în discuție este cea legată de viața sa de familie. Prima precizare ce trebuie făcută atunci când discutăm de cele trei căsătorii ale sale, legiuite de și în sfânta Biserică, este aceea că parte din slujirea unui domnitor față de neamul său este și aceea de a lăsa un urmaș care, cu vrednicie, să îi urmeze la conducerea țării. Această condiție nu ar trebui să țină seama de vremurile aprige în care trăiește un domnitor sau de tragediile ce pot apărea în viața sa de familie. În cazul Sfântului Ștefan cel Mare, aș spune că mai ales din pricina vremurilor vitrege traversate de el și a necazurilor cu care s-a confruntat în viața de familie, această condiție trebuia împlinită: prima soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a trecut la Domnul după patru ani de căsnicie (1463 – 1467); a doua soție, Maria de Mangop, din familia Asanilor Paleologi, a răposat după o căsătorie de cinci ani (1472 – 1477). Dincolo de aceste fapte, cinci dintre copiii săi au trecut la Domnul în timpul vieții domnitorului, rămânând în viață doar Bogdan al III-lea, ca urmaș la tron, fiul din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și a Mariei Despina. Dacă nu se privesc aceste trei cununii în lumina obligațiilor avute de domnitor pentru neamul său și posteritatea acestuia, se poate cădea foarte ușor într-o judecată imprecisă a temeiurilor sale, față de acest subiect.

A doua chestiune adusă în discuție, mai mereu, este cea legată de presupusa multitudine a vlăstarelor nelegitime ale domnitorului. Dintru început, ar trebui să li se atragă atenția contestatarilor respectivi că, pentru a se dumiri cu privire la aceste aspecte, este absolut necesar a se consulta izvoarele istorice cu privire la viața domnitorului și nu doar să reproducă pasaje din poveștile și folclorul popular. Dacă vor aborda această poziție sinceră, mai ales față de ei înșiși, vor ajunge la concluzia că aceste ipoteze sunt total false, ele nefiind altceva decât rodul celor care, de sute de ani, încearcă să dezmembreze sau, cel puțin, să păteze reperele istorice fundamentale ale neamului românesc.

În cadrul acestui subiect, dovezile sunt categorice, în sensul în care voievodul a avut un singur fiu în afara căsătoriei, pe Petru Rareș. Faptul că Petru Rareș va ajunge, la rândul său, cel mai merituos urmaș al voievodului, un mare voievod la rându-i, mare ctitor de biserici și prețuitor al moștenirii duhovnicești lăsată de tatăl său, se datorează, în cea mai mare măsură, profundei pocăințe a voievodului cu privire la greșeala făcută și a rugăciunilor sale pentru iertarea păcatului. Cred că nu mai este nevoie să dăm mulțimea exemplelor scripturistice care circumscriu această modalitate de a transfigura un astfel de păcat, în urma smereniei, pocăinței și a rugăciunii, celei mai autentice tradiții ortodoxe.

Sfântul Ștefan a fost numit Mare pentru a fi înțeles că numeroasele sale biruințe au fost obținute prin ajutorul lui Dumnezeu, iar cele două înfrângeri suferite au fost spre smerenia sufletului său și spre întărirea credinței în Dumnezeu: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”. Sfântul Ștefan, “Atletul creștinătății”, după cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, și-a iubit îndeosebi țara și neamul, păstrând vie tradiția înaintașilor săi, mai ales în ceea ce privește apărarea libertății neamului de a se închina lui Hristos, în fața Căruia Sfântul Ștefan și-a plecat genunchii inimii sale pentru a primi iubire și putere jerfelnică întru lupta pentru neatârnarea ființei neamului. Titulatura sa a fost acceptată în toate colțurile țării noastre, cu mult înainte de a fi declarat sfânt de Biserică.

În luptele sale, Sfântul Voievod Ștefan a cerut, permanent, și a primit ajutorul sfinților militari, mai ales ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință, ale Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ale Sfântului Procopie și ale Sfântului Arhanghel Mihail. Drept dovadă a evlaviei sale deosebite pentru acești sfinți, Sfântul Voievod a ales, anume, anumite zile în care a dat unele lupte: 8 noiembrie, ziua Arhanghelului Mihail (campania din Țara Românească, din anul 1473); 8 iulie, ziua Sfântului Procopie (lupta de la Râmnic, din anul 1481); 26 octombrie, ziua Sfântului Dimitrie (lupta de la Codrii Cosminului, din anul 1497). În acest sens, Grigorie Ureche ne lasă o mărturie foarte importantă despre lupta de la Râmnic: „Zic să fie arătat lui Ştefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhă oştii lui. Ci ieste de a-l şi crederea acestu cuvântu, că, daca s-au întorsu Ştefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuţi, unde trăieşte şi pănă astăzi”[2].

Ca și fapte de vitejie, acestea stau mărturie sfințeniei sale, dimpreună cu înscrisurile ce au ajuns până la noi, prin izvoarele istorice fundamentale pentru acea perioadă. În acest sens, voi enumera doar câteva din izbânzile asupra celor ce vrăjmășeau ființa neamului nostru, din acele timpuri. În anul 1475, cu puțin timp după cucerirea Cosntantinopolului, Sfântul Ștefan îl oprește la Vaslui pe Mahomed Cuceritorul. Iată ce spune Letopisețul anonim al Moldovei despre victoria voievodului din anul 1475, de la Vaslui: „Şi a fost atunci veselie între oameni [...] şi la toţi creştinii drept-credincioşi, căci a biruit Domnul limbile păgâne, cu mâna robului Său, Io Ştefan voievod [s.ns.]”[3]. Sfântul voievod era conștient întru totul că aceste victorii militare nu îi aparțin ci că ele sunt obținute prin harul lui Dumnezeu. Dacă s-ar face un studiu comparativ, între izvoarele istorice românești și cele otomane, numai cu privire la bătălia de la Vaslui, s-ar înțelege cu mare ușurință premisele de început, catastrofale pentru oastea Moldovei, și faptul că, în absența ajutorului lui Dumnezeu, victoria nu ar fi fost cu putință: “Biruinţele veneau de la Dumnezeu, iar Ştefan le primea ca pe un dar, aşa cum un sfeşnic primeşte lumina”[4].

Purtând în inimă, permanent, acest adevăr precum și starea de neputință a omului ce trăiește la umbra harului lui Dumnezeu, sfântul voievod își asuma în mod absolut mila, ajutorul și dragostea lui Dumnezeu, faptele sale stând drept mărturie: „Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu”[5]. Pentru a nu se contesta faptul că majoritatea înscrisurilor provin din letopisețe românești, citatul de mai sus aparține cronicarului polonez Jan Dlugosz.

Extrem de important, pentru subiectul de față, este îndemnul dat de Sfântul Ștefan cel Mare, oștenilor săi, la sfârșitul ceremoniilor ce au avut loc la Hârlău, în data de 6 decembrie 1497, după 40 de zile de la victoria în lupta din Codrii Cosminului: „Şi i-a slobozit la ale lor şi i-a învăţat să laude şi să binecuvinteze pe Dumnezeu cel Preaînalt pentru cele ce le-au fost dăruite, pentru că toate biruinţele sunt de la Dumnezeu”[6]. Sfântul Voievod, înțelegând că singură credința îi asigură ajutorul lui Dumnezeu în luptele pentru apărarea creștinătății, îi îndeamnă pe oșteni să se roage pentru izbânda ce le-a fost dăruită. În spațiul ortodox răsăritean este lucru binecunoscut, din vechime, faptul că poziția inimilor oștenilor și, mai ales, a celor ce îi conduceau în luptă, față de Hristos le asigurau acestora mila și ajutorul lui Dumnezeu în luptele ce urmau a fi susținute. Dintotdeauna, în acest spațiu, s-a cunoscut existența relației indisolubile între smerenia și credincioșia inimii față de Dumnezeu și izbânda în luptă.

Pe steagul de luptă al oștirii moldovene a fost reprezentat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtând sabie și călcând sub picioarele sale un balaur. În bătăliile sale, Sfântul Voievod Ștefan purta icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe până când, din încredințarea unor ostateci turci, a aflat că în timpul luptelor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ieșea din icoană și lupta cu turcii, omorându-i și punându-i pe fugă, aceștia dând mărturie că viteazul din icoană nu putea fi oprit în locul în care lupta, pe câmpul de bătălie. Imediat după ce află aceasta de la prizonierii turci, Sfântul Ștefan trimite în dar icoana Mănăstirii Zografu, din Sfântul Munte Athos, mănăstire cu hramul Sfântul Gheorghe și, totodată, locul în care Sfântul Ștefan a petrecut 6 ani, în timpul exilului său din tinerețe, când era căutat spre a fi ucis.

Din anul 1502 ne rămâne o mărturie scrisă, extrem de importantă, despre Sfântul Ștefan: „Turcii au mare frică de acest domn [...] el este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”[7]. Această dărnicie a Sfântului Voievod depășește granițele omenescului, îndreptându-se cu  multă evlavie către lucrarea mântuitoare de suflete, spre slava lui Dumnezeu.

În acest sens, Sfântul Ștefan a ctitorit peste 40 de mănăstiri și biserici, drept jertfă bineprimită adusă lui Dumnezeu pentru izbânzile purtate în războaie. Aceste ctitorii au fost îmbogățite prin danii de pământuri, Sfinte Evanghelii de o frumusețe uimitoare, cărți deosebite de cult și cu absolut toate odoarele necesare bunei rânduieli bisericești, toate cheltuielile făcându-se fără preget și neținând seama de socotelile omenești. Sfântul Voievod a stat, permanent, gata să ajute Biserica lui Hristos, oriunde i s-a cerut acest ajutor. Ctitoriile sale nu au rămas circumscrise spațiului țării Moldovei ci au fost făcute și în Muntenia, Transilvania și Muntele Athos.

În sensul daniilor către Sfântul Munte, ne-a rămas o mărturie foarte importantă de la Ioan Comnen: „După ce din pizmă, papa Romei a ars şi pe aceasta [mănăstire] ca şi pe multe alte mănăstiri şi biserici ale Sfântului Munte, deoarece nu i s-au închinat, domnul Moldovei, Ştefan voievod, a refăcut-o în anul 7010 (1502) de la facerea lumii şi este pictat în exteriorul bisericii, spre aducere aminte”[8], Sfântul Ștefan cel Mare fiind considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Zografu. Nu este timpul și locul de a înfățișa numeroasele ajutoare și împodobiri date către sfintele mănăstiri din Athos, limitându-mă doar a spune că beneficiarele acestor jertfe bineprimite de Dumnezeu au fost Mănăstirile Grigoriu, Vatoped, Rusicon, Sfântul Pavel și Biserica Centrală Protaton. Din toate acestea se poate vedea, în mod vădit, faptul că slujirea sfintei Biserici a lui Hristos era pentru Sfântul Voievod Ștefan însăși calea sa de viețuire, nepregetând niciun efort în acest sens.

Cinstirea lui Ștefan cel Mare ca sfânt nu începe după data de 20 iunie 1992, ci imediat după trecerea sa la Domnul, întărind evlavia poporului, condiție absolut necesară pentru sfințenie: …pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă”[9]. La aceasta se adaugă declarația a doi străini de neamul moldovenesc, dovezi clare pentru evlavia poporului pentru Sfântul Ștefan și spontaneitatea recunoașterii sfințeniei acestuia. În acest sens, în anul 1575, polonezul Maciej Stryjkowsji, în urma călătoriei sale prin ținuturile Moldovei, ne lasă acest înscris: „din cauza nespusei lui vitejii, [moldovenii] îl socotesc ca sfânt”[10]. În același duh, cronicarul polon Bielski, încheie în Kronica Polska: „Pentru aceste izbânzi mari, deşi avea o ţară mică, fiecare istorie îl poate pune [pe Ştefan] în rând cu cei mai mari şi mai faimoşi căpitani: de aceea, şi moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl ţin de sfânt”[11].

Dar fiind păstrătoare a ethosului românesc incontestabil și cinstindu-l pe unul dintre fiii săi, Biserica Ortodoxă Română exprimă cel mai frumos și neprețuit în urechile inimilor noastre, în cadrul tomosului de canonizare, sfințenia marelui nostru voievod, Domn și Sfânt: „ [...] Privind vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului voievod, hotărâm ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi sfinţi ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind cinstit în Sinaxar, cărţi de cult şi în calendarul Bisericii noastre, cu numele Drepcredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

Epilog în cer

NOTE