Sfinti intre noi

Simt să construiesc această teză succintă, plecând de la două dimensiuni ale omului, printre multe altele. În primul rând, omul este iconic reprezentând, în fapt, prima icoană din istoria lumii, prin faptul că poartă chipul lui Dumnezeu în el. În al doilea rând, omul este ființă dialogică, prin excelență. Aceasta înseamnă că numai prin dialogul viu, prin comuniune de la inimă la inimă, omul își poate actualiza treptat rostul ființial de a se îndumnezei.

Omul nu se poate recunoaște pe sine ca icoană decât privindu-și lăuntrul în cadrul întâlnirii cu lăuntrul aproapelui său. Se recunoaște ca și chip iconic numai admirând icoana celuilalt, dând expresie practică celei de-a două legi exprimate de Mântuitorul Hristos: „Iar a doua este aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Altă poruncă mai mare decât aceasta nu este.” (Mc 12, 31).

Omul nu se poate desăvârși, prin îndumnezeire, decât în cadrul comuniunii cu ceilalți care, la rândul lor, își actualizează talanții și rostul ființial în aceeași relație. Cât de minunat ar fi să fim conștienți că, în momentul în care ne întâlnim cu orișicare din jurul nostru, se întâlnesc două sau mai multe icoane! Astfel, cu ușurință am înțelege că, practic, fără niciun fel de tentă metaforică, întreaga lume este o singură și măreață Biserică, chipul iconic al omului regăsindu-se la tot pasul în această lume largă.

Înțelegând și asumând aceste două dimensiuni ale fiecăruia dintre noi, Sfânta Liturghie nu s-ar mai sfârși niciodată, ci întreaga viața noastră ar deveni o Sfântă Liturghie, clipă de clipă. Văzând în celălalt chipul lui Dumnezeu, comunicarea autentică, în duhul iubirii, cu icoana ce o reprezintă aproapele, devine o rugăciune neîntreruptă în care, prin intermediul acestuia, chipul dumnezeiesc din mine se întâlnește cu chipul dumnezeiesc din el, totul în cadrul larg al libertății noastre, ca persoane eliberate de păcat prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

Din păcate, majoritatea noastră trăim într-un chip profund aniconic, tulburându-ne de prezența celuilalt și tulburând la rândul nostru, prin patimile noastre, pacea celuilalt. Omul având, însă, vocația veciniciei, indiferent dacă este conștient sau nu de aceasta, tulburarea ce ne-o provocăm unii altora se circumscrie veciniciei, într-o anumită măsură, erodând potențele noastre duhovnicești profunde, devenind purtători în cadrul relațiilor noastre ai miresmelor puturoase ale lumii acesteia căzute.

Ieșirea din această metastază duhovnicească, nu se poate face decât prin redobândirea paradigmei dumnezeiești asupra omului, în general, și asupra aproapelui nostru, în particular. Doar (re)înțelegând pe celălalt, într-un mod fundamental, ca și purtător al icoanei chipului lui Dumnezeu, vom deveni conștienți de valoarea și profunzimea potențială a dialogului dintre noi, în primă fază exclusiv verbal, ca mai apoi să descoperim potențarea nemărginită a singurului dialog care ne aduce în congruență cu obârșia noastră divină, anume dialogul în libertatea iubirii inimilor noastre.

Trăind în mod sincer și profund, în acest cadru inter-iconic (prefer această construcție față de inter-uman), sfințenia vieților noastre, în și prin Hristos, nu ar mai fi sub niciun chip o excepție răzleață ci o realitate autentică, palpabilă și oarecum accesibilă tuturor, căci atunci, cu adevărat, am putea spune cu toată inima noastră, către celălalt: “Hristos între noi!”, iar acesta ne-ar răspunde într-un firesc absolut: “Este și va fi!”.

29 mai 2025