Lamuriri dogmatice si duhovnicesti

Întrebări și răspunsuri

Am o întrebare legată de interviul despre Cununie: "Femeile ar trebui să știe de la început că primul „copil” pe care-l vor avea este bărbatul lor." Cum adică? Puteți dezvolta, vă rog? Mulțumesc!

Am specificat că "Femeile ar trebui să știe de la început că primul „copil” pe care-l vor avea este bărbatul lor", deoarece există o diferență funcțională, fundamentală, între bărbat și femeie, în favoarea femeii. Aceasta este reprezentată de harisma maternității. Nu știu dacă am specificat în interviul ascultat de dumneavoastră, dar această harismă a femeii o face să dea naștere nu numai pruncilor, dacă există motive binecuvântate în acest sens, adică neputințe ale firii. În orice caz, fie că femeia dă naștere pruncilor sau nu, ea naște dragoste, înțelegere, milă, armonie, bună înțelegere, credință nefățarnică și multe altele, în sufletul celor din familia ei imediată și în jurul său. În acest sens, soțul este primul care are nevoie absolută ca toate acestea să se nască în sufletul său, iar soția este cea care i le naște în inimă prin felul ei de a fi, adică de a-și manifesta harisma maternității. La asta ajută și faptul că, duhovnicește, nu există grad de rudenie între soți, deoarece ei devin, prin Taina Cununiei, un singur trup duhovnicesc. Altfel, tot ceea ce eu am enumerat, mai sus, nu poate avea loc.

La toate acestea să adăugați faptul că bărbatul are harisma rațiunii, nu în sensul că femeia ar fi irațională, ci în sensul pragmatismului absolut, pragmatism ce nu poate exista decât în absența harismei maternității. Pe lângă asta, din cauză că noi nu aveam harisma maternității, întotdeauna rămânem mult mai imaturi decât femeile și, chiar și din acest punct de vedere, e ca și cum am fi copii, în comparație cu femeia care trăiește jertfelnic, permanent.

Din aceste motive, primul grad de rudenie apare între părinți și copii căci copiii trebuie să se nască într-un mediu propice, în sensul în care harismele celor doi se întâlnesc și se armonizează așa fel încât copiii să poate fi crescuți pentru a deveni sfinți, adică părtași slavei dumnezeiești. Numai acestea dacă s-ar înțelege și conștientiza în urma unui studiu empiric – căci asta este ortodoxia! – nu s-ar mai pune niciodată problema alternativelor față de familia tradițională.

Nădăjduiesc că am fost pe înțelesul dumneavoastră.

Psalmul 100, 10: „În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea.”

„Cetatea Domnului” reprezintă firea omenească, cu toate componentele sale, trupești și duhovnicești. „În dimineți” reprezintă stare de veghe duhovnicească, de claritate a trăirii omului conform cu poruncile lui Hristos. Sintagma „păcătoșii pământului” se referă la patimile ce se împământenesc în trupul omului, atunci când acesta nu trăiește după legile lui Dumnezeu, „iar toţi cei ce lucrează fărădelegea” se referă la gândurile ce îl ispitesc pe om pentru ca acesta să ajungă să cadă în patimi.

Cu alte cuvinte, se poate citi în felul următor: atunci când voi fi treaz în gândire și simțire, păzind poruncile lui Dumnezeu și luminat de Duhul Sfânt, voi lua aminte la patimile ce mă stăpânesc și le voi stârpi din sufletul și trupul meu ca astfel să curățesc ființa mea, cetate a Dumnezeului Celui Viu, de toată spurcăciunea gândurilor ce mă îndeamnă să păcătuiesc.

Pe de altă parte, se poate înțelege acest verset și literal, în sensul în care Psalmul 100 este dedicat regelui Iosia care multe lucruri bune a făcut în Israel, nimicind închinătorii la idoli și restaurând legea duhovnicească și legământul lui Israel cu Dumnezeu, care fuseseră stricate de înaintașii săi. În acest sens, a și făcut ceea ce descrie acest verset.

Psalmul 108, 8 – 9: „Să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă; Să fie strămutați copiii lui și să cerșească; să fie scoși din curțile caselor lor.”

În primul rând, Psalmul 108 este scris pentru Iuda, fiind enumerate 30 de blesteme, direct proporțional cu cei 30 de arginți primiți de Iuda pentru vânzarea Mântuitorului. De asemenea, el se adresează către toți cei care batjocoresc preoția, sub toate formele posibile. Totuși, printre versete, sunt și unele care corespund unor situații izolate, altele decât cele evidențiate mai sus dar în legătură cu acestea. Ce este extrem de important de reținut este faptul că David rostește acest Psalm ca și cum ar fi din partea lui Hristos.

Versetul 8 este scris pentru un iudeu care, atunci când s-au întors evreii din robia babiloniană în Ierusalim, disprețuia și ura preoția. Asupra acestuia a căzut această pedeapsă dumnezeiască, copiii săi devenind orfani și femeia lui văduvă. Pe de altă parte, versetul se referă la fiii lui Iuda, adică la toți evreii ce au fost pentru răstignirea Mântuitorului și care L-au ponegrit și au mințit despre dumnezeirea Lui, de atunci și până în zilele noastre. Pe de-o parte se referă la consecința faptelor celor ce L-au vândut și continuă să Îl vândă și astăzi, întărindu-se astfel blestemul luat de însuși poporul lui Israel asupra sieși, în fața lui Pilat din Pont, în timpul judecății Mântuitorului: „Iar tot poporul, răspunzând, a zis: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“...” (Mt 27, 25). Aceste două blesteme, ce se confirmă unul pe celălalt, se pot vedea împlinite chiar în ziua de astăzi, prin ceea ce se întâmplă în Israel și în Gaza. Ar fi foarte interesant cum se poate, însă, transfigura blestemul luat de Israel asupra sa, în Evanghelia după Matei. Dar acesta este un alt subiect.

Versetul 8 se poate înțelege și în sensul bun, adică mai bine este copiilor să rămână orfani și femeii să fie văduvă decât să aibă un tată și un soț care să îi învețe fărădelegea de a se împotrivi lui Hristos. Mai bine lipsă un astfel de tată și soț, decât să strâmbe mintea familiei dinspre Hristos și să le fie model de împătimire. Acest verset subliniază, de altfel, rolul bărbatului în familie, per a contrario, adică care sunt consecințele când bărbatul nu își îndeplinește rostul ontologic, acela de a urma drumul către Hristos și de a-L împărtăși pe Acesta familiei sale, prin modul său de viețuire și prin viu grai.

„Să fie strămutați copiii lui și să cerșească; să fie scoși din curțile caselor lor.”

Versetul 9 ne înfățișează soarta ce o au copiii celor ce vrăjmășesc preoția. Pe lângă faptul că au devenit orfani, vor rămâne săraci și extrem de strâmtorați și vor ajunge să fie dați afară din casele lor și să trăiască din mila altora, cerșind. Din păcate, dacă acești copii nu se angajează pe un drum de despătimire autentică, vor suferi aceste consecințe căci s-au împărtășit din răutatea și vrăjmășia părintelui lor asupra preoției și vor purta pecetea acestui greu păcat, numai dacă nu se vor pocăi și se vor angaja pe un drum către Hristos. În acest fel, nu numai că vor putea anula consecințele în ceea ce-i privește dar, prin lucrarea liturghisitoare a Bisericii și cu mila lui Dumnezeu, pentru această împreună – jertfă, vor avea posibilitatea până și sufletul părintelui lor să îl scoată din iad și să îl mute în locașurile cerești. De subliniat faptul că, pe vremea lui David, acest lucru era de neconceput, toată lumea mergând în iad, iar raiul nefiind deschis decât odată cu învierea Mântuitorului.

Pe de altă parte, în urma înțelegerii succinte, așa cum am propus-o, a acestor două versete, răzbate până în adâncurile inimilor noastre importanța covârșitoare a preotului și a lucrării acestuia pentru mântuirea fiecăruia dintre noi și a lumii. Noi privim preotul ca pe un alt om, ca noi sau, ca să fim sinceri, bârna din ochiul nostru îl găsește mai păcătos ca noi. Preotul nu este ca noi căci el nu este preot al omului și al lumii. El este preot al Dumnezeului Celui Viu și asta ne obligă să ne schimbăm cu totul paradigma asupra preotului și a preoției. Sau, cel puțin, așa ar trebui să facem...

• Cum se împacă shadow work cu ortodoxia?
• Când spui de „shadow work”, te referi la teoria despre partea întunecată a sinelui și la partea reprimată pentru a nu displăcea celor din jur? Te întreb pentru a fi sigur că ne gândim la același lucru.
• Da. Partea întunecată a sinelui sau pattern-uri din copilărie care ies la suprafață abia mai târziu în viață.
• În primul rând, cum ți se pare sintagma "shadow work"?
• Prefer sintagma "aspect reprimat". Mi se pare întunecată. Și nu o înțeleg. Adică, unde își are locul înțelegerea de sine? Putem fi tot timpul buni și politicoși?

Prima dată când analizezi un concept, este extrem de important să determini sub ce formulă a cuvintelor se dorește a ți se livra conceptul respectiv. Și, legat de întrebarea ta în legătură cu „shadow work”, ceea ce mi se pare mie foarte interesant este că m-a trimis, imediat, în urmă cu 13 ani, în Bahrain, într-o amintire de mult uitată și îngropată. Ai putea crede că are legătură cu conceptul în sine dar te las pe tine să hotărăști, la final, dacă consideri că acest concept merită atenția ta.

Acum 13 ani, trăind în Bahrain, unul dintre bunii mei prieteni mi-a propus să ne punem experiențele de luptă laolaltă și să articulăm o nouă artă marțială, din punct de vedere dogmatic și practic, bazată pe eficiență maximă, în timp și spațiu, indiferent de atacul primit. Bineînțeles, fiind sub o enormă împătimire din punct de vedere a mândriei pe atunci – ca și acum, de altfel – am acceptat. Dumnezeu m-a salvat de mine însumi, dând frâu liber aceluiași drac care mă ispitise, anume atunci când prietenul meu, sub o influență oportună a gândurilor sale, a ales denumirea noului sistem de luptă: „Shadow warrior”! Pe dată am înțeles că numele, ca și idee, nu îi veniseră prietenului meu de unde trebuiau să vină ideile bune și m-am retras din proiect.

Ideea de umbră, în legătură cu tot ce înțelege lumea occidentală prin „sine”, a fost introdusă de Carl Jung. Așa cum majoritatea covârșitoare a ideilor sale izvorăsc dintr-o multitudine de boli sufletești ale așa-zisului savant într-ale științei sufletului – idee despre care nu avea prea mare cunoaștere (o spun eu ca cel care l-am citit aproape integral) – nici această idee a umbrei sinelui nu face rabat. Ideea în sine este purtătoare de întunecime a sensurilor, așa cum bine ai observat. Cu alte cuvinte, sintagma în sine te introduce într-o lume cel puțin a ambiguităților duhovnicești deși, nu am nicio problemă să spun că, prin însăși denominarea ei, te introduce, în modul cel mai direct, într-o lume duhovnicească a duhurilor căzute, de unde ideea își are și obârșia. Trebuie să avem enorm de mare atenție la cuvintele ce sunt folosite pentru a împacheta ideile ce ne înconjoară cu atâta falsă generozitate.

Acum, din punct de vedere tehnic, legat și de întrebarea ta directă, conceptul nu poate avea niciun raport cu ortodoxia, afară de unul aflat în contradicție totală. În primul rând, din punct de vedere dogmatic – psihologic (dacă mă pot referi în acest mod), ideea presupune că în sânul intimității ființei omului, binele și răul, lumina și întunericul se contopesc într-un tot unitar, aceasta săvârșindu-se ontologic, odată cu concepția fătului în pântecele mamei sale. Mai mult decât atât, această idee de umbră a sinelui, își câștigă, conceptual, această valoare, considerându-se a nu fi niciodată expusă luminii conștiinței noastre. De parcă ar putea fi ceva ascuns, înlăuntrul sau în afara noastră, de fața lui Dumnezeu! Numai folosirea acestor considerente teoretice arată clar, pe de-o parte, o neștiință până la absurd în ceea ce privește antropolgia și valențele extraordinare ale circumscrierii chipului lui Dumnezeu în om și, pe de altă parte, viclenia caracteristică duhurilor căzute, în a disimula minciuna, punând-o laolaltă cu concepte adevărate pe care fie nu le explică în adevărata lor lumină, fie le explică doar parțial. Ori aceasta este o minciună și o absurditate în sine, cu care ortodoxia nu poate avea niciun fel de acord.

Noi cunoaștem că omul este o ființă care se concepe în pântecele mamei și se naște „bună foarte”, încununată cu toate calitățile posibile de Dumnezeu și având pecetea chipului lui Dumnezeu care ne face posibil saltul nostru la calitatea de dumnezei, după har. Tot ce este întuneric în noi, nu este primit ca și o condiție ființială, ci este dobândit de noi, pe parcursul vieții, prin învoirea cu diavolul pentru a săvârși păcatele. Toate aceste idei de umbre, întuneric egal cu lumina din om etc. nu sunt decât hrană pentru sufletele slabe care nu vor să depună niciun efort pentru a-L cunoaște pe Dumnezeul Cel Viu din ei.

La final, aș vrea să comentez puțin și partea clinică propusă de această teorie „revoluționară” care, ce e drept, are priză la foarte mulți oameni în ultimul timp dar, de remarcat faptul că fiecare dintre ei nu are niciun fel de cunoaștere a propriului sine, în lumina Adevărului, adică a lui Hristos.

Partea terapeutică implică, la un moment dat, în mod obligatoriu, ședințe de hipnoză. Adică, după ce că răstălmăcim și sluțim într-un mod fundamental conceptul de om, abrogându-i toate drepturile de stăpân al creației și înrobindu-l în lanțurile minciunilor despre presupusa lui obârșie din lumină și întuneric, îl supunem și la vrăjitorie. Asta este hipnoza, tehnică de vrăjitorie.

Tot ca răspuns la întrebarea ta, în cazul în care, prin reflecție la propria viață, ajungem la concluzia că am săvârșit păcate în fața lui Dumnezeu, tot în fața Lui ne întoarcem și, prin taina Spovedaniei, într-o clipită, se luminează tot întunericul păcatelor noastre.

Și, da, putem fi tot timpul buni și politicoși dar pentru asta trebuie să ni se readucă aminte cum suntem noi, de fapt, adică născuți perfect pentru a ne purta cu minte dumnezeiască cu toți oamenii și cu toată creația. Practic, asta nu presupune un efort continuu, ci doar efortul de a redescoperi cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, în cel mai ontologic sens cu putință. Apoi, comportamentul devine doar purtător de bunătate, blândețe și dragoste.

În încheiere, în legătură cu întrebarea ta, după ce am reușit să divaghez într-un mod personal caracteristic, nădăjduiesc că un fragment din pericopa evanghelică citită astăzi, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi, va reuși să te dumirească imediat (nu cred că întrebarea ta a venit ca o coincidență astăzi, luând în calcul următorul citat): „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Mt 5, 16).

Înainte de Învierea Domnului, oamenii puteau să meargă în rai? Și dacă nu, unde mergeau toți sfinții care au fost înainte de venirea Domnului pe pământ: Sf.Ioan Botezătorul și toți ceilalți din Vechiul Testament? Dacă nu puteai să ajungi în rai oricum, ce te făcea/încuraja să fii om bun, să faci fapte bune?

Înainte de Învierea Domnului, nimeni nu putea intra în rai, absolut toți oamenii mergând în iad. Pe de altă parte, este clar că în iad, în vremea aceea, existau mai multe stări de nefericire, unele mai profunde decât altele, aici întemeindu-ne pe pilda săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv. Starea generală era de părăsire a lui Dumnezeu dar ceea ce îi ținea într-o stare de mai mică suferință era nădejdea în nașterea unui Mântuitor care îi va scoate de acolo, la un moment dat. Această nădejde o purtau, în iad, doar drepții, adică cei care trăiseră conform cu legământul dintre Dumnezeu și Avraam, respectând Legea și Profeții. Această nădejde este cea care îi făcea să trăiască ca drepți, pe pământ, înainte de moarte. Faptul că, trăind după Lege și Profeți, le era foarte clar că trăiau afectați de păcatul strămoșesc și de celelalte păcate săvârșite, dacă era cazul, și că un Mântuitor trebuia să se nască în Israel care să spargă porțile iadului. Toate acestea se găsesc în Vechiul testament, descrise fără urmă de îndoială, iar drepții din perioada de anterioară Învierii Domnului trăiau după aceste credințe și profeții fără a se îndoi de vreuna dintre ele.

Dacă botezul Sf.Ioan nu le ștergea păcatele oamenilor făcute până în momentul botezului (și dacă oamenii știau asta) care era motivația lor de a se boteza? Care e diferența dintre botezul lui Ioan și botezul pe care îl face creștinul de azi?

Botezul Sfântului Ioan nu ștergea absolut niciun păcat, nici acelea grele, așa cum am auzit. Botezul Sfântului Ioan era un botez care trezea în cel botezat o stare a pocăinței, o stare absolut necesară pentru ceea ce urma să se întâmple în plan istoric: pe de-o parte, începerea activității de propovăduire a Mântuitorului și, pe de altă parte, instituirea Tainei Botezului și a Tainei Spovedaniei, aceasta fiind făcută tot de Mântuitorul Hristos.

Trebuie înțeles faptul că, pe lângă nevoile oamenilor ce au fost ostoite de Mântuitorul Hristos (boală, foame, sete, stări de demonizare, moarte etc.), cuvintele Mântuitorului și învățăturile Sale s-au concentrat pe viața duhovnicească profundă, pe sensurile și rosturile ascunse ale suferinței, încă din această viață, și pe rai și împărăția lui Dumnezeu, promise oamenilor respectivi, într-un timp istoric concret. În acest sens, oamenii de atunci nu ar fi putut recepta învățăturile Mântuitorului la justa lor valoare decât în urma unui proces de pocăință autentic, prin care să își recunoască starea de păcătoșenie în fața lui Dumnezeu și necesitatea ridicării acestor păcate. Tocmai accesul la această stare duhovnicească o asigura botezul Sfântului Ioan, anume recunoașterea păcătoșeniei personale și necesitatea absolută a actului de pocăință. Din această perspectivă, botezul Sfântului Ioan preînchipuie botezul creștin. Mai mult decât atât, prin botezarea Mântuitorului de către Sfântul Ioan, se descoperă dumnezeirea lui Hristos: „Şi după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă, şi iată cerurile I s-au deschis; şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste Dânsul. Şi iată, glas din ceruri grăind: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!“” (Mt 3, 16 – 17).

Oamenii, deși știau că botezul acesta nu le șterge păcatele, urmau cuvântul Sfântului Ioan, căci el era profet al lui Dumnezeu, puternic în faptă și cuvânt și cu foarte mult har de la Dumnezeu. Ca să se înțeleagă cum de îl urma lumea, sunt de ajuns cuvintele Mântuitorului care îl descriu pe Sfântul Ioan: „Dar ce-aţi ieşit să vedeţi?: Un profet?... Da, v-o spun Eu vouă, şi mai mult decât un profet. Căci acesta este cel despre care s-a scris: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care-ţi va pregăti calea de dinaintea Ta. Adevăr vă grăiesc: Între cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi, cel mai mic întru împărăţia cerurilor este mai mare decât el.” (Mt 11, 9 – 11).

Botezul prin care trece creștinul, după Cincizecime, este instituit de Însuși Mântuitorul, ca o necesitate absolută a mântuirii: „Iisus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”” (In 3, 5).

Am să enumăr, succint, câteva aspecte importante legate de botezul creștin:

• Se șterge păcatul strămoșesc;
• Moare omul vechi și renaște cel întru Hristos;
• Cel botezat renaște din apă și din Duh Sfânt la Hristos, Dumnezeul Cel Viu;
• Cel botezat devine membru al Bisericii;
• Cel botezat se îmbracă în Hristos, în lumina slavei dumnezeiești;
• Se imprimă chipul Hristos în inima celui botezat;
• Cel botezat primește pecetea Duhului Sfânt;
• Cel botezat primește înger păzitor;
• Cel botezat este împărtășit cu Sfântul Trup și Sânge;
• Într-un cuvânt, cel botezat devine hristofor.

La Înviere, când Domnul Iisus a rupt porțile iadului și i-a scos pe Adam și Eva din iad, toți păcătoșii au ieșit din iad datorită jertfei Mântuirorului? Și dacă nu, cei care au rămas în continuare în iad, de ce au rămas?

Nu toți au ieșit din iad la Înviere, ci numai cei care au crezut că el este Mântuitorul și, mai mult decât atât, cei care și-au dorit o viață veșnică împreună cu El, iubirea absolută. Un lucru foarte interesant este că, până la Învierea Mântuitorului, cei din iad și-au păstrat liberul arbitru în ceea ce privește alegerea ce urmau să o facă, lucru de care noi nu mai beneficiem după moarte. Marea delicatețe, bunătate și dragoste dumnezeiască se văd și din faptul că, în iad găsindu-se oamenii, Mântuitorul nu le-a forțat libertatea cu care ne-a încununat, ci i-a lăsat să aleagă. Poate te gândești cum ar putea cineva să refuze o viață veșnică cu Hristos? Dacă faci asta, ia ca pildă, te rog, pe fratele fiului cel risipitor care, practic, a refuzat raiul pe motiv că acolo se găsea fratele său, adică arhetipul celui ce nu a trăit drept, după Lege și Profeți și a fost, totuși iertat.

La a doua întrebare aș răspunde, în plus și eu cu o întrebare: cum de mai merg ortodocșii la iad, după Învierea Mântuitorului?

Care e diferența dintre rai și împărăția cerurilor?

Voi încerca să dau răspunsul, în mod comparativ, pentru fiecare dimensiune care îmi vine în minte:

     Sufletele sfinților stau în rai doar o perioadă de timp, până la judecata de obște. Apoi, cei mântuiți vor petrece în împărăția lui Dumnezeu, împreună cu Hristos.

     Raiul este acel loc unde sfinții nu se împărtășesc total, ci doar parțial, de slava dumnezeiască. În împărăția lui Dumnezeu, sfinții se vor împărtășii de slava dumnezeiască veșnic și complet.

     În rai, sufletele sfinților pot trece dintr-o stare calitativă de fericire în alta, funcție de rugăciunile care se fac pentru ei sau de consecințele bune ale faptelor lor, pe termen lung, pentru mântuirea altora de pe pământ. În împărăția lui Dumnezeu, starea de fericire este trăită într-un mod desăvârșit, veșnic și de neschimbat.

În momentul venirii Domnului pe pământ, Dumnezeu Tatăl și Fiul, și nu numai, știau care era scopul final al venirii și anume moartea Domnului Iisus ca prin jertfa Lui să ne putem mântui noi. Deci ca să existe acea jertfă era necesar să existe moartea Lui și chinurile prin care a trecut și toate astea erau știute de Dumnezeu încă de dinainte să se nască Mântuirorul, nu? În același timp, ca să existe acele chinuri trebuia, din start, să fie niște oameni care să săvârșească acele chinuri, niște oameni care să Îl omoare și care, probabil, să ajungă în iad (Pilat, poporul, soldații etc.). Dacă nu era Pilat cel care Îl dădea în mâna poporului atunci era altul. Practic, dacă oamenii erau altfel si nu Îl răstigneau, jertfa nu ar fi putut exista și noi acum nu ne puteam mântui, iar Mântuitorul venea pe Pământ degeaba (știu că e puțin aiurea spus, dar nu știu cum altfel să o zic). Și întrebarea e: se putea să existe toate aceste lucruri (răstignirea, chinurile, moartea și Învierea și, în final, jertfa Mantuitorului) fără să fie niște oameni care automat, de la bun început, să fie “condamnați” să săvârșească aceste lucruri groaznice și să fie trimiși în iad?

Nu e nimic aiurea în dorința de a te dumiri, dorință din care izvorăște această întrebare. Dincolo de acest aspect, ai pus întrebarea cât de bine te-ai priceput. Ca să putem lămuri, însă, această chestiune trebuie să detaliem câteva probleme extrem de importante.

Această întrebare implică ideea predestinării. Pe de-o parte, nu există predestinare, la Dumnezeu, ci doar preștiință. În acest sens, trebuie înțeles faptul că toate cele ce sunt în gândul omului, ca imagini, spre a le făptui, sunt prezente și în mintea lui Dumnezeu. Practic, preștiința lui Dumnezeu include toate posibilitățile noastre, ca gânduri, vorbe și fapte. Și pe cele bune și pe cele rele. Care dintre ele vor fi înfăptuite de fiecare dintre noi, ține doar de modul în care ne manifestăm liberul arbitru, într-o situație dată. Cu alte cuvinte, Iuda putea să nu Îl vândă, Sinedriul putea să nu Îl aresteze și să Îl batjocorească, Pilat putea să nu îl răstignească, poporul putea să nu se blesteme pe sine și pe copiii săi cu sângele Său etc.

Să revenim către începutul întrebării. În primul rând scopul Sfintei Treimi pentru lume nu era mântuirea, ci îndumnezeirea. Asta raportat la Adam și Eva. În acest sens, dacă Adam și Eva nu ar fi căzut în neascultare, Hristos ar fi trebuit să Se întrupeze, oricum, pentru a putea ca ei să se îndumnezeiască dar asta nu s-ar mai fi petrecut cum știm noi și nici nu e prea bine să ne gândim mult la aceste detalii căci pot deveni ispite de-a dreapta foarte periculoase. Însă, procesul rămâne clar.

Odată, cu căderea omului, scopul primar al Sfintei Treimi devine mântuirea, adică ridicarea omului la nivelul pierdut al curăției duhovnicești și al ascultării, nivel din care omul să fie ajutat pentru a se îndumnezei. În acest sens, lucrurile se puteau desfășura și altfel, anume ca Dumnezeu să fie surprins în modul cel mai plăcut de răspunsul omului la întruparea Mântuitorului. Asta s-ar fi putut petrece dacă oamenii l-ar fi recunoscut ca Dumnezeu, ar fi ascultat de El, și-ar fi schimbat mințile în sensul propus de învățătura dumnezeiască a lui Hristos și toți s-ar fi mântuit. Asta ar fi însemnat ca a doua venire să survină aproape imediat ieșirii la propovăduire a Mântuitorului. Cu alte cuvinte, scopul și mersul normal nu era reprezentat de jertfa și uciderea Mântuitorului, ci toate acestea au fost determinate doar de libertatea omului, manifestată în sensul împătimirii celei mai profunde și în neacceptarea Mântuitorului ca Fiul al Dumnezeului Celui Viu. De obicei, majoritatea ortodocșilor nu sunt conștienți că exista această posibilitate. Dacă ar exista predestinare, s-ar anula chipul lui Dumnezeu din om, care înseamnă nu atribute fizice ale Dumnezeirii, ci potențări calitative ale Acesteia, adică libertate și putința de iubi.

Dincolo de toate acestea, mai sunt două chestiuni extrem de importante. Prima este faptul că, datorită preștiinței Sale, Dumnezeu a văzut tot parcursul omenirii și, implicit, a propriei jertfe în plan istoric, încă dinainte de a plămădi omul și de a-i circumscrie propriul chip. Asta înseamnă că, din veșnicia Sa, a văzut dinainte de facerea omului, fiecare cădere pe care omul a asumat-o, de la Adam până la a doua venire. Adică, durerea lui Dumnezeu, ca preț pentru planul de îndumnezeire a omului, a început în veșnicie și se va termina la a doua venire.

A doua chestiune este legată de faptul că însăși întruparea Mântuitorului a comportat o durere pe care noi nu o putem nici înțelege, nici concepe. Această deșertare în firea căzută, El fiind fără de păcat, a presupus o durere care, prin ea însăși, ar fi fost de ajuns în planul istoric al mântuirii omului, atâta vreme cât omul L-ar fi recunoscut ca Dumnezeu.

După ce moare un om și ajunge la vămi, să zicem că trece de primele, dar de a 5-a vamă a lenii, spre exemplu, nu trece? Ce se întâmplă cu sufletul acela? Mai continuă și la restul vămilor sau, din start, e pierdut și merge în iad? E vreo șansă ca, dacă un suflet nu trece de una sau mai multe vămi, să mai ajungă în Rai?

Noi nu ne judecăm cu dracii la vămi, ci cu Hristos, la judecată. Sufletul trece de toate vămile și ajunge la judecata lui Hristos. Numai Hristos decide cine merge în rai sau în iad.

Am citit, într-o carte despre Sf.Munte, că sfinții părinți ajungeau în timpul Rugăciunii lui Iisus să își coboare mintea în inimă? Ce înseamnă asta?

Am citit și eu că asta înseamnă faptul că inima vede slava Sfintei Treimi, față către față, și îi înalță, permanent, slavă. Asta nu se poate întâmpla decât ca dar dumnezeiesc, în urma asumării conștiente a unui proces de despătimire autentic. Prin despătimire, se curăță mintea și trupul de patimi. Când mintea coboară în inimă înseamnă că inima mea se roagă în inima lui Hristos. Aceasta se înțelege prin experiere nu prin cunoaștere intelectuală.

E vreo diferență  între un om care nu face deloc rugăciune și unul care face rugăciune, dar care o face doar de formă (nu e atent deloc la ce zice, mintea îi e altundeva, poate chiar în timpul rugăciunii are gânduri de ură, de răzbunare sau altele și mai rele). E ascultată vreun pic rugăciunea aceea făcută doar așa ca să fie făcută? Auzeam mai de mult pe cineva care zicea că, decât să faci rugăciune și mintea ta să fie la lucruri rele sau oriunde altundeva, dar nu la rugăciune, mai bine nu mai faci deloc.

Este o diferență enormă căci rugăciunea reprezintă singura modalitate de a comunica cu Dumnezeu. Practic, cel care nu se roagă, nu comunică cu Dumnezeu, nu se află într-un dialog viu cu Dumnezeul Cel Viu. Adică, cu alte cuvinte, trăiește ca un mort viu.

Faptul că apar alte gânduri la rugăciune nici nu contează, în prima fază. Tot ce contează este că rugăciunea, așa cum este ea, este auzită de cine trebuie. În primul rând, de Hristos, care se bucură că dorim să intrăm într-un dialog personal, viu, cu El. În al doilea rând, de drac pe care îl arde. Dincolo de acestea, rugăciunea se va „curăța” de gânduri, persistând în trăirea ei. Cât despre faptul că mai bine nu mai faci deloc rugăciune, în condițiile ispitirii gândurilor, Doamne ferește! Cine nu se roagă, se lasă pradă diavolilor.

Mai mult decât atât, rugăciunea trebuie să reprezinte mai mult decât vorbe și gânduri către Dumnezeu. Ea trebuie să fie o prezență tainică, continuă și fericită, a lui Hristos în inima celui ce se roagă. Practic, fiecare moment trăit cu bucurie și mulțumire către Hristos, devine rugăciune.

În încheiere, ca să fie clar, oricât de împătimit și neatent ar fi un om, când spune cea mai mică rugăciune, aceasta sparge cerul și ajunge în fața lui Hristos, instantaneu.

De ce când un om moare este bine să se citească din Psaltire ca sufletul să iasă mai ușor din trup? De ce nu se citește altceva? (Știu că tu poți citi orice și orice rugăciune este bună pentru sufletul acelui om, dar știu că Psaltirea e prioritară și cea mai importantă). De ce sunt așa puternici Psalmii?

Cel mai potrivit, într-un astfel de caz, este ca un preot să citească „Rugăciunea pentru sfârșitul vieții”, alcătuită de Sfântul Ierarh Nifon.

Psalmii sunt armă extrem de puternică împotriva diavolului și fac mai ușoară trecerea atât prin viață, cât și prin momentul morții și după, până la judecată.

Cum pot ajunge îngerii întunericului să declanșeze "filme" în mintea credinciosului în timp ce acesta doarme, creându-i impresia că visează? Zic "creându-i impresia" știindu-se că se poate ajunge la senzații fizice cât se poate de concrete în timpul așa zisului somn: atingeri, diverse acte numite somnambulism, strigarea numelui credinciosului și alte cuvinte rostite ca și cum în camera sau în apropierea celui "atacat" ar fi o altă persoană, fizic, trăiri extrem  de puternice care iau, în special, chipul fricii sau al groazei, senzația reală de electrocutare, ca de exemplu în momentul unui sărut primit de la o persoană cunoscută decedată? Cum se pot petrece toate astea, știut fiind de la Sfinții Părinți că aceste ființe cerești căzute (dracii) nu au voie de la Domnul să ne cunoască gândurile, să intre în sanctuarul nostru intim?

În starea respectivă, noi nemaiavând control asupra trupului și a minții, diavolul poate ataca cu ușurință omul. Cel mai adesea, după cum ai observat și tu, diavolul atacă prin scamatorii de ordin trupesc pentru că noi la această dimensiune suntem cei mai sensibili. De aici, nu este decât un simplu pas ca reprezentările mentale să ni le generăm singuri. Totul, la drac, e scamatorie. E o păcăleală că poate ceva. Nu poate nimic căci nu i se dă voie să poată, în ceea ce ne privește, decât ce este absolut necesar pentru mântuirea noastră.

Ne puteţi spune ceva despre Psalmul 57:

Suprascrierea acestui psalm este „Un psalm al lui David; mai marelui cântăreților. Să nu strici!”

Despre această suprascriere, se pot spune cel puțin trei înțelesuri. Dar, înainte de toate, trebuie înțeles că psalmul are legătură cu următoarele: atunci când David se ascundea pentru a nu cădea în mâinile lui Saul și să fie ucis, s-a adăpostit într-o peșteră adâncă, cu 400 de ostași de-ai lui. Intrând Saul pentru a-și face nevoile firești ale trupului și văzându-l David în lumina din gura peșterii, unul dintre ostașii ascunși au vrut să se furișeze în spatele lui Saul și să-l omoare ca, mai apoi, să îl facă pe David rege. De altfel, acest psalm trebuie citit, având o legătură trainică cu cel anterior, anume 56, ele referindu-se la același episod din viața lui David și având aproape aceeași suprascriere. După cum se poate vedea, a citi psalmii independent de cunoașterea, măcar teoretică, a Sfintei Scripturi, îngreunează sau face imposibilă înțelegerea acestora.

David a oprit mâna acestui ostaș al său, prin cuvintele „Să nu strici pe unsul Domnului”. Aceasta este prima înțelegere a suprascrierii, în sensul în care se circumscrie realității trăite de David și Saul în momentele respective. A doua înțelegere a acestei suprascrieri se poate referi la faptul că trebuie „Să nu strici” răbdarea ce trebuie avută în necazuri, scârbe, ispite și încercări de tot felul. Ele trebuie primite ca de la Dumnezeu, pentru că toate sunt îngăduite de Dumnezeu și nimic nu ni se poate întâmpla fără de voia Sa. Având aceasta înaintea ochilor inimii, permanent, trebuie duse toate cu răbdare și încredințare totală că toate greutățile vieții sunt îngăduite numai spre mântuirea noastră și că trebuie duse până la finalul îngăduit de Dumnezeu, fără a strica ritmul și frecvența lor prin cârtirea noastră. Asta nu este foarte ușor. A treia posibilă înțelegere a acestei suprascrieri reglementează, dacă vrei, poziția ce trebuie să o avem unii față de alții, mai cu seamă față de cei căzuți într-o ispită. În acest sens, este ușor să înțelegem pe cineva când abia cade într-o ispită sau când acest proces durează o perioadă de timp relativ scurtă. Dar, mai cu seamă, ni se cere să fim alături de aproapele nostru până la finalul ispitirii sale, indiferent dacă asta ar dura o viață. Și asta din simplul motiv că, altfel, îl lăsăm pe fratele nostru singur, la mâna vrăjmașului și a propriilor neputințe. Această suprascriere, socotesc eu, ar trebui să ne facă cu desăvârșire conștienți de faptul că singura diferență între mine și cel căzut într-o ispită, oricât de ușoară sau gravă mi-ar părea, constă numai și numai în mila lui Dumnezeu și nu în vrednicia sau grija mea. Practic, în relația cu aproapele tău aflat în suferința căderii într-o patimă oarecare, trebuie „Să nu strici”, adică să nu-l ocolești sau să-l repezi pentru că i-ai repetat de zeci, sute, poate chiar mii de ori, rătăcirea în care se găsește. Aceasta este și mai grea decât celelalte două căci, asta te pune permanent față către față cu propria părere de sine căci, a-l îngădui pe celălalt, pătimaș, oricât de mult timp, înseamnă a zdrobi părerea de sine, permanent.

O să iau în ordine câteva versete ale psalmului 57:

„De grăiți într-adevăr dreptate, drept judecați fii ai oamenilor.”

Acest verset este scris pentru toți însoțitorii lui Saul și chiar pentru Saul. Îi cheamă pe aceștia să facă o judecată a propriilor temeiuri pentru care îl prigonesc pe David. Cu alte cuvinte, îi îndeamnă a argumenta când anume l-au văzut pe David în situații care îl puteau face vinovat de trădare. Dincolo de asta, aceste cuvinte înfierează și faptul că Saul se jurase să nu-l mai urmărească pe David pentru a-i lua viața și încălcarea jurământului de către acesta. În sens extrem de subțire, este un avertisment pe care orice judecător ar trebui să îl aibă, permanent, în fața ochilor, atunci când prezidează un proces, iar în sens larg, trebuie să ne atragă atenția atunci când judecăm în inimile noastre, orice cădere a celor de lângă noi, oricine ar fi aceștia. În sens profetic, cuvintele se referă și la judecata ce evreii aveau să I-o facă Mântuitorului, cu Legea în mână condamnându-L la moarte pe Cel ce le dăduse Legea.

„Pentru că în inimă fărădelege lucrați pe pământ, nedreptate mâinile voastre împletesc.”

Acesta este un fel eufemistic de a spune faptul că cei pomeniți mai sus nu pot face judecată dreaptă. Motivul este fărădelegea ce se lucrează în inima celui ce judecă cu nedreptate. Lucrând această fărădelege în inimă, faptele se aseamănă cu împletiturile din care se face o mreajă, adică înnodate, dese, fără putință de a le mai desface, ci doar de a le tăia. Din această cauză folosește cuvântul „împletesc”. În momentul când în inima mea și în faptele mele, îmi dă Dumnezeu să văd împletitura fărădelegilor mele, doar cu Hristos pot tăia mreaja patimilor mele. Folosește „pe pământ” pentru a atrage atenția că acestea se pot face doar în această viață dar în iad nu se pot lucra aceste fărădelegi în inimă, acolo doar suferind veșnicia consecințelor lor. De asemenea, ne arată că fărădelegea, mai întâi, se lucrează în inimă și apoi devine faptă, iar dacă vrem să ne îndreptăm, este invers, mai întâi fiind nevoie să ne îndepărtăm de faptele rele, mai apoi curățindu-se inima. Altfel nu se poate lucra despătimirea.

„Înstrăinatu-s-au păcătoșii de la naștere, rătăcit-au din pântece, grăit-au minciuni.”

Când spune „naștere” și „pântece” se referă la bunătatea și dragostea lui Dumnezeu care ne-a adus pe fiecare dintre noi la viață. Făcând cele scrise în versetele anterioare, noi ne despărțim de dragostea lui Dumnezeu și ajungem să prețuim minciuna mai mult decât adevărul, făcându-ne potrivnici lui Hristos. Aici se subliniază și preștiința lui Dumnezeu, Care toate căderile mele le vede încă dinainte ca eu să mă fi născut.

„Mânia lor după asemănarea șarpelui, ca a unei vipere surde, care-și astupă urechile ei”

Este vorba despre asemănarea unuia ca acesta cu Satana („șarpelui”), care prefăcându-se prin cuvinte dulci și meșteșugite a făcut-o pe Eva să cadă din ascultare. La fel, Saul îl numea pe David fiu și s-a jurat să nu îl mai prigonească și totuși căuta să îl omoare. Vipera nu este surdă, prin firea ei, ci se face ca și cum ar fi surdă, cu bună știință, pentru a atrage prada și a o omorî. În sens profetic, arată comportamentul iudeilor, care la fel îl vor întâmpina pe Mântuitorul, cu cuvinte precum „Învățătorule” și „și știm că de la Dumnezeu ai venit” și căutau să-l omoare, judecându-L cu nedreptate și în final, săvârșind acestea.

„Care nu va auzi glasul descântătoarelor, al vrăjitorului care vrăjește cu iscusință.”

Aici este o problemă de traducere. Traducerea cea mai apropiată de adevăr este „Care nu va auzi glasul descântătoarelor, se otrăvește otrăvindu-se de la cel înțelept”. Se face o paralelă cu cei care îmblânzesc șerpi, cu ajutorul descântecelor și vrăjilor, pentru a le folosi veninul pentru leacuri. Asta nu merge, însă, la viperă. Vipera este singura care, atunci când este pe cale să se întâmple așa ceva, își pune coada peste cap, nu mai aude și strânge mânia în ea, umflându-se. Cumva, se alimentează singură cu propria mânie. De subliniat faptul că Saul era posedat de un demon care îl făcea să aibă accese de furie groaznice și singura modalitate prin care se calma era dacă David îi cânta. Cumva, neascultând la cei care doresc să ne facă bine, încercând să ne alunge mânia, și făcându-ne surzi la cuvintele lor bune, ne lăsăm pradă propriei mânii care se va întoarce tot împotriva noastră.

„Dumnezeu va zdrobi dinții lor în gura lor; măselele leilor le-a sfărâmat Domnul.”

Când se referă la „dinți” și „măsele” vorbește despre modalitățile lui Saul și a celor ce erau cu ei de a face rău, mai ales în ceea ce îl privea pe el, pe David. Dacă vrei, „dinții” sunt cei care sfârtecă carnea, adică răutățile cele mai mari, iar „măselele” sunt cele care mestecă carnea, adică răutățile mai mici care se fac când cel căzut între dușmani nu mai are cum rezista, deja. Folosește „gura lor” pentru a arăta plenitudinea acestor aplecări spre răutate. Cuvântul „leilor” face trimitere la versetul 5, din psalmul 56; am spus, încă de la început, că cei doi psalmi sunt scriși în legătură unul cu celălalt. Faptul că „Dumnezeu va zdrobi” arată fie că Dumnezeu va arăta toate planurile spre răutate ale omului ca fiind neputincioase, ori în această viață, ori în cea viitoare. Ca exemplu pentru primul plan, ne stă înainte viața lui David ce a urmat acestor evenimente, iar pentru al doilea plan, să luăm ca exemplu sfinții martiri din închisorile comuniste, pe care sataniștii i-au schingiuit și i-au omorât, nereușind decât să umple cerul de sfinți. În sens profetic, arată rușinarea iudeilor care defăimau Învierea lui Hristos. Asta se vede și la un verset ce urmează, mai târziu.

„De nimic se vor face, ca apa care trece; întinde-va arcul Său până ce vor slăbi.”

Arată că aceștia vor pieri de pe fața pământului „ca apa care trece”, adică nu ca apa curgătoare sau stătătoare care are un rost anume, funcție de geografie și cele înconjurătoare ei, ci ca o apă care se varsă în afara rostul ei și se pierde ca ceva fără nicio valoare pentru cei din jur. „întinde-va arcul Său până ce vor slăbi” arată puterea mâniei lui Dumnezeu ce se va abate asupra acestora, ca pedeapsă a faptelor lor, până când nu vor mai putea să rabde această mânie manifestată în viețile lor, într-un mod personal, de la caz la caz.

„Ca ceara ce se topește vor fi nimiciți; a căzut foc peste ei și n-au văzut soarele.”

Arată că se vor pierde de pe fața pământului la fel de ușor cum se întâmplă cu ceara când se apropie de foc și nu vor conta toate socotelile și planurile lor, fără de minte făcute, în învârtoșarea inimilor lor, pline de răutate și fărădelege. Focul se referă la mânia lui Dumnezeu vărsată peste ei și faptul că „n-au văzut soarele” arată că mânia lui Dumnezeu îi va omorî căci numai cel care e mort nu mai poate vedea soarele. Adică, atât de rapidă e manifestarea mâniei lui Dumnezeu, atunci când cel care este în fărădelegi nu se mai poate întoarce către Hristos. În sens profetic, legat și de ce am spus la finalul explicației versetului 6, iudeii nu au văzut soarele, adică pe Hristos înviat, căci au defăimat dinainte Învierea Sa.

„Înainte ca spinii voștri să se aprindă, ca pe niște vii întru mânie îi va înghiți pe ei.”

Și aici este o problemă de traducere la prima parte a versetului, cea mai apropiată de adevăr fiind: „Mai înainte până ce vor cunoaște spinii voștri ramul”. „Spinii” se referă la păcat, iar ramul reprezintă mulțimea, învârtoșarea și gravitatea păcatelor, în sens cantitativ și calitativ. Ramul fiind un fel de desiș, format din spini. Cu alte cuvinte, până ce păcatele voastre vor deveni prea mari, Dumnezeu își va revărsa mânia sa. Saul nu a mai trăit mult timp după aceste evenimente, sinucigându-se în timpul unui război cu filistenii. Saul a fost la o vrăjitoare care i-a prorocit sfârșitul și, din acel moment, a trăit ca un mort printre vii. A doua parte a acestui verset arată că orice părere am avea noi despre cum ne desfășurăm viața în fărădelegi, într-o clipită se varsă mânia și urgia lui Dumnezeu asupra noastră, și ne înghite de vii, nemaiavând posibilitatea de a ne pocăi pentru păcatele noastre.

„Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea asupra necredincioșilor; mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului.”

„Dreptul” este cel ce este nedreptățit și se va veseli nu de faptul că va fi pedepsit cel ce l-a prigonit ci, pe de-o parte, că va vedea pronia lui Dumnezeu ce îl acoperă în momentele grele ale vieții și, pe de altă parte, că intervenind Dumnezeu cu pronia Sa, îl ferește pe cel nedreptățit a se apăra, a-și face dreptate singur și a păcătui în fața lui Dumnezeu. „Mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului” înseamnă că cel nedreptățit se va spăla de sângele păcătosului, în sensul în care nu el este vinovat de pedepsirea acestuia, ci pronia lui Dumnezeu a dus aceasta la împlinire. Pe de altă parte, se referă și la faptul că, văzând pedeapsa grabnică asupra păcătoșilor, dreptul își va primeni și mai mult faptele, vorbele și gândurile sale, pentru a se găsi curat în fața lui Hristos, la judecata personală. Cu alte cuvinte, sângele grabnic vărsat al păcătosului, îl responsabilizează duhovnicește și mai mult pe cel drept. În sens profetic, această a doua parte a versetului se referă și la spălarea mâinilor lui Pilat care vedea, prin aceasta, dezvinovățirea sa față de judecarea și uciderea Mântuitorului.

„Și va zice omul: „Da, este răsplată pentru cel drept! Da, este Dumnezeu, Care îi judecă pe ei în viață!””

Vrea să spună că se vede purtarea de grijă și dreptatea lui Dumnezeu și când îl judecă pe cel drept și îl binecuvântează cu purtarea Sa de grijă, și când îi judecă pe cei ce nedreptățesc și abate asupra lor mânia Sa. Văzând toate acestea, dreptul se apropie și mai mult de Dumnezeu, dorindu-și să se curățească de toate păcatele sale și să împărățească împreună cu Hristos în veșnicie.

Cum pot scăpa de lăcomia față de mâncare?

M-am hotărât că este timpul să îți răspund. Cred că sunt dator și cu o explicație pentru întârziere. Nu am trimis până acum căci, pe de-o parte, nu mă hotărâsem cât de mult să îți explic problema din punct de vedere tehnic și, pe de altă parte, pentru că, odată ce îți trimit acest mail și dacă va mișca ceva în tine, demonul care te ispitește pe tine mă va ataca și pe mine. A nu se înțelege că am o problemă cu asta dar, în prezent, mă confrunt cu o serie de probleme de sănătate destul de delicate și consideram că nu sunt în stare să îi țin piept acestui demon, în acest moment. După ce S-a milostivit Hristos de mine, m-a luminat și am realizat că, în fapt, nu voi fi niciodată pregătit căci nu eu aș duce lupta, oricum. Cu alte cuvinte, îți mulțumesc că mi-ai încredințat această problemă căci, cu această ocazie, mândrindu-mă, Dumnezeu m-a mai smerit puțin și am realizat, încă o dată în plus, faptul de a nu mă mai baza pe mine, fără a mă arunca în brațe la Hristos și la Măicuța Domnului.

Acestea fiind spuse, să începem să îl devoalăm pe acest demon extrem de viclean și puternic. În treacăt fie spus, ai avut mare dreptate când ai scris că, dacă vei învinge în lupta cu această patimă, vei scăpa de multe altele, dar asta vom detalia mai târziu. Oricum, se vădește din nou că ai, ca și femeie, vocația sensurilor profunde ale vieții.

Patima aceasta se împarte în două dimensiuni: „patima gurii” (laimarghie) și „patima pântecelui” (gastrimarghie).

Patima gurii se declanșează atunci când cauți plăcerea gurii, a gustului, iar patima pântecelui se declanșează când cauți să mănânci cantitate mare. Gastrimarghia nu constă în dorința de a te hrăni excesiv, ci din dorința de a obține plăcere prin hrănire. Astfel, poți obține plăcere și din a mânca foarte puțin, adică păcălindu-te că ții în frâu patima pântecelui. Ambele patimi sunt patimi trupești căci ele caută să satisfacă o plăcere de natură trupească.

Aceste patimi nu privesc hrana în sine, ci felul în care omul se folosește de ea. De asemenea, este extrem de importantă starea sufletească a ta atunci când mănânci și scopul pentru care o faci. Aceste patimi au, ca și cauză, atitudinea ta față de hrană și de actul hrănirii. Cu alte cuvinte, te abați de la scopurile lor firești, acelea de întreținere a vieții. Nu există decât două scopuri pentru care Dumnezeu a lăsat mâncarea, anume pentru hrănire și pentru tămăduire, funcție de caz. Mai ales în situația ta medicală, ar trebui să ai foarte clare aceste două scopuri. Imediat cum te-ai împărtășit de mâncare, afară de aceste două scopuri, ai căzut în patima respectivă.

Nu uita că, odată cu această patimă, pornesc și alte patimi care se numesc concurente. Nu vreau să încep să le detaliez căci nu știu dacă sunt lucrătoare la tine și nu vreau să te ispitesc. Dacă sunt deja, învinge-o pe aceasta și toate se vor liniști. De altfel, această patimă este prima prin care Satana L-a ispitit pe Domnul nostru Hristos, în deșertul Carantaniei. Rezistând ispitei, Hristos restabilește, în și prin El, legătura ontologică între om și Dumnezeu, legătură ruptă prin Adam care nesocotise tot o poruncă legată de hrană. Hristos nu spune că omul nu are nevoie de hrană ci, mai cu seamă, de legătura cu El ori asta nu se poate avea decât dacă ne eliberăm de această patimă, printre altele.

Ca și consecințe, această patimă face din om un rob al ei, îl îndepărtează de Dumnezeu și îi pune în pericol viața, din punct de vedere fiziologic. Ea lipsește mintea de tăria dumnezeiască, aduce toropeală trupească, văduvește mintea și inima de vioiciunea atât de necesară pentru a face saltul către Hristos, ne îngreuiază, ne aduce toropeală, somn, toate acestea cuprinzând atât trupul, cât și sufletul. În câteva cuvinte, îl slăbește pe om cu totul, făcând foarte greu, dacă nu imposibil, zborul către realitățile duhovnicești profunde. Astfel, se pierde dreapta socotință și toate puterile sufletului încep, cu pași mici la început, să fie folosite exclusiv către a obține beneficii trupești. Se tulbură  mintea și apar o mulțime de gânduri pătimașe și nu mai știi care este cauza fiecăruia.

În fond, această patimă este idolatrie căci sufletul își face dumnezeu din pântece în loc să se umple de simțire pentru Hristos. Astfel, simțul gustului și funcțiile digestive devin centrul și esența ființei. Gândește-te că omul binecuvântează bucatele și Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ele. Prin binecuvântarea lor, practic, omul sfințește întregul cosmos aducându-l, prin propria trăire, în comuniune cu Hristos. În sens contrar, lăcomia pântecelui îl desparte pe om de Dumnezeu și, astfel, de toate cele create. Toate acestea se întâmplă în timpul fiecărei mese, oricât de frugală sau consistentă este aceasta. Îți dai seama că suntem părtași tainei de îndumnezeire a întregii creații de fiecare dată când ne așezăm la masă, fie acasă, fie la cel mai neavenit fast-food? Ce milă și dragoste are Dumnezeu să ne facă părtași lucrării Sale de îndumnezeire a cosmosului de câteva ori pe zi!

Poate că, dincolo de faptul că această patimă deschide ușa unei sumedenii de patimi pe care, de altfel, le și accelerează ca manifestare, cel mai important aspect este că patima aceasta îți curmă izvorul lacrimilor de pocăință și, fără de acestea, greu ne va fi!

Dar, totuși, după ce ți-am prezentat lucrarea acestui drac în oarecare măsură, să vedem și cum se luptă cu el, nu? Căci noi trebuie să avem abordare duhovnicească de eroi ai lui Hristos căci, de ne vom arunca la picioarele Lui și a Măicuței Domnului, cuprinși fiind de această patimă, de îndată vom alunga acest drac viclean și scârbos! Acesta, de altfel, este primul pas căci, fără a cere acest ajutor, nu vom reuși absolut nimic. Rugăciunea trebuie făcută din adâncul inimii tale, spunându-le, cu cuvintele tale, ce nevoie clară ai și că vrei să te scape de această patimă.

Vindecarea acestei patimi a neînfrânării pântecelui și a gurii și dobândirea, în consecință, a virtuții cumpătării se face prin a consuma mâncarea necesară doar pentru menținerea corpului în viață sau pentru tămăduirea de diverse boli, fără a căuta niciun fel de plăcere calitativă sau exces cantitativ. Cu alte cuvinte, nu trebuie să te lipsești de hrană, ci trebuie să o mănânci fără patimă.

La începutul acestei lupte, trebuie să te ferești de contextele ce prilejuiesc manifestarea acestei patimi și trebuie să nu cauți feluri anume de mâncare care știi că îți produc și plăcere, pe lângă sațietate. Apoi, trebuie ca niciodată să nu mănânci până la săturare ci, întotdeauna, să te ridici de la masă cât încă mai simți senzația de foame, cât încă nu s-a stins pofta. Aceasta este valabil și pentru mâncare și pentru băutură, fie apă sau orice alte băuturi.

Toate acestea se fac funcție de măsura ta, adică atât de așezarea duhovnicească dar și de nevoile trupești pe care tu ți le cunoști foarte bine. Cu alte cuvinte, nu există o rețetă generală ci trebuie ținut cont de măsura fiecăruia în lupta cu această patimă, după vârstă, stare de sănătate, profesie, obișnuințele trupești etc. Trebuie să îți stabilești măsura cu mare atenție și să te ferești de excese. Aceasta nu se face raportându-te la cantități cântărite, ci la starea sufletească față de hrană și de procesul hrănirii. Reperul fundamental nu este cântarul, ci conștiința. Mare atenție căci la fel de periculos este și a-i da mai puțină hrană decât îi este de trebuință. Trebuie dreaptă socotință.

Mai presus de toate acestea, trebuie îndreptată inima și mintea cât mai mult către Hristos pentru a te asigura că scapi de funcția idolatră a acestei patimi. Pentru asta nu trebuie să îți detaliez eu ce ai de făcut căci sunt convins că știi mai bine ca mine care sunt îndeletnicirile duhovnicești proprii omului.

Nădăjduiesc să îți fie de folos tot ceea ce am scris.

De asemenea, în lupta cu această patimă, folosește foarte mult rugăciunea Sfântului Policarp:

Sfinte, de Dumnezeu fericite, Policarp, în rugăciunile tale cele de-a pururea pomenește-ne ca, revărsându-se milostivirea lui Dumnezeu peste noi, să ne învrednicim, mult roditorule, de cele spre viață ale Duhului roade: în inimă, dragostea: cu ochii privind către Dumnezeu, în cuget bucuria cea duhovniceascâ; mintea umplând-o cu neîncetată rugăciune, pacea în sufletul nostru; în piept așezând suspinarea pentru păcate, în toate îndelungă răbdare; chipului celui dinlăuntru, bunătatea, în mâini facerea de bine; în urechi punând ascultarea Sfintelor Scripturi, iar pe limbă mărturisirea adevărului, neclintiți întru dreapta credință; glasului, blândețea; pântecele pecetluit cu înfrânarea și în tot trupul curăția. Ca să ne învrednicim a fi moștenitori ai bucuriei celei veșnice și părtași ai Împărăției cerurilor. Amin.

Doamne ajută!

Am o întrebare poate puțin copilărească dar tot îmi vine în minte: De ce ne iubește și ne ajută atât de mult Maica Domnului, având în vedere că noi am fost și suntem atât de răi cu Fiul ei?

Doamne ajută!

Nu este o întrebare copilărească ci una fundamentală.

Măicuța Domnului s-a îndumnezeit, după har. Adică, printre altele, lucrarea ei a devenit dragostea continuă. Iar dragostea are cea mai mare valoare nu către cei care te iubesc înapoi, ci față de cei care îți resping dragostea și te rănesc: „Că dacă-i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare vameşii nu fac şi ei la fel? Şi dacă-i îmbrăţişaţi doar pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare păgânii nu fac şi ei tot aşa? Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 46 – 48).

Ea a dus crucea Fiului ei, de la începutul vieții sale până la final. Și ce poate face, desăvârșită fiind, afară să îi iubească pe toți cei care Îl iubesc pe Fiul ei și pe toți cei care nu Îl iubesc?

Este o întrebare fundamentală căci, prin această lucrare a Măicuței Domnului, ea devine normă de viețuire creștină pentru fiecare dintre noi.

La ce se referă versetul „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știință” – Ps.18, 2?

Să mă ierți, te rog, dar m-am mai rugat și m-am mai gândit asupra versetului 2, din Psalmul 18, despre care ai pus întrebări sâmbătă seara. Am făcut asta întrucât am simțit atunci că îmi scapă ceva foarte important, punând versetul în legătură numai cu versetul 1 care, practic, condamnă păgânătatea și subliniază Revelația Naturală. Pun aici concluzia la care am ajuns, nu diferită întru totul de cea pe care am spus-o deja, căci poate va folosi și altora.

În primul rând, este ca și cum ziua vestește următoarei zile rânduielile ei și noaptea vestește următoarei nopți rânduielile sale. Vedem cu toții că, atât zilele cât și nopțile, la anumite momente, își schimbă durata și așezarea, funcție de anotimpuri, anumite momente în timp etc. Toate aceste schimbări pe care zilele și nopțile și le împărtășesc între ele arată rânduiala și pronia lui Dumnezeu. Adică, cum am spus și la curs, acest verset se face martor Revelației Naturale.

Dar, văzut dintr-o altă perspectivă, se face martor și al Revelației Supranaturale, cea care ni se dă prin întruparea Mântuitorului, iar aceasta mi-a scăpat sâmbătă seara. Dacă nu m-aș fi mândrit atunci când am dat răspuns, ar fi venit și această explicație.

În acest sens, Dumnezeu Tatăl grăiește și se sfătuiește cu Hristos căci „Ziua zilei spune cuvânt”. Ambele substantive legate de „zi” ne înfățișează pe Tatăl și pe Fiul, precum și legătura extraordinară dintre Aceștia. Practic este o exprimarea extrem de frumoasă asupra conceptului de „perihoreză”, adică dinamica iubirii în interiorul Sfintei Treimi. Pe de altă parte, Hristos este „noapte” pentru majoritatea oamenilor care nu Îl primesc în viețile lor și, astfel, trăiesc într-o întunecime. Astfel, „noaptea” (Hristos din perspectiva lumii) „nopții” (lumea întunecată) „vestește știință. Chiar și în întunericul vieților noastre, Hristos nu se lasă din pricina iubirii ce ne-o poartă, și ne vestește cuvântul Său viu și tainic, pe măsura întunecimii noastre. Niciodată nu Se leapădă de noi, oricât de căzuți am fi!

De ce unii oameni au o moarte lină iar unii suferă în dureri și umilințe?

În primul rând, trebuie reținute două aspecte:

1. Numai Hristos este Stăpân peste viață și peste moarte și, în același sens, și peste taina manifestării morții;
2. Trebuie avută mare grijă ca, după ce ne vom da cu părerea în cele ce urmează, să nu cumva să începem a judeca un om după cele scrise mai jos. Cu alte cuvinte, trebuie privite explicațiile mele în sensul morții, ca eveniment antropologic, și nu neapărat în sensul persoanei care trece din această viață.

Acestea fiind spuse, m-aș rezuma la aspectul greutății morții și nu la moartea lină, așa cum ai descris-o tu. Aceasta poate avea mai multe explicații, după taina inimii celui ce are parte de ea:

• Cel mai adesea, prin chinurile respective, omul se smerește;
• Smerindu-se, omul se adâncește în taina iubirii cu Dumnezeu;
• Adâncindu-se în relația cu Dumnezeu, omul se angajează concret pe un drum al despătimirii autentice;
• Aflându-se pe acest drum, conjugat și cu durerea, omul este ajutat de Dumnezeu să își curățească inima de păcate;
• Ca un corolar al celor de mai sus, omul se mântuiește și, de fapt, nu mai moare ci Înviază.

De menționat că toate cele de mai sus sunt/vor fi la îndemâna fiecăruia dintre noi, dacă Dumnezeu va hotărî să trecem printr-o astfel de moarte, dar Dumnezeu Își va ține cuvântul în sensul de a ne respecta libertatea chiar și în fața morții. Cu alte cuvinte, virtualul prezentat prin enumerarea succintă de mai sus nu poate prinde viață, ca și proces proniator și mântuitor, decât fiind actualizat prin poziția noastră în fața suferinței. Și, în acest sens, să nu uităm niciodată cuvintele Părințelului Arsenie Papacioc: „Lui Hristos nu îi plac plângăcioșii! Îi plac eroii!”. Sau, așa cum mi-a spus o persoană pe care am ajuns să o iubesc foarte mult, într-un timp foarte scurt, „Copacii mor în picioare!”.

Plecând de la această perspectivă a omului în fața morții, poziția noastră nu determină numai propria mântuire, poziția considerată cu vârf și îndesat la judecata personală, imediat după moarte, dar, în plan profund eshatologic, are implicații asupra mântuirii celor din jur, influențând prin aceasta soarta noastră în urma celei de-a doua judecăți. Dacă este ceva ce nu se înțelege sub aspectele prezentate, funcție de cele două judecăți, vă rog să reveniți cu întrebări ca să putem lămuri.

În acest sens, Dumnezeu poate îngădui să trecem printr-o astfel de moarte ca cei care privesc la noi, inclusiv cadrele medicale extrem de competente, să fie surprinși și întăriți de o poziție duhovnicească asumată în fața unei astfel de morți, întărire care îi va face să își asume ei înșiși un început duhovnicesc bun sau sporit, după caz. Cu alte cuvinte, poziționarea noastră în fața unei astfel de suferințe, Îl poate naște pe Hristos în sufletele celor ce privesc la noi. Rețineți că Dumnezeu nu face nimic altceva decât, permanent, să ne pună în situația de a deveni mici Hristoși, pentru cineva, undeva, cândva. Asta nu o face pentru că are nevoie de noi, ci pentru că dorește să ne înlesnescă înrudirea cu El, după har, adică Își dorește cu orice chip să devenim dumnezei, după lucrare. Ori, nu putem împlini această lucrare în sufletele semenilor noștri decât prin dragoste și rugăciune. În fapt, o astfel de moarte nu reprezintă altceva decât o trambulină spre Împărăția lui Dumnezeu și tot ce ni se cere este să trăim grozăvia ei ca pe o rugăciune, ca toate faptele, vorbele, gesturile noastre, atât de observate de ceilalți în astfel de momente să devină rugăciune. Să fim cu mare băgare de seamă căci toate acestea se pot manifesta și „per a contrario”, față de martorii trecerii noastre.

Orice modalitate de a muri s-ar petrece, aceasta nu este decât mila lui Dumnezeu și, ca orice altceva, nu are ca scop decât mântuirea și nicidecum confortul din timpul trecerii pragului vieții. Așa încât, moartea, ca orice alt moment al vieții noastre, trebuie considerată, pe de-o parte, sub aspectul ei de curățire a sufletului nostru, în vederea mântuirii și, pe de altă parte, sub aspectul ei pedagogic.

E foarte clar că explicațiile de mai sus nu pot fi primite și integrate din punct de vedere duhovnicesc și chiar intelectual decât fiind circumscriși, în viața noastră, unei paradigme hristocentrice. Altfel, de bună seamă, că toate acestea vor deveni argumentul revoltei noastre față de un Dumnezeu nedrept, nemilos și rece. Pentru ca toate acestea să primească sensul mântuitor al adâncimii relației omului cu Dumnezeu, este imperios necesar să ne raportăm la viață și moarte doar având ca reper sensul ultim al mântuirii. Altfel, mintea noastră se va lăsa prinsă în reperele profund contingente ale materiei: suferință, durere, lacrimi, neputințe, deznădejde etc., toate acestea devenind variabile și imponderabile, în cadrul unei vieți lipsite de o înțelegere profundă a ființei umane, a rostului acesteia, a înfrânării, a fecioriei inimii și a bucuriei de a trece prin forja suferinței trupești și, în fapt, de a sângera pentru a ne asemăna cu Hristos, măcar de-ar fi prin felul în care vom muri, dacă nu prin cel în care am viețuit.

Despre toate acestea pot da mărturie, mai cu seamă, doctorii, acești îngeri doritori de jertfă continuă (și nu glumesc, funcție de poziția asumată de ei personal, bineînțeles) lăsați de Dumnezeu să ne petreacă la trecerea pragului înfricoșător, mai cu seamă în momentul unei astfel de treceri dureroase. Aici am să dau o mărturie personală. Când am trecut prin covid, la începutul manifestării bolii, am fost internat în Spitalul Militar, din București, și, din cauza gravității manifestării bolii, am trecut prin trei stopuri cardio-respiratorii. Nu importă, în această cugetare, alte detalii decât cele legate de a doua colapsare a organismului meu. Înainte de a spune ce s-a petrecut, vreau să menționez faptul că, deși realizam că mă găseam profund nepregătit pentru judecată, ca și acum, deși L-am rugat pe Hristos să îmi dea vreme de pocăință, fiind convins că nu merit să Se milostivească de mine, am văzut moartea mea ca pe ceva iminent. În acele condiții, am schimbat rugăciunea, cu una pe care o port de foarte mulți ani în sufletul meu și anume să îmi permită Hristos să fac trecerea din această viață cât de conștient se poate, așa fel încât să pot trăi această taină irepetabilă a trecerii cu maximum de învățăminte posibile pentru sufletul meu. În aceste condiții, au intervenit semnele instalării celui de-al doilea stop cardio-respirator. Toți doctorii și asistentele – îngeri palpabili și eroi pentru mine - au început să se agite în jurul meu, căutând modalități de a mă salva, mai cu seamă că era destul de clar că nu voi rezista acestui al doilea eveniment critic. În acest moment, diavolul a început să mă lupte cu frica trecerii, iar eu încercam să mă rog să nu mă lase Hristos să cad pradă ispitei, pentru a putea observa taina trecerii în deplinătatea facultăților mintale. Ispita a încetat la primele cuvinte ale rugăciunii lui Iisus dar, imediat, diavolul a atacat prin instinctele firești de conservare, despre care am precizat că se află în prima cameră a sufletelor noastre. Practic, tușeam extrem de puternic și des și nu mai puteam inspira, căci nu mai exista timp între accesele de tuse. În acest moment, când vedeam cum îmi scapă ce îmi dorisem de mulți ani, Dumnezeu a trimis o asistentă, aflată în etate, lângă mine, pe care o voi pomeni toată viața, și care a venit în spatele meu, m-a luat în brațe, și-a apropiat gura de urechea mea dreaptă, într-un gest de intimitate profund maternă, și mi-a șoptit simplu: „Mamă, acum liniștește-te ca să poți muri.” În acel moment, totul s-a liniștit și pot spune că am asistat, în momentul colapsării organismului, la o parte din taina mult dorită. Dar, de vreme ce scriu acum, Dumnezeu nu m-a găsit vrednic.

Nu am scris acestea pentru a divaga către experiențe personale, ci pentru a sublinia faptul că poziționarea noastră în fața unei astfel de morți nu ține numai de efortul nostru personal ci și de poziția celor din jurul nostru, față de ceea ce trăim în acel moment. Dar, bineînțeles, aceștia nu pot avea o astfel de poziție, fără a dobândi dinainte o paradigmă completă asupra vieții, morții și, mai cu seamă a Învierii.

În încheiere, aș vrea să precizez că singura variantă desăvârșită de a ne raporta la moarte este de a avea ca reper determinant Învierea. Altfel, tot ce am scris mai sus, nu devine decât un slab efort intelectual-filosofic, menit să obțină aplauze de la cei ce prețuiesc slava mea deșartă.

Cu alte cuvinte, dacă nu credem că Hristos a Înviat, moartea are ultimul cuvânt în viață, iar noi rămânem seduși de suferința legată de aceasta, neînțelegând că ultimul cuvânt în existența fiecăruia dintre noi îl are, în fapt, Învierea cu și prin Hristos.

Ce limpede se vede, o dată în plus, diferența între modul în care percepe femeia și bărbatul fundamentele vieții! Deși mama respectivă nu s-a exprimat întru totul corect, se vede imediat intuiția adâncimii sensurilor. Mai mult decât atât, omul poate fi cunoscut, cu adevărat, doar atunci când suferă, indiferent că aceasta se întâmplă trupește sau sufletește. Și, într-un astfel de caz, discutând de cea mai puternică suferință ce poate fi resimțită de o femeie, concluzia este că mediul era mai mult decât propice pentru țâșnirea acestei înțelegeri profunde a sensurilor existenței. Pe de altă parte, bărbatul – deși este vorba de tatăl tău, practic este vorba de fiecare dintre noi – se dovedește o dată în plus neputincios a se raporta corect la viață și Înviere, fie chiar și atunci când nu este decât martorul suferinței altora.

De ce spun că mama respectivă nu s-a exprimat cu totul corect? Pentru faptul că nu înseamnă că Hristos îi ia doar pe cei buni la el. Dacă ar fi așa, majoritatea noastră, începând cu mine, ar trebui să viețuim într-o deznădejde cruntă, continuă, fără putință de scăpare din iadul ce ni-l agonisim. Nu, nu este vorba de o astfel de viziune legalistă din partea lui Hristos, asupra judecății individuale și de neam. Hristos ne ia atunci când suntem cel mai aproape de mântuire. Cu alte cuvinte, nu numai atunci când suntem îmbunătățiți duhovnicește, ci chiar și atunci când suferim o cădere, iar Dumnezeu, în preștiința sa, cunoaște faptul că nu ne vom mai putea ridica pe treapta de unde am căzut și doar vom continua căderea abruptă spre abisurile divorțării noastre de dragostea Lui. În acel moment ne ia, nu din supărare sau răzbunare, ci doar din dragoste pură și milă căci doar în acest mod, doar – doar o avea cum să ne ierte la judecată.

Judecata nu este un prilej de înfierare nemiloasă a omului, în urma unui rechizitoriu bine ticluit și atent îndosariat, fără a-i lăsa acestuia nicio urmă de mântuire și condamnându-l, astfel, încă de pe acum la o viață disperată și deznădăjduită. Nu, nicidecum. Hristos este îndrăgostitul de serviciu al universului! El este dragoste și ne iubește necondiționat, desăvârșit și permanent, dinainte de veac, încă dinainte să ne creeze și până în vecii vecilor. Judecata este un motiv prin care Hristos să Își poată forța mâna să ne scoate din iadul în care am ales să trăim. Doar să fii făcut și noi ceva în viață de care să se poată agăța. Să fii spus și noi, măcar o dată într-o viață păgână, „Doamne, Doamne”. Atât. Asta nu înseamnă că toată lumea se mântuiește dar permanent să ne amintim cuvintele Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nădejdea la Mine!”.

Toate acestea sunt valabile tuturor, doar începând cu vârsta discernământului. Dacă copilul trece la Domnul înainte de acea vârstă, discutăm și de alte elemente în plus.

Ar mai fi câte ceva de punctat, în sensul celor povestite de tine. Este extraordinar cum, după o perioadă de revoltă, mama respectivă a putut simți, în inima ei, un adevăr atât de profund care, în fapt, e temelia vieții și a veșniciei. Asta arată, pe de-o parte, faptul că revolta ei a fost „cuminte”, nicidecum fățarnică sau smintitoare, fiind o luptă sinceră cu Dumnezeu pentru a-L înțelege prin lucrările Sale și, pe de altă parte că lui Dumnezeu Îi place să ne luptăm cu El și să Îl biruim. Spun asta căci, ceea ce a spus ea, aflându-se și pe fondul emoțional respectiv, nu este decât de la Duhul Sfânt, iar darurile Duhului Sfânt se pogoară numai în inima smerită, fie ea chiar și în starea unei sfinte revolte, ca aceea a unei mame ce tocmai și-a pierdut copilul.

În ceea ce privește răspunsul tatălui tău, dincolo de fricile sale profunde pe care le reliefează cu mare acuratețe, tot timpul trebuie să avem în față cuvintele Mântuitorului: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48) și ale lui Dumnezeu Tatăl: „Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate neamurile, ca să fiţi ai Mei.” (Lv. 20, 26).

În legătură cu faptul că „spontan, mie mi-a venit răspunsul că, da, trebuie să fim buni”, discutăm de aceeași intuiție a profunzimilor și de aceeași descoperire a Adevărului (Hristos) în inima ta, prin Duhul Sfânt. Iar, în legătură cu penultima ta frază, sunt oameni care s-au întors, Lazăr fiind primul și, pentru că toți oamenii mergeau la iad, căci Mântuitorul încă nu zdrobise porțile iadului, Lazăr nu a mai zâmbit (nu râs) decât o singură dată, în tot restul vieții sale. Și, ca să închei într-o notă amuzantă, îți voi spune în ce condiții a mai râs o dată Lazăr. Pentru că iudeii voiau să-l omoare căci a fost cea mai mare minune înfăptuită de Hristos și devenise „corpul delict” și pentru credința sa, a fost hirotonit episcop în Larnaca, Cipru. Acolo, găsindu-se într-o zi în grădină, a văzut cum mai mulți servitori alergau după un alt servitor ce furase un vas de pământ și fugea cu el în brațe. Văzând acestea, Lazăr a zâmbit și a spus: „Uite lutul cum aleargă lutul!”.

Vedeți, așa cum spunea marele nostru poet Alexandru Vlahuță, „Milă e toată Scriptura!”.

Următoarele două întrebări sunt din partea unui copilaș de 11 ani.

Ce a fost înainte de Dumnezeu?

La această întrebare nu există un alt răspuns, afară de „nimic”. Dumnezeu nu este făcut de nimeni și El le-a făcut pe toate din acest nimic. Toate celelalte din cosmos sunt aduse la viață de către Dumnezeu, Care este sursa vieții. Nu este un răspuns ușor de înțeles nici de noi căci suntem obișnuiți să gândim rațional în sensul că mergem la nesfârșit, în orice situație, pe gândirea cauză – efect. În acest sens, Dumnezeu este cauza a toate, inclusiv a omului.

Dumnezeu este bărbat sau femeie?

Bineînțeles că nu este nici bărbat, nici femeie, dar acest răspuns nu îi va fi de ajuns. Poți pleca în această discuție cu o comparație. Să presupunem că Iustin este bun la desen. Explică-i că el poate desena multe obiecte foarte frumoase: mașini, cărți, case, pisici, nori, soare. Dar, oricât de frumoase ar fi ele, Iustin nu este nicunul dintre obiectele pe care le desenează; însă este atât de înțelept încât și le poate imagina pe toate, în cele mai mici detalii și le poate da viață prin desene. Așa și Dumnezeu a făcut, din nimic, tot cosmosul, inclusiv bărbatul și femeia. Și le-a închipuit în cele mai mici detalii și le-a adus la viață, din nimic. Dar Dumnezeu nu se identifică cu cele din cosmos. El nu este nici nor, nici ploaie, nici pământ, nici floare, nici planetă, nici stea, nici bărbat și nici femeie. Însă, doar în om, bărbat și femeie, Dumnezeu a pus chipul Său căci noi suntem cununa creației, făcuți să ne bucurăm de tot cosmosul și să-l stăpânim și, pe de altă parte, chemați la cinstea de a ne asemănă cu Dumnezeu, după felul în care trăim, nu după cum suntem constituiți. Dar trebuie să îi explici ce înseamnă chipul lui Dumnezeu din om căci, altfel, va crede că este un chip cu trăsături umane. Este vorba despre chipul duhovnicesc al lui Dumnezeu, adică de două calități, libertatea și nemurirea. Astfel, Dumnezeu nu este nici bărbat și nici femeie, dar bărbatul și femeia sunt nemuritori și au libertatea să trăiască după legile lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănare cu El, sau nu.

Frate Mihai, dacă se poate, aș dori să ne vorbești puțin despre incognoscibilitatea lui Dumnezeu. Această problematică a apărut spre sfârșitul secolul al IV-lea, ridicată de către ereticul Eunomie.  El identifică esența dumnezeiască în ființa necreată. În acest sens, pentru el, aceasta este perfect cognoscibilă și nu prezintă niciun mister; susținea că: ,,noi putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu nu mai puțin decât El se cunoaște pe sine.”

Vă mulțumesc!

În primul rând, Eunomie a fost episcop de Cizic. El, ca și adept al lui Arie, afirma că Dumnezeu în calitatea Sa de Nenăscut, este ființa absolut simplă, nașterea implicând o contradicție în esența Sa, prin introducerea dualității. În acest context, el susținea că Hristos este diferit de Dumnezeu. Boteza printr-o singură afundare, fapt pentru care adepții erau rebotezați la reîntoarcerea în Biserică.

El va fi combătut, atât de Sfântul Vasile cel Mare, cât și de  Sfântul Grigorie de Nyssa. A sfârșit prin a fi condamnat la Sinodul al II-lea ecumenic. Ambii tratează problema cu extrem de mare rigurozitate, într-un mod specific vastei culturi academice dobândite de cei doi Sfinți Părinți. Sfântul Grigorie de Nyssa se pare că scrie împotriva unei a doua Apologii a lui Eunomie de pe la 379.

Este extraordinar faptul că aceste lucruri mai fac obiectul cugetării creștinilor din ziua de astăzi, fie ei clerici sau mireni, căci asta arată o preocupare adâncă pentru cele duhovnicești, De menționat faptul că sinoadele ecumenice au condamnat aceste erezii căci oamenii simpli, din popor, precum și cei ce aveau parte de o educație superioară, deopotrivă, erau puși la curent cu aceste păreri, ei manifestând un interes continuu pentru viața duhovnicească. Așa încât, se poate delimita un prim cadru social și chiar cultural. Dincolo de acest fapt, secolul al IV-lea, timpul în care se petrec toate acestea legate de Eunomie, este un timp care se poate caracteriza printr-o dimensiune civilizațională, deoarece discutăm de avântul deplin al Imperiului Bizantin. Acest avânt, pentru a fixa cât mai bine discuția în plan istoric, are în vedere atât dimensiunea politică și militară, dinastia întemeiată de Sfântul Constantin cel Mare (dinastia Constantină) părăsind scena guvernării imperiale, trecând prin dinastia Valentiniană, în favoarea celei întemeiate de Teodosie I cel Mare (dinastia Teodosiană).

Toate aceste elemente istorice nu sunt deloc de lepădat, în sensul în care, în acel moment exista o sinergie desăvârșită între puterea guvernamentală și administrația bisericească. Prin aceasta trebuie înțeles faptul că, existând o așa de puternică unime între cele două puteri în stat, orice erezie (părere strâmbă despre Adevăr), nu reprezenta numai un atac la dreapta credință, ci și la însăși ordinea imperială. Poate că, în acest cadru istoric fixat, este mai lesne de înțeles de ce răspunsurile la această problemă (precum și la alte erezii) s-a dat unitar, fără echivoc și într-un mod rapid și tranșant.

Ceea ce susținea Eunomie, anume că ,,noi putem să-l cunoaștem pe Dumnezeu nu mai puțin decât El se cunoaște pe sine.”, nu reprezintă altceva decât o consecință a faptului că îmbrățișase erezia ariană. Intrând în capcana acestei erezii, mintea lui a suferit o schimonosire, atât în plan intelectual, simplist, cât, mai cu seamă, în plan duhovnicesc.

Pe scurt, fără a intra în mari amănunte dogmatice, mă voi folosi mai ales de învățătura Sfântului Grigorie Palama, pentru a explica. Mă refer la învățătura acestuia despre energiile divine necreate care izvorăsc din ființa divină care, pe scurt, reprezintă iubirea lui Dumnezeu ce se revarsă asupra întregii existențe.

Eunomie spune, practic, că Dumnezeu poate fi cunoscut în esența Sa, total, epuizând întreaga taină a ființei Sale. Încă de la început, se poate surprinde caracterul extrem de vanitos al acestei învățături, care nu face altceva decât să pună semnul egal între om și Dumnezeu, mai ales după putință.  Aceasta nu reprezintă o improbabilitate, ci o imposibilitate din toate punctele de vedere, începând cu cel mai simplu, logic, care presupune că Dumnezeu este compus din cel puțin cinci dimensiuni, atâta vreme cât alcătuirea lumii cunoaște doar patru. Se poate tranșa această problemă din absolut toate dimensiunile la care se poate gândi cineva dar cred că s-a înțeles doar prin argumentul logic.

Ideea Sfinților Părinți, legată de „incognoscibilitatea lui Dumnezeu” se referă la neputința omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, în adâncimea intimă ființei Sale, după firea Sa. Însă aici intervine complexitatea și desăvârșirea relației tainice și veșnice, de dragoste, dintre Dumnezeu și om. Omul poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, prin intermediul harului, astfel în inima noastră descoperindu-ni-se, prin Duhul Sfânt, caracteristici ale Dumnezeirii, prin intermediul lucrărilor Sale. Aceasta este posibil, mai cu seamă, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus dar, deja, aceasta este o altă discuție.

Mihai, poți să mă lămurești cu ceva?

Am cunoscut în viața mea multe persoane, credincioase și mai puțin sau deloc credincioase, care au știut într-un fel sau altul, că li se apropie sfârșitul pământesc, iar reacțiile lor au fost oarecum asemănătoare. Toți au încercat să pună ordine în lucrurile lor pământești. Au rezolvat lucruri referitoare la acte, copii, casă, dar foarte puțini au fost împăcați cu sfârșitul lumesc. Am cunoscut și persoane care abia așteptau, care erau împăcate și mai mult decât atât, li se părea izbăvitor. Și nu purtau deloc grija a ceea ce rămânea în urma lor.

Poți să mă lămurești ce a făcut diferența între ei? Care este poziția corectă a noastră în fața sfârșitului vieții pământești? Atât din perspectiva persoanei care urmează să se mute la Domnul cât și a celor care rămân.

Neîmpăcarea în fața morții nu poate veni decât din două direcții, separate sau împreună, anume credința slabă (sau chiar - Doamne, ferește! - necredința) și revolta în fața valurilor vieții.

Împăcarea în fața morții, vine din credința fermă, fără nicio scădere, că moartea nu are ultimul cuvânt în existență, ci Învierea. Vine din credința nestrămutată și dorința nemângâiată de a-L vedea pe Hristos, față către față, și de a săruta mâinile Maicii Domnului. Câți dintre noi ne-am gândit, vreodată, că la judecată Măicuța Domnului, culmea smereniei, va fi de față și că o vom putea privi în ochi, îi vom putea săruta mâinile și îi vom putea mulțumi pentru toată grija față de viața noastră? Și, dacă ne gândim la toate acestea, atâta bucurie pătrunde inima că unde să mai fie loc de neîmpăcare?

Acestea sunt cele două perspective, iar peste ele atârnă libertatea noastră de a trăi cu conștiința de a fi Împărați și Împărătese căci cu sângele Împăratului cerului și al pământului s-au răscumpărat sufletele noastre, sau să trăim ca sclavi ai patimilor și fricilor noastre, cu privirea doar spre țărâna de unde ne-am ridicat și nu spre cerul care ne așteaptă și ne cheamă pe nume clipă de clipă.

Față de cei rămași, trebuie înțeles că noi rămânem într-o legătură vie, indisolubilă cu ei, în și prin Hristos. Dacă înțelegem acestea, nu mai este loc de regrete, ci numai de atenție sporită pentru că sfârșitul nostru va deveni reper pentru ei, în sensul în care vor știi cum să trăiască frumos. Dar, ca ei să știe să trăiască frumos, noi trebuie să învățăm să murim frumos, sub privirile lor.

Părintele Ilarion spune că "Suntem trecători pe-acest pământ. Patria noastră este cerul!".

Ce este inima înfrântă și smerită? Cum adică înfrântă? În luptă cu patimile?

Inima înfrântă, adică dinspre patimi. Să o întorci de pe calea patimii și să o îndemni permanent către Dumnezeu. Să nu o lași să gândească cele omenești, ci cele dumnezeiești.

Inima smerită, adică inima care știe că nu este și nu poate nimic fără Hristos. Și, pentru asta, în primul rând, inima trebuie să devină conștientă de sine însăși. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim conștienți de faptul că avem o inimă, că suntem numai inimă, că această inimă - împreună cu toate forțele duhovnicești puse în ea - a fost făcută de o Persoană cu totul și cu totul excepțională. O Persoană care a gândit și a zămislit această inimă a noastră numai și numai din iubire, cu singurul scop că această inimă să pătrundă rațiunile ascunse ale tuturor lucrurilor fapte și, în final, înțelegând iubirea formidabilă și desăvârșită a acestei Persoane pentru om, să se îndrăgostească fulgerător, desăvârșit și veșnic de această Persoană. Și, în acel moment, omul realizează că nu mai vorbește cu Hristos, ci inima sa vorbește cu Hristos, cu alte cuvinte, inima sa se roagă în inima lui Hristos.

Pentru ca toate acestea să fie posibile, în prima fază, omul trebuie să fie conștient de faptul că e numai inimă. Din păcate, omul nu mai poate face aceasta singur și atunci, are nevoie de om (ca și la scăldătoarea din Vitezda) care să se pună pe sine în paranteză și să îi aducă aminte acestuia că este numai inimă. Procesul poate dura o oră, o zi sau, mai știu și eu, doi ani și jumătate. Nu durata este importantă căci noi lucrăm sub veșnicie nu sub timp. Singurul lucru care contează este delicatețea în comportament față de cel căzut. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci ceea ce trebuie, chiar dacă pari nemilos, ci că trebuie ca totul să fie făcut cu blândețe. Asta înseamnă să nu lași omul, în timpul acestui proces, să sufere mai mult decât trebuie. Și, ce crezi? "Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul!"

Din acest moment cel care a aflat că este numai inimă, trebuie să intre în procesul de despătimire, trebuie să își înfrângă inima și asta doar ca să poată să restaureze funcția de a-și iubi aproapele și, mai cu seamă, pe Dumnezeu. Și, ce crezi? "Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu!"

Îndată după ce se întâmpla aceasta, simți ce este aceea iubirea și totul în tine ia foc. Un foc arzător care te umple în locuri de care nu știai, care pătrunde totul și care spală, fără să mistuie nimic din ceea ce ești. Te cuprinde o milă profundă pentru toți cei din jur şi, cu cât mai mare e păcatul omului, nu îl mai poți judeca, cu niciun chip, ci simți doar milă din ce în ce mai adâncă pentru el. În sensul acesta omul se aduce pe sine mireasmă bine plăcută lui Dumnezeu, prin acest foc pe care tot Hristos îl aprinde în inima omului. Și, ce crezi? "Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui!”

Și atunci, te izbește plânsul. Prima dată în viață, plângi cu adevărat. Plânsul cu adevărat împlinitor nu este acela pentru tine ci cel pentru căderile, neputințele și păcatele aproapelui tău. Și, mai ales, când acesta se mai și află vinovat de păcate. Mai ales atunci, plânsul tău pentru acela devine pod către mila lui Dumnezeu. Mai ales atunci, plânsul tău întoarce privirea lui Dumnezeu dinspre dreptate spre milă, către aproapele căzut. Știm că Dumnezeu e "nemitarnic", adică este un judecător Care nu primește mită. Să mă iertați, dar este nemitarnic în ceea ce privește judecata faptelor noastre. Este foarte "mitarnic" atunci când vede plânsul nostru pentru cel căzut. Se înduplecă pe Sine, și Se răzgândește, văzând inima noastră plină de dorul milei pentru aproapele. Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea lacrimile noastre pentru aproapele nostru, le culege pe toate ca pe o comoară neprețuită și le transfigurează în milă și dragoste absolută. Și atunci, pe lângă faptul, că cel pentru care am plâns e ridicat din păcate tot pentru a putea parcurge și el drumul descris până acum, noi, văzând răspunsul lui Dumnezeu la lacrimile noastre, Îl (re)cunoaștem și mai mult pe Hristos din lucrările Sale, ne umplem de iubire și mai mare, iar inima noastră începe să simtă și mai mult inima Lui. Și atunci, ce crezi? "Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia!".

Și atunci, dintr-o dată, realizezi desăvârșit cine ești. Anume, nimic fără Hristos. Și inima se smerește. Și, ce crezi? "Fericiti cei săraci cu duhul (smeriți cu inima), căci a acelora este Împărăția Cerurilor!"

Bine dar de când va fi a lor? După moarte? După a doua judecată? Nu! Cel ce aduce pacea în inima sa nu va mai putea trăi fără să îi ajute și pe ceilalți să dobândească pacea în inimile lor. În felul acesta, inima saltă spre înălțimi, într-un continuu urcuș fiind, totuși, prizoniera trupului. Din acel moment, imediat, trăind în cer și pe pământ în aceeași măsură, omul începe să dobândească încredințare posibilității de a se îndumnezei. Și, ce crezi? "Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!"

Mihai, vreau să mă lămurești cu ceva. Ai mai spus, dar eu tot nu înțeleg cum ar trebui să fac? Ce înseamnă să te rogi, cum se face asta în mod corect și cum știi când este corect ce faci? Când te rogi pentru cineva e bine să ceri ceva anume sau să lași să se facă voia Domnului?

Rugăciunea reprezintă modul nostru de a intra în contact cu Hristos. Nu există o "procedură" anume de a te ruga. Orice fel de suspinare a inimii îndreptată către Dumnezeu, orice mulțumire către Dumnezeu, orice mirare a minții în fața lucrării lui Dumnezeu, toate acestea reprezintă o rugăciune. Bineînțeles că există și rugăciunile de tipic și acestea ne asigură că rămânem în adevărul de credință, acordați permanent și desăvârșit la dogma bisericii.

Însă Dumnezeu cere, mai cu seamă, inima noastră, cere o relație personală, deschisă, dinamică, într-un cuvânt, vie cu El, Dumnezeul cel Viu. Asta înseamnă că este nevoie de o discuție permanentă cu Hristos, plecând de la ceea ce dorim să Îi adresăm, fără rețineri, fără preconcepții, direct, avându-L ca pe prietenul nostru Care ne iubește necondiționat și ascultă tot ceea ce Îi cerem. Astfel, totul devine dialog viu și personal.

Acest mod de a ne raporta la Hristos nu numai că permanentizează o stare de comunicare ci, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea de a spori în cunoașterea lui Hristos, observând lucrarea Lui față de rugăciunea noastră. Cunoscându-L mai mult ajungem sa-L iubim mai mult. Iubindu-L mai mult, sporește rugăciunea și, în acest mod, toate sporesc, din înalt în mai înalt, sprijinindu-se una pe cealaltă.

Hristos ascultă orice rugăciune, mai ales pornită din inima înfrântă și smerită dar, mai cu seamă, răspunde rugăciunilor noastre pentru aproapele nostru. Mai mult decât atât, rugându-te pentru celălalt, ajungi ca inima ta să se roage în inima lui Hristos.

Atunci când te rogi pentru celălalt, ai doua variante, așa cum ai spus și tu.

Prima este să Îl rogi pe Dumnezeu să-l miluiască, fără să îi ceri ceva specific. A doua variantă este să-L rogi pe Dumnezeu să intervină într-o greutate a vieții celuilalt. Dar ce observăm privind viața omului? Observăm că greutățile suferite nu sunt altceva decât parte din procesul pedagogic ce ne întărește spre mântuire și toate aceste greutăți sunt îngăduite de Dumnezeu. Și atunci, să ne rugăm ca Dumnezeu să intervină și să întrerupă ceea ce El a îngăduit în viața cuiva? E corect asta? Da, este corect. Da, lui Dumnezeu Îi place să ne arătăm iubirea pentru aproapele. Îi place să ne luptam cu El, în sensul de a-L ruga să-și schimbe părerea și să arate milă și nu dreptate.

Corectul, așa cum întrebi tu, este dragostea și milă față de aproapele. În acest sens, există mai multe feluri posibile de a te ruga pentru aproapele, funcție de mila și dragostea pe care le ai pentru acesta. Voi da trei exemple mai jos, fără a se înțelege că nu pot exista și alte forme. Totul ține de străpungerea inimii pentru celălalt.

Cu alte cuvinte: "Doamne, știu că fratele meu a greșit față de Tine și e nevrednic de mila Ta dar, Doamne, ajută-L pe fratele meu să vadă adevărul și să-și îndrepte inima spre Tine."

"Doamne, Tu care l-ai înviat pe Lazăr a patra zi, oare nu poți să-l înviezi și pe fratele meu din patimile în care e cuprins, ca să ajungă să te cunoască și să Te iubească?"

"Doamne, dacă trebuie un preț pentru ca fratele meu căzut în nevoie să se mântuiască, să merg eu la iad în locul lui."

Mihai, cum noi, ca și creștini, să fim mai aproape de trăirea tainică a lui Hristos din această Săptămână a Sfintelor pătimiri (nu doar din punct de vedere dogmatic, ci din punct de vedere a simțirii în inimă a ceea ce a trăit Iisus pentru noi)? Cum să ne ajutăm inima să se deschidă tot mai mult și să facă loc lui Hristos?

În primul rând, trebuie citită Scriptura, cu toată inima, pentru a înțelege ce a pătimit Mântuitorul în această săptămână.

În al doilea rând, trebuie înțeles că Mântuitorul s-a plecat în firea omenească, până la păcat. Cu alte cuvinte nu era nimic pătimaș în El. Dumnezeu dragoste este. Asta înseamnă dragoste absolută, fără urmă de patimă în ea, așa cum avem majoritatea dintre noi. Adică, Dragostea Absolută a fost supusă la patimi de către om, subiectul pătimaș iubit de Dumnezeu atât de mult încât să se deranjeze cerurile, într-un asemenea fel, încât Cel Necuprins să urce pe cruce, la propriu.

În al treilea rând, trebuie să înțelegem că Hristos a urcat pe cruce pentru fiecare dintre noi. Nu pentru toți, ci pentru fiecare. Nu îmi dau seama dacă se înțelege ce vreau să spun prin asta.

La a doua întrebare, trebuie înțeles ce e inima.

Înțeleg până într-un punct.

Recunosc că îmi este greu să cuprind în minte și să înțeleg că Hristos S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, din această Dragoste absolută, dar insist să reușesc...

Cumva, nu îmi dau seama cum vine să primesc/merit această jertfă, când eu constat că, în mine, domină această stare de păcat?

Păi, nu merităm. Dar, și în baza răspunsului dat Tinei, Hristos nu ne dă ce merităm, ci ce este El. Adică dragoste absolută. Și dragostea absolută se răstignește pentru cel iubit, în veșnicie. Asta este orice poveste de dragoste autentică, practic. Acum înțelegi de ce?

Cred că înțeleg ... practic, suntem iubiți fără să ni se ceara ceva în schimb, ci doar ne arată că așa se iubește desăvârșit, necontenit și fără un scop în sine. Lucru care, dacă suntem atenți, implicit ne responsabilizează și ne îndeamnă să facem asemenea. Înțeleg bine?

Înțelegi destul de bine, da. Dar nu ne iubește desăvârșit pentru că dorește să ne arate aceasta, ca și exemplu de urmat.  Hristos face aceasta din două motive. Primul este acela că El Însuși este desăvârșit și tot ceea ce face, este făcut la modul desăvârșit, adică fără niciun fel de patimă intrinsecă. În acest sens, Mântuitorul ne spune: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 48). De altfel, și Dumnezeu Tatăl spune: „Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am osebit pe voi dintre toate neamurile, ca să fiţi ai Mei.” (Lv 20, 26).

Al doilea motiv este că - și aici să fii atentă la cuvinte – a nu iubi este neputința lui Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8), așa încât Dumnezeu pur și simplu nu poate să dea altceva, în relația cu omul și cosmosul, decât ceea ce este El, adică iubire. În acest sens, Dumnezeu chiar are neputința aceasta, El nu poate să nu ne iubească. La modul cel mai propriu cu putință, Dumnezeu este neputincios în această dimensiune. O, și ce bine că are această neputință! Vorbesc mai ales din egoism pur, vizând relația Lui cu mine.

Pe de-o parte, dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu către noi ne responsabilizează, nu Dumnezeu Însuși. Pe de altă parte, prin această iubire desăvârșită, necondiționată, văzând și cunoscând pe Dumnezeu prin lucrarea iubirii Sale asupra noastră și a lumii, ni se subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, libertatea noastră absolută. Avem libertatea de a nu iubi; oricât ne-ar iubi cineva, noi putem spune, simplu, „bine, dar eu nu te iubesc”. Dacă vrem să fim ca Dumnezeu, trebuie să ne înfrângem această putință, această libertate.